Arhive blog

„Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul”. Claudiu Târziu în dialog cu George Crasnean

Poveștile Sfântului Munte Athos

Bucovinean prin naştere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Cras­nean este un nume de referinţă pentru cititorii de presă laică despre viaţa spirituală. Publică periodic arti­cole şi fotografii în revistele „Lumea credinţei”, „Lu­mea monahilor” şi „Sfinţii ortodoxiei”. I-a cu­noscut şi le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori şi mărturiseşte că îşi trăieşte viaţa pe din două: aici şi acolo. Aşa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveştile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată în Grădina Maicii Domnului.

„Un pelerinaj de nevoie”

– Pentru că mulţi dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneţi dvs. povestea, ca „om al locu­lui”. Cum aţi ajuns prima dată acolo?

– Aş putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soţia mea era însă bolnavă tare şi nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuşi să-i aduc un „brâu” al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Aşa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luţă care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Şi ştiţi cum e, când te duci după o minune şi vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul şi a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el şi aşteptam să se întâmple ceva. Şi, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soţia era mai în putere, mai plină de viaţă. M-am uitat repede după „brâu” şi am văzut că a dispărut. Soţia se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e şi mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îţi folosesc cât eşti „tare în credincioşie”. Dar când credinţa ta scade, te apucă iarăşi durerile. Cumva eşti şi tu păr­taş la miracol.

– De ce aţi decis să reveniţi pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

– O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soţia mea şi am simţit ne­voia să-i mulţumesc în vreun fel. Şi-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu ştiu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoţit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri şi 12 schituri. La absolut toate! În plus, şi la multe chilii din cele câteva sute existente.

– Ce privelişte oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

– E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri şi lată de 8-12 km. Creşte în înălţime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este şi vâr­ful, Atho­nul – care are 2033 de metri. Multă piatră, dar şi păduri de castan, pin şi stejar. Gă­sim însă acolo şi o floră impresionantă, despre care se spune că e aşa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc şi de câteva livezi – majoritatea de măslini, dar au şi pomi fruc­tiferi – iar două dintre chilii – Milo­pothamos şi Tsindali – cultivă şi viţă de vie (din care fac vestitul vin de împărtăşanie „Nama”). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci şi de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune şi nevoinţă. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creştin.

„Fiecare mânăstire are duhul ei”

– Se intră uşor pe Muntele Sfânt?

– În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbaţii, indiferent de religie. Băieţii trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoţiţi de taţii lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creştinii ortodocşi (afară de cei invitaţi direct de mânăstiri şi schituri) şi 10 pen­tru eterodocşi. Vizitatorii trebuie să-şi lase maşi­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă eşti înstărit, îţi închiriezi un „tahiplu” (o barcă rapidă). E bine de ştiut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului – de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poţi ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Aşa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

„Pe Athos n-ai cum să nu dai de Dumnezeu”

– Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

– Fiecare simte ce simte şi nu mulţi sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aş vrea să simt mereu ce am simţit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe ţărm şi m-am dus în spatele dughenelor din port şi am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Şi cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

– Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care eşti cuprins?

– Se simte diferit, în funcţie de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, care are o obşte de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!) și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni şi cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu căţuile… Atunci, chiar dacă nu înţelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul…, te trezeşte din orice amorţeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poţi merge la părintele Timotei, să zicem, care are şi doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele şi două lumânări, n-o să uiţi toată viaţa. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simţi că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poţi concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzleţe sau urâte. Acolo stăpâ­neşte Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experienţa mea şi a unor prieteni ştiu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă şi că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înţelegi ce ai de învăţat şi de făcut.

– Preferaţi o mânăstire anume de pe Athos?

– Nu, n-aş putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori şi Prodromit), dar merg şi în multe alte locuri, să caut anumiţi călu­gări de care mă simt mai legat sufleteşte. Şi, credeţi-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariţii, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Şi mie nu mi se prea în­tâmplă aşa ceva!…

„Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox”

– Din ce-aţi observat de atâţia ani de când mergeţi aco­lo, există o diferenţă de trăire a cre­dinţei între călugări, după neamul din care se trag – greci, ruşi, români?

– Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu ruşii. Ştiţi cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi… „căldicei”. O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau şi doi ruşi cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire şi, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopţii, m-am culcat şi eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat… tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Ruşii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Şi erau mireni; vă daţi sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte şi în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămaşă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinţi! Aşa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăşi na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Şi un lucru interesant: e foarte greu de… manipulat. Poate şi pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, faţă către faţă. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici şi foarte uniţi. Pot să se certe şi să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peşteri şi printre „cră­păturile pământului”, pentru că sunt învăţaţi cu căldura şi soarele. Aşa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii şi ruşii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Poate că nu suntem făcuţi să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se ştie că sunt mai degrabă obişnuiţi cu singură­tatea decât cu vie­ţuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai uşor decât în chinovie – ori că monahul retras voieşte a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să ştiţi că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiţi în Athos! În fine, toate acestea sunt diferenţe de tempe­rament şi sunt păreri subiective. Dife­renţele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

– Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­ţeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzaţi de discri­mi­nare…

– Nu e nimic exotic şi nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăşi Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin „grădina” ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori – cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel – a apărut în faţa îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna şi tămâia magilor) şi i-a spus să-şi lase acolo da­rurile şi să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinţi athoniţi care nu ştiu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie şi nu-şi mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

– Aşa după cum mulţi pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt şi multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveţi mai mare evlavie?

– Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­miţa – care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (şi îndeaproape) la chi­pul Fecioarei şi n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul – care şi-a modificat căutătura şi a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie şi la icoana Mai­cii Domnului „Portă­riţa”(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră nişte monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mişcă o candelă singură în al­tar. Şi, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos şi naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriţii învârt din când în când candelabrele, şi m-am gândit că aşa s-a întâmplat şi cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit aşa de mult, pentru că mişcarea candelei era una crescătoare şi nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredinţări şi minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

„Mi-e dor de avva Petroniu”

– Aţi cunoscut mari personalităţi duhovniceşti la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

– Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu ştiinţă de carte, stu­diase Matema­ticile şi Filosofia şi era licenţiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învăţătura sa şi s-a încredinţat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci „cunoştinţa îngâm­fă”. El a fost un om care a avut în­ţelepciunea şi puterea să aleagă rugăciunea în locul raţiunii. Peste toate astea, mai era şi un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuşi. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuşi nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, şi până la 92 de ani şi-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovniceşte dacă erai atent la el. Ca şi pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică şi la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ţinea cu asprime rânduiala călugărească în schit şi cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de „duritatea” lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obştea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruţi mâna, sau să-l ajuţi la ceva. Probabil că i se părea că-şi pierde plata pentru acea nevoinţă. Şi o uşă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi şi apoi şi-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins şi pe mine: plecam aca­­să din Prodromu şi, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Şi el, în loc să mă blagoslovească, m-a… îmbrăţişat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ţi­neam în braţe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă şi un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus şi el către ghe­ronda ca să-l înbră­ţişeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat şi doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deşi ne vă­zusem de peste şaptezeci de ori, era prima (şi ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în braţe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrăţişa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele…

– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de aceşti oa­meni?

– N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea şi probabil că ei au simţit asta şi m-au îngăduit pe lângă ei.

– În ce fel v-au schimbat viaţa?

– În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărţile Sfinţilor Părinţi. Pentru că, de fapt, monahii aghioriţi asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De ştiut le ştim şi noi, dar cu plinirea lor…. Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. „Cine are ochi de văzut, să vadă”. Aici am aflat cine sunt, de unde vin şi unde trebuie să ajung. Şi, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte uşor de cât ai trebuinţă ca să fii fericit. De cât de puţin ai nevoie ca să-ţi do­bândeşti pacea lăuntrică. Şi uite-aşa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo şi cea de aici. Şi pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuinţă ca să mă liniştesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viaţa mea: „Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”… Doam­ne ajută!

Text apărut în Formula As nr. 1274, 6 – 13 Iulie 2017. Preluare de pe blogul lui Claudiu Târziu.
Foto (1). George Crasnean – dec. 2015 / (2). Schitul Prodromu / (3). George la Agia Anna / (4). Icoana Maicii Domnului – Paramythia de la Vatopedi / (5). George alături de Avva Petroniu Prodromitul, 2008.

Mulțumim lui Claudiu Târziu pentru îngăduința de prelua interviul realizat cu George Crasnean pe Blogul Sfântul Munte Athos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Avva Nicodim și veșnicia

nicodim-ravaru

Despărțirea de Părintele Nicodim, un bătrân frumos
1934 – 11 Decembrie 2016

Cuvântul călugăr vine din limba greacă, de la καλλόγερον, care înseamnă „bătrân frumos”. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că părintele Nicodim Ravaru a fost definiţia călugărului, pentru că el a fost într’adevăr un „bătrân frumos”. Spun că a fost pentru că astăzi (13 decembrie 2016, nn) îl îngroapă monahii de la Secu. N’a fost să aştepte învierea în pământul athonit al Kapsalei, cum şi’a dorit (căci acolo îşi săpase singur groapa, nu departe de bordeiul său), ci la mănăstirea sa de metanie, din ţinutul Neamţului.

Bătrânul Nicodim a fost un om bun. Răspândea bunătate şi împrăştia bucurie chiar de nu grăia – deşi, de felul său era sfătos şi îi plăcea să vorbească moldoveneşte ori de câte ori se întâlnea cu cineva de’acasă. Greceşte n’a voit să înveţe deşi i’ar fi stat în putinţă, căci era om cu ştiinţă de carte (în ţară fusese mulţi ani director de şcoală).

Cred că el îl căuta mereu pe Dumnezeu printre noi, semenii lui. De asta te bucura orice revedere cu el. Cu toate acestea nu era cu „plânsul după lume”, ci mai degrabă cu cel „după Dumnezeu”.

Eu l’am cunoscut acum doisprezece ani când, după ce i’am lăsat un pomelnic, mi’a dat rest la o hârtie de zece euro, zicându’mi că n’are nevoie de… aşa mulţi bani! L’am întrebat atunci ce aş putea să’i aduc de la noi, din ţară, când mă voi mai întoarce şi mi’a răspuns foarte de repede: „Dicţionarul Enciclopedic!”. Am rămas destul de surprins, căci nu era o cerere obişnuită pentru un monah (cu atât mai mult pentru un aghiorit) dar, mai pe urmă, mi’am dat seama că bătrânul îşi trăise cea mai mare parte a vieţii numai printre cărţi.

În septembrie, anul acesta, l’am întrebat de ce „nu se caută?” pe la doftori, că făcuse un infarct mai în vară. Nu voia, pentru că nu’i era frică de moarte, ba chiar o aştepta să vină, „ca să’i îngroape păcatele” – zicea el. „Dumnezeu n’are să mă întrebe de ce’am păcătuit (că’mi ştie păcatele mai bine ca mine şi le ştie şi pricinile!), da’ voi da socoteală că n’am plâns pentru ele. Asta’i! Cu plânsul e problema. Da’ eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi’a dat vreme de pocăinţă destulă”.

Nici ultima oară nu ne’a lăsat nemiluiţi şi, culmea!, avea chiar şi clătite! „Cum aşa părinte?”. „Eei! Mi le’au lăsat în gard nişte prieteni de la Bacău care nu m’au găsit acasă: eram la Vecernie, la Burazhere”. La plecare ne’a înghesuit şi cu nişte baclavale: „Ce să facă un moşneag ca mine cu zaharicalele astea?”. „Păi bine avva: în loc să’ţi aducem noi una-alta, tot matale să ne cadoriseşti?”. „Ei lasă acum: să se plinească toată dreptatea! Nu ştii că tot ce dai aproapelui tău rămâne al tău şi tot ce ţii pentru tine, vei pierde?”. Şi uite’aşa, privind la bunătatea bătrânului, mi’am dat seama atunci că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului.

De asta nici nu pot crede că părintele Nicodim, „însinguratul din pustia Kapsalei”, a murit! Deja mi’e aşa de dor de întâlnirile cu el…

Numără’L Doamne cu drepţii Tăi şi odihneşte sufletul robului Tău Nicodim, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin! Că spre Tine nădejdea şi’a pus…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 114 / decembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

nicodim-ravaru2

Gheron Joakim de la Xiropotamu: Omul care’L ajuta pe Dumnezeu

geron-joakim-xiropotamou-2016-5

Trei Ioachimi providenţiali am cunoscut eu până acum: egumenul lavrei Lainiciului, stareţul schitului athonit Profet Ilie şi ultimul – de la care am învăţat că pot şi trebuie să fiu şi eu un mic dumnezeu, ajutând creaţia lui Dumnezeu – bătrânul monah aghiorit de la Xiropotamou.

Anul acesta, în prima zi a lui Cireşar, m’am întâmplat la vremea amiezii în mănăstirea căreia mie îmi place să’i spun „Valea Seacă” (Xiropotamou ar însemna „pârâu secat”). Cum trebuia să mai aşteptăm ceva vreme ca să se deschidă katholikonul, eu am ieşit din mănăstire şi am lenevit câteva clipe în iarbă, la umbra unui smochin. Poate că aş mai fi şezut (nu încape îndoială!) într’aşa o tolăneală, de n’aş fi văzut venind din depărtare un bătrân aghiorit ce se asemuia – nici mai mult, nici mai puţin – decât cu… Gandalf! (Îndeosebi vechea lui pălărie de paie îl făcea să se potrivească cu eroul lui J.R.R. Tolkien).

Că păşea arar şi cu grijă înspre mine nimica nu era, dar, din loc în loc, îl vedeam că se oprea, se apleca, mighitea ceva acolo şi apoi purcedea mai departe. Fiind grijnic la el, am devenit curios şi, în felul acesta, mi’am dat seama că avea o sticlă mică cu apă ascunsă în rasa peticită, din care tot turna ici şi colo, la rădăcina unor plante.

Aproape de mine, a scos iarăşi clondirul din buzunar şi a udat puţin un fir de mărar sălbatic. Eu – după „Evlogison pater!” şi „O Kirios” – nu m’am putut abţine şi l’am întrebat contrariat (în graiul meu, însă!): „Ce faceţi părinte?”. Bătrânul şi’a ridicat atunci capul, m’a privit şi a zis: „Aa! Roumanos!”. Apoi, după câteva clipe, a mai spus: „Voithao ton Theo!”…

Cum elina mea are nevoie încă şi de mâini, repede am scris cuvintele bătrânului pe telefon ca să nu le uit. N’am ştiut nici ce să’i răspund părintelui Joakim aşa că el şi’a văzut de drum mai departe (lămurit fiind de cunoştinţele mele!).

Când el s’a abătut înspre stânga, eu m’am dus de’a dreptul la părintele Gherasim (Prodromitul) ca să’mi traducă vorbele bătrânului. „Îl ajut pe Dumnezeu” – mi’a tâlcuit acesta răspunsul şi m’a întrebat cine mi l’a dat? Când i’am arătat fotografiile s’a dumirit imediat: „A! Pater Joakim!”. Şi mi’a povestit multe întâmplări minunate cu el.

Primul gând care m’a străfulgerat pe mine însă a fost că gheronda a înţeles ce l’am întrebat, deşi eu grăisem româneşte!

Pe urmă mi’am zis că el îl ajuta pe Dumnezeu arătându’mi’L mie în fapta lui. Şi asta pentru că el iubea până şi ultimul fir de iarbă pe care’l crease Dumnezeu…

text și foto George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

mihail-pirlea-iviron-2016-3

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).

Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.

Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el.
– Şi mama? – l’am întrebat eu.
– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu.
– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?
– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”.
– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?
– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.
– Şi nu e cam mult?
– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat.
– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?
– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).
– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?
– Da.
– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?
– Eu.
– Sigur?
– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos.

coperta-lc-noiembrie-2016-198x280– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?
– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?
– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?
– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).

„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.

Text și foto George Crasnean
Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

mihail-pirlea-avva-damaschin-prodromou-2016
Mihail Pîrlea & avva Damaschin – Prodromou 2016

mihail-pirlea-mihai-frateanu-iviron-2016
Mihail Pîrlea & Mihai Frăteanu – Iviron 2016

mihail-pirlea-prodromou-2016

Mihail Pîrlea – Prodromou 2016

mihail-pirlea-gheronda-athanasie-prodromou-2016
Mihail Pirlea & gheronda Athanasie – Prodromou 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-0

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-5

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-6
Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

pater-ioil-mihail-prodromou-2016

pater Ioil & Mihail – Prodromou 2016

Părintele Nicodim, însinguratul din Kapsala Athosului

nicodim-kapsala

Părintele Nicodim Ravaru este un călugăr care străbate calea către Dumnezeu însoţit de o mare smerenie. Bătrânul e unul dintre aceia care se mulţumesc cu puţin şi cred că de aceea are parte de mult. Dispreţuind tot ceea ce noi oamenii socotim bun şi fiind aprins de dragoste dumnezeiască, el a lăsat toate cele lumeşti în ţinutul Neamţului şi s‑a adăpostit sub oblăduirea Maicii Domnului, în grădina ei, în locul numit Kapsala Athosului, nu tare departe de schitul Sarrayului. A socotit că dragostea lumii acesteia ne desparte de dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea a cerut sfat de la cuviosul părinte Cleopa şi numai după încuviinţarea lui şi‑a părăsit tot rostul său din Piatra Neamţ. A fost o viaţă dascăl – şi el şi soţia lui – ba chiar a şi clădit două şcoale, cărora le‑a purtat de grijă ca director. Pe urmă, în bună înţelegere cu cea care i‑a fost tovarăşă de viaţă (şi care s‑a închinoviat înaintea lui) a lăsat toată chiverniseala altcuiva, iar el şi‑a luat câteva cărţi şi a apucat drumul Athosului…

„Coltul de rai” din Kapsala

Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului, pentru că este bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n‑a pus nici un indicator şi nici n‑a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său, ca să nu‑şi piardă liniştea.

–Părinte, sfântul Isaac Sirul zicea că „osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii” şi sfinţia ta ţi‑ai lăsat toată „osteneala tinereţii” şi ai venit la bătrâneţe aici în Kapsala, într‑un bordei şi zici că eşti în rai. Păi aşa arată raiul, părinte?

–Nu ştiu bine cum arată, da’ eu am aici un colţ din el. Gândeşte‑te şi tu: linişte am din belşug, doi pisoi îmi veselesc mereu zilele (pentru „Pat şi Pataşon”, bătrânul legase două jucării chiar la intrare). Mai am şi un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n‑are mai mult de patru metri pătraţi!) şi câţiva butuci de viţă de vie (strugurii mi i‑a dat mie, la kerasmă!), dar mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu aicea. Aşa pot să‑mi plâng în linişte greşalele mele – că la Judecată n‑o să dau samă de cele ce am păcătuit, dar că săvârşindu‑le nu m‑am pocăit şi nu m‑am întors la Domnul, o să fiu întrebat. N‑o să mă iscodească nimeni când voi muri: de ce n‑am făcut vreo minune, de ce n‑am fost văzător cu duhul, sau de ce n‑am teologhisit, da’ o să trebuiască să dau socoteală că n‑am plâns pentru toate câte le‑am făcut. Şi de făcut… slavă Domnului! – doar ştii că şi de‑ar trăi omul numai o zi şi tot ar avea pentru ce plânge şi cere iertare! Ş‑apoi, rugăciunea în liniştea bordeiului meu e mai curată de gânduri şi de năluciri şi mai neîmprăştiată – că sunt sub acoperământul Maicii Domnului aici.

– De‑asta sunt şi atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan, părinte?

– Da. Ajută în lupta cu gândurile: nu poţi gândi nimica rău când peste tot o vezi pe Maica Domnului, pe Mântuitorul şi toţi sfinţii cerului. Şi iarăşi mă rog şi mi‑aduc aminte de păcatele mele. Şi uite aşa aştept să vină moartea să‑mi îngroape păcatele.

– Se spune că atunci când ţi‑aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele, Dumnezeu ţi le uită…

– Numai să nu uit eu vreunul neplâns…

Pomelnicele de la Promachonas

Un călugăr e un călugăr. El nu poate să dea de pomană chiar dacă uneori ar vrea, pentru că a lăsat toate şi a urmat lui Hristos. Părintele Nicodim dă totuşi de pomană, pentru că răspândeşte multă pace şi bucurie celor ce‑l caută pe dânsul. Pentru aceasta întotdeauna ţi‑e dor de întâlnirile cu el. Dacă ţi se‑ntâmplă să‑l zăreşti prin Karyes – atunci când se‑ntoarce de la Liturghie, de la Sarray – negreşit o să‑i vezi şi straiţa românească purtată „arceşte”, precum şi nelipsitul său „caiet de mântuire”. Pentru gheron Nicodim lumea nu poate fi atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într‑o rugaciune – de‑asta poartă cu el mereu caietul cu pomelnice. Nu te va lăsa să te desparţi de el vreodată fără să‑i laşi un lung şir de nume cu toţi cei dragi ai tăi spre pomenire. Tot pomelnicele – şi Dumnezeu bineînţeles! – l‑au ajutat mai demult (pe când România nu intrase în UE) şi în vamă, la Promachonas, când se întorcea în ţară să‑şi reînnoiască paşaportul expirat de ceva vreme. Când vameşii greci au văzut de câtă vreme îi expirase paşaportul bătrânului şi cu cât depăşise termenul de şedere, s‑au luat cu mâinile de cap şi au început să‑i explice bătrânului câţi ani nu mai are voie să intre în Grecia şi ce amendă trebuie să plătească! Nu ştiu ce le‑a făcut bătrânul, dar vameşii nu l‑au lăsat să plece pâna nu i‑a trecut în caietul cu pomelnice şi până nu l‑au miluit şi cu câţiva bani de drum! Că „mult poate rugăciunea dreptului”…

Elineşte

In Athos e bine să ştii elineşte pentru că intâlneşti greci la tot pasul. Şi părintele Nicodim îi întâlneşte, pentru că noapte de noapte pleacă la rugăciune, de la bordeiul său din Kapsala, ori la Pantocrator, ori la Sarray, ori la Iviron – asta pentru că duce viaţă pustnicească şi ca să nu‑l tulbure duhul akediei, nu se lipseşte niciodată de Sfintele Taine. Şi totuşi spune că, dacă din greşeală îi staruie vreun cuvânt elinesc în memorie, îi trebuie cam două zile să‑şi deprindă mintea ca să‑l uite! Întâi m‑am mirat de lucrul ăsta, dar pe urmă am înţeles că de fapt bătrânul nu vrea să se gândească decât la cele sfinte şi să‑şi păstreze smerita cugetare – că de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va putea pregăti pentru nemurire. Şi mai zicea gheron Nicodim că monahul trebuie să se silească pe sine şi să caute singurătatea şi întunericul chiliei, ca să nu se întineze când se roagă. Să alunge toate din suflet ca să rămână doar el singur şi Dumnezeu…

Slove

În multe rânduri, la sărbătorile mari, primeam de la părintele Nicodim iconiţe şi urări de petrecere în pace a sărbătorilor. Nu uita bătrânul nici pe fetele mele, nici pe soaţa mea: tuturor ne aşternea câteva slove frumos caligrafiate ce deveneau semne ale aducerii sale aminte… Îi mulţămesc de dragoste măcar acum ca să plinim amândoi ceea ce s‑a zis oarecând cum că se se cere smerenie de la cei tineri şi dragoste de la cei bătrâni. (Îi dau dreptate acum bătrânului când spunea că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului!).

Batrânul şi gheronda Efrem

M‑am întâmplat odată la schitul Sarrayului, la slujba din noapte, pe când venise acolo şi un oaspete de vază, un „despota” din Grecia. După cum era bunul obicei al schitioţilor de la „Sfântul Andrei”, după Liturghia arhierească s‑a pus şi o masă întinsă, de la care n‑a lipsit nici cuvântul de învăţătură elinesc. Mai pe urmă, fiecare şi‑a văzut de‑ale lui: unii luând drumul chiliilor, alţii pe cel al Careii – cei mai vrednici chiar plecând către ascultările lor. Eu tăifăsuiam cu bătrânul Nicodim în poarta schitului, întârziindu‑l din drumul lui către casă şi iscuşindu‑l cu întrebările mele. Tot în acea vreme s‑a nimerit să purceadă către poartă şi gheronda Efrem, cucernicul egumen al schitului – om cu viaţă aleasă, respectat de tot neamul elinesc şi cipriot – care îşi petrecea oaspetele de vază către Karyes. S‑a întâmplat atunci un lucru de mare mirare pentru mine – şi pentru ceilalţi privitori aşijderea – căci stareţul Efrem, la vederea părintelui Nicodim, l‑a lăsat deoparte pe ierarhul grec, a venit către bătrân şi l‑a luat în braţe cu bucuria multă a întâlnirii cuiva drag inimii sale! I‑a spus câteva vorbe apoi l‑a prezentat despotului în cuvinte mişcătoare. Şi privind eu la acea scenă de tainică preţuire am înţeles atunci că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul. (Că nu pentru ostenelile noastre, ci mai degrabă pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu sufletului)…

Despre judecarea şi osândirea aproapelui

Acum câţiva ani, într‑un noiembrie cu soare, fiind noi mai mulţi adunaţi la sărbătoarea unuia dintre hramurile lavrei Grigoriului, la pomenirea sfintei Anastasia Romana (ale cărei moaşte se află în mănăstirea athonită), am avut vreme şi prilej de taifas în tihnă cu gheron Nicodim despre cele duhovniceşti….

– Când iubeşte Dumnezeu, părinte: când iartă sau când face dreptate?

– Totdeauna iubeşte, că nu este scădere la El în dragoste. Şi când face dreptate tot din dragoste o face, ca să curme păcatul. Dar Dumnezeu e milostiv, mai ’nainte de a fi drept. Dacă ar fi fost altfel eram pierduţi de mult!

– Şi eu trag nădejde să facă cu mine milă şi nu dreptate.

– Toţi vrem asta. Dar în mod sigur El judecă cel mai drept, că numai El cunoaşte inimile oamenilor. Judecata noastră nu‑i decât o mare nedreptate, pentru că noi cătăm la înfăţişare.

– De asta a zis Hristos să „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”? (Ioan 7, 24.). E greu tare cu judecata asta părinte, că poţi să‑ţi osândeşti aproapele şi patima asta e la mare căutare în ziua de astăzi. De ce s‑o fi răspândit aşa printre noi?

– Din lipsa dragostei.

– Da, toţi bătrânii spun că s‑a răcit dragostea…

– Dacă n‑ai dragoste n‑ai nici înţelegere pentru greşelile celorlalţi. Nici Mântuitorul n‑a judecat lumea ci i‑a adus dragostea. („Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” – Ioan III, 17). Iar cel care ia jugul Lui ajunge la iubirea de vrăjmaşi şi nu la judecăţi cu fraţii lui. Asta însă nu se poate fără smerenie. Şi să ştii că inima smerită se umple de dragoste dar cea împietrită, doar de mândrie.

– Cred că asta ne opreşte şi de la rugăciune părinte! Dar mai e câte o ispită „subţire” când ne îndeptăţim închipuindu‑ne că judecăm doar păcatul aproapelui şi nu pe el.

– Noi n‑avem voie să‑I răpim judecata lui Dumnezeu. Dacă El îl îngăduie pe aproapele meu să facă ceea ce face, cine sunt eu să‑l opresc sau să‑l judec?

Este o istorioară şi în Pateric cu un avva care gândea la fel.

– În afară de asta, ceea ce este dreptate la oameni poate să fie nedreptate la Dumnezeu. şi asta chiar de multe ori, că zice la Isaia „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”. (Isaia 55, 8-9).

Noi trebuie să ne judecăm doar păcatele noastre (pe care trebuie să ni le cântărim fără milă şi fără oprire) şi în afară de acestea numai pe diavol mai putem să‑l judecăm – ca să luăm aminte la întărirea lui în răutate şi să vedem unde poate să ducă lipsa pocăinţei: să ajungi din înger al luminii, demon!

– Deci tot mândria până la urmă…

– Da. Părerea asta bună despre noi şi îndreptăţirea ne duc pe aceeaşi cale diavolească, a osândei.

– Şi ce‑i de făcut părinte?

– Păi dacă osândeşti mereu pe celălalt în loc să‑ţi iei seama la greşelile tale, vei cădea mereu şi în felul ăsta alungi şi harul lui Dumnezeu de la tine.

– „Şi duhul Tău cel Sfânt nu‑l lua de la mine”…

– Dacă ai izgonit harul, tu singur nu te vei putea ridica. Poţi doar să‑ţi dai seama de asta şi să pui început bun prin pocăinţă şi lacrimi. Trebuie făcut ce spunea Isus Sirah: „Adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Ş‑atuncea poate vine din harul…

– De fapt, spunea cineva că, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine şi nu pe ceilalţi, pentru că atunci Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. 

– Aşa‑i.

– Dar pe eretici părinte? Pe ei cred că putem să‑i judecăm; avem şi pilda aceea din Pateric…

– Da. Chiar mai mult: sfântul Ioan Hrisostom zice că „pe eretic când îl auzi hulind pe Dumnezeu, să‑l loveşti peste gură, că ţi se sfinţeşte mâna”.

– A mai rămas ceva nejudecat de noi despre judecare părinte? Că i‑am judecat până şi pe draci…

– Da. Uite de ce nu e bine să judecăm pe nimeni…

– Ca să nu fim judecaţi (cf. Matei VII, 1)…

– Nu numai pentru asta ci mai degrabă pentru că noi luăm păcatul celui pe care‑l judecăm – că aşa spune Domnul şi El nu minte! – şi rămânem cu el, pe când aproapele nostru poate să scape de el prin pocăinţă (unii au ajuns şi la sfinţenie, iertându‑li‑se multe!).

– Zice înţelept despre asta avva Theodotos: „Nu‑l judeca pe curvar numai pentru că te înfrânezi căci şi tu încalci Legea, doar că într‑alt chip. Adevărat este că Cel care a spus să nu desfrânezi a mai zis şi să nu judeci pe alţii”.

– Amin!

Despre însingurare

– În zilele noastre vorbim tare mult între noi şi cu toate astea ne însingurăm tot mai mult părinte. Am citit odată scrisoarea unui tatã de familie care mărturisea că singura fiinţă care îl aştepta când se‑ntorcea de la muncã era câinele lui. Şi mai spunea, textual: „familia mea nu‑mi dã nici o atenţie!”. De ce rămânem totuşi mereu atât de singuri?

– Pentru că noi ne povestim unii altora singurătăţile fără să le alungăm. Numai Domnul poate face asta pentru că… „Dumnezeu este iubire”. În plus, Hristos a spus că nimenea nu‑şi poate căta mântuirea şi viaţa de veci neglijându‑l pe aproapele său. El nici nu vroia să fie căutat prin ceruri ’nalte ci în fratele tău. Nu ne zicea că „flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. (Matei XXV, 42-43). De‑L vezi pe Hristos în aproapele tău, nu va fi niciodată însingurare între voi. Cum să te însingurezi de la „faţa” lui Dumnezeu? Dar dacă însă „nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut” – spune Domnul. (Matei XXV, 45). Şi rămâi cu tine însuţi.

– Dar aici, în Kapsala, nu tot de însingurare e vorba părinte?

– Nu poţi grăi de însingurare când te retragi de la cele vremelnice, pentru că singur cu Dumnezeu înseamnă deja o lume întreagă… Însingurarea faţă de lume şi cele trecătoare ale ei e bună, dar nu şi faţă de cele sfinte ale lui Dumnezeu.

nicodim-din-kapsala-coperta-lumea-credinteiŞi drept este că aici în singurătate el nu aude cele ce nu sunt de folos, nu are cui grăi cuvinte deşarte, pe nimenea nu necăjeşte şi nu vede cele ce vatămă privirea. Aşa îndepărtând pricini ale păcatului îşi dobândeşte nerăspândirea la rugăciune, atunci când stă de vorbă cu Dumnezeu. Doar şi sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Şi aşa, depărtat de „lume” şi de toate vătămările ei, bătrânul Nicodim laudă mereu pre Domnul şi pre Maica Sa şi spune că aşteaptă să moară în fiecare zi. Dar eu cred că el a murit demult vieţii acesteia…

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 65-66 / noiembrie-decembrie 2012. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

O nouă izvodire iconografică: Maica Domnului, protectoarea Sfântului Munte

theotokos-athos-garden-pantocrator-eikon

Cu precizarea – o nouă „izvodire” iconografică -, fratele George Crasnean ne trimite un mail având în attachament o impresionantă pictură reprezentând pe Maica Domnului cu Sfântul său Acoperământ, protectoarea Sfântului Munte!

Maica Domnului are alături, de dreapta și de-a stânga, în genunchi, pe primii nevoitori athoniți: Cuvioșii Petru Athonitul și Athanasie Athonitul. Pe un prim registru circular sunt reprezentați 24 de Sfinți și ctitori athoniți, iar pe următorul 16 din cele 20 de mănăstiri.

Pictura mai prezintă dincolo de registrele circulare, celelalte 4 mănăstiri athonite, peșteri pustnicești, livezi, întâlnirea Sf. Athanasie cu Maica Domnului de la Izvorul de lângă Marea Lavră, venirea pe mare a Icoanei Maicii Domnului Portaitissa de la Iviron, „academia” duhovnicească de la Chilia Panagouda a Sfântului Paisie, Biserica Protaton din Karyes  etc.
Deasupra, este Hristos Domnul, Creatorul a toate, binecuvântând.

Această deosebită lucrare, pictată pe pânză, a fost fotografiată de George Crasnean în pangarul Sfintei Mănăstiri Pantokrator. Click pe imagine pentru a vedea la o dimensiune mai mare!
LD

Rugăciunile părintelui Nicodim (Ravaru)

batranul-nicodim-kapsala

Ieri am fost iar pe la părintele Nicodim – bătrânul frumos care’şi are coliba în Kentriki Kapsala Athosului. Şi între toate grăirile noastre, cele despre rugăciune mi’au fost de mare folos…

„Avva, ce’i ceri lui Dumnezeu la rugăciune?”.
„Nimic. Ce să’I mai cer dacă mi’a dat totul. Eu doar îi mulţumesc”.
„Bine, bine, dar am văzut că stai mult de vorbă cu El. Ce’I spui atâta vreme?”.
„Eu – nimic. N’am nimic să’i mai spun lui Dumnezeu. El are mai multe să’mi spună!”.

Doxa tou Theou!…
George Crasnean

Sursa: Lumea monahilor 111 / Septembrie 2016

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

avva Iulian-2016 (5)

Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”. (Peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem – Fericitul Augustin).

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase – mai cu seamă duhovniceşti. („Cine are ochi de văzut, să vadă”!). Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine. (Ori tu te foloseşti de el, ori el de tine). Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri.

Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) – m’am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel” – un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu’i lipsea nici trepiedul!). O vreme am crezut că Dumnezeu l’a trimis lângă mine (cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea!) ca să’mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: „Verweile doch, du bist so schön!”) dar, mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. (Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”)…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să’l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într’o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să’l sfădesc efectiv (mă rog de iertare!), ca să’l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor – deşi îi povestisem mai ’nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N’am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi dar, orbiţi fiind de patimi, nu’i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi’am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre avva Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi’vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v’aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de’ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să’l văd pe avva Iulian! Auzindu’l spunând odată că „patima cată infinitul dar s’alege cu nimicul” m’am hotărât să’l întreb şi eu despre păcate de’ale mele…

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10). 

Avva, trăim între duhuri­lor răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El.Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba părinte! Să mai staţi că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul Sfinţiei Voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare căci părintele Visarion mi’a adus aminte de osteneala Bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simpul fapt că avva Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crasnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016. Textul și fotografiile apar pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui George Crasnean, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Iulian-2016 (4)

 

Mănăstirea Stavronikita, George Crasnean

Stavronikita-2004

Mănăstirea Stavronikita
George Crasnean

Stavronikita-North Side-2009 (6)Nume: Moni Stavronikita (Μονή Σταυρονικήτα)
Ctitor: Nikitas – Nikephoros Stavronikitas
Zidire: sfârşit de secol X/început de secol XI
Hram: Sfântul Nicolae (6/19 decembrie)
Rang în Athos: XV
Obşte: 30 monahi
Coordonate: 40.267983°N 24.276733°E
Tel: 0030-2377023255
Fax: 0030-2377023908

chronologie

X-XI – la sfârşitul veacului X şi/sau începutul celui de’al XI-lea – probabil – ia fiinţă mănăstirea Stavronikita.
1012 – un document al protosului Nikiphoros este semnat şi de un „călugăr de la Stravonikita” (μοναχός ο του Στραβωνικήτα).
1016 – acelaşi monah iscălea ca fiind „din Stavronikita” (του Σταυρονικήτα).
1067 – un incendiu distruge mare parte din aşezământul monahal.
1204 – cruciada a IV-a şi ocupaţia latină depopulează masiv mănăstirea.
1306 – după acest an şi după raidurile piraţilor catalani, monahii părăsesc mănăstirea, lăsând’o în grija protosului Athosului.
XIV-XV – în vremea acestor veacuri, Stavronikita funcţionează mai întâi ca schit al mănăstirii Kutlumuş, iar mai apoi, al mănăstirii Filotheou.
1527-1536 – prin strădania egumenului Grigorios Giromeriatis (Γρηγόριος Γηρομερειάτης) se construieşte katholikonul mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae.
1533 (?) – câţiva monahi pescuiesc în chip minunat icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς).
1533 – pentru 4.000 de aspri, călugării de la Filotheou au vândut Stavronikita egumenului mănăstirii Thesprotiane Gyromeriou, Grigorios Giromeriatis.
1536 – un edict al Patriarhului ecumenic, Ieremia I (1522-1546), restabileşte statutul Stavronikitei devenind astfel, ultima mănăstire consacrată oficial în Athos.
1546 – celebrul Theophanis Strylitzas („Cretanul”) şi fiul său, Symeon, pictează biserica mănăstirii, cele doisprezece icoane prăznicare şi trapeza Stavronikitei.
1555 – vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi Sofica, soaţa sa, dăruiesc mânăstirii un epi­trahil.
1597 – în martie, Ie­remia Movi­lă hotărăşte un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.
1607 şi 1741 – două incendii ard Stavronikita până aproape de temelii.
1628 – se renovează katholikonul mănăstirii.
1680 – Şerban Cantacuzino, domnitorul valah, este cel care construieşte frumosul apeduct, dimpreună cu bazinele de apă.
1743 – din acest an datează catapeteasma katholikonului.
1765 – mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei ridică paraclisul închinat Sfântului George.
1767 (?) – se pare că în acest an i’a fost închinată Stavronikitei – de către Alexandru Scarlat Ghica – mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti (care, anterior fusese închinată, la 1677, Patriarhiei de Constantinopol).
1770 – se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii, precum şi cele ale Arhanghelilor şi celor Cinci Mucenici.
1802 şi 1838 – metocul Stavronikitei, „mănăstirea Arhimandritului”, se dărâmă în mare parte în urma a două cutremure.
1819 – înaintea acestui an, Stavronikita arde a patra oară.
1821 – represaliile turceşti după mişcarea de eliberare Eteria (Philiki Hetairia – Φιλική Εταιρεία) duc la depopularea mănăstirii pentru următorii zece ani.
1817, 1864, 1874 şi 1879 – patru mari incendii provoacă pagube însemnate mănăstirii.
1934-1942 – vreme de opt ani s’a nevoit la Stavronikita, într’o chilie de la malul mării, cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu.
1968 – Stavronikita este readusă la viaţă de sosirea unei obşti conduse de egumenul Vassilios, care aduc şi stilul de viaţă chinovial în mănăstire.
1981-1999 – mănăstirea trece printr’un amplu proces de renovare sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).

I. Istoria

numele şi începutul

Stavronikita-North Side-2004Stavronikita (greacă: Μονή Σταυρονικήτα, Moní Stavronikita) – care s’ar traduce drept „Crucea lui Nichita” – este cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi, totodată, cea mai tânără dintre ele: a fost primită în rândul celor douăzeci de mănăstiri imperiale abia în 1536. Această zidire aghiorită, cu hramul Sfântul Nicolae, a rămas construită pe o stâncă, la malul golfului Strymonic, între mănăstirile Iviron şi Pantokrator. În vechime Stavronikita a mai fost numită şi „Stravonikita” (o corupere a numelui iniţial), sau „mănăstirea Maicii Domnului” – pentru că, se pare că, iniţial, a fost închinată Preacuratei. Numele de „Stravonikita” apare într’un act al protosului Nikiphoros, din 1012, unde unul din monahi iscălea „Nikiphoros călugăr de la Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Στραβωνικήτα”). Pentru că, patru ani mai târziu, acelaşi călugăr subiscălea ca fiind „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”), se pare că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dacă ipoteza aceasta este reală înseamnă că mănăstirea Stavronikita îşi are începuturile undeva, între sfârşitul secolului X şi începutul celui de’al XI-lea. De altfel, una din tradiţiile orale pomeneşte pe un oarecare cuvios Nikita, sculptor de cruci (stavros-cruce, în limba greacă), care ar fi ctitorit mănăstirea pe la anul 1006. O altă ipoteză ar fi ca mănăstirea să fie ctitoria a doi monahi – Nikita şi Stavros – care s’ar fi nevoit în două chilii apropiate de locul unde se află astăzi Stavronikita. Mai există încă două tradiţii despre numele şi începuturile acestei mănăstiri: una face pomenirea unui patrician pe care’l chema Nikitas şi care ar fi zidit mănăstirea dându’i numele său combinat cu cel al crucii – pentru că pomenirea Sfântului Nichita se face a doua zi după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (15 septembrie); cealaltă îl dă drept întemeitor al mănăstirii pe un ofiţer numit Nikephorus Stavronikitas, care a slujit sub Ioannis Tzimiskes şi care şi’a împrumutat numele ctitoriei sale. Se pare că totuşi, în secolul XI, exista o „mănăstire a lui Hariton” în acel loc, iar turnul ei era un „turn de veghere” pentru monahii din Karyes.

Oricum, această parte a istoriei Stavronikitei este neclară şi cu iz de legendă grecească dar ea se termină odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, căci în vremea stăpânirii lor (1204-1261) mănăstirea intră în declin şi se depopulează masiv. După raidurile corsarilor catalani din 1306, ea ajunge sub jurisdicţia protos-ului Athosului, apoi în administrarea mănăstirii Kutlumuş, pentru ca în veacul al XVI-lea să devină schit al mănăstirii Filotheou.

egumenul Grigorios Giromeriatis

Doi oameni aveau să fie însă providenţiali pentru refacerea şi revigorarea vieţii monahale a acestei mănăstiri: egumenul Grigorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης) – care a cumpărat Stavronikita de la mănăstirea Filotheou în 1533 (pentru o sumă mică: doar 4.000 de aspri) – şi patriarhul ecumenic Ieremia I, care i’a restabilit printr’un edict statutul de mănăstire, în 1536, şi care a continuat să reconstruiască şi să extindă mica mănăstire de pe ţărmul golfului Strymonikos. Gregorios era stareţul mănăstirii Giromeriou (greacă: „Locul vechi”) din provincia Thesprotia Epirului când a cumpărat schitul Stavronikita şi, silindu’se să’i redea strălucirea de odinioară, s’a mutat cu totul în Athos construind un zid împrejmuitor mănăstirii Sfântului Nicolae, precum şi câteva chilii. Tot el este cel care a isprăvit zidirea katholikonului, la anul 1536 (înălţarea bisericii fusese începută cu nouă ani înainte, la 1527). Se pare că biserica şi mănăstirea au fost iniţial închinate Sfântului Ioan Botezătorul dar, aflând de minunata pescuire a icoanei Sfântului Nicolae, patriarhul Ieremia I a hotărât ca hramul să fie schimbat (probabil în 1541), în cinstea episcopului Mirelor Lyciei.

patriarhul Ieremia I

Această sfântă lucrare avea să fie continuată, după moartea egumenului Grigorios Giromeriatis (+1540) de către însuşi patriarhul ecumenic Ieremia I, care a înzestrat mănăstirea cu importante metoace în Kassandra (Pinaka – cumpărată de la un turc, contra sumei de 48.400 de groşi) şi pe insula Lemnos. Se prea poate ca acestea să fi fost cumpărate din banii dăruiţi de cucernicul voievod Radu Paisie („urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe” – cum îl numea Nicolae Iorga – care a domnit între anii 1535 şi 1545), căci patriarhul a adunat mile din ţara Valahiei în două rânduri: 1542 şi 1544. (De altfel, el avea să’şi găsească sfârşitul la Vraţa-Bulgaria, tot în drum către Ungro-Vlahia, în 1546). În timpul său, Stavronikita a revenit la modul de viaţă cenobitic.

Teofan Cretanul

Deisis-Theophanes Strylitzas-Stavronikita 1546Mai ’nainte de’a muri, Ieremia I avea să tocmească pe celebrul Teofan Cretanul (Theophanes Strylitzas, poreclit „Bathas” +1559) drept pictor al katholikonului. Teofan era deja călugăr de zece ani (fusese tuns în Marea Lavră, dimpreună cu cei doi fii ai săi, Symeon şi Neophit) când, împreună cu Symeon, au împodobit pereţii bisericii şi ai trapezei cu splendide fresce bizantine, în anii 1545-1546. Tot ei sunt cei care au pictat şi icoanele portabile ale praznicelor împărăteşti (Dodekaorton) dar, se pare, că şi frescele din paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul aparţin aceluiaşi celebru artist cretan.

daniile valahe

Cu toate aceste înfrumuseţări, Stavronikita a rămas cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi avea să treacă prin mari greutăţi în veacurile viitoare. Chiar dacă a fost ajutată în repetate rânduri de comunitatea athonită şi de alţi binefăcători – cum au fost: Archon Zervopoulos în 1612, Markos monahul la 1614, creştinii din Kea în 1628, ori Thomas Klados în anul 1630 – evoluţia Stavronikitei a fost îngreunată de neînţelegeri asupra proprietăţilor cu mănăstirea Kutlumuş dar şi de două încendii care au ars mănăstirea aproape din temelii – în 1607 şi 1741. Renovarea katholikonului avea să dureze mai bine de douăzeci de ani (1628), iar mănăstirea a continuat să supravieţuiască în aceste secole îndeosebi datorită ajutoarelor valahe. La 1641 Stavronikita era „lipsită de apă şi lemne” (cum precizează un document al protosului Athosului) şi de aceste neajunsuri se va ocupa domnitorul Ungro-Vlahiei, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care va construi aici, în 1680, un superb apeduct (care dăinuie şi în zilele noastre). „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al UngroVlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într’adevăr foarte cos­tisitoare“ – preciza, în scrierile lui, cronicarul bizantin Komnenos.

Stavronikita from Pantokratoros-2008Nu se ştie exact când dar, înspre a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, românii închinaseră deja Stavronikitei mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” – numită şi „mănăstirea Târnovo-ului”, sau „mănăstirea Arhimandritului” – cu toate veniturile prăvăliilor de pe Lipscani şi mahalaua Şerban Vodă, cât şi ale caselor din apropiera mănăstirii, dar şi ale viilor din dealul Lupeştilor precum şi bolovanii de sare din Ocna Slănicului (dăruiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu în 1702). Veniturile mănăstirii bucureştene nu erau deloc de neglijat întrucât aceasta mai stăpânea şi moşiile Jugureni şi Colentina, schitul Crăsanilor (închinat de Nicolae Mavrocordat) şi cel al Călugărenilor (dăruit de Şerban Cantacuzino). Se pare că cel care a făcut această importantă danie a fost fanariotul Alexandru Scarlat Ghica, care a ocârmuit Wallachia între 1766 şi 1768. Cu puţin timp mai ’nainte (1765) mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie II, ridicase şi el un paraclis la Stavronikita, închinat Sfântului George. În 1770, la Stavronikita se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii. Tot spre finele veacului al XVIII-lea se mai construiesc şi paraclisele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil şi a celor Cinci Mucenici.

urmările Hetairiei şi veacurile XIX-XX

Începutul secolului următor n’a fost deloc bun pentru Stavronikita: „în 1802 se dărâmase de cutremur metoacele Arhimandritului” (Teodor Bodogae – Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos–Didactica XI Sibiu 1940, pag. 267), iar înainte de 1819, arde a patra oară. Apoi, pe lângă faptul că a trebuit să ajute financiar mişcarea de eliberare naţională Philiki Hetairia (Eteria), după eşecul acesteia (1821), a avut de îndurat şi un deceniu de represalii turceşti – care au împrăştiat mai toţi monahii din mica mănăstire aghiorită. Călugării au început să revină în mănăstire abia în deceniul al patrulea al secolului XIX dar, şi aceştia au avut parte de încercări în anii care au urmat, pentru că mănăstirea avea să treacă prin alte trei mari incendii: în 1864, 1874 şi 1879. Acestea, ca şi birurile turceşti, au îngenuncheat Stavronikita, care s’a văzut înglodată în datorii. Din starea aceasta avea să iasă destul de târziu şi aceasta datorită eforturilor egumenului vatopedin Theophilos din Brusa (1843–1891).

Adevărata renaştere a vieţii monahale – şi a modului de viaţă chinovial – avea să se producă însă abia în 1968, odată cu venirea unei noi frăţii aflate sub îndrumarea lui gheronda Vassilios. Astăzi, cam treizeci de monahi îşi caută mântuirea în chinoviul Stavronikitei.

români aghioriţi la Stavronikita

icoana_sf_antipa_de_la_calapodestiDintre monahii români care s’au nevoit la Stavronikita se cuvine a’l pomeni pe cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care a vieţuit opt ani aici (1934-1942), într’o chilie de la malul mării. În veacul al XVIII-lea, prin 1712, se pomeneşte de un Atanasie, fiul lui Pascal Vornicul, care’i scria Sfântului Constantin Brâncoveanu că „nu mai caută alte mănăstiri mari şi bogate, ci eu Doamne, fiind iubitor de singurătate, aici amu ales mai bună isihie… după ce’am văzut că toate ale lumii sunt deşarte”.

II. Arhitectură

Stavronikita păstrează stilul tradiţional athonit cu o biserică centrală înconjurată de ziduri masive care’i dau aspectul unei cetăţi. Turnul defensiv dinspre miazăzi întregeşte şi întăreşte această impresie. Particularitatea katholikonul este că, din cauza lipsei de spaţiu, nu are abside laterale. Trapeza împodobită de Teofan Grecul, este situată la primul cat al aripei de sud – acolo unde se află şi un arhondaric cu o frumoasă privelişte către mare. În jurul mănăstirii şi al frumoasei livezi de portocali sunt construite câteva clădiri auxiliare. Stavronikita are şase kalyves în imediata apropiere şi încă 33 în Kapsala.

Una din marile probleme ale Stavronikitei a fost stabilitatea structurală a mănăstirii, deoarece stânca pe care este construită, în urma unor cutremure, a început să alunece încet spre mare. Aceasta a fost rezolvată destul de anevoios, între anii 1981–1999, de către Κε.Δ.Α.Κ. (Centrul pentru Conservarea Patrimoniului Athonit), care a efectuat ample lucrări de stabilizare a stâncii pe care care se înalţă frumoasa mănăstire închinată Sfântului Nicolae („Streidas”).

III. Tezaur

manuscrise şi odoare

Biblioteca Stavronikitei adăposteşte 58 de manuscrise pe pergament din secolele XI–XIII. (De mare valoare este o Psaltire din secolul XII, caligrafiată cu litere de aur pe pergament – Codex 46). Mai există aici două manuscrise pe mătase, precum şi alte 109 pe hârtie, datate între veacurile XIV–XIX. Între cele câteva sute de tipărituri, care întregesc acest tezaur bibliofil, se poate găsi şi Rânduiala Liturghiei pe gla­suri, scrisă de Dumitraşcu Valahul, la 1705.

Mănăstirea păstrează multe odoare şi veşminte bisericeşti – între ele şi o bro­de­rie dăruită de boierul/poet Ienă­chi­ţă Văcărescu şi jupâniţa Ecaterina – dar şi vechi icoane portabile. Între acestea, cea mai de preţ dintre ele este cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae „al Stridiei”.

icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς)

Agios Nikolaos o'Streidas-Stavronikita-1533Această icoană a Sfântului Nicolae „al Stridiei” este una neobişnuită nu doar pentru minunile făptuite, ci şi pentru că a fost realizată în tehnica veche a mozaicului pe lemn. Ea a stat în apele mărilor sute de ani până a fost aflată în chip minunat de călugări de la mănăstirea athonită Stavronikita.

Se crede că în vremea iconoclasmului, câţiva prigonitori au încercat să taie şi această icoană cu o secure (sau sabie) dar, deschizându’se o rană mare de vreo opt centimetri în fruntea sfântului şi, mai ales, pentru că a început să curgă sânge din ea, aceştia s’au spăimântat şi au aruncat’o în mare. În apă fiind, cu timpul, rana Sfântului Nicolae a fost astupată de o stridie. Alţi iconografi spun că icoana aceasta a fost aruncată în mare de corsarii catalani (după celebrul lor raid din 1306) şi că a fost pescuită abia în anul 1553, de câţiva monahi care se sileau să prindă în mrejele lor peşte pentru hramul mănăstirii. Aceştia au scos scoica din icoană şi atunci, din fruntea sfântului, a început să curgă iarăşi sânge. Mai mult, la malul mării, în locul unde a fost scoasă icoana, a izvorât aghiazmă.

Văzând aceste minuni, patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1524, 1525-1546) a schimbat hramul bisericii şi, de unde până atunci mănăstirea fusese închinată Sfântului Ioan Botezătorul, acum Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, a devenit patronul ei. El a folosit o jumătate de scoică în locul sfântului disc la altar, iar cealaltă parte a ferecat’o într’un engolpion, pe care i l’a dăruit patriarhului rus Iov. Această jumătate de stridie se află şi astăzi în sacristia Patriarhiei Moscovei, cealaltă fiind în păstrarea mănăstirii Stavronikita.
Odată pe an, se face procesiune în jurul mănăstirii, cu icoana Agios Nikolaos Streidas.

sfinte moaşte

Stavronikita păstrează cu sfinţenie şi multe moaşte, precum: o parte din mâna Sfântului Vasile cel Mare, o mână a Sfintei Ana, una a Sfântului Elefterie şi ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian.

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor din 20 martie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Christ Pantokrator-Stavronikita 1546-Theophanes Strylitzas

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

avva Dionisie-Nane

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Arhimandrit Athanasie Floroiu, stareţul Sfântului Schit Românesc Athonit Prodromu

A aşterne în cuvinte şi a încredinţa scrisului, darurile cu care era înzestrat Cuviosul Părintele nostru Dionisie Ignat, este cu adevărat o lucrare care se face cu multă greutate.

Încă şi a arăta petrecerea sfinţiei sale printre noi – ca exemplu viu şi lucrător autentic a faptelor celor bune – cu adevărat mărturisim că ne este cu neputinţă a le cuprinde pe toate, deoarece, ca toţi cuvioşii părinţi pe urmele cărora a păşit şi sfinţia sa, pe toate ale sale le făcea într’ascuns de la faţa şi lauda lumii. Însă ceea ce am văzut şi am trăit alături de dânsul, iată mărturisim în ceasul de faţă: clipe de sfinţenie, momente înălţătoare, greutăţi şi ispite, smerenie şi câştig duhovnicesc.

Primul lucru care te uimea la părintele Dionisie, încă de la primele sale cuvinte, era nesfârşita sa dragoste de Dumnezeu. Cei care l’au cunoscut pot să adeverească neostoitul său dor de iubire către Stăpânul Hristos, de care era nedezlipit zi şi noapte, prin rugăciune, dar şi prin apropierea făptuitoare a plinirii poruncilor Lui. Acestea din urmă i’au luminat pururea calea (chiar dacă la bătrâneţe a ajuns să fie lipsit de lumina ochilor celor trupeşti). Şi tot aşa ne povăţuia şi pe noi: ca faptele noastre cele bune să le săvârşim în tainiţa inimii noastre, pentru ca Dumnezeu să ne descopere tainele lucrării celei duhovniceşti.

Încă avea părintele Dionisie şi o mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, despre care spunea că l’a povăţuit şi purtat de mână ca pe un prunc în toate ispitele şi supărările pe care le’a avut ca orice om: de la trup, de la lume şi de la diavol. Această evlavie şi’a descoperit’o de pe când avea doar şaptesprezece ani, atunci când a lăsat toate ale lumii acesteia (ţara şi neamul) şi a alergat la Sfântul Munte cu încă doi prieteni. Cu aceştia împreună, avea să petreacă în Grădina Maicii Domnului, dezlipit de grijile acestei lumi, mai bine de 70 de ani.

avva Dionisie IgnatVenind în Sfântul Munte – după cum însuşi Cuvioşia Sa ne spunea – dorit’au cu toţii să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu. Dar cum pe’atunci tustrei erau tineri şi fără bărbi, părinţii nu i’au primit, fiindcă încă se păzeau vechile rânduieli, ca cei feciorelnici să nu fie închinoviaţi, ci să petreacă o vreme prin alte locuri, până le va creşte barba. Aşa că şi ei au fost nevoiţi să petreacă pe la alte mănăstiri, ca simpli argaţi.

Fiind însă râvnitori, au folosit vremea aceasta ca să se întărească duhovniceşte – adunând învăţături şi agonisindu’şi hrană sufletească de la duhovnici iscusiţi şi cu harisme, de la care au putut să crească, la rându’le, şi ei duhovniceşte. Şi aşa, mergând „din putere în putere”, au suit urcuşul cel duhovnicesc încă din tinereţile lor. Căci nu era uşor lucru a petrece printre străini – ca nişte tineri fără experienţă în cele dinafară – având de ţinut şi lucrul mâinilor celor trupeşti, dar şi lucrarea cea duhovnicească.

Aşijderea şi necunoaşterea limbii eline le’a pricinuit mari probleme întru începuturi. Dar, având isteţimea minţii, cu darul lui Dumnezeu, prin stăruinţă, au înlăturat acest neajuns. Apoi, deşi nu ştiau prea multe despre cele dinafară, dar având credinţă tare şi, mai cu seamă, acea dragoste de Dumnezeu de care am pomenit, (care i’a şi pus la adăpost faţă de ispite), curând s’au făcut îndrăgiţi de către toţi. Iar lucrul acesta s’a întâmplat mai ales pentru smerenia, simplitatea şi nerăutatea lor – lucrare de care nu s’au despărţit până la sfârşitul vieţii.

Ne povestea bătrânul de această perioadă a tinereţilor sale, pline de multa oboseală a zilei şi urmate întotdeauna de trudnicele nopţi în care ieşeau pe’afară ca să nu adoarmă la rugăciune şi metanii. În vremea aceea l’a avut de mare ajutor pe înţeleptul său frate după trup, părintele Ghimnazie.

Părintele Dionisie – după cum el însuşi mărturisea – chiar dacă a ucenicit prin multe locuri ca argat, nu a uitat însă niciodată scopul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului.

A muncit din greu pe la multe mănăstiri şi a pus bani deoparte, pe care i’a păstrat în nădejdea cumpărării unei chilii care să fie numai a lor şi unde urma să pună început bun nevoinţelor sale. De aceea – spunea avva de multe ori – Dumnezeu nu priveşte decât la scopul omului. „Το Σκοπό!” Nu osteneala, nu nevoinţa excesivă, nu alte virtuţi – fie ele chiar şi lucrătoare – ci la scopul pentru care se fac. Şi chiar dacă un lucru, o virtute, sau orice altceva nu s’a putut înfăptui din orişicare pricină – la Dumnezeu toate acestea sunt socotite ca şi făptuite, dacă scopul s’a arătat bun.

M’a surprins întâi dar, pe urmă, mi’a rămas în minte accentul pe care’l punea pe aceasta: adică pe scopul pentru care se lucrează virtuţile omului. Voia astfel, să dea o mai mare importanţă gândului ascuns (doar de Dumnezeu ştiut) şi ţelului nevoinţelor călugăreşti.

Între oamenii duhovniceşti lângă care s’a format, amintea adesea pe duhovnicul Antipa Dinescu, fostul stareț al Schitului Românesc Prodromu – care pe’atunci se liniştea într’o chilie ce aparţinea mănăstirii Stavronichita. De la acest mare stareţ şi duhovnicesc părinte, a învăţat petrecerea cea după Dumnezeu dar, mai ales, frica de Domnul (adică „începutul înţelepciunii”) – către care, în repetate rânduri, i’a povăţuit şi pe ucenicii săi.

Lucrând virtuţile şi câştigând rod duhovnicesc, cu timpul, alături de el s’au aşezat şi alţi ucenici şi, prin harul lui Dumnezeu care lucra cu el, a început a fi cercetat de către foarte mulţi părinţi aghioriţi. S’a întâmplat aceasta deoarece monahii aghioriţi simţeau că ajutorul cuvântului lui era viu şi lucrător, fiindcă el nu’l rostea din auzite ci doar din cele trăite. Nu grăia sfinţia sa cuvânt, pe care mai ’nainte el să nu’l fi plinit! Iar omul simţea că bătrânul îi spunea cuvânt de folos din experienţa sa personală şi asta îl ridica întotdeauna oricât de căzut ar fi fost.

Pentru acestea toate a şi fost iubit de către mulţi şi încă de şi mai mulţi a fost cercetat – nu doar călugări ci şi pelerini. Pentru că avea pace, răspândea pace şi într’arma întotdeauna sufletele dornice de mântuire, pentru care se şi ruga Domnului.

La vremea venirii noastre în Sfântul Munte (împreună cu vrednicul de pomenire părinte Petroniu Tănasă), schitul Prodromu trecea, de mai bine de patruzeci de ani, printr’o mare părăsire. De aceea, pentru a reda viaţă duhovnicească acestuia, am căutat şi eu să aflu experiență athonită care să’mi fie de folos şederii mele în Sfântul Munte. Şi, singurul loc cu monahi români care strălucea duhovniceşte în acele timpuri era Colciu, unde se nevoia părintele Dionisie Ignat, la chilia „Sfântului George”. De aceea, în mai multe rânduri am petrecut şi eu în obştea sfinţiilor lor (uneori chiar mai bine de’o lună), prăznuind şi hramul chiliei „Sfântul George”, ascultându’i şi urmărindu’le petrecerea cea după Dumnezeu.

P. Dionisie ColciuDupă cum spun Sfinţii Părinţi, cei ce au rugăciunea se aprind ca focul. Întocmai aşa era şi părintele Dionisie: obişnuit fiind încă din tinereţile sale cu pravila, ţinea tare mult ca toate cele şapte Laude pe care trebuie să le înalţe călugărul (şi nu numai el) – să se săvârşească fiecare la timpul lor – indiferent de ascultările care îi reţineau în cea mai mare parte a timpului. Aşa se face că sfinţia sa, mai ’nainte de toate, gătea micul paraclis pentru slujbă: aprindea candelele, trăgea clopotele, îşi lua epitrahilul şi dădea binecuvântarea, citind mai apoi slujba cu înţeles şi fără de nicio grabă. Totul în biserică se făcea cu mare respect şi deferenţă, urmărit fiind doar folosul duhovnicesc al omului.

Toate acestea mi’au rămas bine întipărite în minte – că doar pentru aceasta mă şi duceam la chilia lor: ca să deprind modul de viaţă athonit, care se stinsese în schitul Prodromu în acele timpuri grele.

Mi’aduc şi astăzi aminte de hramurile chiliei – cum era cel de toamnă (când se făcea pomenirea minunii „cu plăcinta” a Sfântului George) – dar mai ales, de toate pregătirile care se făceau în cinstea acelui praznic. Una din particularităţile vechilor sărbătoriri athonite era aceea că, la marile praznice, toate pregătirile se făceau din timp. (Chiar şi venirea la hram se făcea cu o zi mai devreme, ca să fii odihnit şi pregătit de Priveghere). Poate că, din cauza smereniei lor şi a sărăciei, fastul bizantin nu era întotdeauna prezent dar, mie mi’era tare drag să’i văd cât de mult se sileau să’şi facă chilia şi împrejurimile întru totul curate: începând cu bisericuţa, chiliile, mica trapeză, bucătăria, trecând apoi la grădină: pomi, măslini, vie şi tot ceea ce împrejmuia Colciu. Şi Doamne, cu câtă râvnă se făceau toate pe’atunci! Aceasta, pe de’o parte, fiindcă era cinstea Sfântului Chiliei, iar pe de alta, pentru că cei de odinioară, când mergeau la praznice, rămâneau întotdeauna încă cel puţin o zi şi după sărbătoare: seara la ctitori – cum se spune în limbaj athonit. Veneau cu cel puţin o zi mai înainte de praznic ca să se poată odihni de osteneala drumului – căci pe atunci acesta era făcut, cel mai adesea, pe jos – şi ca să poată priveghea mai bine împreună. Iar după praznic, mai rămâneau să povestească la „κτιτορικά” cele ce s’au mai întâmplat de când nu s’au mai văzut – pentru că aceasta nu se petrecea prea des pe’atunci.

O zi obişnuită la chilia lor se rânduia cam după următorul tipic: după terminarea slujbei de noapte fiecare mergea la trapeză, unde era pregătit ceaiul sau cafeaua – un „κολατσιό” cum spuneau ei. Se servea totul în tăcere, de parcă nici nu existau oameni prin preajmă. (De fapt aceasta era un fel de prelungire a stării din biserică!). Tot aşa se împlineau şi ascultările, cu multă linişte şi liniştire, fie că erai rânduit la grădină, la lemne, sau la orice alt lucru la care erai pus. Doar bucătarul rămânea la chilie să pregătească masa de prânz; singura gustare mai consistentă de peste zi, de altfel. Toate se făceau însă într’o tăcere de mare rugăciune…
Odată, pe când se apropia această sărbătoare de toamnă a Sfântului George, ne’am pogorât la mare, la arsanaua chiliei, ca să prindem ceva peşte pentru hram. Când se mergea la pescuit, alături de monahii de la chilia părintelui Dionisie, participau şi cei de la chilia vecină a „Sfântului Ioan Botezătorul” – chilia părintelui Ioan Guţu, monah sporit în cele duhovniceşti până la sfinţenie dar, priceput întrucâtva şi în trebile cele gospodăreşti. Mai întâi se făcea o rugăciune, după care se scotea barca – care avea deja pregătite mrejele şi paragotul (un coş cu mai multe cârlige) şi dolmele pentru pescuit. După ce totul era lansat la apă, monahii se întorceam cu barca la liman. Se făceau rugăciunea de seară şi celelalte, apoi fiecare se retrăgea într’un colţişor şi se odihnea puţin. După patru, cinci ore de lăsat mrejele în apă, ne duceam şi le trăgeam la mal, dimpreună cu peştele prins prin binecuvântare şi, mai ales, cu rugăciune. Pe urmă, după ce totul era lăsat în ordine la arsana, începea urcuşul către chilie împreună: monahii şi peştii prinşi. La chilie, avva Ioan era rânduit de gheronda Dionisie să pregătească peştele, dându’i sare potrivită – ca să nu se strice până a treia zi, când se gătea ospăţul pentru privegherea sărbătorii Sfântului Mare Mucenic George.

Pentru mine totul se constituia într’o experiență unică, tipic athonită, unde ascultarea se împletea întotdeauna cu rugăciunea, (dar fără ca vreuna să fie istovitoare!). De aceea şi pescuitul alături de asemenea cuvioşi părinţi, întotdeauna îmi amintea de pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, a ucenicilor Domnului. Iar dacă Domnul a zis atunci apostolilor „aruncaţi mrejele la dreapta corabiei” – deci nu la stânga, nici în spate, ci „la dreapta”, arătând astfel siguranţa atotcunoscătoare a lui Dumnezeu – tot astfel şi eu aveam aceeaşi încredinţare, că lângă acei oameni, tare mult mă voi folosi. Şi, precum apostolii au zis „Doamne, toată noaptea ne’am ostenit şi nimica n’am prins, dar pentru cuvântul tău vom arunca mrejele”, tot aşa şi eu pot mărturisi că, de fiecare dată plecam cu rod bogat de la chiliile Colciului şi întărit sufleteşte de cei doi cuvioşi părinţi: avva Dionisie Ignat şi avva Ioan Guţu.

Odată cu apropierea propriu zisă a praznicului chiliei soseau şi oaspeţii – adunaţi nu în număr prea mare, în acele vremuri. Când se pleca seara spre noapte, pe la ceasurile nouă, se dădea binecuvântarea pentru Privegherea de toată noaptea care continua cu rugăciuni şi cântări liniştitoare. Celor care n’ar fi rezistat treji la toată slujba le era îngăduită o cafea mică. Privegherea se încheia spre dimineaţă, cu Sfânta Liturghie – care era trăită de către toţi ca un adevărat ospăţ duhovnicesc al Tainelor lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

Se punea masa apoi: bucate din belşug, dezlegate la „toate ale praznicului” şi, neapărat, peşte gătit cu pricepere şi binecuvântare. Se cântau la vremea mesei tropare de bucurie duhovnicească în cinstea Sfântului Mare Mucenic George şi a sfinţilor (al căror nume îl purtau oaspeţii mai de seamă), pentru ca totul să se petreacă într’o atmosferă de sărbătoare. Cu toate acestea, deşi era zi de praznic, simplitatea – virtutea proprie monahului – era la ea acasă.

avva Dionisie-Ipathios Kellya MonksAm amintit în treacăt toate acestea ca să arăt râvna acestor părinţi de demult pentru petrecerea cea după Dumnezeu, dar şi evlavia şi buna-cuviinţă pe care’o răspândeau, cu toate că erau la momente de sărbătoare. Creau, în felul acesta, o atmosferă de bucurie smerită, tipic athonită, mult deosebită de ceea ce trăiserăm în ţară, sau de ceea ce ne închipuiam noi, fraţi începători, despre rânduielile aghioritice. Ceva din toate acestea se mai păstrează şi astăzi în Sfântul Munte dar, praznicele nu mai au acelaşi „parfum de altădată”, pentru că peste toate şi’a pus amprenta duhul vremurilor noi.

Deschiderea Athosului pentru închinători a schimbat mult trăirea cea din vechime a sfinţilor părinţi. Evlavia şi delicateţea lor de altădată cu greu mai poate fi întâlnită în zilele noastre – lucru pe care l’a remarcat de multe ori şi cuviosul părinte Dionisie.

„E bine, zicea avva, că pot veni la Sfântul Munte tot mai mulţi pelerini dornici de a culege nectarul cel duhovnicesc, dar va slăbi mult starea şi lucrarea cea după Dumnezeu a părinţilor”. Însă „vremurile într’acolo merg”. Iar atunci când îi ceream povaţă de vieţuire pentru acele timpuri care vor veni, ne sfătuia: „să nu pierdem părinţilor, scopul pentru care am lăsat lumea şi am venit aici în Grădina Maicii Domnului adică: rugăciunea, canonaşul, biserica şi mai ales tăcerea, căci acestea ne vor ţine cât-de-cât la adăpost. Se va lua în acea vreme cuvântul din gura bătrânilor pentru că nu va fi cine să’l lucreze şi se va pierde mult din evlavia şi trăirea cea după Dumnezeu”.

Cuvântul părinţilor de demult spunea că „monahul care iasă în lume, ca peştele pe uscat este”, iar avva Dionisie era într’acelaşi duh când ne zicea că „ieşind în lume, lumea doreşte cele ale sale şi, vrând-nevrând, te prinde în mrejele ei. Pe câtă vreme, omul rugăciunii este acoperit de harul lui Dumnezeu, necăutând cele ale lumii, ci pe Dumnezeu şi plinirea voii Lui. Acesta nu se înalţă, nu se trufeşte, nu se semeţeşte, ci caută dragostea lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui, iar Dumnezeu îl duce, ca de mână, descoperindu’i Calea, Adevărul şi Viaţa”. De altfel, bătrânul de la Colciu era de părere că „mai mult ajută călugării pe credincioşi – şi, în general, lumea toată – prin rugăciunea ce’o înalţă către Dumnezeu, decât cu ieşirea la amvon sau cu apostolatul. Acestea din urmă li s’au încredinţat preoţilor de mir şi arhiereilor care anume s’au pregătit”.
Mult am dorit să pot rămâne lângă acest mare cuvios al neamului nostru – şi chiar l’am rugat aceasta – dar părintele, care lucra toate cu înţelepciune, m’a învăţat să mă „las în voia lui Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate spre folosul fiecăruia”. I’am mulţumit pentru toate câte le’am putut pricepe la acea vreme şi l’am rugat să se roage ca să se’mplinească voia lui Domnului şi cu mine. Iar drept merinde de drum mi’a dat „dragostea de Dumnezeu şi smerita cugetare” care „pre mulţi i’au băgat în rai. Pentru aceasta şi noi trebuie să ne luptăm ca pe acestea să le păzim”.

Vremea petrecută la chilia părintelui Dionisie mi’a fost (şi’mi este) de mare folos şi eu, drept mulţămită, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu (aşa cum mi’a şi cerut avva, de altfel) să’i facă parte de un colţ de rai întru împărăţia Sa.

Timpul depănat de la mutarea sa la Domnul, ne’a arătat tuturor că Dumnezeu şi Maica Sa au rânduit astfel ca bătrânul stareţ de la Colciu să aibă parte de ucenici destoinici, care să ducă mai departe şi trăiască după învăţăturilor şi poveţele sale.

Dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele era fără mărginire şi aceasta a fost şi pildă de viaţă pe care ne’a lăsat’o drept moştenire.

staretul-atanasie-prodromitulAcest simpozion organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, aduce un binemeritat omagiu memoriei cuviosului părinte Dionisie Ignat dar, în acelaşi timp, împlineşte şi porunca biblică: „Cinstiţi pe părinţii voştri, urmându’le credinţa!”.

Am toată părerea de rău că nu pot fi părtaş (cu trupul, căci în duh, acolo voi fi şi eu) la acest eveniment, însă vă rog a primi, ca pe mine însămi, această epistolă a mea, ce se aduce prin părintele Gherasim Prodromitul – delegat pentru aceasta din partea chinoviului nostru.

Stareţ şi rugător în Domnul,
Arhimandrit Athanasie Prodromitul

Notă: Cuvântul Starețului Atanasie de la Prodromu (citit de Părintele Gherasim Prodromitul la Simpozionul Internațional de la Iasi, dedicat Părintelui Dionisie Ignat) a fost publicat în Lumea monahilor nr. 102 (cu o introducere facută de George Crasnean – vezi mai jos). Cele doua fotografii sepia cu avva Dionisie (una împreună cu avva Dometie Trihenea și cealaltă cu monahii de la Chilia Sf. Ipatie) sunt scoase la iveală pentru prima dată!

chrismon

Simpozionul internaţional „Părintele Dionisie de la Colciu”

George Crasnean

Cine’i cunoaşte pe greci (şi se teme de darurile lor!) ştie că ei anevoie laudă pe cineva. Dar să mai aibă şi evlavie la un om de alt neam este chiar lucru de mare mirare. În toată viaţa mea doar de două ori mi’a fost dat să mă uimesc de evlavia lor, la tot atâţia monahi din neamul nostru: când toţi călugări de la Simonos Petras (şi cu Placide Deseille) au venit după cuvânt de învăţătură la avva Petroniu Tănasă Prodromitul şi acum, când am văzut atâţia aghioriţi de neam elin veniţi să’l cinstească pe avva Dionisie Ignat: protoepistatul Maxim Iviritul, ieromonahul Nifon Vatopedinul, ieromonahul Antipa Chiliotul din Kareia, ieromonahul Damaschin de la Grigoriu, monahul Nicodim de la mănăstirea „Sfântul Pavel“. Ba încă şi mitropolitul Nikolaos de Mesogaia (Mesoghea) Lavreotikis, dimpreună cu Bousias Haralambos au bătut drumul de la Athena la Iaşi pentru bătrânul colciot.

Fost’au împreună cu aceştia şi ieromonahul Dionisie (actualul stareţ al chiliei „Sfântul George“–Colciu), ieromonahul Ignatie (stareţul chiliei vatopedine „Sfântul Ipatie“) şi monahul Gherasim Prodromitul – din Sfânt Munte al Athonului – dar şi arhimandritul Melchisedec de la mănăstirea Lupşa, pr. prof. dr. Ioan Teşu, biofizicianul Virgil Vlăescu şi dl. Ion Minoiu.

Cinste Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei că s’a îngrijit de neuitarea acestui cuvios părinte al neamului nostru şi a organizat un simpozion la Iaşi şi mănăstirea Neamţ („Întâlnirea cu Duhovnicul – părintele Dionisie de la Colciu”), între 12 şi 14 noiembrie 2015!

Pentru cei care ar fi voit a şti mai multe despre smerenia acestui monah aghiorit botoşănean – care a trăit în Athos 78 de ani din cei 95 pe care i’a petrecut în astă lume! – şi n’au putut ajunge în capitala Moldovei, ne’am gândit să consemnăm în scris cele grăite acolo de atâţia oameni ai lui Dumnezeu…

Cum a fost la Vernisajul expoziției de fotografie – „Avva”, George Crasnean (foto și video)

Luni, 21 decembrie 2015, la „Casa cu Rost”, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografie Avva, semnată de George Crăsnean. A fost un succes. Le mulţumim tuturor celor care au participat şi, în chip deosebit, vorbitorilor şi jurnaliştilor.

Redăm mai jos linkul unde puteţi urmări înregistrarea video a evenimentului şi cîteva fotografii, făcute de George Dobrea, căruia îi mulţumim călduros, de asemenea. (Claudiu Târziu)

vernisaj-2

De la stînga: Claudiu Târziu (gazda), George Crăsnean (autorul), Radu Preda (teolog), Cristian Curte (jurnalist), Ioan Popa (pictor).

George-Crasnean-1-Rost

din-expozitie-2

din-expozitie

din-expozitie-3

Vernisajul expoziției de fotografie – „Avva”, George Crasnean, luni, 21 decembrie 2015, Casa cu Rost, București (v. update)

Afis (3)

Luni, 21 Decembrie a.c., ora 19.00, vă invităm la ultimul eveniment marca Rost pe acest an, la “Casa cu Rost”:  Expoziţia de fotografie (cu vînzare) „AVVA”, semnată de foto-jurnalistul creştin George Crasnean.

30 de portrete ale celor mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti români din ţară şi din Sfîntul Munte Athos, de la vrednicii de pomenire părinţi Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi Petroniu Tănase, pînă la avva Iulian Lazăr şi pustnicul Rafail Noica.

30 de ipostasuri rare, surprinse cu măestrie şi reproduse la mărimea unor tablouri (50/70 cm). Imagini pentru mîngîierea inimilor noastre. Fotografii de păstrat acasă sau de făcut cadou. O expoziţie unică!

La vernisaj vor vorbi, alături de autorul fotografiilor, iconarul Ioan Popa, jurnalistul Cristian Curte şi… un invitat surpriză. Vă aşteptăm, ca întotdeauna, cu drag şi bucurie!

Claudiu Târziu
Casa cu Rost

UPDATE: Cum a fost la Vernisajul expoziției de fotografie – „Avva”, George Crasnean (foto și video)

Pater Gavriil de la Panagouda

Această prezentare necesită JavaScript.

pater Gavriil de la Panagouda

motto: Dragostea îl preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit: dacă’L iubeşti pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă’l iubesti pe diavol, diavol vei fi; dacă’ţi iubeşti trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit. (Fericitul Augustin)

Părintele Gavriil se nevoieşte nu departe de chilia sfântului Paisie Aghioritul de la Panagouda, de dinvale de mănăstirea Kutlumuşului. Părintele Gherasim Prodromitul a fost cel care m’a îndemnat întâia oară să iau binecuvântare de la bătrân. Pe urmă am mai fost la el împreună cu doi ruşi moscoviţi (Nikolai şi Anton) – care vin în fiecare an în Athos doar ca să’l cerceteze pe „papa Gavriil”, să ia binecuvântare de la bătrân, stau două zile în Karyes şi apoi se’ntorc în ţinuturile pravoslavnice. De data asta l’am rugat pe Andrei din singurătate (cum l’am numit cândva scriind despre el) să mă’nsoțească și să m’ajute cu elina, ca să pot cere cuvânt de folos de la bătrân (deși nu pare, pater Gavriil este trecut de 80 de ani și a plecat spre 90, după cum spune el). Din bunătate și smerenie, părintele Andrei a lăsat voia sa și a făcut’o pe’a mea, ajutându’mă să grăiesc cu gheron Gavriil…  

binecuvântări

Evlogite pater!

O Kirios! Binecuvântarea Domnului acum şi totdeauna, până în veşnicie!

Mă rog pentru voi ca să trăiţi în bună pace şi să nu vă certaţi cu soţiile şi copiii voştri.

Mă rog pentru voi ca să ajungeţi în rai împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov.

Mă rog pentru voi ca Dumnezeu să vă scrie numele voastre în Cartea Vieţii.

Mă rog pentru voi să câştigaţi mulţi bani la Lotto…

Dar părinte, n’ar trebui mai degrabă să cerem de la Dumnezeu ceea ce este de folos sufletului, nu ceea ce ne este de folos nouă?

…ca să puteţi face milostenie săracilor.

Să’mi fie cu iertare avva!

Să fii sănătos şi să ai binecuvântarea lui Dumnezeu!

sfaturi către cei tineri

Daţi’mi un sfat părinte: cum să’i fac pe copii să’L îndrăgească pe Hristos?

Copiii nu au nevoie de sfaturi – ba nici chiar de învăţătură! –, ci de modele! Învaţă’i doar să desluşească înşelăciunea lucrurilor trecătoare şi să nu’şi robească mintea patimilor. Mai’nainte de de toate trebuie ca tu să faci toate astea şi ei vor vedea în tine calea de urmat. Şi sfântul Vasile cel Mare zice că „învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor”.

Frumos! Asta, în traducere liberă, ar însemna că tot eu sunt cel care trebuie să mă fac… sfânt!

Da. Dar să nu’ţi fie cu neputinţă, că nu e greu, însă trebuie să ai dragoste. Şi să’i faci să simtă această dragoste. Copiii pot să’L vadă pe Iisus în două feluri: sau „neavând nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2), ori „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Psalm 44, 3). Depinde dacă’L află de frica iadului, de dragul răsplătirilor viitoare, ori… din dragoste. Că sfârşitul a toate este dragostea. Dar tu cu dragostea trebuie să începi, că este capătul a toate. Spune şi sfântul Ciprian al Cartaginei că „dragostea este adevarata slujbă pentru Dumnezeu”. Iar tu, din dragoste, trebuie să’i rabzi şi să te rogi pentru ei – că mai degrabă îl slăveşti pe Dumnezeu în felul acesta decât prin cuvinte. Pentru că Cuvântul poate să scape minţii, dar vei vedea că Dumnezeu va lucra într’înşii…

Greu şi cu dragostea părinte…

Dacă nu pot să primească Cuvântul în duh, grăieşte’le în pilde. Aşa vei face Cuvântul trup şi va prinde viaţă în ei.

Şi dacă eu nu pot să ajung sfânt şi nu pot fi modelul perfect pentru ei, ce să fac atunci părinte?

Să te rogi. Roagă’te pentru ei, dar roagă’te conştient că nu poţi face nimic fără ajutorul lui Hristos.

Da. „Fără de mine nu puteţi face nimic”… (Ioan XV, 5).

Roagă’te, posteşte şi fă fapte bune. Copiii nu’L iubesc pe Dumnezeu pentru că nu’L cunosc. Te vor asculta însă, dacă tu vei ţine seamă de poruncile Domnului şi’ţi vei pune nădejdea doar în El. Dacă tu vei dori în toate să placi lui Dumnezeu, El se va îngriji să fii de folos şi copiilor.

Păi asta tot la sfinţenie mă duce, avva!

N’ai de ales! Precum magnetul atrage fierul aşa şi rugăciunile, milosteniile, faptele bune şi spovedania vor atrage mila lui Dumnezeu.

Că veni vorba de spovedanie: am avut probleme cu părinţii copiilor care au venit la mine şi mi’au spus că ei „nu’şi trimit copiii la şcoală pentru ca eu să’i duc la spovedanie”.

Trebuie să duci luptă pentru ca Dumnezeu să intervină şi să le lumineze minţile şi sufletele acestor părinţi. Pentru ca Dumnezeu să lucreze, cineva trebuie să ducă o luptă. Odată, pe când cezarul Romei călătorea pe mare împreună cu câţiva dintre supuşii săi, s’a stârnit furtună în larg şi pe aceştia i’a cuprins frica. Imperatorul însă i’a liniştit spunându’le că atâta timp cât sunt cu cezarul nu pot păţi nimic! Nici nouă să nu ne fie teamă de luptă pentru că, atâta timp cât suntem în corabie (naos) cu Hristos, nu ni se poate întâmpla nimic rău. Iar pe copii trebuie să’i înveţi să’L caute pe Hristos în ei. În ei înşişi trebuie să’L caute, pentru că Hristos sălăşluieşte în ei de la botez şi îi aşteaptă înlăuntrul lor, nu înafară. Pentru că Hristos este Dumnezeu–Cuvântul şi „aproape este de tine Cuvântul, în gura ta şi în inima ta”, spune apostolul Pavel (Romani X, 8).

Învaţă’i şi că pentru suflet au fost aduşi la viaţă – trupul nu le foloseşte la nimic, că este stricăcios. („Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” –Ioan VI, 63). Şi dacă pentru acesta stricăcios îşi dau atâta silinţă să’l curăţească, de ce nu se’ngrijesc tot aşa şi de frumuseţea sufletului nepieritor? Trupul nu trebuie să fie decât decât vita de jug a minţii lucrătoare! Or, trăind dobitoceşte, numai pentru trup, îşi întinează sufletele de păcate şi îşi primejduiesc viaţa viitoare! Că începutul a toată patima, de la iubirea trupească de sine vine. Iar ei umblă în întuneric ziua în amiaza mare…

Fericirile şi ne-fericirile

Învaţă’i să’şi preţuiască mai mult sufletele decât trupurile că în vremurile de astăzi sunt mulţi „făcători de pace” dar, din păcate, dintr’aceia care supun sufletul trupului. Aceştia sunt şi „cei milostivi”, dar faţă de trupurile lor…

În vremurile din urmă „vei spune răului bine”; uite că şi Fericirile sunt răstălmăcite în ziua de azi.

Pe cine iubeşte omul, aceluia îi şi slujeşte. Cine’L va cunoaşte pe Dumnezeu îl va iubi, iar cei ce vor cunoaşte lumea, vor ajunge s’o urască. Nu poţi să dai de frumuseţea şi desăvârşirea lui Dumnezeu şi să admiri mai mult frumuseţea trecătoare a acestei lumi!

Ar fi ca şi când ai admira mai mult creaţia decât pe Creator!

Da. De aceea trebuie să le aduci aminte tinerilor că „cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani VIII, 8), pe când „cei ai lui Hristos şi’au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni V, 24). Tot acolo apostolul Pavel zice să „umblaţi în Duhul şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”. (Galateni V, 16-17). Ca să nu faceţi cele ce aţi voi…

Dacă omul ar învăţa să trăiască în faţa lui Dumnezeu (pentru că oricum asta se întâmplă şi dacă nu vrem noi!) şi’ar da seama că toate faptele dar şi gândurile lui, sunt văzute necontenit de către El. Omul credincios ştie asta şi îşi înfrânează sinele lăuntric ca şi pe cel dinafară, cel necredincios nu crede asta dar şi mai rău este cel ce înţelege toate acestea şi totuşi se poartă cu nesăbuinţă. De aceea n’ai să afli om drept dacă nu va crede că toată viaţa lui este sub ochii Domnului!

cum să nu iubeşti lumea

Cum să fac să nu mai iubesc lumea şi cele ce sunt într’însa, părinte? Nu mă gândesc neapărat la avuţii – că ştiu că sunt trecătoare – dar am nevastă acasă, copii…

Trebuie să’nţelegi întâi că lumea aceasta este raiul păcătoşilor şi temniţa credincioşilor. Cei care au întors spatele desfătărilor lumeşti şi L’au căutat pe Dumnezeu în viaţa aceasta, cum nu se vor bucura să moară şi să se întâlnească cu Cel pe care L’au dorit? Însă cei ce au iubit mai mult lumea şi lucrurile ei trecătoare, mult se vor întrista când vor trebui să se despartă de ele. Pentru aceştia chinurile iadului vin chiar mai ’nainte de’a muri, căci numai gândul la despărţirea forţată de lucrurile pământeşti de care s’au lipit inimile lor, le aduce deja infernul în suflete! Şi li se va întâmpla lor precum bogatului nemilostiv, căruia Avraam patriarhul i’a adus aminte că „a primit cele bune ale sale în viaţa sa, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti”. (Luca XIX, 25). Dumnezeu nu spune nicăieri să nu’ţi iubeşti părinţii, soţia (ba dimpotrivă, apostolul Pavel le zice efesenilor că „bărbaţii sunt datori să’şi iubească femeile!), ori copiii – de care îţi va fi greu să te desparţi cu moarte – ci doar că „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. (Matei X, 37). Şi pe aproapele tău dator eşti să’l iubeşti, dar pe nimeni ca pe Dumnezeu. De fapt, dacă iubim ceva la aproapele nostru, tot pe Dumnezeu îl iubim, pentru că El este ceea ce este bun în aproapele nostru! Deci, în concluzie, noi cu iubire suntem datori…

Omul trebuie să înveţe că lucrul lui de căpetenie în viaţa aceasta este să se pregătească pentru… cealaltă. Aceasta însemnează că este bine ca el să ştie ce’l aşteaptă în Ziua Judecăţii. Iar pentru a dobândi „răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată alui Hristos”, de mare folos este să ne cerem mai întâi noi înşine socoteală. Cercetându’ne astfel sufletele, ne vom păzi mai bine inima şi ochii de cărările ce duc către iad. Obişnuieşte’te ca în fiecare seară să’ţi întrebi inima de toate cele întâmplate în ziua aceea şi să cauţi de ai avut folos sau pagubă pentru sufletul tău.

Evharisto poli, pater! O fotografie, două?…

Da. Dar dacă aveţi copii care nu vor să mănânce, arătaţi’le fotografii cu mine!…

Panagouda, la pomenirea sfinţilor Varsanufie şi Ioan din Gaza (06 februarie 2015 / 24 ianuarie 2015), într’o zi ploioasă…

De atunci i’am învăţat pe copii, cu dragoste, că Dumnezeu este iubire; că trebuie să ne facem sfinţi; şi că oricâte fac şi desfac în astă viaţă pieritoare, sub ochii Domnului le fac şi pentru toate – bune sau rele – vor primi răsplată, mai devreme sau mai târziu…

Text și fotografii de George Crasnean / Lumea Monahilor nr. 97 / 20 iulie 2015

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Amintiri cu și despre avva Petroniu, George Crasnean

avva Petroniu & George Crasnean

de George Crasnean

„Împrieteneşte’te cu cel necruţător cu sine”, a zis avva Pimen. Nu ştiu dacă m’am împrietenit, dar pentru mine avva Petroniu a fost al doilea tată şi mai ales acela care mi’a arătat cum să mă mântuiesc. El m’a învăţat (fără prea multe cuvinte), cum trebuie să’ţi fie petrecerea prin astă lume părelnică, pentru a’ţi arvuni cele ale cerului. Şi a făcut aceasta foarte simplu: în fiecare zi era pregătit să moară! Pentru aceea şi toate celelalte ale lumii le’a dispreţuit cu mare uşurinţă.

Eu nu’mi doresc să scriu frumos despre gheronda pentru că ştiu că viaţa lui a fost peste cuvintele mele şi nici nu va putea vreodată litera să’ncapă ostenelile părintelui Petroniu.

În vremurile acestea îmbuibate tuturora ni se pare că sfinţii sunt doar noţiuni abstracte ori bătrâne zugrăveli în frescă. Cu tare mult greu am putea admite că ei trăiesc (ba chiar şi fac minuni) pe lângă noi. Şi aceasta pentru că noi ne dorim să mergem la un sfânt ca la un.. sfânt! Ori măcar ca la un şaman, mag sau vrăjitoare, la care să purcedem atunci când ne mai slobozesc problemele („esenţiale”!) ale vieţii noastre lumeşti. Nu suntem pregătiţi să întâlnim un om (aparent) obişnuit, neavut şi lipsit la culme, cu trupul uscat de aspre nevoinţe, dar cu suflet de crin (după cuvântul părintelui Iustin Pârvu). Că pe cât îşi vestejea avva Petroniu trupul, pe atâta şi înflorea sufletul său. Şi el de multe ori ne îndemna ca şi noi să grijim mai mult de sufletele noastre şi de trupurile altora, iară nu de trupurile noastre şi de sufletele altora.

Cu mult dor am dorit în toată vremea să’l revăd pe avva al meu înainte de ieşirea lui din trup, că întotdeauna îmi ziceam mie: „Este mântuire Doamne Dumnezeule, câtă vreme mai laşi astfel de oameni printre noi”!

A fost un călugăr care n’a gândit răul, monah însingurat printre fraţi, dar cu bună-voia lui s’a înstrăinat (şi a dobândit astfel odihnă), căci a ţinut mult la cuvântul avvei Alonie: „ eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume”… Că el de fapt, spre mântuire fugea de oameni şi dintre fraţi.

avva Petroniu Tanasa (6)Mi’a spus mie odată avva că am o sarcină care duce la mândrie şi pentru aceea să port de grijă ca scriitura să’mi fie ziditoare (că destui sunt cei care dărâmă prin literă) şi să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug, ci „să scrii întotdeauna cele ce sunt în inima ta”! Şi pe cât îmi şade în putinţă, mă sârguiesc a face… ascultare (deşi nefericit sunt eu că m’am deprins a întreba şi asculta şi nu fac cele bune ce aud şi văd!).

„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Îşi fac griji pentru pensii, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup.

Dar lumea este oarbă şi nu’şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dumnezeu este Cel care’l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care’i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că’l va învia şi’i va da Împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

„Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spunea el odată despre primenirile şi modernizările monahismului. „Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dumnezeu. Monahul trebuie să’şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge monahul din lume, ca să’şi întărească duhul-nu trupul-, să moară faţă de aproapele său şi să nu’l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n’o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”. „Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i’am spus eu atunci.

„Da. A început să vină duhul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici în Athos”, a mai zis el cu amărăciune. (Îmi spusese altădată, când l’am întrebat ce şi’ar dori mai mult la vremea aceea, că ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sfântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului! „Atuncea plecai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului şi te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neîmprăştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină şi într’o oră eşti în Careia. Nici n’ai timp să’ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Astăzi n’apuci să ieşi din schit şi te’ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoarce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”).

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s’a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii , ci a iubit truda mai mult decât odihna. Şi obştea a înţeles şi a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l’a şi urmat în toate.

N’a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i’a fost dat să ucenicească pe lângă vreun bătrân îmbunătăţit. Dar l’a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile şi a făcut cele scrise ele de Sfinţii Părinţi, păzindu’şi sufletul de prihană. Şi, având inimă curată-că nu cunoştea vicleşug cugetul său-lui Dumnezeu i’a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pământească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile.

Pentru aceasta n’a primit nici cei două milioane de dolari pe care i’a oferit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că „nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul se va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră”!

Şi de vor ridica arsanaua, mai „pe urmă le va trebui să meargă la pescuit” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate acestea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu’ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n’a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!”.  

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându’i acestuia prilej a’şi ţese urzelile.

Pentru că el cunoştea pricinile patimilor, suferea mult pentru noi ceilalţi care nu reuşeam să vedem cursele vrăjmaşului. Suferea, ba chiar se mânia cu patimă pe satana când auzea că a biruit acesta pe vreun frate. Ura cu pasiune păcatul şi „se crucea” când era încunoştinţat de vreo nouă „potlogărie” a zavistnicului diavol. I’am spus odată că noi, oamenii, am vrea să împăcăm pe cele lumeşti cu cele cereşti, că n’am renunţa la agonisirea de averi aici pe pământ, dar nici la comorile cele neîmpuţinate ale Împărăţiei lui Hristos…

avva Petroniu Tanasa (8)„Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te şi mântuieşti? Toţi oamenii ştiu ce trebuie să facă ca să se mântuiască, dar nu vor să fie mântuiţi! Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! (Era în mai 2009). Doamne, Maica Domnului!

Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii.

Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…”. I’am răspuns că „vremurile acelea au şi venit deja” şi l’am întrebat ce era de făcut? „Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume. Dar să nu ne amăgim: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Însă de vom pune post şi rugăciune, Dumnezeu nu va lăsa vrăjmaşul să se obrăznicească!”.

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându’se să’i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi’a ales (smerenia), toată viaţa micşorându’se înaintea oamenilor şi potrivindu’şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă el, până în sfârşitul vieţii sale, i’a fost frică de cădere. Povestea părintele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul… „smerenie”! (Lumea monahilor, nr.9/2008). „La măsura lui, nu m’am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşartă!”, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n’a voit a merge la spital, pentrucă zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept şi n’a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i’a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n’a murit, ci a trecut la viaţă.

De mult murise el lumii acesteia! N’a avut decât o singură grijă în ultimile clipe de viaţă: să fie împărtăşit! Şi atunci când mi’am luat rămas bun de la el, cu trei zile înainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul să’l cuminece! Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând”. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnică” şi îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la fericirea veşnică”, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului.

Privea însă moartea ca pe „o poartă spre o fericire ce nu s’ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplită. Toate relele şi necurăţiile lui vor apărea atunci şi cine va putea suferi ruşinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care îl condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici.

Într’un anume fel se poate spune că nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad”.

A iubit neamul acesta şi i’a părut rău că „au intrat românii într’o stăpânire fără Dumnezeu”. Spunea, atunci când România a intrat în UE, că „s’a uitat peste proiectul de constitutţe al Uniunii Europene şi acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu, ori de creştinism”.

Deşi nu şi’a legat cugetul nici măcar de averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe fraţi şi a făcut toate pentru mântuirea lor. Nu le’a cerut vreodată ceea ce el n’a făcut mai întâi. Unora li s’a părut poate prea aspru („dacă aş plăcea însă oamenilor, n’aş fi rob al lui Hristos”- Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru că ştia că doar astfel creşte monahul şi dobândeşte vedere lăuntrică.

„Nu rătăci, ci şezi în chilia ta şi plângeţi păcatele”! Şi el a stat în chilie şi s’a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n’a ieşit din Athos decât o singură dată: la sfinţirea mănăstirii Sâmbăta, întâmplată în 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datorează… ascultării, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l’a poftit să’l însoţească la această bucurie românească!

Într’o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l’am întrebatcum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte este cea naturală”?

A zis că „omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarăşi la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I’a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n’a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l’a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu El.

Cum ne spune şi sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n’are nevoie de completare, nu’i lipseşte ceva, n’are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat’o Dumnezeu.

avva Petroniu Tanasa (4)Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne’o împropriem şi s’o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s’au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmaşului.

Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului”. Şi primul lucru pe care’l face diavolul când intră în om este să’i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău.

Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său.

De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi’era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu’l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne.

Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se’ntâlneşte cu păcatul, acesta nu’l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i’ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

De’asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le’a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit’o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume.

Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite.

Gândiţi’vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n’are cum săvârşi păcatul său care’l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne’a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne’a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor.

Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu’i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături. Dar n’a fost de când e lumea aşa ceva”.

Curat fiind la minte şi inimă el putea să vadă lucrurile „drept”, străin fiind de cele ale lumii…

Aşa fel de om era avva Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu, monah care a ascultat cu plâns de Dumnezeu, pentru care lucru şi Dumnezeu îl asculta pe el… Ferice de tine părinte că te’ai plâns pe tine în viaţa aceasta şi la veşnicie nu vei mai da lacrimă!

Via Lumea Credinței cu mulțumiri lui George Crasnean
Foto Arhiva blogului

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (4)

Mănăstirea Karakallou, Muntele Athos, George Crasnean

Karakallou

Mănăstirea Karakallou

Iera Moni Karakallou
Coordonate: 40.2239°N 24.3083°E
Ctitori: Andronic III şi Ioan V Paleologul / Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu
Rang: XI între mănăstirile aghiorite
Hram:
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie / 12 iulie)
Egumen:
arhimandritul Philotheos
Aşezare:
între Megistis Lavras şi Iviron, nu departe de Filotheou
Tel/Fax:
0030-23277023 – 225 /0030 – 2377023 – 746

I. Chronologie

XI – la începutul acestui veac se zideşte mănăstirea Karakallou – cel mai probabil de către un monah cu numele Nikolaos Karakallas.

1018 – protosul Nikiphoros pomeneşte într’un act, pentru prima oară, mănăstirea Karakallou.

1046 – al doilea Typikon athonit nu menţionează Karakallou în rândul mănăstirilor athonite.

1071 – basileul Roman IV Diogenes (1030–1072), înainte de dezastrul de la Manzikert, întăreşte printr’un hirovoullon, câteva proprietăţi Karakalloului.

XIII – în acest veac mănăstirea este aproape complet pustiită de raidurile corsarilor catalani şi ocupaţia „cruciaţilor” latini.

1324 şi 1332 – basileul Andronikos III Palaiologos (1297–1341) face importante danii materiale Karakalloului.

1356 – fiul lui Andronikos, Ioannes V (1332–1391) – la îndemnul monahului Ioasaf, fostul Ioannes VI Kantakuzenos (1295–1383) – ajută substanţial mănăstirea aflată în reconstrucţie.

XV – la sfârşitul acestui veac, pelerinul rus Isaia scria că mănăstirea era populată doar de albanezi.

1530 – Karakallou arde din temelii.

1534 – voievodul Petru Rareş – prin spătarul Petru (viitorul monah Pahomie) – zideşte arsanaua mănăstirii.

1535 – Soliman Magnificul îi îngăduie prin firman lui Petru Rareş (1483-1546) să reconstruiască mănăstirea arsă.

1563 – Alexandru Lăpuşneanu sfârşeşte rezidirea chinoviului şi sfinţeşte biserica cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, la care s’a lucrat 15 ani.

1569 – trimis de Selim II, Mustafa Celebi scoate la mezat Karakallou pentru neplata birului către Poartă.

1570 – domniţa Ruxandra (1538–1570), plăteşte turcilor 35.000 de aspri şi răscumpără mănăstirea.

1641 – mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (mitropolia Proilaviei) devine metoc al Karakalloului şi, peste şapte ani, stavropighia patriarhului Ioanikios.

1674 – regii iviri (Khaketi / Kartli) Vakhtang: Archil şi Dgeorgi XI, fac importante danii mănăstirii Karakallou.

1687 – cu sprijin ivir mănăstirea capătă o nouă trapeză.

1700 – un puternic incendiu distruge mare parte din mănăstire.

1707 – Dionisie iviritul repară aripa nordică a chinoviei.

1710 – se restaurează turnul Karakalloului.

1714 – se zideşte pridvorul închis exterior (exonarthexul) katholikonului.

1716 – se repictează biserica.

1730 – la 20 iunie Nicolae Mavrocordat instituie mănăstirii un ajutor de 50 de taleri anual.

1767 – se pictează exonarthexul cu scene din Apocalipsă, prin străduinţele pro-egumenului Parthenios Peloponesiacul şi alearhimandritului Leontie din Kaliou (poate Chilia?).

1776 – la 26 septembrie Alexandru Ipsilanti confirmă şi reînoieşte ajutorul de 50 de taleri/an, lucru pe care’l va face şi Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi, doi ani mai târziu, Mihai Constantin Şuţu al Valahiei.

1813 – la stăruinţa patriarhului Kirill al VII-lea Karakallou redevine chinovie.

1818 – la 30 decembrie este martirizat, de către turci, sfântul Ghedeon din Karakallou.

1821 – Karakallou se implică activ în mişcarea de eliberare naţională „Etairea” şi, după eşecul acesteia, are parte de represaliile turceşti.

1879 – se reconstruieşte vechea trapeză, distrusă cu cinci ani mai devreme.

1880 – se reclădesc chiliile din partea de miazăzi.

Karakallou (2)II. Istoric

începuturile şi Paleologii

Karakallou este o ctitorie paleologhină şi, în aceeaşi măsură (dacă nu chiar mai mare) şi muşatină pentru că, în forma sa actuală, ea este în cea mai mare parte zidirea lui Petru Rareş şi a ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu. Iar dacă ne aducem aminte că „petrecăreţul” sultan Selim al II-lea o scosese la mezat pentru neplata birului către Sublima sa Poartă şi că a fost răscumpărată cu 35.000 de aspri de către domniţa Ruxandra – văduva lui Alexandru Lăpuşneanu şi fiica lui Petru Rareş – încredinţarea că această mănăstire este ctitorie moldovenească este şi mai mare.

Începuturile acestei zidiri nu sunt limpede desluşite dar, neîndoielnic lucru este că, pe la jumătatea veacului al XI-lea exista deja o mănăstire înălţată pe dealul Karakallou. Un hirovoullon de la 1071, dat de basileul Roman IV Diogenes, certifică astfel existenţa mănăstirii căreia îi făcea danii, însă Typikonul al doilea – dat la 1046 de către împărăteasa Theodora (1042-1056) – nu pomeneşte Karakallou între celelalte mănăstiri athonite. Aceasta nu însemnează decât că la 1046 mănăstirea se afla la începuturile ei şi nu avea încă prea mare însemnătate, căci ea exista cu siguranţă deoarece protosul Athosului, Nikiphoros, o pomenise într’un înscris la anul 1018. Douăzecişicinci de ani mai târziu însă, basileul Roman al IV-lea îi făcea act de danie – hrisov care nu se mai păstrează astăzi, dar el a fost văzut de către arhimandritul Porfirije Uspensky la 1847 (pecetea de plumb se mai afla în tezaurul mănăstirii la începutul veacului al XX-lea) – deci Karakallou îşi începuse viaţa de sfinţenie.

Numele nu şi l’a căpătat nicidecum de la împăratul roman Antoninus Caracalla (211-217) şi nici de la turci („kara-koule” ar însemna „turnul negru” însă stăpânirea musulmană avea să vină peste Athos abia patru secole mai târziu) ci, probabil, de la un monah cu numele Nicolaos Karakallas, care va fi fost întâiul ei ctitor.

Karakallou n’a avut o existenţă prea înfloritoare în primele veacuri deoarece raidurile corsarilor catalani au pustiit’o aproape cu desăvârşire în secolul al XIII-lea. Fiind înălţată pe un deal, mănăstirea este foarte vizibilă de pe mare şi, în felul acesta, foarte ispititoare pentru piraţi. Ce n’au putut face catalanii au desăvârşit latinii care au cotropit şi Athosul după ce au ocupat Constantinopolul în 1204 – în aşa-zisa cruciadă a IV-a. Se va reface cu greu în anii secolului următor datorită daniilor împăraţilor bizantini Andronikos III Palaiologos (1297–1341) şi, mai ales, a fiului acestuia, Ioannes V Palaiologos (1332–1391). Ioan al V-lea Paleologul n’a fost un basileu prea evlavios dar trebuie că Ioan al VI-lea Cantacuzino (1295–1383) – care a abdicat în favoarea lui şi s’a călugărit sub numele de Ioasaf (la Mistras) – va fi fost cel care l’a determinat să sprijine reconstrucţia acestei mănăstiri athonite. Drept este însă că, datorită purtării lor de grijă, mănăstirea ajunsese a şasea în ierarhia athonită în vremea celui de’al treilea Typikon. Peste încă un secol însă – nu se ştie din care pricină – un călător rus către locuri sfinte, Isaia, găsea mănăstirea în stăpânire… albaneză.

Karakalou Paraklisisde la Petru Rareş la Ruxandra Doamna

A doua distrugere a mănăstirii s’a petrecut în anul 1530 când Karakallou a ars în întregime. Cel care a salvat’o de la dispariţie a fost domnitorul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Există mai multe legende care povestesc cum a reconstruit voievodul moldovean acest sfânt lăcaş athonit. Nicolaie Iorga crede că „el ar fi trimis aici pe marele spătar Petru – de care, fiind nemulţumit, era să’l taie. Apoi domnitorul, ca şi sluga sa, se făcură călugări în aceleaşi chilii, pe aceeaşi treaptă. S’ar crede că e vorba poate de Radu Vodă Paisie, de Radu Munteanu care, după ultima lui mazilie şi trimitere în Egipt, dispare… Dar ne opreşte pictura de la katholikon, care înfăţişează doi călugări ţinând în mână biserica şi deasupra lor inscripţia: Ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Petru şi Pahomie. Pahomie nu poate fi însă decât Lăpuşneanu călugărit (luase în ultimile zile schima călugărului Pahomie), ginerele şi urmaşul de ctitorie al lui Petru Rareş”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914).

Marcu Beza este de altă părere. El spune că „Petru Voievod, dorind a zidi Caracalul, trimite în Athos pe un spătar al să. Acesta, în loc de mănăstire, înalţă o fortăreaţă cu un turn la mare. voievodul e foarte supărat şi dă însărcinarea unui alt spătar. După clădirea mănăstirii, amândoi spătarii se călugăresc şi se retrag la schivnicie lângă Caracalu, unde’i zice şi astăzi pe greceşte Spatarghio. Portretele lor în straie stăreţeşti se văd de’a stânga narthexului sub inscripţia: Ctitorii noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie. Unul dintre ei pare a fi Alexandru Lăpuşneanu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom VII, Memoriul III).

Adevărul doar Dumnezeu îl ştie pentru că monahii aghioriţi din zilele noastre au chiar o altă interpretare a acestei legende. Ei spun că spătarul lui Petru Rareş primise poruncă să ridice arsanaua Karakalloului însă monahii l’au înduplecat să le ridice mai întâi un turn mare de scăpare în mănăstire. Când voievodul a aflat că dorinţa i’a fost nesocotită, a poruncit protospătarului Petru să’şi vândă averile din ţară şi să plinească misia ce primise. Făcând aceasta şi zidind şi arsanaua (pisania arsanalei adevereşte că: „stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s’au săvârşit acest turn şi incintă”), Petru ar fi luat şi numele de monah Pahomie şi s’ar fi închinoviat în ctitoria sa. Celălalt Pahomie – care este zugrăvit alături de el în stânga exonarthexului katholikonului – ar trebui să fie ginerele lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (despre care se ştie cu siguranţă că s’a călugărit către sfârşitul vieţii sub numele de Pahomie). Acesta din urmă este cel care care a isprăvit de zidit biserica mare şi celelalte acareturi mănăstireşti la anul 1563.

Diplomatul şi scriitorul Marcu Beza (1882-1949) spune că el a văzut firmanul sultanului Suleyman I Magnificul (1494-1566), prin care acesta îi îngăduia lui Petru Rareş să ridice din ruină mănăstirea. El reda următorul text (scris la 1535): „Către Înalta mea Poartă a venit scrisoare, cum că, dintru început, ctitorii mănăstirii Karakalu a Sfântului Munte se trag din voievozii Moldo-Vlahiei şi pe vremuri, înoirile tot dânşii le’au făcut. Încât şi acum, aceste noi clădiri preschimbându’se în grămezi de ruine ce au nevoie de înoire, din partea pomenitelor raiale, cei numiţi Ioan şi Petru, ne aduc la cunoştinţă şi ne cer a face înoiri în vechile temelii…”.

Nu trebuie uitată nici jertfa creştinească a Doamnei Ruxandra, fără de care mănăstirea ar fi ajuns de vânzare. Nicolae Iorga scria că „în 1569-1570 Ruxanda plătea datoriile călugărilor (athoniţi). Sultanul Selim II trimisese pe Mustafa Celebi ca să reclame birul Sfetagoreţilor şi, în lipsă de plată, să le vândă. Văduva Lăpuşneanului dădu nu mai puţin de 35.000 de aspri ca să răscumpere această ruşine şi mănăstirea Caracalu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914). Evlavioasa doamnă a Moldovei cerea în schimb monahilor aghioriţi ca „până la sfârşitul veacurilor, ori de or fi mulţi călugări, ori puţini, or chiar numai doi sau unul, să facă la ziua Sfântului Nicolae rugăciuni şi privegheri pentru sufletul meu şi al soţului meu mort şi al familiei mele”.

Karakalou Entranceveacurile următoare

Mănăstirea va purta de acum amintirea largii dărnicii moldovene” – conchide părintele Teodor Bodogae. În felul acesta, datorită nenumăratelor danii româneşti, în secolele XVI–XVIII mănăstirea va cunoaşte o continuă înflorire, ajungând chiar să numere 500 de călugări în obştea sa. Karakallou a avut doar un singur metoc românesc – închinat la 1641: mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (refăcută de către Gheorghe, fratele domnitorului Vasile Lupu). Peste şapte ani – la 2 iunie 1648 – patriarhul Ioanikios va transforma mănăstirea de la care primea anual zece ocale de icre în stavropighie constantinopolitană. Tot în veacul al XVII-lea – şi chiar şi în cel următor – aghioriţii din Karakallou primesc importante danii şi ajutoare de la iviri: fiii lui Vakhtang V, regii Archil (poet şi împărat în Kakheti şi Imereti, din dinastia Bagrationi, prieten cu Petru cel Mare) şi Dgiorgi XI (din Kartli), fac în 1674 o importantă danie mănăstirii, iar Dionisie din Iviria este cel care repară aripa nordică a mănăstirii, după incendiul de la începutul veacului al XVIII-lea.

Românii n’au încetat să ajute mănăstirea nici în veacul al XVIII-lea căci Nicolae Mavrocordat îi instituia un ajutor de 50 de taleri anual la 20 iunie 1730, mertikon întărit şi de Alexandru Ipsilanti la 26 septembrie 1776, Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi Mihai Constantin Şuţu, doi ani mai târziu.

La începutul secolului XIX, patriarhul rcumenic reuşeşte să introducă iarăşi modul de viaţă cenobitic în mănăstire dar viaţa monahală va cunoaşte totuşi un regres după accea din cauza implicării active a călugărilor în mişcarea de eliberare naţională „Eteria” (1821). Cum era şi de aşteptat, au urmat apoi ani de împovărare şi represalii turceşti.

Viaţa monahală avea să se revigoreze la Karakallou abia în veacul al XX-lea, în vremea păstoririi egumenului isihast Kodratos – ea cunoscând însă şi două mari scăderi: în timpul celor două mari războaie mondiale şi în anii ’80 – ’90. În timpurile noastre în obştea mănăstirii se nevoiesc cam 45 de vieţuitori – între care şi monahul Firmilian românul.

III. Monahi de sfinţenie

La începutul veacului al XVIII-lea lângă Karakallou trecea la Domnul sfântul Ghervasie, după o viaţă de nevoinţă în pustnicie şi sărăcie aspră.

Tot la Karakallou s’a nevoit vreme de 35 de ani şi sfântul mucenic Ghedeon, care era originar din Kapourna, de lângă Makrynitsa de Peliou şi a suferit moarte de martir cu o zi mai ’nainte de isprăvirea anului 1818. Ioannikios Kotsonis scrie în Patericul athonit că „dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. De pe când era încă copil el a fost silit să’şi lepede credinţa. Mai târziu, a venit în Sfântul Munte şi a devenit monah. Dintotdeauna el a dorit să aibă parte de moarte martirică, aşa încât a plecat spre Valestino şi Trnovo, unde a mărturisit credinţa în Hristos cu mult curaj şi râvnă. Pentru aceasta el a fost dezmembrat încetul cu încetul şi, astfel, rugându’se, şi’a dat duhul”. După ce l’au plimbat o zi întreagă cu capul în jos pe un măgar, turcii i’au tăiat mâinile şi picioarele cu un topor şi, după ce l’au lăsat să sângereze toată ziua, l’au aruncat noaptea la gunoi. Acolo şi’a dat duhul sfântul Ghedeon, martir pentru Hristos, pe care’L mărturisise înaintea lui Veli Pasha de Trnovo. Moaştele lui au fost îngropate în biserica Sfinţilor Apostoli şi au făcut minuni încă din timpul funeraliilor sale.

Egumenul Kodratos Karakallinos a fost unul dintre monahii sporiţi ai secolului XX, care a continuat tradiţia isihastă a călugărilor neptici Kollyvades („Colivazi”) din veacul al XVIII-lea – alături de Sfântul Silouan Athonitul, Athanasios Grigoriatul, Philarethos Konstamonitul, etc.

Rares Tower-KarakallouIV. Arhitectură

Aspectul de fortăreaţă i se datorează lui Petru Rareş care a reconstruit toată mănăstirea şi a fortificat’o. Totuşi el n’a putu s’o facă mai mare fiindcă a trebuit s’o rezidească în limitele impuse de Soliman Magnificul, care nu i’a dat îngăduinţa de a lărgi incinta mănăstirii, ci i’a impus să respecte vechile temelii. Din această pricină Karakallou nu are aghiazmatar din marmură în faţa katholikonului (cum au majoritatea mănăstirilor athonite), curtea fiind prea mică.

Biserica centrală (katholikonul) are oarecari asemănări cu bisericile moldoveneşti, ea fiind construită în formă de cruce greacă înscrisă, cu o turlă mare pe naos şi alte două mai mici pe pronaos. A fost construită între anii 1548 şi 1563 şi, chiar dacă a trecut prin incendii şi prefaceri în secolele următoare, a rămas într’aceleaşi ziduri şi alcătuire. Abia în secolul XVIII (1714) i s’a adăugat şi un pridvor închis, cu o clopotniţă deasupra.

Karakallou Arsanas (1)Turnul muşatin de la Karakallou este considerat cel mai impunător, dar şi cel mai frumos din Athos. Zidit din piatră făţuită şi cărămidă, cu creneluri şi drum de strajă, având 28 de metri înălţime, el este şi cel mai înalt turn din Sfântul Munte. Într’aceeaşi manieră este ridicat şi cel de la arsanaua mănăstirii (v. foto) – aceasta pentru că şi portul a fost construit tot de către Petru Rareş – precum şi cel al mănăstirii Dochiariou – ctitorit de către Alexandru Lăpuşneanu (monahul Pahomie de la Karakallou?).

Karakallou are şapte paraclise în incinta mănăstirii – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Ioan Postitirul”, „Sfântul Ghedeon”, „Sfântul Pantelimon”, Sfântul Ioasaf”, „Sfânta Ana” (în turn) şi „Sfântul George” (în clopotniţă) – şi alte trei înafară: „Sfântul Teodor”, „Sfânta Parascheva” şi unul închinat „Sfinţilor de Pretutindeni” (aflat în cimitir).

De Karakallou mai ţin şi optsprezece chilii: cinci în Karyes, iar restul în partea de sud-vest a pădurii mănăstirii. În Careia, înafara celei în care stă antiprosoponul, mai sunt locuite chiliile „Timios Prodromos”, „Agios Nikolaos”, ​​„Timios Stavros” şi cea a „Sfinţilor Trei Ierarhi”. Chilia „Naşterii Maicii Domnului” din Karyes a fost construită la 1817 şi pictată doi ani mai târziu de către fraţii gălăţeni Zaharie, Veniamin şi Macarie.

Agios Apostolos Petrou & Pavlou-Karakallou-Dyonisios de Furna-XVIIIV. Tezaur

Pe lângă numeroase vechi odoare şi veşminte bisericeşti, Karakallou adăposteşte şi o importantă colecţie de icoane zugrăvite de către măiastrul Dionisie de Furna (1670-1745, autorul celebrei Erminia picturii bizantine) – începând cu icoana aflată la închinare pe proschinitarul din dreapta katholikonului, care îi înfăţişează pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel (v. foto).

Tot aici se mai află aici şi o icoană făcătoare de minuni pictată de un iconar necunoscut, la 1540. Când mănăstirea a fost mistuită de flăcări, în 1700, a ars şi spatele acestei icoane, dar faţa i’a rămas neatinsă de foc.

Biblioteca de la Karakallou se îngrijeşte de păstrarea a 42 de pergamente, 279 manuscrise şi cam 2.500 de tipărituri vechi.

VI. Moaşte

Karakalou păstrează cu sfinţenie o parte din lemnul Sfintei Cruci, capul sfântului apostol Bartolomeu, al sfântului Policarp–episcopul Smirnei şi al sfântului Hristofor, degetul mic de la mâna dreaptă a Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, mâna dreaptă a sfântului Teodor Tiron, mâna stângă a sfintei muceniţe Marina; dar şi părţi din moaştele sfinţilor Mercurie, Ioan cel Milostiv, Haralambie, Orest, Averchie, Ghedeon şi ale mucenicilor arşi în Nicomidia.

Privind înapoi în istorie se poate observa cu uşurinţă că perioada cea mai înfloritoare a mănăstirii Karakallou a fost cea a veacului al XVI-lea, când a stat sub oblăduirea credincioşilor domnitori şi doamne ale Moldovei pentru care, drept şi datori sunt a se ruga monahii aghioriţi „până la sfârşitul veacurilor” (după dorirea Doamnei Ruxandra)…

Text și foto George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karakallou (1)