Arhive blog

Dialoguri athonite: Părintele Iulian Prodromitul

Dialoguri athonite
O stâncă de credință și un munte de duhovnicie

convorbiri duhovnicești cu părintele Iulian Prodromitul

Text: Arhimandrit Andrei Coroian
Fotografii: George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr, de la schitul românesc athonit Prodromu, este cunoscut de toată ortodoxia românească și grecească. Îl cunosc de aproape 20 de ani, mereu adâncit în rugăciune, dar cu fața și ființa radiind de lumină duhovnicească. Ochi-i sunt umeziți de lacrimi, iar inima-i un cuptor duhovnicesc. Un vulcan în fierbere, unde clocotesc credința, umilința, iubirea, răbdarea și milostivirea. El este duhovnicul a zeci de monahi și pustnici români athoniți, a multor credincioși care merg la Sfântul Munte Athos, iar faima și renumele său de duhovnic strălucește și luminează din grădina Maicii Domnului din Halkidiki și până în Țara României.

Te întâmpină mereu cu aceeași bunătate și blândețe, cu bucuria, lumina și răbdarea sa îngerească, cu disponibilitatea de a asculta, de a-ți fi de folos, de a te sfătui, lumina și îndruma duhovnicește. Toate acestea te fac să-l iubești. Sute și mii de monahi și credincioși români au fost sfătuiți de dânsul, de-a lungul zecilor de ani. Părintele nu caută și nu iese în evidență cu nimic, nu încântă, nu trezește admirație prin cultura sa teologică sau prin harisma oratoriei, ca părintele Cleopa, de pildă… El este firescul întrupat și normalitatea neschimbabilă. Are ceva din statornicia și neschimbarea veșniciei… Tocmai de aceea rămâi fericit ore și ore în prezența sa… Dar dacă-l privești mai din adânc, scrutând chipul și ființa sa cu ochii duhului, vezi în persoana lui o stâncă neclintită, un munte de credință și de duhovnicie.

Părintele Iulian este născut în duhovniceasca Moldovă. S-a format apoi duhovnicește la Sihăstria, la picioarele părintelui Cleopa, pe care-l venerează. L-a cunoscut pe părintele ieroschimonah și martir Daniil Tudor, care a fost schimnicit acolo și pe alți mari părinți duhovnici.

Odată mi-a povestit, cu duioasă amintire, despre trăirea cuvioșiei sale în Mânăstirea Sihăstria, unde s-a format duhovnicește și s-a călugărit. Despre marii părinți Cleopa și Paisie, despre alți părinți din această mare mânăstire de astăzi. În urmă cu trei sferturi de veac, aceasta era doar un schit, însă cu un stareț athonit cu viață sfântă (părintele Ioanichie Moroi), cu o rânduială sihăstrească aspră, foarte duhovnicească. Starețul Ioanichie a făcut din Sihăstria cea mai duhovnicească vatră sihăstrească din cuprinsul spațiului românesc. Mai apoi părintele Cleopa și ucenicii săi au dezvoltat aici o mare lavră, după modelul studit și athonit…

Născut la 8 ianuarie 1926, la Vorona, județul Botoșani, părintele Iulian se adaugă altor mari personalități pe care acest județ le-a dăruit României, în ultimele două secole. Aici au odrăslit poate cei mai importanți duhovnici, sfinți și oameni de cultură din țara noastră… Este îndeajuns să ne amintim doar de cuvioșii părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu sau de oameni de cultură ca Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian și alții…

A intrat de tânăr, în 1946, în Mânăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit și hirotonit. Părintele Iulian, cu dragoste și dor de Hristos, cu multă râvnă duhovnicească, și-a dorit să ajungă la Sfântul Munte, locul desăvârșirii, patria monahismului ortodox.

Acum este athonit și a intrat pentru vecie în cartea de istorie a miilor de cuvioși athoniți. De peste 40 de ani (din 1977) este viețuitor și duhovnic în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromu.

Transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei…

Am stat de multe ori de vorbă cu părintele Iulian. Mi-a vorbit cu multă admirație și dragoste duhovnicească despre părintele stareț Petroniu Tănase, fericit întru adormire… Despre râvna și neclintirea duhovnicească a acestui mare și sfânt nevoitor contemporan. Despre nevoințele sale ascetice și duhovnicești supraomenești. Părintele Petroniu, așa cum știm cu toții, a fost de o trăire ascetică și duhovnicească, teologică specifică marilor sfinți din istoria bimilenară a Bisericii… Istoria va consemna, peste veacuri, acest fapt, constatat, trăit pe viu de toți cei care l-au cunoscut.

Am stat odată o noapte întreagă cu părintele Iulian. Vorbea cu atâta căldură, cu atâta iubire duhovnicească, cu o răbdare, blândețe, smerenie, lumină și bucurie duhovnicească, care nu este din lumea obișnuită. Vorbea ca un adevărat părinte duhovnicesc, iubitor, cum tot mai rar poți să întâlnești, care transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei. Veșniciei fericite.

Ascultându-l, adesea mi-a venit gândul: De ce nu am venit oare pregătit să înregistrez cuvintele sale? Dar așa a fost să fie…

De obicei, merg și eu la Sfântul Munte așa cum o fac cei mai mulți, pentru folos duhovnicesc, pentru câteva zile de liniște, de tăcere și rugăciune. Întru acel loc unic, plin de tăcere și de har, de miresme de tămâie și de mir, cu biserici în care, prin podoaba frescelor bizantine, trăiesc vii sfinții cei din veacuri. Unde harul dulce al unor icoane minunate ale Preasfintei Fecioare Maria izvorăște bucurie, mângâiere și vindecări. Unde pretutindeni te întâmpină semnele că Maica Domnului nostru este Stăpâna Împărăteasă în acest loc de sfințenie și nevoință…

Aici, la Sfântul Munte, poți cinsti cu evlavie sfintele moaște bine înmiresmate ale apostolilor, proorocilor și mucenicilor, ale multor ierarhi și cuvioși, multe datând din primele secole. În acest loc, în cea mai mare lavră sau cel mai mic schit, într-o colibă pustnicească, se simte vie pliroma Bisericii cerești și pământești.

Slujbele și privegherile de toată noaptea din Athos coboară cerul pe pământ… Rugăciunea neîncetată, liniștea, isihia, smerenia, umilința te umplu de bucurie… Tăcerea acolo este o stare de har, auzire, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Este o stare de taină, de pace și de liniște, de mare bucurie. Aerul de aici se roagă, îngerii zboară și cântă nevăzuți. Din tăcerile cerești slăvesc cu cântări de taină pe Împărăteasa cerurilor și Stăpâna Muntelui Sfânt, pe Maica Domnului Pururea Fecioară.

În vara anului 2016, prin harul Mântuitorului Iisus Hristos și al Preacuratei Maicii Sale, cu binecuvântarea ierarhică trebuincioasă, am ajuns din nou la Sfântul Munte.

Prin bunăvoința părintelui stareț Atanasie Prodromitul, am stat câteva zile cu folos la schitul nostru românesc Prodromu, închinându-ne cu dragoste și bucurie icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoanelor minunate ale Sfântului Ioan Botezătorul, Cuviosului Atanasie Athonitul, precum și sfintelor moaște care fac parte din tezaurul schitului…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Am petrecut zile binecuvântare, mult folositoare în împărăția sfântă a Maicii Domnului. Din bogăția bine înmiresmată a duhovniciei athonite n-au lipsit nici micile pelerinaje în împrejurimile prodromite binecuvântate, bucurându-ne duhovnicește în locuri ca Peștera Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, Mânăstirea Marea Lavră, mormântul și moaștele Cuviosului Atanasie și alte multe sfinte moaște ale celor mai mari sfinți ai creștinătăți, aflate acolo la închinare, Peștera Sfântului Ioan Cucuzel, Chilia Sfântul Mare Mucenic Mina din capătul Viglei. Acolo se află minunatul părinte Iosif protopsaltul. Am mai fost și în alte locuri, precum Peștera Sfântului Nil izvorâtorul de mir, toate dintre acelea pe care este posibil să le cercetezi făcând drumul pe jos, dus-întors, într-o singură zi.

Slujbele din schit, săvârșite sub ochii blânzi și preacurați ai Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria din icoana Prodromița, întâlnirile și discuțiile cu părinții ne-au umplut de bucurie și pace.

Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară

De această dată am venit pregătit și din punct de vedere tehnic pentru o întâlnire și un dialog cu părintele Iulian. A acceptat cu bucurie, ca de fiecare dată, solicitarea fiind făcută prin părintele Daniel și un alt părintele care-l îngrijea. Ținând cont că odată cu vârsta, părintele Iulian a mai slăbit trupește, ne-am apropiat cu dorința și gândul sincer de a nu-l obosi peste măsură. Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară… Părintele a vorbit însă cu aceeași ușurință duhovnicească și bucurie ca și în alte dăți.

După cum am mai spus-o, vorbisem de multe ori cu sfinția sa, îi cunoșteam multe din cuvintele de folos, inclusiv cele rostite în versuri. Mă impresiona întotdeauna cu modul său temeinic de a vorbi, blând și ferm deopotrivă. De asemenea, patriotismul său cald, firesc, natural… Spunea: „Eu am venit aici să ajut și să fiu duhovnic călugărilor români, de aceea n’am învățat limba greacă”. De asemenea, modul său de a sfătui era întotdeauna argumentat teologic prin fiecare cuvânt.

În chilia sa erau tăinuite, după o perdea albă, vreo sută, poate două de cărți de profundă valoare duhovnicească și teologică. De aici scotea uneori câte o carte și cita din ea. Nu o dată mi-a citat în discuțiile noastre din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Iulian ne-a vorbit și acum despre importanța vieții curate. Despre starea înaintea lui Dumnezeu, despre ascultarea de El. Despre Moise și Ilie. Despre ispitele și suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Toate cuvintele sale de folos sunt întemeiate pe cuvântul sfânt al Scripturii, pe care-l citează cu multă familiaritate și exactitate teologică, aproape științifică. Cuvintele sale sunt experimentate în propria-i viață. Ele sunt făcute să ne întărească și nouă credința, să ne sporească râvna duhovnicească, dragostea și recunoștința față de Dumnezeu și față de pronia Lui. Dragostea față de Mântuitorul Iisus și Jertfa Sa, față de Maica Domnului și față de toți Sfinții.

Exact în urmă cu zece ani, în anul 2006, luam un interviu părintelui stareț Petroniu Tănase, pe care l-am publicat atunci în Revista Renașterea de la Cluj. Acum venise rândul avvei Iulian.

Ora stabilită era ora prânzului. La Sfântul Munte, masa se servește dimineața, după Sfânta Liturghie și seara, după Vecernie. Așadar, după slujba de dimineață și masă, vreme de un ceas-două, cercetasem împrejurimile schitului și iată-ne acum ajunși în chilia bătrânului avvă Iulian.

Pr. Andrei: Binecuvântați, părinte Iulian, sărutăm mâna! Ce mai faceți?

Pr. Iulian: Doamne-ajută! Bine ați venit! Luați loc acolo, pe scăunelul cela. Bine ați venit! Ce să vă spun eu, un om bătrân? Trec anii și-s tot mai bătrân. Ce să mai spun? „Bătrânețe, haine grele”!

Pr. Andrei: Dar sufletul întinerește zi de zi tot mai mult, cum zice Apostolul…

Pr. Iulian: Da, un cântec zice aceasta… Cântecele mai demult erau așa era de morale de plângeai. Îmi aduc aminte că la Târgu Neamț era un părinte bătrân, Calinic. Și cânta și el săracu’: „Bătrânețe, haine grele”… Cânta și plângea!

Pr. Andrei: Am auzit și eu un cântec duhovnicesc, despre moarte: „Moarte, moarte nemiloasă,/ tu pe toți îi scoți din casă…” L-am auzit cântat pe o casetă la Mânăstirea Sihăstria. Îl cântau niște părinți și o maică, dar l-am auzit și pe părintele Paisie Olaru cântându-l, așa, cu vocea sa bătrânească.

Pr. Iulian: La „Oastea Domnului” am auzit multe cântece populare (duhovnicești) și tot de la ei am învățat și poezii, pe care le-am mai uitat… Doar cântecul acesta mi-l mai amintesc… (Începe să cânte:) „Bătrânețe, haine grele,/ cum să fac să scap de ele?/ Trec zilele, trec și eu,/ bătrânesc și-mi pare rău…” Cântece bătrânești…, nu ca acum. Era și o poezie tare frumoasă, nu o mai știu toată. Când eram copil, acum 80 de ani, îmi aduc aminte cum mama sau bunica povestea copiilor înainte de Nașterea Domnului cum S-o născut Iisus Hristos… (Recită:)

Afară ninge liniștit,/ și-n casă arde focul,/ iar noi pe lângă mama stând,/ de mult uitarăm jocul./ De mult și patul e făcut,/ dar cine să se culce,/ când glasul mamei repeta,/ cuvinte mari și dulce,/ cum S-a născut Hristos,/ în ieslea-I cea săracă,/ și boii cum suflau, milos,/ Căldură ca să-I facă…”

Și așa mergeam afară să vedem steaua și așteptam pe Domnul Care Se naște. Acum este altfel… Avem mass-media, copii au alte preocupări. Dar să vă spun o povestire: „La un bătrân vin niște frați tineri. (Mai vine câte unul pe aici și-i spun și eu ce pot. Că așa-i lumea, vrea să vadă bătrân, oricum cum ar fi el, că dacă-i bătrân tot mai știe câte ceva.) Și frații tineri erau în mânăstire și n-au mai putut rezista. Ca să poți rezista în mânăstire trebuie să te lupți (cu tine însuți – n. red.), să te împotrivești ispitelor trupești și diavolești, gândurilor rele. Sfântul Ioan Gură de Aur tare frumos ne mai spune, ne îndeamnă și ne sfătuiește să citim și să cunoaștem Sfânta Scriptură. Să ne învățăm noi din ea și să-i învățăm și pe alții. Căci «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu.» (Matei 5, 19) Și le spune frumos părintele fraților tineri. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim scris: «În lupta voastră cu păcatul încă nu v-ați luptat până la sânge.» (Evrei 12, 4) Deci trebuie să vă luptați până la sânge împotriva păcatului. Erau tineri frații și era un frate care avea un băț și se bătea, se lovea tare dureros când îi venea ispita, ca să poată rezista. Și după bătaia cu bățul îi trecea. Și-mi spune el odată: «Părinte, iar și iar vine ispita, dar numai ce mă uit la băț și-mi trece.» Și uite așa era.

Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge.”

Pr. Andrei: Trupul este ca și câinele din poveste: numai ce aprinzi becul și știe că-și primește porția.

Pr. Iulian: Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge, căci atunci revarsă Mântuitorul mila Sa peste noi. Căci spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5) Degeaba strângeți voi din dinți, vă încordați brațele, strângeți pumnii, zicând: Voi face așa și așa. „Fără Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul. Noi suntem în fața lui Dumnezeu oricând. Și mereu ne spune la fiecare că suntem întotdeauna în fața Sa. Păcatele pe care le facem ziua și noaptea, la miezul nopții, tot sub ochiul lui Dumnezeu le facem. Măcar la spovedanie (care se spovedesc, căci unii nu se mai spovedesc) să știm, să conștientizăm că suntem sub ochiul lui Dumnezeu. Le spun la oamenii care vin: Oameni buni! Suntem în fața lui Dumnezeu! Zăbovirea la băi, la plaje, vă întinează ochii și mintea. Spală-te frumos, dar ca și în fața lui Dumnezeu. Nu zăbovi, nu-ți întina privirea și mintea. Fiți cu mintea curată, căci toată lumea de acum, tineri, bătrâni, copii, se întinează. Le spun frumos, îs om bătrân. Măi, nu știu dacă cineva vă mai spune… Dar eu vă spun. Dacă faci astfel de lucruri, astfel de păcate, n-o să ai liniște.

Ce facem noi? Noi suntem în fața lui Dumnezeu întotdeauna. Orice ai face, să ai mintea curată, să fii curat la suflet și la trup, căci stăm în fața lui Dumnezeu. Atât de frumos se spune în Evanghelie: „Luați aminte că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) Deci împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, iar Sfântul Pavel zice către Corinteni: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește cu voi? (I Corinteni 3, 16)

Trebuie să știți și voi că sunteți templul lui Dumnezeu cel viu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Atunci ce minte, ce suflet, ce viață ar trebui să am eu, dacă Duhul Sfânt locuiește în mine? Dacă este Duhul Sfânt în mine, atunci și Tatăl ceresc este, și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime este în mine. Iar unde este Sfânta Treime este Avraam, Isaac și Iacob, este Maica Domnului și toți Sfinții și Îngerii. Și atunci eu îi întreb: Crezi tu în Dumnezeu? Crezi tu în ceea ce nu se vede? Ei, iată, dacă crezi în Dumnezeu și în lumea de dincolo, acolo este Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții, și ei te văd. Noi credem în ceea ce nu se vede. Aici pe pământ trăim prin credință, nu prin vedere. Dincolo, în cealaltă lume, vom trăi prin vedere. Sfântul Apostol Pavel zice în Epistola către Evrei: „Prin credință Avraam a adus pe Isaac jertfă, atunci când a fost încercat.” (Evrei 11, 17) Cele mai mari minuni din Legea Veche s-au făcut prin credință. Prin credință Marea Roșie s-a despărțit, prin credință Enoh s-a suit cu trupul la ceruri, Ilie la fel. Numărăm anii care au trecut de atunci și vedem că ei sunt vii cu trupul. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ei sunt vii cu trupul, de mii de ani. Mare este Dumnezeu!

Ei vor veni și vor lupta împotriva lui antiHrist. Moise a stat 40 de zile în rugăciune în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Nu știu dacă ați fost pe acolo, căci mai demult am fost și eu, în anul 1979. Am fost de la așezământul românesc din Ierusalim, cu călugări și mireni. Am stat două zile și ne-am împărtășit acolo. Moise a stat 40 de zile pe munte și a primit tablele Legii, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Când a venit săracul, după 40 de zile de post și de rugăciune, n-avea nici un gând, și poporul îi spune: Nu ne putem uita la tine, strălucește mai mult ca soarele fața ta!

De unde aceasta? El nu știa că reflectă lumina dumnezeirii pe fața sa. Atât s-a înduhovnicit stând acolo pe Muntele Sinai, și atunci și-a pus un val pe față. Pune un văl pe față să nu ne orbești, i-au spus. Și așa și-a pus un văl pe față și a vorbit poporului. Iată rodul vorbirii cu Dumnezeu! Rugăciunea și conștiința că stai în fața lui Dumnezeu te face curat și luminos. Ești pătruns de lumina lui Dumnezeu.

Moise a stat în fața lui Dumnezeu, de aceea se și spune că Moise vorbea cu Dumnezeu cum vorbește prieten cu prietenul său. Și totuși, după un timp, Îi spune lui Dumnezeu și el, ca omul: Doamne, arată-Ți fața Ta. Dar Domnul Dumnezeu ce îi spune? Moise, Moise, de atâta timp vorbesc cu tine… El simțea, dar nu vedea nimic, simțea că Prietenul îi vorbea: Să scrii Legea, să faci așa, să faci așa… Și-i zice Dumnezeu: Iată de atâta timp îți vorbesc și nu știi, eu sunt Dumnezeu. Tu ești om și nu poți să trăiești și să vezi fața Mea. Aceasta i-a spus Dumnezeu în inima lui și nu L-a văzut pe Dumnezeu niciodată. Noi trăim prin credință. Aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată.” (Ioan 1, 8) Și-i spune Dumnezeu lui Moise: Tu ai vrut să vezi fața Mea, Eu îți voi arata spatele Meu.

Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, tâlcuiește întunericul dumnezeirii. Este întuneric pentru noi, lumina e prea mare, nu o putem privi. Și tâlcuiește el, spunând: Spatele Dumnezeirii este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Moise a fost ascultător de Dumnezeu, a stat înaintea Lui, a împlinit poruncile Lui. Și toate se leagă. Cele vechi cu cele noi. Moise și Legea ne aduc la ascultare față de Evanghelie și de Hristos.

Pr. Andrei: Da, este același Cuvânt al lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie de Eghina spune în Hristologia sa că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat vreodată, ci Dumnezeu Fiul S-a arătat ca și Cuvânt neîntrupat. În tot Vechiul Testament, El este Cel ce S-a arătat și a vorbit cu proorocii. Mai apoi S-a arătat în lume ca și Cuvânt întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Iulian: Da! Bineînțeles. El este Cel vechi de zile, cum spune la Daniil.

Pr. Andrei: Cuvântul, Dumnezeu Fiul!

Pr. Iulian: Unii pun în fotografii pe Dumnezeu ca un om bătrân. Nu e permis. Cel vechi de zile este Iisus Hristos.

Tare mare păcat este mândria…”

Pr. Andrei: Cel nevăzut nu poate fi reprezentat. Până la Întrupare orice reprezentare era interzisă. Cuvântul cel veșnic întrupat este fața Tatălui („Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 9, 14.) După Întrupare poate fi reprezentat în icoane. Iar iconografia să fie canonică, după erminie.

Pr. Iulian: Bineînțeles. Hristos, Mântuitorul nostru, doar El este noul, singurul lucru nou sub soare. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește cum S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, cum a venit Iisus Hristos Mântuitorul nostru în această lume. În ce umilință și smerenie a venit, să ne aducă nouă mântuirea și îndumnezeirea. El n-a făcut nimic rău. A trăit viață fără păcat, făcând numai bine. Nici ca Dumnezeu veșnic n-a făcut nimic rău. Nu a făcut iadul, Doamne, ferește, n-a făcut păcatul. Cine a făcut iadul și primul păcat găsim la Isaia, în capitolul 14. Spune acolo: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața?” (Isaia 14, 12) A fost stea strălucitoare, căpetenia îngerilor. „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul.” (Isaia 14, 14) Și a căzut în întunericul adâncului. El însuși s-a făcut întuneric, el a făcut întunericul, bezna și atrage lumea la întuneric cu înșelăciunea. De asta a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să contracareze și să sfărâme mândria lui de fier. Că tare mare păcat este mândria… Și atâta umilință a avut Domnul, că S-a născut într-o iesle săracă. Era acel recensământ în Betleem, nu au găsit loc la casa de oaspeți. Și Maica Domnului era grea (însărcinată), iar Iosif a primit poruncă de la înger să o protejeze, că altfel era omorâtă cu pietre. Ce durere!

Maica Domnului cu cine îi făcut copilul, cu cine? Maica Domnului era fecioară, în naștere și după naștere. Când arhanghelul Gavriil îi spunea: Vei naște Fiu! Ea zice: Cum? Eu nu știu de bărbat! Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri și vei naște Fiu. S-a pregătit, bineînțeles, că n-a fost ascunsă lucrarea Duhul Sfânt de Maica Domnului, chiar dacă au fost ascunse unele lucruri. Dar cât a suferit Maica Domnului! Dumnezeu i-a ascuns unele lucruri, ce frumoase sunt acestea și ce adânci.

Veneau din Nazaret la Ierusalim, cu Sfântul Iosif, să se închine la Templu, în fiecare an. La întoarcere, Pruncul Iisus, Care avea 12 ani, S-a pierdut. Ei credeau că e printre rude sau cu alți copii… Ce durere pe Maica Domnului! L-au căutat fără odihnă… După trei zile l-au găsit în Templul cu bătrâni, cu cărturarii și arhierei și I-au reproșat. Dar atunci ei au înțeles un lucru adânc… Domnul i-a răspuns și i-a zis: Pentru ce Mă căutați, oare nu știați că în Casa Tatălui Meu trebuia să fiu? Și Maica Domnului n-a mai zis nimic, punând cuvântul în inima ei.

Pr. Andrei: Ce frumos! Le-a dus mintea și sufletul într-un alt plan existențial, în cel duhovnicesc. Și sfinția voastră ne duceți acum cu gândul și cu inima de pe Muntele Sinai la Domnul Iisus și la Maica Domnului!

Pr. Iulian: Da! Și până la vârsta de 30 de ani, cum a stat El în smerenie, în ascultare, în anonimat… Ce model de viață smerită și ce învățătură ne dă Domnul! În Muntele Carantaniei, am fost și acolo, satana a venit să-L ispitească: Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă, ai flămânzit. Mântuitorul tot din Scriptură îi răspunde: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. V-am spus, trebuie să știți că sunt oameni care trăiesc fără mâncare: Enoh și Ilie. Alții nu știu, nu vor să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. Andrei: Da! Și alți Sfinți… Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, Egipteanul, prăznuit pe 19 iunie, a trăit 70 de ani numai cu Sfânta Împărtășanie.

Pr. Iulian: Da. Da… Bineînțeles, la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 27) Și L-a ispitit din nou satana pe Mântuitorul, zicând: Aruncă-Te jos de pe aripa Templului – a îngăduit Dumnezeu, bineînțeles –, sari jos, căci este scris: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. (Matei 4, 6) Iar Mântuitorul i-a răspuns tot din Scriptură: „Scris este să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Matei 4, 7) L-a suit apoi pe un munte înalt și Îi spune: Vezi lumea asta, e a mea! Era prințul întunericului, Dumnezeu a îngăduit. Dar încă nu s-a smerit. Domnul a îngăduit să aibă zăvoarele iadului, unde el, prințul întunericului, îi închide pe toți pe care îi înșală cu acul păcatului… Cu toate ispitele ne atacă și pe noi diavolul, dar Domnul l-a biruit… Și când I-a zis închină-Te mie, Domnul i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satana, căci scris este Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!” (Matei 4, 10) Pentru noi a biruit Domnul ispitele lui satan, numai El le poate birui.

Și a plecat cel rău până la o vreme. Care a fost vremea? A fost vremea Răstignirii! L-a urmărit pe Mântuitorul, prin Anna și Caiafa și prin Iuda trădătorul, L-au prins și L-au dat la răstignire. Și-a ales Mântuitorul Iisus Hristos cea mai grea suferință și moarte, răstignirea pe cruce, cum ar fi fost cel mai mare criminal. Prin răstignirea pe cruce a vrut să sfințească crucea, suferința. Și ce dureros! I-au bătut cuie în mâini, că știe omul unde să bată… Și aici L-a urmărit satana. Când L-a văzut răstignit, își zicea: N-a fost Dumnezeu. Nu Și-a adus zece legiuni de îngeri... Și tocmai atunci Mântuitorul a rupt zăvoarele iadului, ca un Dumnezeu ce era. Vedeți cât a suferit Dumnezeu, Fiul întrupat Hristos, din cauza lui Adam.

Să avem prezența lui Dumnezeu!”

Pr. Andrei: Domnul e dragostea lui Dumnezeu, jertfită de dragul nostru, al oamenilor.

Pr. Iulian: Omenii, de la început, mereu păcătuiesc. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Din toți pomii poți să mănânci, toți din rai, numai dintr-unul să nu mănânci, al cunoștinței binelui și răului. Dar n-a ascultat!

Pr. Andrei: Iată ce păcat mare este neascultarea! Tot planul divin l-a dat peste cap!

Pr. Iulian: Da! Și s-a ascuns Adam. Căci zice că s-au golit de lumina dumnezeirii. Cum zice părintele Cleopa, s-au văzut goi, când au pierdut harul și lumina dumnezeirii. Și de-atunci blestemul neascultării asupra șarpelui, asupra pământului și asupra oamenilor…

Pr. Andrei: Și acest blestem s-a înmulțit prin păcatele oamenilor… S-a lungit și s-a lățit pe tot pământul și-n toată istoria…

Pr. Iulian: Da. De asta a fost nevoie de răstignire, și după răstignire Hristos să coboare în iad, că toți oamenii mergeau în iad.

Pr. Andrei: Da! Părinte, ați făcut un excurs prin Scriptură în istoria mântuirii, ne-ați dus cu gândul la Domnul Hristos, la Legea Lui, la suferințele și moartea Lui pe Cruce. Ce trebuie să facem? Mai concret, cum să aplicăm acestea în viața noastră?

Pr. Iulian: Să ne gândim mai mult la ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Cum ne-a înzestrat cu minte, cu suflet viu. Să căutăm să-L cunoaștem și să avem prezența lui Dumnezeu. Să avem frica Lui! Prin cunoașterea Lui să ne cunoaștem pe noi înșine. Să-L iubim pe Dumnezeu și să ascultăm de El, să ne închinăm Lui. Să zicem tot timpul: Doamne, sunt în fața Ta! Ajută-mă! Nu mă lăsa! Tu vezi tot! Tu știi tot! Să ne rugăm cu această conștiință! Cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu simțire. Căci se spune blestemat este acel om care face lucrurile lui Dumnezeu cu nesimțire, cu lenevie sau cu nebăgare de seamă. Să ne încredem în Dumnezeu mai mult decât în noi… Căci iarăși zice: „Blestemat este omul acela care se crede în om mai mult decât în Dumnezeu.” (Ieremia 17, 5)

Să ne întoarcem mereu la El, să-I zicem: Doamne, sunt în fața Ta, nu mă lăsa! Ajută-mă pe mine și pe familia mea! Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă… Dacă le vom spune că sunt fii ai lui Dumnezeu, că împărăția lui Dumnezeu este întru ei, acestea le vor fi în minte mereu.

Pr. Andrei: Mai ales dacă îi văd pe părinți făcând așa, învață de la ei!

Pr. Iulian: Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte. Să-i învățăm că suntem trecători pe pământ și tot timpul să fim pregătiți pentru lumea cealaltă. Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului…

Pr. Andrei: Adică să aibă ierarhia valorilor, sufletul mai important ca trupul, duhul mai important decât materia, duhovnicia mai de preț ca realizările lumești.

Pr. Iulian: Da! Acum este timpul să lucrăm cele ale lui Dumnezeu. Nu putem să slujim la doi domni. Să-L urmăm pe Hristos cu blândețe și bunătate, ca să nu plângem veșnic. Să lucrăm mântuirea, să înmulțim talanții, să sfințim sufletul și trupul, ca să așteptăm moartea cu bucurie.

Pr. Andrei: Mulțumim, părinte Iulian, pentru aceste învățături și sfaturi atât de bogate și de adânci duhovnicește. Ne-ați adus în suflet esența învățături evanghelice, biblice și patristice. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă păstreze în harul Său.

Dumnezeu l-a întărit pe părintele Iulian, la cei 90 de ani ai săi, să ne vorbească mai bine de o oră, dându-ne și alte sfaturi personale. Un ostaș al nevoinței duhovnicești și al dragostei lui Hristos este și va fi mereu tânăr și râvnitor… Tinerețea veșnică a lui Hristos părintele Iulian o poartă în suflet și în ființa sa întreagă. Cuvintele sale duhovnicești, rugăciunile sale fierbinți sunt cu putere multă. Ele ne pot folosi pe noi, pe cei mulți, astăzi și peste veacuri.

Întru el trăiește și lucrează Hristos, Duhul Său cel Sfânt, cu pacea, cu iubirea, răbdarea și sfințenia Sa. Duhovnicia părintelui Iulian bucură, pacifică și întărește sufletele. El se numără deja în ceata cuvioșilor părinți sfinți ai Muntelui Athos din ultimii 40 de ani.

Cu drag i-am închinat aceste rânduri, rugându-ne lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca Domnul Hristos să ne facă parte, atât cât putem cuprinde, de harul, de virtuțile și binecuvântarea sa.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa : Lumea monahilor 144 / 20 iunie 2019.
Mulțumim lui George Crasnean pentru îngăduința de a prelua acest material pe blogul Sfântul Munte Athos.

Reclame

Părintele Ghedeon de la Colciu, fost „reeducat” la Piteşti, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 94 de ani

Bătrânul Ghedeon de la Colciu
(1925 – 2019)

articol de George Crasnean

Părintele Ghedeon a venit în Sfântul Munte direct din Minneapolis. Şi a ajuns mai întâi la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. După oarecare timp, l’a sfătuit părintele Gavriil de la Russikon, că mai bine este pentru el a merge la chilia părintelui Spiridon, deasupra Xiropotamului. A făcut ascultare şi s’a dus. Iar părintele Spiridon cercetându’l, l’a trimis la părintele Ioan de la Colciu. De fapt îl îndrumase către avva Ioan Guţu, la chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu dar, neştiind el drumul, a călătorit cu întrebarea şi a nimerit întâi la cealaltă vestită chilie, a Sfântului Gheorghe. Adică a şi rămas la alt Ioan – Şova – şi la avva Dionisie Ignat – Dumnezeu să’i numere cu sfinţii Săi!

Iar nu după multă vreme a zis avva Dionisie către părintele Ioan: Iată cu noi este fratele Ghedeon. Ce zici dară să facă: să rămână, ori să caute alt drum? Şi de multe ori de’atunci, i’a mulţumit bătrânul Ghedeon în gând pentru răspunsul frumos al bătrânului Ioan: Apoi dacă a venit, să’l lăsăm să steie, ca să aibă şi el de unde pleca…

Şi a rămas bătrânul, strâns lipit cu inima de avva Dionisie şi de ceilalţi foarte vrednici osârduitori de la Colciu. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (textul inițial, fără update-ul de final, a fost scris și publicat în rev. Lumea credinței, în 2010 n. edit.), dar râvna şi dragostea pentru cele sfinte a părintelui n’a slăbit deloc în timp. De voiai să’l întâlneşti, nu trebuia să’l cauţi la chilie: era deajuns să vii cu jumătate de oră înainte de orice slujire în micuţul paraclis şi’l găseai aşezat cuminte în strană! Şi pe cât de devreme venea la biserică, pe atât de degrabă pleca după slujbă, la chilie!

Pe mine mă fericea cu pronunţia lui clară şi intonaţia cu care citea la Psaltire la fiecare slujire athonită nocturnă!

În tinereţe, părintele Ghedeon, a fost „reeducat” la Piteşti chiar de celebrul Ţurcanu. Pentru presupusa sa apartenenţă la mişcarea legionară. Hotărât lucru: Dumnezeu odihneşte în inimile celor blânzi! Nici bătăile pe care le’a îndurat n’au reuşit să’l înrăiască. Ba dimpotrivă. Spune că nu l’au durut atâta loviturile primite, cât blasfemiile puse în practică de satanicul torţionar…

A reuşit, după închisoare, să facă doi ani de Teologie la Bucureşti, până s’a aflat că este „duşman al statului”. Peste ani de zile, soţia lui va reuşi să ajungă în Israel şi mai apoi în Grecia, unde, după grele peripeţii, a izbutit să ceară azil politic la Ambasada americană. Doi ani mai târziu, mulţumită lui Ronald Reagan – care l’a inclus pe o listă cu şaptesprezece nume (altfel România nu primea clauza naţiunii celei mai favorizate!) – reuşea să ajungă, împreună cu fiul său, în America. Se întâmpla asta în 1982. După alţi opt ani petrecuţi dincolo de ocean, va pleca, cu gând să vadă Ierusalimul, Sinaiul, Egiptul, Londra, Parisul şi… Grădina Maicii Domnului. Însă venind prima dată în Sfântul Munte şi simţind ocrotirea Fecioarei… cine ar mai voi să plece în lume? Şi ce creştin ar fi plecat de lângă aşa părinţi, ca cei de la Colciu?…

A fost bătrânul Ghedeon un om curat la inimă şi fără de vicleşug, încât, atunci când îl întâlneai, negreşit îţi veneau în minte cuvintele Mântuitorului: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!”. Şi cât de bine este pentru suflet, a grăi cu oameni cu cuget curat!…

Ieri însă, în cea dintâi zi a lunii mai, anul Domnului 2019, puţin peste ceasurile şapte ale serii, după 94 de ani petrecuţi în această lume trecătoare, a plecat bătrânul Ghedeon să se întâlnească cu Domnul. Să’l numere Dumnezeu cu drepţii Săi…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mulţumim fratelui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Foto credit George Crasnean / 2008, 2009
.

Aveți mai jos și o imagine care anunță plecarea bătrânului Ghedeon de la Colciu – lucrată de inimoșii frați de la pagina LegendeVii

Sprijin pentru Schitul românesc Prodromu

Cât costă schimbarea la faţă a Prodromului?
(Cu gheronda Atanasie despre nevoile şi nevoinţele athoniţilor români de la Prodromu)
George Crasnean

Binecuvântaţi gheronda! Ce faceţi şi ce aţi mai făcut, părinte?

Păi ce să facem? Rugăciune şi muncă!

„Ora et labora”…

Numai la hidroizolaţia schitului am lucrat mai bine de un an şi ne’a costat peste 200.000 de euro treaba asta. Bani mulţi şi muncă şi mai multă: a fost foarte greu să spargem stânca din partea de răsărit; a trebuit să folosim şi multă dinamită. Dar – slavă lui Dumnezeu! – am isprăvit lucrarea asta anevoioasă.

Am observat că şi atelierul părintelui Matei l’aţi mai extins…

Da. Am mărit atelierul de pictură, dar am refăcut şi celelalte clădiri-anexă de lângă atelierul auto.

Am văzut. Mai să nu le recunosc aşa. De fapt s’au schimbat mult mai multe: şi cimitirul şi grădina şi drumurile (cel din livadă, cel de la intrare şi cel nou, din grădină). De chilii şi corpuri sanitare nici nu mai vorbesc. Aţi lucrat ceva în aceşti şapte ani, de când păstoriţi obştea prodomită!…

A lucrat Dumnezeu. Noi doar am asudat.

Drept este că dacă nu era voia Lui, nu se făceau toate astea. Oricum, chiar cu ajutorul Domnului şi al Maicii Sale, tot aveaţi nevoie de mulţi bani pentru tot ce aţi făcut…

Şi avem. Încă. Ia uitaţi’vă aici! – (şi gheronda deschide un dulap, de mărime mijlocie, plin cu hârtii).

Ce sunt astea părinte?

Facturi. Avem mai mult de 120.000 de euro datorii! Facturile astea sunt cele pe care trebuia să le plătim. N’ar fi nimic asta, dacă am avea cu ce.

Nu ştiu cum dormiţi noaptea părinte!

Păi nu dorm: că slujbele încep la ceasurile două din noapte!

Şi în rest?

În rest: „Privegheaţi şi vă rugaţi!”. Noi nu putem face bani. Doar dacă trimite Maica Domnului gând bun creştinilor ca să ne ajute…

O să trimită, că nu pentru Sfinţia voastră faceţi ce faceţi. E locul românilor din Athos: singurul chinoviu unde reuşesc să se nevoiască cincizeci de monahi români la un loc, dincolo de graniţele ţării lor!

Să dea Dumnezeu!

Dumnezeu îşi pune oamenii de care are nevoie la vremea potrivită. De aceea v’a ales pe Sfinţia voastră, în timpurile acestea, ca să schimbaţi faţa Prodromului; la fel cum şi pe patriarhul Daniel l’a pus să ridice catedrală României! „De la Domnul s’a făcut aceasta”! (Psalm 117, 23).

„Domnul este ajutorul meu” – scrie într’acelaşi psalm (Psalm 117, 7), dar uite că avem nevoie şi de „banul văduvei”. De aceea mă gândeam să fac un apel către credincioşii români ca să ne ajute să izbutim să terminăm măcar ce am început aici, la aşezământul lor din Athos.

Daţi’mi’l şi mie părinte ca să’l publicăm. Poate vă vor auzi şi în felul acesta românii şi – cine ştie? – poate îi vor ajuta pe fraţii lor, care se roagă pentru dânşii…

Apel prodromit

Schitul Prodromu – din Sfântul Munte Athos – face un apel de suflet către toţi credincioşii binevoitori care ar voi să ajute chinoviul românesc athonit să isprăvească construcţiile începute: biblioteca, brutăria, cancelaria, muzeul, prescurăria, farmacia şi bolniţa (spitalul). Majoritatea acestora sunt deja ridicate „la roşu”, dar nu pot fi terminate din lipsa banilor.

Rugămintea noastră este ca toţi doritorii – donatori sau ctitori – să se documenteze la faţa locului (în privinţa acestor lucrări), ori apelând telefoanele noastre de contact: +30 23770 23788 şi/sau +30 23770 23294, sau prin e-mailul: prodromu.secretariat@yahoo.com .

Conturile noastre sunt: CEC Bank – RO 21 CECEB 31530 RON 3182071 (pentru lei)
şi Piraeus Bank – GR 25 0171 4390 0064 3903 0020 361 (pentru euro).

Pomelnicele pot fi trimise pe adresa de e-mail a schitului ori prin poşta la adresa:
Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, CP 1 – 63086, Karyes, Grecia.

Bunul Dumnezeu şi Preasfânta Lui Născătoare să dăruiască pace şi binecuvântare tuturor celor ce’şi îndreaptă gândurile bune către apelul nostru. Amin!

Cel mai mic între fraţi,
arhimandritul Atanasie,
dimpreună cu toată obştea prodromită.
01/13 februarie 2019, la pomenirea Sfântului mucenic Trifon

Avva Iulian Prodromitul şi inteligenţa artificială

avva Iulian Prodromitul şi inteligenţa artificială

Avva Iulian îşi trăieşte întru nevoinţă al 93 – lea an la Prodromu. Având atâta vreme în spate, am căpătat obiceiul de a nu’l întreba tare multe, ca să nu’i stau prea mult „pe cap”. (Şi aşa e coadă la uşa chiliei lui). Ultima oară însă am vrut să aflu o desluşire de la bătrân, aşa că i’am cerut sfat într’o privinţă.

Părinte, am o problemă cu tinerii ăştia de la şcoală, că nu se pot lepăda de net şi… de toate „binefacerile” lui.

Măi, uite ce’i: diavolul vrea cu orice chip să intre’n om. Iar dacă nu poate – din cauza Duhului Sfânt primit la botez – atuncea îi atacă mintea cu asta… cu „inteligenţa artificială”.

Cum să’l atace părinte? Eu am învăţat că A.I. ajută omul…

Da’ nu aşa vine diavolul totdeauna? Ajutând omul? Şi aşa intră în mintea lui şi’l duce la pieire.

Am auzit şi eu că unii (Neuralink) vor ca oamenii să’şi descarce toate amintirile, gândurile şi cunoştinţele pe nişte computere. Cred că în felul ăsta pot fi manipulaţi foarte uşor – deşi ei spun că o fac pentru binele nostru.

Ş’ai să vezi c’o să’ţi trebuiască îndată nişte, de’aiestea… cum le spune?…

Implanturi? – am nimerit eu, după mai multe încercări…

Da. Pentru că mintea ta n’are să mai facă faţă inteligenţei ăsteia diavoleşti…

Adică o să trebuiască să’mi fac un up-grade mental, ca să ţin pasul cu sistemele astea de inteligenţă artificială? Păi asta’i nebunie curată, părinte! Şi până la urmă tot la implanturi ajungem. Şi încă în cap! Clar că astea’s vremurile din urmă!

Da, da. Ai să vezi că va veni vremea când o să îmbrăţişezi o nălucă de peste ocean şi n’o să’ţi mai trebuiască nevasta ta. Trebuie mare grijă.

Şi pricepere. Dar cum să te păzeşti de aşa ceva, părinte?

De nu te va păzi Domnul, în zadar o să fie toată grija ta. Rugăciune: „Rugaţi’vă neîncetat”. Şi stat aproape de Dumnezeu. Că satana umblă ca un leu, să ne înghită – că i s’a apropiat vremea.

Scurt interviu și foto realizate de George Crasnean
articolul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 138 / 20 Decembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

 

George Crasnean: Întâmplări cu părintele Grigorios Zumis, charismaticul stareţ al Dochiariului (1942–2018)

Atunci când umblăm prin lume auzim chemarea către păcat. Tot aşa, când umblăm prin Grădina Maicii Domnului, auzim chemarea către mântuire”. (arhimandritul Grigorie, „Ucenic la oameni nevoitori”)

Când a trecut la Domnul egumenul Grigorios Zumis, m’am grăbit a doua zi către Dochiariu, cu gând ca să ajung la înmormântarea lui. Era pe la ceasurile două ale amiezii, când am intrat la arhondaric şi l’am întrebat pe părintele Hristodul unde îl pot găsi pe gheronda, iar el mi’a arătat „ekklesia”. „Bine-bine, dar biserica e închisă!”, am zis eu mirat. „Nu. E lângă biserică deja”. Lăsase cuvânt ca să fie îngropat repede, ca să nu vină nimeni la înmormântarea sa. Să fie o îngropăciune „în familie”.

Când a venit de la Sochos, acum o săptămână, a cerut să i se facă Sfântul Maslu, iar pe urmă a ales şase fraţi şi i’a făcut monahi. Peste încă o zi, pe alţi trei i’a hirotonit ierodiaconi. După încă un Maslu părea că se simte mai bine, dar el s’a spovedit şi împărtăşit, iar noaptea, pe la unsprezece jumătate (23.30) a trecut la cele veşnice. Şi’a plinit toată datoria faţă de toţi monahii, mai ’nainte de’a muri”, mi’a povestit părintele Hristodul, arhondarul.

-Ce monah adevărat! – am grăit eu către părintele Manase, cu care venisem la Dochiariu.

-Da. Era dintre stareţii cu mare har, a răspuns părintele. Acum îmi pare bine că m’am învrednicit a mă întâlni de mai multe ori cu el…

-Povesteşte’mi şi mie despre el, părinte.

-Bine. Ca să’ţi fie de folos, o să’ţi spun câteva întâmplări trăite cu el.

Odată, mai demult, venisem, tot aşa ca acum, cu cineva la închinare la Dochiariu şi, aşteptându’i pe mireni, mă aşezasem pe o scândură, sub arcada de la intrare, lângă un călugăr destul de bătrân şi îmbrăcat cam ponosit. Nu m’am mirat de hainele lui pentru că auzisem că stareţul Dochiariului dădea monahilor ascultări grele, aşa că şi straiele lor erau pe măsură. După o vreme am intrat în vorbă cu el:

-Cine’i stareţ aici, părinte?

-Un nebun! Vrea să ne omoare cu munca! Dar ne’am sfătuit să’l omorâm noi mai întâi! Ce zici? Eşti cu noi şi tu?

-Eu? Cum să fiu, de vreme ce nici măcar nu’l cunosc, părinte! – i’am răspuns, şocat de cele auzite.

Nu mult după aceea a trebuit să fac cale întoarsă, aşa că am plecat fără să ştiu că stătusem de vorbă cu… egumenul Dochiariului!

M’am întâlnit apoi de mai multe ori cu el, pentru că veneam cu pelerini să se închine la icoana Maicii Domnului Gorgo Epikoos („Grabnic Ascultătoarea”) şi, de obicei, îi aşteptam la intrare…

-Şi lui îi plăcea să stea pe banca de lângă chioşc…

-Da. Am venit odată cu un creştin din neamul nostru împreună cu doi olandezi – prieteni cu românul ce lucra în Rotterdam – care n’aveau nicio treabă cu Ortodoxia. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu credeau în ceva! Atunci a fost momentul când mi’am dat seama cine era stareţul mănăstirii, pentru că am văzut câţiva pelerini greci care tocmai luau binecuvântare de la părintele Grigorie. Am luat şi eu blagoslovenie, dar olandezii erau încurcaţi; nu ştiau ce să facă. Atunci părintele Grigorie le’a dat două palme peste cap încât i’a clătinat de pe picioare. Nu le’a spus nimic, i’a pălmuit şi a plecat mai departe prin curte. Şi s’a întâmplat un lucru de mare mirare: începând cu acel moment, Thomas şi prietenul său s’au închinat la icoanele din biserică, însemnându’se cu semnul crucii, fără să’i fi îndemnat cineva! Mai mult: peste vreo jumătate de an, s’a întâmplat să fac ascultare ca arhondar şi am vorbit odată cu românul din Olanda la telefon. L’am întrebat atunci şi ce’i mai fac prietenii cu care fusese în Sfântul Munte şi mi’a răspuns că Thomas merge frecvent la o biserică ortodoxă din Rotterdam!

Altădată, tot aşa stăteam, unul lângă altul, pe banca de la intrare şi s’a apropiat de noi un călugăr dochiarit de vârstă mijlocie, înalt la stat şi îmbrăcat ca vai de el. Şi’mi zice gheronda (destul de tare, ca să audă şi monahul celălalt): „Îl vezi pe sârbul ăsta? Nu’i bun la nimic! Nu’i de nicio nădejde!”. Şi luând binecuvântare, a plecat smerit aghioritul sârb. Atunci s’a întors părintele Grigore către mine şi, cu lacrimi în ochi, mi’a zis: „Ştii cum slujeşte? Dumnezeieşte! Dumnezeieşte!”.

-Vezi dar că el lucra la mântuirea fiecăruia şi’l durea inima de fiecare suflet ce’i fusese încredinţat!

Odată a trecut pe lângă noi un pelerin şi gheronda Grigore i’a zis: „Degeaba crezi că eşti mai elin decât noi, că te’a schimbat America prea tare!”. Şi era adevărat: pelerinul era american de origine greacă şi convins că e mai grec decât grecii!

-Ştiu că pusese două steaguri negre cu cruci roşii pe care a scris „Ţineţi’l pe antihrist în afara Muntelui Sfânt!” – referindu’se la prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, care voia să viziteze Athosul împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu.

-Ei! Chiar mai mult de’atât. Se spune că, atunci când se discuta despre primirea lor în Athos, s’ar fi ridicat în sinaxă şi ar fi zis: „Până când o să mai toleraţi lucrurile astea? Dacă voi îl lăsaţi pe Tsipras în Sfântul Munte, eu o să dau mănăstirea… românilor! Şi’aşa Lăpuşneanu este ctitor la noi (la Dochiariu)”.

-Extraordinar! Mulţumesc părinte!

Arhimandritul Grigorios Zumis era absolvent al Universității din Atena şi fusese călugărit la mănăstirea Lombardos. O vreme s’a nevoit în Paros, locul lui de obârşie, apoi a vieţuit în Patmos, ca ucenic al părinţilor Filotei Zervakos şi Amfilohie Makris. Mai înainte de a fi stareţ al Dohiariului, a fost egumen al mănăstirii din Myrtia și al chinoviului Prousou din Karpenissi. A trecut la Domnul la 76 de ani, după ce a refăcut mănăstirea aghiorită a Dochiarului şi a împodobit’o cu numeroase paraclise.

agionoros.ru îl citează pe părintele Grigorie:

Conducătorii noștri nu pot tolera tot ce miroase a tămâie și lumânări și luptă în mod conștient cu aceasta. Ei luptă cu Biserica și încearcă să înlăture din calea lor această „problemă“. Cu disperare luptă să nu fie nicăieri cruci, să nu mai audă clopote, să nu se aprindă lumânări. Pentru ca plajele să nu fie înfrumuseţate cu biserici, ci cu baruri și cafenele.

Ei adoptă legi hulitoare, care sunt contrare firescului și legitimează nefirescul. Au anulat ajutoarele financiare pentru mamele cu mulți copii. Biserica nu era pregătită de secera și ciocanul partidului de guvernământ SYRIZA. Am văzut și onestitatea lor politică. Promițând să nu semneze memorandumul cu creditorii europeni, ei nu numai că l’au semnat, dar au profanat Grecia. Parcă intenţionat vor să genereze sărăcie și deznădejde. Doar iau și nu dau nimic înapoi.

Acum, ei doresc să restricționeze circulația banilor în numerar: cu card bancar voi cumpăra lumânări în biserică? Cu cardul de plastic voi face milostenii? Sunteţi tăcuţi, pentru că vă este frică să vorbiţi? Dar conducătorii în fiecare zi se distrează la înmormântările noastre și dansează pe mormintele noastre cântând: „Noi i’am zdrobit, distrus, muls“.

Peste tot am instalat aparate de muls electronice. Ei ne tratează ca pe nişte vite! Străzile sunt pline de oameni care încearcă să’şi găsească hrană în containerele de gunoi. Oribil, de nesuportat și de necrezut!

Grecilor, din orice motiv, li se pot lua casele dar, pe banii blestematei Uniuni Europene, se cazează refugiați. Mai întâi dezrădăcinează oamenii din locurile lor de baştină, iar apoi încep să „aibă grijă“ de ei.

Jos cu orice valori morale, jos cu simboluri religioase și patriotice, jos cu adevărurile Evangheliei! Jos cu eroii și de sărbătorile naționale – toate informația e prezentată copiilor într’un mod distorsionat! Trăiască minciunile și teroarea!

Înainte nu ne încuiam casele cu cheia. Acum am baricadat şi bisericile şi casele.

Înainte era suficient să strigi: „Creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum… nimeni. Toţi îşi înclină capul cu frică, ca să nu cumva să se ştie că sunt creștini. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea monahilor nr. 137 / 20 noiembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cu Părintele Damaschin Grigoriatul despre preoție și patimi [prima parte]

Despre preoţie şi patimi,

cu părintele Damaschin Grigoriatul

Interviu realizat de George Crasnean

Părintele Damaschin, de la mănăstirea athonită Grigoriou, este cel mai misionar monah pe care l’am cunoscut. A învăţat singur limba română în doar şase luni de zile şi a făcut’o atât de bine încât a tradus apoi zeci de cărţi de spiritualitate ortodoxă românească în limba elină – ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase, etc. A făcut două lungi pelerinaje la mănăstirile noastre: întâia oară în 1984 – când a petrecut două luni în România – şi a doua oară, acum trei ani. Mi’a mărturisit că, dintre toate graiurile, albaneza a fost limba care i’a dat cel mai mult de furcă: i’au trebuit doi ani ca să înveţe shqipëria. Acum a deprins şi limbi africane: swahili şi hirudi, de când face misiune în Burundi şi Rwanda. (A mai stat şi doisprezece ani în Congo, la Kolwezi). Foarte bun psalt, el ţine de multe ori strana dreaptă la hramurile românilor athoniţi, cântând şi lăudând pe Domnul în graiul nostru. Pentru africani, imnele bisericeşti bizantine, tot părintele Damaschin le’a tradus în swahili. Dar, în afară de toate acestea, părintele are foarte multă dragoste pentru aproapele şi, ştiind asta, am cerut binecuvântare de la părintele stareţ pentru un interviu. Iar cum gheronda Hristofor a încuviinţat lucrul acesta, am urcat în arhondaricul mănăstirii şi am început a grăi…

lupta duhovnicească

Părinte, cum am putea împăca „duhul curăţiei” – către care osârduieşte sufletul – cu „pofta cea trupească” – de care nu prea scapă multă lume?

Pofta omului este firească. Nu este un păcat. Dar Hristos ne’a dat şi măsură. Dreaptă socoteală. Este ca atunci când – de exemplu –, mergem la oraş: nu putem să facem asta oricum, ci pe stradă trebuie să ţinem cont de semafoare. Când se aprinde culoarea roşie nu putem traversa. Se întâmplă ca oamenii să se unească trupeşte şi înainte de căsătorie. Şi nu pentru naştere de prunci. Însă, dacă oamenii practică unirea aceasta carnală mai înainte de a fi căsătoriţi, atunci ei cad în păcatul curviei. Pentru că, dacă omul face cu bucurie aceste trupeşti păcate, el săvârşeşte păcatul curviei. Şi Sfântul Apostol Pavel spune că aceştia (curvarii) nu vor intra în Împărăţia cerurilor. (I Corinteni VI, 9). Păcatul aduce însă cu el şi supărare. Din cauza conştiinţei care ne spune că acest lucru (curvia) este păcat. Şi ce putem să facem atunci? Aceasta luptă duhovnicească – pentru ca omul să devină „curat” – nu este posibilă decât creştinului ortodox. Pentru că în alte religii nu este harul lui Dumnezeu (care să’l ajute pe om în această luptă). Nu este posibilă pentru că ceilalţi creştini, de altă religie, nu au Duhul Sfânt: nici catolicii, nici protestanţii, nici iehoviştii. Această luptă cu poftele trupului poate s’o facă numai omul care este creştin ortodox şi s’a botezat.

Şi cum anume putem duce această luptă, părinte?

Încet, încet. Omul care are frica lui Dumnezeu şi vrea să se mântuiască, are tot mai mare atenţie cu sufletul lui: ca să nu săvârşească păcate care sunt ruşine înaintea lui Hristos. Şi va ţine poruncile Lui. Asta este cea mai mare luptă: (plinirea poruncilor).

curăţia preotului

Ştiţi că omului care vrea să fie preot, dar a căzut (în păcat) înainte de căsătorie cu o femeie, îi este interzisă hirotonia. Pentru că cel care vrea să săvârşească Tainele lui Hristos trebuie să fie curat. Iar pentru aceasta trebuie să fie foarte atent şi responsabil, căci el intră în categoria preoţească şi devine „părinte”. Iar un părinte trebuie să lucreze în numele lui Hristos.

Preotul are harul dobândit la botez şi un alt har – al preoţiei – căpătat prin punerea mâinilor, la hirotonire. Ca şi simplu creştin, este dator să fie atent la harul căpătat la botez, dar el trebuie să lucreze şi cu harul dobândit la preoţire. Preotul trebuie să mântuiască adică să’i ajute pe ceilalţi să meargă în Împărăţia lui Dumnezeu dar şi să se mântuiască.

Părinte, credeţi că un preot poate să mântuiască pe alţii şi, în acelaşi timp, el să şi’o piardă pe a lui?

Da. De aceea trebuie mare atenţie! La noi se spune că mai bine să mergi în rai cu kombustini (metanii), decât în iad cu epitrahil! Călugării noştri spun aşa.

Sfântul Cosma Etolianul

Ştiţi că preoţia monahală este misionară – atât interioară cât şi exterioară. Sfântul Cosma Etolianul (+ 24 August 1779) a fost un exemplu de misionarism monahal: el a plecat de la mănăstirea Filotheou la 1760, în perioada când Grecia era stăpânită de turci, ca să revigoreze ortodoxia în rândul poporul nostru.

În locurile unde predica el, oamenii ridicau câte o cruce din lemn, în amintirea lui. A clădit două sute cincizeci de şcoale greceşti şi o mie două sute de şcoli primare!

Da. A fost un mare predicator şi cel mai mare călugăr misionar. A făcut minuni şi a fost şi un mare prooroc: ne’a lăsat 130 de profeţii; chiar una despre cel de’al treilea război mondial – care se pare că a început în anul 2012, în Siria.

Ştiu că i’a spus şi lui Ali Paşa ce are să i se întâmple în viaţă şi turcul a fost cel care i’a ridicat prima biserică – în Berat (Albania), la 1814 – şi i’a făcut şi o raclă din argint pentru moaşte.

Tot el a spus că, la sfârşit, cei care nu vor avea frica lui Dumnezeu vor fi chiar preoţii. Acesta este lucru înfricoşător.

Da părinte! Eu ştiu că Sfântul Ioan Gură de Aur a zis că „la o mie de preoţi, dacă unul se va mântui”! Şi asta în secolul al IV-lea! D’apoi la sfârşitul veacurilor?!

Da. Şi Sfântul Vasile cel Mare spunea – vorbind despre gânduri: Eu nu am păcătuit cu femeie, dar nici fecior nu sunt”!

Wow! Şi cine ar putea fi atât de curat ca să fie vrednic să slujească lui Dumnezeu?

păcate din iconomie

Uitaţi: un episcop grec a vrut să facă iconomie şi a hirotonit trei preoţi într’un an. Era lipsă de preoţi şi s’a gândit că este bine ce face. Numai că acei tineri nu au avut o viaţă curată înainte de a fi hirotoniţi şi nu au plăcut lui Dumnezeu şi, în câteva luni – mai puţin de un an! –, au murit toţi trei. A iconomisit în locul lui Dumnezeu şi El nu vrea oameni necuraţi să’I slujească.

Şi a păcătuit episcopul?

Păcatele nu sunt numai pentru noi, sunt şi pentru episcopi. Toţi suntem păcătoşi. Dar un om care are frica lui Dumnezeu trebuie să facă ascultare. Şi dacă face ascultare se va pocăi. Şi Dumnezeu va iconomisi. Dar înainte de moarte trebuie să facă pocăinţă şi să ceară iertare. Ca să nu meargă la iad.

Şi tot ce face pentru credincioşi în timpul acesta, toate Sfintele Taine săvârşite de el mai sunt valabile? Este adevărat acel „ex opere operato” („prin lucrarea înfăptuită”)?

Dacă hirotonia unui preot este valabilă, atunci toate Tainele săvârşite de el sunt valabile. Uitaţi: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu este grabnic la pedeapsă. El ştie că noi suntem păcătoşi. Şi noi, călugării, suntem la fel. Care dintre noi este vrednic de Împărăţia Lui? Cine este sfânt dintre noi? Este adevărat că părintele Paisie – cu care am trăit aici, în Athos, douăzeci de ani – a fost sfânt. Dar câţi sunt ca el?

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Păi şi sfinţii se considerau păcătoşi…

ploaie australiană

Cel care se consideră sfânt… nu este sfânt. Sfântul Paisie – când a mers în Australia, în 1969, împreună cu stareţul şi câţiva călugări de la mănăstirea Iviron – a fost rugat de credincioşii ortodocşi de acolo să facă rugăciune pentru ploaie. Dar Sfântul Paisie le’a spus de trei ori: „Veniţi toţi şi plecaţi genunchii şi poate Dumnezeu va auzi rugăciunile voastre. Iar eu mă voi ruga împreună cu voi”. Şi când s’a rugat cuviosul Paisie, după vreun sfert de oră, a apărut pe cer un nor care a dat ploaie. Adică „baza” pentru viaţa omului – şi pentru cea monahală – este întotdeauna smerenia. Şi Sfântul Paisie s’a smerit şi atunci, în Australia, (când a fost rugat să se roage). Creştinii adevăraţi trebuie să fie smeriţi. Altfel sunt duşmani ai lui Hristos. Smerenia este un mare har (căpătat) de la Duhul Sfânt. Şi ei – catolicii şi protestanţii – nu au Duhul Sfânt şi (de aceea) nu au smerenie.

despre „smerenia” protestantă şi cea catolică

Când am întâlnit un pastor protestant care predica negrilor, la Kinshasa, l’am întrebat: „Când veţi muri, în ce loc veţi sta în rai?” – pentru că ei toţi cred că numai în rai vor merge. Şi el mi’a răspuns: „Eu?! Eu, pentru că sunt predicator; locul meu ar trebui să fie pe lângă Hristos!”. Cine dintre ortodocşi ar putea să spună aşa (ceva)? Niciunul. Dar ei, pentru că nu au smerenie, vorbesc astfel.

Altădată, am întrebat un teolog papist: „Ce spuneţi voi în inima voastră, atunci când vă însemnaţi cu semnul crucii? Ce rugăciune ziceţi înlăuntrul vostru, în cugetul vostru, când faceţi acest semn?”. Şi el mi’a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că suntem mântuiţi”. Care ortodox poate să spună aşa ceva? Niciunul! De ce? Pentru că un creştin ortodox are o trăire lăuntrică care’l face să se simtă mai păcătos decât toţi ceilalţi păcătoşi. Dar fără smerenie izgonim, scoatem afară Duhul Sfânt, cu mândria noastră! Nu poate să lucreze Duhul Sfânt în noi (dacă suntem atât de trufaşi)!

Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţă

La preoţi este altceva. Acolo, în viaţa personală, dacă este vrednic sau nu, cine ştie? Numai el şi Dumnezeu. Dar când e vorba de Sfintele Taine: Sfânta Liturghie, Botezul, Cununia, acolo vine harul lui Dumnezeu – pentru noi vine, dacă el nu este vrednic.

Omul să aibe frică de Dumnezeu. Că nu ştim: trăim, sau murim. Sfinţii Părinţi spun aşa: Dumnezeu nu vrea să ne judece pentru păcatele noastre – pentru că toţi suntem păcătoşi şi El pentru noi, cei păcătoşi, a venit în lume, nu pentru cei drepţi. Nimeni nu este fără de păcat. Şi El ştie asta. Dar Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţa noastră şi nu pentru păcate. Pentru că nu vrem să ne pocăim, pentru aceasta vom fi judecaţi. De păcătuit putem păcătui şi din pricina lipsei de învăţătură. Şi din multe alte motive.

despre fecioria preoţească

Dar un om curvar nu poate să fie preot. Poate fi sfinţit, dar nu poate să fie preot. El trebuie să fie fecior la căsătorie. Altfel nu poate să se preoţească. El nu are voie să păcătuiască (să curvească) între botez şi cununie.

Şi dacă totuşi el se preoţeşte, al cui e păcatul: al episcopului care’l hirotoneşte, sau al preotului?

Uitaţi: ştiu că situaţia în România este altfel. Cunosc şi situaţia din Biserica Ortodoxă Greacă şi pe cea din Biserica Ortodoxă Română. Duhovnicii de acolo fac multe iconomii (pogorăminte) şi primesc mulţi tineri care au făcut multe păcate (din acestea) înainte de căsătorie.

Şi în cazul acesta, mai are preotul vină, dacă episcopul a ştiut aceste păcate ale sale şi totuşi l’a hirotonit? Cine se face vinovat: preotul sau episcopul?

Dacă preotul ştie că acest păcat al lui îl opreşte de la hirotonire, el nu trebuie să accepte preoţia. Dacă însă nu ştie de acest canon, trebuie să asculte de duhovnic. Dar Domnul are grijă: ştie Dumnezeu cine trebuie să fie preot şi cine nu trebuie.

socoteala la judecată

Părinte, eu ştiu de la părintele Iulian (Prodromitul) că în faţa lui Dumnezeu episcopul răspunde – dacă a fost în cunoştinţă de cauză. Şi chiar mi’a dat şi argument scripturistic de la proorocul Iezechiel: „pe tine te’am pus Eu să’i fii de strajă casei lui Israel, iar tu vei auzi cuvânt din gura Mea. Când Eu îi spun celui păcătos: Cu moarte vei muri!, dar tu nu’i vei spune necredinciosului să ia aminte la calea lui, iar nelegiuitul va muri în nelegiuirea lui, atunci sângele lui din mâna ta îl voi cere. Dar dacă tu îi vei grăi celui păcătos despre calea lui, anume să se’ntoarcă din ea, dar el nu se va întoarce din calea sa, atunci el în nelegiuirea lui va muri, dar tu ţi’ai mântuit sufletul”. (Iezechiel XXXIII, 7-9). Deci, dacă episcopul – căci el este „straja casei lui Israel” – nu’l va îndemna să „ia aminte la calea lui”, atunci „sângele necredinciosului, din mâna” ierarhului va fi cerut.

Da. Dacă episcopul ştie de păcatul lui, nu trebuie să’l hirotonească.

despre hirotonie

Nu sunteţi ieromonah, nu’i aşa, părinte?

Nu sunt. Cu toate că patriarhul Theodor al Alexandriei – cu care am lucrat şapte ani în Burundi – a vrut să mă hirotonească. Mi’a spus că a vorbit cu cei din sinod şi au hotărât să mă facă episcop de Burundi. Şi alţi episcopi din Africa, chiar şi din România, au voit să mă facă preot, arhimandrit, episcop. Dar nu. Nu am vrut.

Trebuie cu frica lui Dumnezeu să lucrăm pentru mântuirea noastră. Dumnezeu este atotputernic şi are grijă de Biserica Lui. Nu trebuie să facem noi asta în locul Său. Şi apoi, preoţia nu se comercializează.

dobândirea Harului

Părinte, cum să mai discearnă omul Adevărul şi Calea în tot acest bombardament informaţional?

Creştinul trebuie să vadă mai întâi ce spune Scriptura, ce spun părinţii aghioriţi, ce spun părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan – care au fost foarte atenţi şi au avut cel mai mare respect pentru canoanele sfinţilor şi nu au făcut păcate opritoare de la preoţie. Şi să ştie că izvorul luminii necreate din viaţa noastră este rugăciunea. Rugăciunea inimii. Mai întâi cu gura şi apoi cu mintea în inimă. Important este, cum zicea şi Sfântul Serafim de Sarov că scopul omului este dobândirea harului lui Dumnezeu. Şi cum putem dobândi acest har? Citind? Nu. Ci vorbind cu Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’mă pe mine, păcătosul”. Dacă vom spune această rugăciune mai întâi câteva minute pe zi, apoi o oră şi tot aşa mai mult, atunci ea va rămâne în noi şi harul lui Dumnezeu de asemenea. Purificare lăuntrică se face numai cu rugăciunea lui Hristos şi cu spovedanie. Nu trebuie să uităm cuvintele Sfântului Ioan Climakos care spune „Loveşte’i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ“. (21, 7).

Iar dacă noi trăim în smerenie şi bunătate, satana nu poate să ne aducă gânduri rele.

judecarea aproapelui

Un alt mare păcat din ziua de astăzi este judecarea aproapelui. Şi cu gura şi cu gândul. Uitaţi: Dumnezeu-Tatăl a lăsat pe Fiul Său să judece lumea. Iar Hristos n’a acceptat să judece oamenii şi i’a lăsat pe apostoli să facă asta. Deci nici Dumnezeu–Tatăl, nici Fiul n’au vrut să judece oamenii, ci au lăsat judecata în seama apostolilor. (I Corinteni VI, 2).

desfrânarea

Cum se poate scăpa de curvie, părinte?

Să nu avem mândrie. Şi, pe lângă smerenie, suntem datori să avem grijă ca trupurile noastre să fie în fiecare zi obosite. Monahul trebuie să’şi facă toate ascultările, ca să’l găsească dracul curviei ocupat şi să nu’l mai ispitească…

(va urma)

Mănăstirea Grigoriou, luna lui martie, 2018

Interviu realizat de George Crasnean
Foto cu Părintele Damaschin de George Crasnean
Foto cu Mănăstirea Grigoriu de Pr. Constantin Prodan

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)

avva Petronu Tănase (1916–2011)

despre învăţătura de credinţă cea adevărată

Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?

Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.

Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?

V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.

Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!

Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.

Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecutăfiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).

Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.

Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?

E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.

Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.

Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi creștinii nu credem așa ceva!

Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!

Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!

Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!

Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!

Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.

Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.

Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)

Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)

*

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”.Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!

Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.

Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.

Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.

Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).

Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.

Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.

Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.

Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.

Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!

Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.

Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.

Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.

De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).

Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.

Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.

Și ce trebuie să facă creștinul?

Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.

Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.

materia: prisosul şi cumpătarea

Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

nesaţiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.

respirația sufletească a existenței noastre

Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.

Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

raţiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

relaţiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.

În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.

neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

dreapta credinţă # noile eresuri

Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!

Nu grăiţi cu ereticii!

Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.

De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.

Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant

Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!

Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.

Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?

televizorul şi… coliva

Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.

Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.

Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.

necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă

Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.

Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.

Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!

puterea harică a Sfântului Duh

Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?

Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.

Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.

În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.

Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.

Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!

biserici şi catedrale

A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?

Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.

Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.

Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.

steaua şi Crucea

Ce ne spuneți de încheiere?

Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .

„Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul”. Claudiu Târziu în dialog cu George Crasnean

Poveștile Sfântului Munte Athos

Bucovinean prin naştere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Cras­nean este un nume de referinţă pentru cititorii de presă laică despre viaţa spirituală. Publică periodic arti­cole şi fotografii în revistele „Lumea credinţei”, „Lu­mea monahilor” şi „Sfinţii ortodoxiei”. I-a cu­noscut şi le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori şi mărturiseşte că îşi trăieşte viaţa pe din două: aici şi acolo. Aşa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveştile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată în Grădina Maicii Domnului.

„Un pelerinaj de nevoie”

– Pentru că mulţi dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneţi dvs. povestea, ca „om al locu­lui”. Cum aţi ajuns prima dată acolo?

– Aş putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soţia mea era însă bolnavă tare şi nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuşi să-i aduc un „brâu” al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Aşa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luţă care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Şi ştiţi cum e, când te duci după o minune şi vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul şi a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el şi aşteptam să se întâmple ceva. Şi, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soţia era mai în putere, mai plină de viaţă. M-am uitat repede după „brâu” şi am văzut că a dispărut. Soţia se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e şi mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îţi folosesc cât eşti „tare în credincioşie”. Dar când credinţa ta scade, te apucă iarăşi durerile. Cumva eşti şi tu păr­taş la miracol.

– De ce aţi decis să reveniţi pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

– O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soţia mea şi am simţit ne­voia să-i mulţumesc în vreun fel. Şi-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu ştiu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoţit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri şi 12 schituri. La absolut toate! În plus, şi la multe chilii din cele câteva sute existente.

– Ce privelişte oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

– E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri şi lată de 8-12 km. Creşte în înălţime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este şi vâr­ful, Atho­nul – care are 2033 de metri. Multă piatră, dar şi păduri de castan, pin şi stejar. Gă­sim însă acolo şi o floră impresionantă, despre care se spune că e aşa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc şi de câteva livezi – majoritatea de măslini, dar au şi pomi fruc­tiferi – iar două dintre chilii – Milo­pothamos şi Tsindali – cultivă şi viţă de vie (din care fac vestitul vin de împărtăşanie „Nama”). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci şi de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune şi nevoinţă. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creştin.

„Fiecare mânăstire are duhul ei”

– Se intră uşor pe Muntele Sfânt?

– În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbaţii, indiferent de religie. Băieţii trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoţiţi de taţii lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creştinii ortodocşi (afară de cei invitaţi direct de mânăstiri şi schituri) şi 10 pen­tru eterodocşi. Vizitatorii trebuie să-şi lase maşi­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă eşti înstărit, îţi închiriezi un „tahiplu” (o barcă rapidă). E bine de ştiut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului – de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poţi ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Aşa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

„Pe Athos n-ai cum să nu dai de Dumnezeu”

– Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

– Fiecare simte ce simte şi nu mulţi sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aş vrea să simt mereu ce am simţit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe ţărm şi m-am dus în spatele dughenelor din port şi am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Şi cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

– Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care eşti cuprins?

– Se simte diferit, în funcţie de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, care are o obşte de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!) și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni şi cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu căţuile… Atunci, chiar dacă nu înţelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul…, te trezeşte din orice amorţeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poţi merge la părintele Timotei, să zicem, care are şi doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele şi două lumânări, n-o să uiţi toată viaţa. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simţi că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poţi concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzleţe sau urâte. Acolo stăpâ­neşte Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experienţa mea şi a unor prieteni ştiu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă şi că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înţelegi ce ai de învăţat şi de făcut.

– Preferaţi o mânăstire anume de pe Athos?

– Nu, n-aş putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori şi Prodromit), dar merg şi în multe alte locuri, să caut anumiţi călu­gări de care mă simt mai legat sufleteşte. Şi, credeţi-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariţii, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Şi mie nu mi se prea în­tâmplă aşa ceva!…

„Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox”

– Din ce-aţi observat de atâţia ani de când mergeţi aco­lo, există o diferenţă de trăire a cre­dinţei între călugări, după neamul din care se trag – greci, ruşi, români?

– Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu ruşii. Ştiţi cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi… „căldicei”. O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau şi doi ruşi cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire şi, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopţii, m-am culcat şi eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat… tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Ruşii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Şi erau mireni; vă daţi sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte şi în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămaşă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinţi! Aşa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăşi na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Şi un lucru interesant: e foarte greu de… manipulat. Poate şi pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, faţă către faţă. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici şi foarte uniţi. Pot să se certe şi să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peşteri şi printre „cră­păturile pământului”, pentru că sunt învăţaţi cu căldura şi soarele. Aşa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii şi ruşii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Poate că nu suntem făcuţi să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se ştie că sunt mai degrabă obişnuiţi cu singură­tatea decât cu vie­ţuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai uşor decât în chinovie – ori că monahul retras voieşte a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să ştiţi că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiţi în Athos! În fine, toate acestea sunt diferenţe de tempe­rament şi sunt păreri subiective. Dife­renţele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

– Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­ţeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzaţi de discri­mi­nare…

– Nu e nimic exotic şi nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăşi Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin „grădina” ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori – cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel – a apărut în faţa îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna şi tămâia magilor) şi i-a spus să-şi lase acolo da­rurile şi să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinţi athoniţi care nu ştiu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie şi nu-şi mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

– Aşa după cum mulţi pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt şi multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveţi mai mare evlavie?

– Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­miţa – care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (şi îndeaproape) la chi­pul Fecioarei şi n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul – care şi-a modificat căutătura şi a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie şi la icoana Mai­cii Domnului „Portă­riţa”(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră nişte monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mişcă o candelă singură în al­tar. Şi, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos şi naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriţii învârt din când în când candelabrele, şi m-am gândit că aşa s-a întâmplat şi cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit aşa de mult, pentru că mişcarea candelei era una crescătoare şi nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredinţări şi minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

„Mi-e dor de avva Petroniu”

– Aţi cunoscut mari personalităţi duhovniceşti la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

– Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu ştiinţă de carte, stu­diase Matema­ticile şi Filosofia şi era licenţiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învăţătura sa şi s-a încredinţat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci „cunoştinţa îngâm­fă”. El a fost un om care a avut în­ţelepciunea şi puterea să aleagă rugăciunea în locul raţiunii. Peste toate astea, mai era şi un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuşi. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuşi nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, şi până la 92 de ani şi-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovniceşte dacă erai atent la el. Ca şi pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică şi la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ţinea cu asprime rânduiala călugărească în schit şi cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de „duritatea” lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obştea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruţi mâna, sau să-l ajuţi la ceva. Probabil că i se părea că-şi pierde plata pentru acea nevoinţă. Şi o uşă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi şi apoi şi-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins şi pe mine: plecam aca­­să din Prodromu şi, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Şi el, în loc să mă blagoslovească, m-a… îmbrăţişat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ţi­neam în braţe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă şi un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus şi el către ghe­ronda ca să-l înbră­ţişeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat şi doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deşi ne vă­zusem de peste şaptezeci de ori, era prima (şi ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în braţe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrăţişa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele…

– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de aceşti oa­meni?

– N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea şi probabil că ei au simţit asta şi m-au îngăduit pe lângă ei.

– În ce fel v-au schimbat viaţa?

– În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărţile Sfinţilor Părinţi. Pentru că, de fapt, monahii aghioriţi asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De ştiut le ştim şi noi, dar cu plinirea lor…. Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. „Cine are ochi de văzut, să vadă”. Aici am aflat cine sunt, de unde vin şi unde trebuie să ajung. Şi, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte uşor de cât ai trebuinţă ca să fii fericit. De cât de puţin ai nevoie ca să-ţi do­bândeşti pacea lăuntrică. Şi uite-aşa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo şi cea de aici. Şi pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuinţă ca să mă liniştesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viaţa mea: „Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”… Doam­ne ajută!

Text apărut în Formula As nr. 1274, 6 – 13 Iulie 2017. Preluare de pe blogul lui Claudiu Târziu.
Foto (1). George Crasnean – dec. 2015 / (2). Schitul Prodromu / (3). George la Agia Anna / (4). Icoana Maicii Domnului – Paramythia de la Vatopedi / (5). George alături de Avva Petroniu Prodromitul, 2008.

Mulțumim lui Claudiu Târziu pentru îngăduința de prelua interviul realizat cu George Crasnean pe Blogul Sfântul Munte Athos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Avva Nicodim și veșnicia

nicodim-ravaru

Despărțirea de Părintele Nicodim, un bătrân frumos
1934 – 11 Decembrie 2016

Cuvântul călugăr vine din limba greacă, de la καλλόγερον, care înseamnă „bătrân frumos”. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că părintele Nicodim Ravaru a fost definiţia călugărului, pentru că el a fost într’adevăr un „bătrân frumos”. Spun că a fost pentru că astăzi (13 decembrie 2016, nn) îl îngroapă monahii de la Secu. N’a fost să aştepte învierea în pământul athonit al Kapsalei, cum şi’a dorit (căci acolo îşi săpase singur groapa, nu departe de bordeiul său), ci la mănăstirea sa de metanie, din ţinutul Neamţului.

Bătrânul Nicodim a fost un om bun. Răspândea bunătate şi împrăştia bucurie chiar de nu grăia – deşi, de felul său era sfătos şi îi plăcea să vorbească moldoveneşte ori de câte ori se întâlnea cu cineva de’acasă. Greceşte n’a voit să înveţe deşi i’ar fi stat în putinţă, căci era om cu ştiinţă de carte (în ţară fusese mulţi ani director de şcoală).

Cred că el îl căuta mereu pe Dumnezeu printre noi, semenii lui. De asta te bucura orice revedere cu el. Cu toate acestea nu era cu „plânsul după lume”, ci mai degrabă cu cel „după Dumnezeu”.

Eu l’am cunoscut acum doisprezece ani când, după ce i’am lăsat un pomelnic, mi’a dat rest la o hârtie de zece euro, zicându’mi că n’are nevoie de… aşa mulţi bani! L’am întrebat atunci ce aş putea să’i aduc de la noi, din ţară, când mă voi mai întoarce şi mi’a răspuns foarte de repede: „Dicţionarul Enciclopedic!”. Am rămas destul de surprins, căci nu era o cerere obişnuită pentru un monah (cu atât mai mult pentru un aghiorit) dar, mai pe urmă, mi’am dat seama că bătrânul îşi trăise cea mai mare parte a vieţii numai printre cărţi.

În septembrie, anul acesta, l’am întrebat de ce „nu se caută?” pe la doftori, că făcuse un infarct mai în vară. Nu voia, pentru că nu’i era frică de moarte, ba chiar o aştepta să vină, „ca să’i îngroape păcatele” – zicea el. „Dumnezeu n’are să mă întrebe de ce’am păcătuit (că’mi ştie păcatele mai bine ca mine şi le ştie şi pricinile!), da’ voi da socoteală că n’am plâns pentru ele. Asta’i! Cu plânsul e problema. Da’ eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi’a dat vreme de pocăinţă destulă”.

Nici ultima oară nu ne’a lăsat nemiluiţi şi, culmea!, avea chiar şi clătite! „Cum aşa părinte?”. „Eei! Mi le’au lăsat în gard nişte prieteni de la Bacău care nu m’au găsit acasă: eram la Vecernie, la Burazhere”. La plecare ne’a înghesuit şi cu nişte baclavale: „Ce să facă un moşneag ca mine cu zaharicalele astea?”. „Păi bine avva: în loc să’ţi aducem noi una-alta, tot matale să ne cadoriseşti?”. „Ei lasă acum: să se plinească toată dreptatea! Nu ştii că tot ce dai aproapelui tău rămâne al tău şi tot ce ţii pentru tine, vei pierde?”. Şi uite’aşa, privind la bunătatea bătrânului, mi’am dat seama atunci că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului.

De asta nici nu pot crede că părintele Nicodim, „însinguratul din pustia Kapsalei”, a murit! Deja mi’e aşa de dor de întâlnirile cu el…

Numără’L Doamne cu drepţii Tăi şi odihneşte sufletul robului Tău Nicodim, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin! Că spre Tine nădejdea şi’a pus…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 114 / decembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

nicodim-ravaru2

Gheron Joakim de la Xiropotamu: Omul care’L ajuta pe Dumnezeu

geron-joakim-xiropotamou-2016-5

Trei Ioachimi providenţiali am cunoscut eu până acum: egumenul lavrei Lainiciului, stareţul schitului athonit Profet Ilie şi ultimul – de la care am învăţat că pot şi trebuie să fiu şi eu un mic dumnezeu, ajutând creaţia lui Dumnezeu – bătrânul monah aghiorit de la Xiropotamou.

Anul acesta, în prima zi a lui Cireşar, m’am întâmplat la vremea amiezii în mănăstirea căreia mie îmi place să’i spun „Valea Seacă” (Xiropotamou ar însemna „pârâu secat”). Cum trebuia să mai aşteptăm ceva vreme ca să se deschidă katholikonul, eu am ieşit din mănăstire şi am lenevit câteva clipe în iarbă, la umbra unui smochin. Poate că aş mai fi şezut (nu încape îndoială!) într’aşa o tolăneală, de n’aş fi văzut venind din depărtare un bătrân aghiorit ce se asemuia – nici mai mult, nici mai puţin – decât cu… Gandalf! (Îndeosebi vechea lui pălărie de paie îl făcea să se potrivească cu eroul lui J.R.R. Tolkien).

Că păşea arar şi cu grijă înspre mine nimica nu era, dar, din loc în loc, îl vedeam că se oprea, se apleca, mighitea ceva acolo şi apoi purcedea mai departe. Fiind grijnic la el, am devenit curios şi, în felul acesta, mi’am dat seama că avea o sticlă mică cu apă ascunsă în rasa peticită, din care tot turna ici şi colo, la rădăcina unor plante.

Aproape de mine, a scos iarăşi clondirul din buzunar şi a udat puţin un fir de mărar sălbatic. Eu – după „Evlogison pater!” şi „O Kirios” – nu m’am putut abţine şi l’am întrebat contrariat (în graiul meu, însă!): „Ce faceţi părinte?”. Bătrânul şi’a ridicat atunci capul, m’a privit şi a zis: „Aa! Roumanos!”. Apoi, după câteva clipe, a mai spus: „Voithao ton Theo!”…

Cum elina mea are nevoie încă şi de mâini, repede am scris cuvintele bătrânului pe telefon ca să nu le uit. N’am ştiut nici ce să’i răspund părintelui Joakim aşa că el şi’a văzut de drum mai departe (lămurit fiind de cunoştinţele mele!).

Când el s’a abătut înspre stânga, eu m’am dus de’a dreptul la părintele Gherasim (Prodromitul) ca să’mi traducă vorbele bătrânului. „Îl ajut pe Dumnezeu” – mi’a tâlcuit acesta răspunsul şi m’a întrebat cine mi l’a dat? Când i’am arătat fotografiile s’a dumirit imediat: „A! Pater Joakim!”. Şi mi’a povestit multe întâmplări minunate cu el.

Primul gând care m’a străfulgerat pe mine însă a fost că gheronda a înţeles ce l’am întrebat, deşi eu grăisem româneşte!

Pe urmă mi’am zis că el îl ajuta pe Dumnezeu arătându’mi’L mie în fapta lui. Şi asta pentru că el iubea până şi ultimul fir de iarbă pe care’l crease Dumnezeu…

text și foto George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

mihail-pirlea-iviron-2016-3

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).

Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.

Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el.
– Şi mama? – l’am întrebat eu.
– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu.
– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?
– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”.
– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?
– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.
– Şi nu e cam mult?
– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat.
– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?
– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).
– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?
– Da.
– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?
– Eu.
– Sigur?
– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos.

coperta-lc-noiembrie-2016-198x280– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?
– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?
– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?
– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).

„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.

Text și foto George Crasnean
Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

mihail-pirlea-avva-damaschin-prodromou-2016
Mihail Pîrlea & avva Damaschin – Prodromou 2016

mihail-pirlea-mihai-frateanu-iviron-2016
Mihail Pîrlea & Mihai Frăteanu – Iviron 2016

mihail-pirlea-prodromou-2016

Mihail Pîrlea – Prodromou 2016

mihail-pirlea-gheronda-athanasie-prodromou-2016
Mihail Pirlea & gheronda Athanasie – Prodromou 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-0

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-5

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-6
Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

pater-ioil-mihail-prodromou-2016

pater Ioil & Mihail – Prodromou 2016

Părintele Nicodim, însinguratul din Kapsala Athosului

nicodim-kapsala

Părintele Nicodim Ravaru este un călugăr care străbate calea către Dumnezeu însoţit de o mare smerenie. Bătrânul e unul dintre aceia care se mulţumesc cu puţin şi cred că de aceea are parte de mult. Dispreţuind tot ceea ce noi oamenii socotim bun şi fiind aprins de dragoste dumnezeiască, el a lăsat toate cele lumeşti în ţinutul Neamţului şi s‑a adăpostit sub oblăduirea Maicii Domnului, în grădina ei, în locul numit Kapsala Athosului, nu tare departe de schitul Sarrayului. A socotit că dragostea lumii acesteia ne desparte de dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea a cerut sfat de la cuviosul părinte Cleopa şi numai după încuviinţarea lui şi‑a părăsit tot rostul său din Piatra Neamţ. A fost o viaţă dascăl – şi el şi soţia lui – ba chiar a şi clădit două şcoale, cărora le‑a purtat de grijă ca director. Pe urmă, în bună înţelegere cu cea care i‑a fost tovarăşă de viaţă (şi care s‑a închinoviat înaintea lui) a lăsat toată chiverniseala altcuiva, iar el şi‑a luat câteva cărţi şi a apucat drumul Athosului…

„Coltul de rai” din Kapsala

Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului, pentru că este bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n‑a pus nici un indicator şi nici n‑a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său, ca să nu‑şi piardă liniştea.

–Părinte, sfântul Isaac Sirul zicea că „osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii” şi sfinţia ta ţi‑ai lăsat toată „osteneala tinereţii” şi ai venit la bătrâneţe aici în Kapsala, într‑un bordei şi zici că eşti în rai. Păi aşa arată raiul, părinte?

–Nu ştiu bine cum arată, da’ eu am aici un colţ din el. Gândeşte‑te şi tu: linişte am din belşug, doi pisoi îmi veselesc mereu zilele (pentru „Pat şi Pataşon”, bătrânul legase două jucării chiar la intrare). Mai am şi un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n‑are mai mult de patru metri pătraţi!) şi câţiva butuci de viţă de vie (strugurii mi i‑a dat mie, la kerasmă!), dar mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu aicea. Aşa pot să‑mi plâng în linişte greşalele mele – că la Judecată n‑o să dau samă de cele ce am păcătuit, dar că săvârşindu‑le nu m‑am pocăit şi nu m‑am întors la Domnul, o să fiu întrebat. N‑o să mă iscodească nimeni când voi muri: de ce n‑am făcut vreo minune, de ce n‑am fost văzător cu duhul, sau de ce n‑am teologhisit, da’ o să trebuiască să dau socoteală că n‑am plâns pentru toate câte le‑am făcut. Şi de făcut… slavă Domnului! – doar ştii că şi de‑ar trăi omul numai o zi şi tot ar avea pentru ce plânge şi cere iertare! Ş‑apoi, rugăciunea în liniştea bordeiului meu e mai curată de gânduri şi de năluciri şi mai neîmprăştiată – că sunt sub acoperământul Maicii Domnului aici.

– De‑asta sunt şi atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan, părinte?

– Da. Ajută în lupta cu gândurile: nu poţi gândi nimica rău când peste tot o vezi pe Maica Domnului, pe Mântuitorul şi toţi sfinţii cerului. Şi iarăşi mă rog şi mi‑aduc aminte de păcatele mele. Şi uite aşa aştept să vină moartea să‑mi îngroape păcatele.

– Se spune că atunci când ţi‑aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele, Dumnezeu ţi le uită…

– Numai să nu uit eu vreunul neplâns…

Pomelnicele de la Promachonas

Un călugăr e un călugăr. El nu poate să dea de pomană chiar dacă uneori ar vrea, pentru că a lăsat toate şi a urmat lui Hristos. Părintele Nicodim dă totuşi de pomană, pentru că răspândeşte multă pace şi bucurie celor ce‑l caută pe dânsul. Pentru aceasta întotdeauna ţi‑e dor de întâlnirile cu el. Dacă ţi se‑ntâmplă să‑l zăreşti prin Karyes – atunci când se‑ntoarce de la Liturghie, de la Sarray – negreşit o să‑i vezi şi straiţa românească purtată „arceşte”, precum şi nelipsitul său „caiet de mântuire”. Pentru gheron Nicodim lumea nu poate fi atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într‑o rugaciune – de‑asta poartă cu el mereu caietul cu pomelnice. Nu te va lăsa să te desparţi de el vreodată fără să‑i laşi un lung şir de nume cu toţi cei dragi ai tăi spre pomenire. Tot pomelnicele – şi Dumnezeu bineînţeles! – l‑au ajutat mai demult (pe când România nu intrase în UE) şi în vamă, la Promachonas, când se întorcea în ţară să‑şi reînnoiască paşaportul expirat de ceva vreme. Când vameşii greci au văzut de câtă vreme îi expirase paşaportul bătrânului şi cu cât depăşise termenul de şedere, s‑au luat cu mâinile de cap şi au început să‑i explice bătrânului câţi ani nu mai are voie să intre în Grecia şi ce amendă trebuie să plătească! Nu ştiu ce le‑a făcut bătrânul, dar vameşii nu l‑au lăsat să plece pâna nu i‑a trecut în caietul cu pomelnice şi până nu l‑au miluit şi cu câţiva bani de drum! Că „mult poate rugăciunea dreptului”…

Elineşte

In Athos e bine să ştii elineşte pentru că intâlneşti greci la tot pasul. Şi părintele Nicodim îi întâlneşte, pentru că noapte de noapte pleacă la rugăciune, de la bordeiul său din Kapsala, ori la Pantocrator, ori la Sarray, ori la Iviron – asta pentru că duce viaţă pustnicească şi ca să nu‑l tulbure duhul akediei, nu se lipseşte niciodată de Sfintele Taine. Şi totuşi spune că, dacă din greşeală îi staruie vreun cuvânt elinesc în memorie, îi trebuie cam două zile să‑şi deprindă mintea ca să‑l uite! Întâi m‑am mirat de lucrul ăsta, dar pe urmă am înţeles că de fapt bătrânul nu vrea să se gândească decât la cele sfinte şi să‑şi păstreze smerita cugetare – că de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va putea pregăti pentru nemurire. Şi mai zicea gheron Nicodim că monahul trebuie să se silească pe sine şi să caute singurătatea şi întunericul chiliei, ca să nu se întineze când se roagă. Să alunge toate din suflet ca să rămână doar el singur şi Dumnezeu…

Slove

În multe rânduri, la sărbătorile mari, primeam de la părintele Nicodim iconiţe şi urări de petrecere în pace a sărbătorilor. Nu uita bătrânul nici pe fetele mele, nici pe soaţa mea: tuturor ne aşternea câteva slove frumos caligrafiate ce deveneau semne ale aducerii sale aminte… Îi mulţămesc de dragoste măcar acum ca să plinim amândoi ceea ce s‑a zis oarecând cum că se se cere smerenie de la cei tineri şi dragoste de la cei bătrâni. (Îi dau dreptate acum bătrânului când spunea că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului!).

Batrânul şi gheronda Efrem

M‑am întâmplat odată la schitul Sarrayului, la slujba din noapte, pe când venise acolo şi un oaspete de vază, un „despota” din Grecia. După cum era bunul obicei al schitioţilor de la „Sfântul Andrei”, după Liturghia arhierească s‑a pus şi o masă întinsă, de la care n‑a lipsit nici cuvântul de învăţătură elinesc. Mai pe urmă, fiecare şi‑a văzut de‑ale lui: unii luând drumul chiliilor, alţii pe cel al Careii – cei mai vrednici chiar plecând către ascultările lor. Eu tăifăsuiam cu bătrânul Nicodim în poarta schitului, întârziindu‑l din drumul lui către casă şi iscuşindu‑l cu întrebările mele. Tot în acea vreme s‑a nimerit să purceadă către poartă şi gheronda Efrem, cucernicul egumen al schitului – om cu viaţă aleasă, respectat de tot neamul elinesc şi cipriot – care îşi petrecea oaspetele de vază către Karyes. S‑a întâmplat atunci un lucru de mare mirare pentru mine – şi pentru ceilalţi privitori aşijderea – căci stareţul Efrem, la vederea părintelui Nicodim, l‑a lăsat deoparte pe ierarhul grec, a venit către bătrân şi l‑a luat în braţe cu bucuria multă a întâlnirii cuiva drag inimii sale! I‑a spus câteva vorbe apoi l‑a prezentat despotului în cuvinte mişcătoare. Şi privind eu la acea scenă de tainică preţuire am înţeles atunci că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul. (Că nu pentru ostenelile noastre, ci mai degrabă pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu sufletului)…

Despre judecarea şi osândirea aproapelui

Acum câţiva ani, într‑un noiembrie cu soare, fiind noi mai mulţi adunaţi la sărbătoarea unuia dintre hramurile lavrei Grigoriului, la pomenirea sfintei Anastasia Romana (ale cărei moaşte se află în mănăstirea athonită), am avut vreme şi prilej de taifas în tihnă cu gheron Nicodim despre cele duhovniceşti….

– Când iubeşte Dumnezeu, părinte: când iartă sau când face dreptate?

– Totdeauna iubeşte, că nu este scădere la El în dragoste. Şi când face dreptate tot din dragoste o face, ca să curme păcatul. Dar Dumnezeu e milostiv, mai ’nainte de a fi drept. Dacă ar fi fost altfel eram pierduţi de mult!

– Şi eu trag nădejde să facă cu mine milă şi nu dreptate.

– Toţi vrem asta. Dar în mod sigur El judecă cel mai drept, că numai El cunoaşte inimile oamenilor. Judecata noastră nu‑i decât o mare nedreptate, pentru că noi cătăm la înfăţişare.

– De asta a zis Hristos să „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”? (Ioan 7, 24.). E greu tare cu judecata asta părinte, că poţi să‑ţi osândeşti aproapele şi patima asta e la mare căutare în ziua de astăzi. De ce s‑o fi răspândit aşa printre noi?

– Din lipsa dragostei.

– Da, toţi bătrânii spun că s‑a răcit dragostea…

– Dacă n‑ai dragoste n‑ai nici înţelegere pentru greşelile celorlalţi. Nici Mântuitorul n‑a judecat lumea ci i‑a adus dragostea. („Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” – Ioan III, 17). Iar cel care ia jugul Lui ajunge la iubirea de vrăjmaşi şi nu la judecăţi cu fraţii lui. Asta însă nu se poate fără smerenie. Şi să ştii că inima smerită se umple de dragoste dar cea împietrită, doar de mândrie.

– Cred că asta ne opreşte şi de la rugăciune părinte! Dar mai e câte o ispită „subţire” când ne îndeptăţim închipuindu‑ne că judecăm doar păcatul aproapelui şi nu pe el.

– Noi n‑avem voie să‑I răpim judecata lui Dumnezeu. Dacă El îl îngăduie pe aproapele meu să facă ceea ce face, cine sunt eu să‑l opresc sau să‑l judec?

Este o istorioară şi în Pateric cu un avva care gândea la fel.

– În afară de asta, ceea ce este dreptate la oameni poate să fie nedreptate la Dumnezeu. şi asta chiar de multe ori, că zice la Isaia „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”. (Isaia 55, 8-9).

Noi trebuie să ne judecăm doar păcatele noastre (pe care trebuie să ni le cântărim fără milă şi fără oprire) şi în afară de acestea numai pe diavol mai putem să‑l judecăm – ca să luăm aminte la întărirea lui în răutate şi să vedem unde poate să ducă lipsa pocăinţei: să ajungi din înger al luminii, demon!

– Deci tot mândria până la urmă…

– Da. Părerea asta bună despre noi şi îndreptăţirea ne duc pe aceeaşi cale diavolească, a osândei.

– Şi ce‑i de făcut părinte?

– Păi dacă osândeşti mereu pe celălalt în loc să‑ţi iei seama la greşelile tale, vei cădea mereu şi în felul ăsta alungi şi harul lui Dumnezeu de la tine.

– „Şi duhul Tău cel Sfânt nu‑l lua de la mine”…

– Dacă ai izgonit harul, tu singur nu te vei putea ridica. Poţi doar să‑ţi dai seama de asta şi să pui început bun prin pocăinţă şi lacrimi. Trebuie făcut ce spunea Isus Sirah: „Adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Ş‑atuncea poate vine din harul…

– De fapt, spunea cineva că, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine şi nu pe ceilalţi, pentru că atunci Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. 

– Aşa‑i.

– Dar pe eretici părinte? Pe ei cred că putem să‑i judecăm; avem şi pilda aceea din Pateric…

– Da. Chiar mai mult: sfântul Ioan Hrisostom zice că „pe eretic când îl auzi hulind pe Dumnezeu, să‑l loveşti peste gură, că ţi se sfinţeşte mâna”.

– A mai rămas ceva nejudecat de noi despre judecare părinte? Că i‑am judecat până şi pe draci…

– Da. Uite de ce nu e bine să judecăm pe nimeni…

– Ca să nu fim judecaţi (cf. Matei VII, 1)…

– Nu numai pentru asta ci mai degrabă pentru că noi luăm păcatul celui pe care‑l judecăm – că aşa spune Domnul şi El nu minte! – şi rămânem cu el, pe când aproapele nostru poate să scape de el prin pocăinţă (unii au ajuns şi la sfinţenie, iertându‑li‑se multe!).

– Zice înţelept despre asta avva Theodotos: „Nu‑l judeca pe curvar numai pentru că te înfrânezi căci şi tu încalci Legea, doar că într‑alt chip. Adevărat este că Cel care a spus să nu desfrânezi a mai zis şi să nu judeci pe alţii”.

– Amin!

Despre însingurare

– În zilele noastre vorbim tare mult între noi şi cu toate astea ne însingurăm tot mai mult părinte. Am citit odată scrisoarea unui tatã de familie care mărturisea că singura fiinţă care îl aştepta când se‑ntorcea de la muncã era câinele lui. Şi mai spunea, textual: „familia mea nu‑mi dã nici o atenţie!”. De ce rămânem totuşi mereu atât de singuri?

– Pentru că noi ne povestim unii altora singurătăţile fără să le alungăm. Numai Domnul poate face asta pentru că… „Dumnezeu este iubire”. În plus, Hristos a spus că nimenea nu‑şi poate căta mântuirea şi viaţa de veci neglijându‑l pe aproapele său. El nici nu vroia să fie căutat prin ceruri ’nalte ci în fratele tău. Nu ne zicea că „flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. (Matei XXV, 42-43). De‑L vezi pe Hristos în aproapele tău, nu va fi niciodată însingurare între voi. Cum să te însingurezi de la „faţa” lui Dumnezeu? Dar dacă însă „nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut” – spune Domnul. (Matei XXV, 45). Şi rămâi cu tine însuţi.

– Dar aici, în Kapsala, nu tot de însingurare e vorba părinte?

– Nu poţi grăi de însingurare când te retragi de la cele vremelnice, pentru că singur cu Dumnezeu înseamnă deja o lume întreagă… Însingurarea faţă de lume şi cele trecătoare ale ei e bună, dar nu şi faţă de cele sfinte ale lui Dumnezeu.

nicodim-din-kapsala-coperta-lumea-credinteiŞi drept este că aici în singurătate el nu aude cele ce nu sunt de folos, nu are cui grăi cuvinte deşarte, pe nimenea nu necăjeşte şi nu vede cele ce vatămă privirea. Aşa îndepărtând pricini ale păcatului îşi dobândeşte nerăspândirea la rugăciune, atunci când stă de vorbă cu Dumnezeu. Doar şi sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Şi aşa, depărtat de „lume” şi de toate vătămările ei, bătrânul Nicodim laudă mereu pre Domnul şi pre Maica Sa şi spune că aşteaptă să moară în fiecare zi. Dar eu cred că el a murit demult vieţii acesteia…

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 65-66 / noiembrie-decembrie 2012. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

O nouă izvodire iconografică: Maica Domnului, protectoarea Sfântului Munte

theotokos-athos-garden-pantocrator-eikon

Cu precizarea – o nouă „izvodire” iconografică -, fratele George Crasnean ne trimite un mail având în attachament o impresionantă pictură reprezentând pe Maica Domnului cu Sfântul său Acoperământ, protectoarea Sfântului Munte!

Maica Domnului are alături, de dreapta și de-a stânga, în genunchi, pe primii nevoitori athoniți: Cuvioșii Petru Athonitul și Athanasie Athonitul. Pe un prim registru circular sunt reprezentați 24 de Sfinți și ctitori athoniți, iar pe următorul 16 din cele 20 de mănăstiri.

Pictura mai prezintă dincolo de registrele circulare, celelalte 4 mănăstiri athonite, peșteri pustnicești, livezi, întâlnirea Sf. Athanasie cu Maica Domnului de la Izvorul de lângă Marea Lavră, venirea pe mare a Icoanei Maicii Domnului Portaitissa de la Iviron, „academia” duhovnicească de la Chilia Panagouda a Sfântului Paisie, Biserica Protaton din Karyes  etc.
Deasupra, este Hristos Domnul, Creatorul a toate, binecuvântând.

Această deosebită lucrare, pictată pe pânză, a fost fotografiată de George Crasnean în pangarul Sfintei Mănăstiri Pantokrator. Click pe imagine pentru a vedea la o dimensiune mai mare!
LD

Rugăciunile părintelui Nicodim (Ravaru)

batranul-nicodim-kapsala

Ieri am fost iar pe la părintele Nicodim – bătrânul frumos care’şi are coliba în Kentriki Kapsala Athosului. Şi între toate grăirile noastre, cele despre rugăciune mi’au fost de mare folos…

„Avva, ce’i ceri lui Dumnezeu la rugăciune?”.
„Nimic. Ce să’I mai cer dacă mi’a dat totul. Eu doar îi mulţumesc”.
„Bine, bine, dar am văzut că stai mult de vorbă cu El. Ce’I spui atâta vreme?”.
„Eu – nimic. N’am nimic să’i mai spun lui Dumnezeu. El are mai multe să’mi spună!”.

Doxa tou Theou!…
George Crasnean

Sursa: Lumea monahilor 111 / Septembrie 2016