Monthly Archives: Noiembrie 2013

MARE BUCURIE: Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

pr-porfirie

Astăzi, 27 noiembrie 2013, intreaga suflare a Bisericii dreptslavitoare se bucură nespus de vestea că Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii, împreună cu un al părinte sfânt, mai puţin cunoscut la noi – Meletie de Lardos, de către Patriarhia Ecumenică. Prima prăznuire: 2 decembrie 2013.

On Tuesday, November 27, 2013, the Sacred and Holy Synod of the Ecumenical Patriarchate decided the formal inclusion in the List of Saints of the Orthodox Church of elder Porphyrios of Kafsokalivia and of venerable Meletios of Lardos. Feast Day of Saint Porphyrios of Kafsokalivia: December 2nd. Feast Day of Saint Meletios of Lardos: February 12th. Sursă: omhksa.org


De precizat că evlavia populară i-a pictat deja icoane şi i-a întocmit un acatist. Vezi Viaţa Părintelui Porfirie pe pagina orthodoxwiki.org. Să avem cu toţii parte de rugăciunile sale!

***

Stareţul Efrem Vatopedinul vorbind despre darurile extraordinare ale Părintelui Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991)

porfirie-kavsokalivitul(…) Numai două cuvinte am să vă spun despre acest Sfânt al zilelor noastre. Avea darul înainte-vederii (prooratico harisma) şi cel al străvederii (dioratico harisma) şi am să vă spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile după ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era în Aus­tralia, îi dădea telefon în mod regulat şi îi cerea sfaturi. Fără să ştie că acesta murise, după cincisprezece zile îi dă telefon la acelaşi număr. Îi răspunde Părintele, îi rezolvă problema şi îi spune: „Ioanni, de acum să nu-mi mai dai telefon, ci aştept să te întâmpin în rai!” Şi a închis telefonul. Acesta, cu­tremurat şi înfricoşat, a sunat pe un cunoscut de-al său din Atena spunându-i: „Am vorbit cu Gheronda şi mi-a zis cu­vintele astea. Nu cumva mă încearcă?” Iar prietenul i-a răspuns: „De cincisprezece zile l-am îngropat pe Părintele!”

Sursă: Cuvânt din Sfântul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi în România, Editura Reîntregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001

Foto (sus): Cuviosul Porfirie Bairaktaris, frescă dintr-o trapeză de la o mănăstire din România © Laurențiu Dumitru

***

Vezi pe acest blog şi Category Archives: Porfirie Kavsokalivitul !

***

Scurtă secvenţă video cu Sfântul Cuvios Porfirie

Cuviosul Porfirie slujind Sfânta Liturghie în Biserica „Sfântul Nicolae” din Kallisia, 1977 (audio, scurt fragment)

Anunțuri

Părintele Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul ne sfătuieşte

arhim. Emilianos, Simonopetras

  • Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.
  • Iubirea constă în putinţa de a da bucurie celuilalt, de a mă lipsi pe mine pentru ca celălalt să aibă mai mult; de a mă jertfi pe mine pentru ca celălalt să se simtă confortabil, să simtă siguranţă în viaţa sa.
  • Dumnezeu vrea ca în viaţa noastră de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubească ceilalţi şi să ne simtă bucuroşi. Să poată comunica cu noi, să spună bucuria lor, tristeţea lor, problemele lor. Să simtă că suntem inimi ce trăiesc aproape una de alta şi că ne putem ajuta unul pe altul.
  • monahi-rugaciune-athosSă îl îngăduim deci, pe celălalt, aşa cum este. Unul mă va insulta; desigur. Altul mă va lăuda; desigur. Unul îmi va oferi o jumătate de pahar cu apă; desigur. Să nu ne amestecăm în viaţa altuia. Numai atunci când ne vor cere dragostea, să o dăm aşa cum o dă Dumnezeu „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Să păstrăm „unitatea Duhului”, adică credinţa sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea fac subiectul luptei noastre pe care o iubeşte Dumnezeu…
  • Aşa cum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au strâns mulţime de peşti, a spus Ioan lui Petru – „Domnul este!”, aşa şi noi, când întindem mrejele rugăciunii, putem repeta – „Domnul este!” cu toată convingerea, căci ne încredinţează biserica noastră că acolo se află El. Iată-L! Prezent Însuşi Dumnezeu! Dar, pentru ca prin rugăciune, credinciosul să se ilumineze şi să strălucească prin prezenţa Domnului, trebuie să fie atent ca însăşi viaţa lui să se asemene celei aflate în armonie cu Dumnezeu. Dacă îl doreşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu. Să tindă să scape de mizeria umană şi de nenorocire, să se întărească prin puterea cea sfântă, să lucreze, să devină vas încăpător al sfintelor harisme. Încă, să dorească curăţirea lui de tot păcatul, încredinţat de cuvântul adevărului că aceasta este cu putinţă. Cu dorinţa lui autentică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu să ajungă la nepătimire şi desigur să devină cu totul asemenea lui Dumnezeu.
  • … Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, aşa să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului. Trebuie să fim veseli. Când ne obişnuim să ne rugăm, ni se dăruieşte bucuria lui Hristos, şi încă din plin. Dacă atunci când te rogi te întristezi, dacă te mâhneşti, ceva înlăuntrul tău nu merge bine. Să te cercetezi cu atenţie căci caracterul omului exercită o mare influenţă.
  • vechi desen simonopetraMonahismul este o comunitate în toată regula, o sinaxă. În mănăstire nu suntem indivizi şi simple nume, ci, împreună alcătuim o inimă, un trup. Nu ne deosebim. Şi după cum mănăstirile, de cele mai multe ori, au mai mulţi monahi şi mai puţine chilii, unul se află aproape de celălalt şi respiră iubirea inimii lui. Toate câte sunt în monahism sunt întocmite după modelul ceresc. Biserica ia aceste modele şi e oferă credincioşilor, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi.
  • Lumea crede că atunci când cineva merge la mănăstire, pleacă din societate şi se sălbăticeşte. Spun asta pentru că nu cunosc faptul că monahii sunt cei mai sociabili oameni. Să ştiţi că nimeni nu poate deveni monah dacă nu este sociabil, dacă nu poate relaţiona cu oamenii şi înfrunta toate dificultăţile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să întemeieze o familie, nu poate să devină nici monah. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa sa. Mănăstirea nu e un loc de refugiu. Aşadar, monahul poate realiza toate acestea, pe care le iubeşte, nu le tăgăduieşte, nu le judecă, nu le dispreţuieşte, dar îşi doreşte ceva mai mult..
  • Căsătoria este o cale; începe de pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o angajare, o legătură cu Hristos, ce ne încredinţează că vom ajunge cândva în cer…
  • Mai presus de iubire, de soţul sau soţia ta, de întâmplările de zi cu zi, să-ţi aminteşti că eşti hărăzit cerului, că ai păşit pe calea care trebuie neapărat să te ducă acolo. Mirele şi mireasa îşi unesc mâinile, preotul le ţine pe ale amândorora şi înconjoară masa dănţuind şi psalmodiind. Aceasta înseamnă că nunta este călătoria ce se va încheia în cer, în veşnicie.
  • În taina cununiei pare că se unesc două persoane. Nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, femeia se căsătoreşte cu bărbatul iar împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină şi tot trei rămân de-a lungul vieţii.
  • Toate cele ce se folosesc la oficierea slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri ce arată că acolo este Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, înţelegi că a venit cineva. Nu îl vezi dar ştii. Te trezeşti dis-de-dimineaţă şi vezi orizontul roşu la răsărit. Va ieşi, spui, în curând, soarele..
  • Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, când îţi vezi necazurile şi toate din casa ta, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. Este ca şi cum ai auzi paşii Lui, ca şi cum ar veni, ca şi cum ar urma să îi auzi acum şi vocea. Toate acestea sunt umbre care arată că Hristos este cu noi. Este adevărat că datorită preocupărilor noastre nu Îl simţim prezent dar Îl vedem în umbre şi suntem siguri că este cu noi. Viaţa noastră este de acum împreună cu Hristos…

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
după Μοναχική Έκφραση | Ιερά Μονή Αγίου Νεκταρίου, t
extul sursă pdf, nr. sept.-oct. 2008, pag 26- 28.
Foto: Arhiva LD.
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (13)

Pelerinaj la Athos (16 – 21 ianuarie 2014). [Îmbarcare din Iași, Bacău, Adjud, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]. Participare la privegherile pe vechi pentru două praznice mari: Botezul Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul

vatopedi-vazut-de-sus

  • Joi, 16 ianuarie: Plecare din Iași – Bacău – Adjud – Focşani – Buzău – Urziceni – Bucureşti (aprox. ora 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli.
  • Vineri, 17 ianuarie (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Părintele Paisie Aghioritul, opţional) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).
  • Sâmbătă, 18 ianuarie (ziua 2): Schitul Sf. Andrei – Serai – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu. Kiriakon: Participare la priveghere pentru praznicul Botezului Domnului, după calendarul vechi, neîndreptat. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Duminică, 19 ianuarie (ziua 3): Schitul Lacu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Izvorul Sfântului Athanasie Athonitul – Schitul Prodromu (închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gerontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Participare la priveghere pentru praznicul Sf. Ioan Botezătorul, după calendarul vechi, neîndreptat. Mănăstirea Vatopedi (cazare).
  • Luni, 20 ianuarie (ziua 4): Măn Vatopedi. Se merge în drumeție (cca 3h) până la Măn Zografu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe, la monumentul celor 26 de Mucenici zografiți și la celelalte odoare ale mănăstirii). Măn. Zografu (cazare).
  • Marţi, 21 ianuarie (ziua 5): Măn. Zografu. Se merge în drumeție (cca 1h) până la arsanaua Măn Zografu îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic via Măn. Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am în dimineața zilei de miercuri, 22 ianuarie)  – Urziceni – Buzău – Focşani – Adjud – Bacău – Iași.

Preț: 190 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu), adică cu toate cheltuielile incluse – 300 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Iași – Bacău – Adjud – Focşani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

O fotografie şi creatorul ei

galaction-simonopetritul-foto-haritopoulos-stathis

Sunt fotografii care „scriu istorie” însă rămân „orfane” de autorul lor. Una dintre aceste fotografii de mare frumuseţe şi expresivitate este cea cu Bătrânul Galaction de la Simonopetra, care a apărut în nenumărate reviste ortodoxe, pe coperţile mai multor cărţi şi este utilizată pe scară largă pe internet, arareori imaginea fiind însoţită de numele creatorului ei.

Pentru această fotografie superbă şi multe altele, Haritopoulos Stathis, îţi mulţumim!

Vezi și

galaction-simonopetritul-foto-haritopoulos-stathis2

Text tradus şi adaptat după Agioritikes Mnimes de Laurenţiu Dumitru

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, tâlcuită de avva Petroniu Tănase

Rugaciunea-Sf-Efrem-Siriul-255x300Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă! (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011)

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei…. Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

cuviosul-efrem-sirulDar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

pocainta-femeiiDupă rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh – cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

avva Petroniu Tanasa (6)Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

Sursa: Părintele Petroniu Tănase, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei”, în Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, pp. 570-581 via e-mail

Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul (Editura Sophia)

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439
Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul
Editura Sophia, 2013 / 17 x 24 cm cartonată / 329 pagini / 50 RON
Traducere Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Patericul Egiptean despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care existau între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea ­acelor părinţi şi asceţi de demult?

„Da, neîndoielnic, există, şi acest volum este răspunsul cel mai grăitor la această întrebare. ­Asceza, nevoinţa, retragerea în pustie rămân până astăzi vii şi nenumăraţi sunt cei care la chemarea Duhului nu pregetă „să-şi dea inima”, să-şi aducă viaţa şi toată fiinţa lor lui Dumnezeu ca jertfă.

Aceşti îngeri pământeşti şi oameni cereşti au trăit în Sfântul Athos, în Muntele cu nume sfânt – Grădina Preasfintei –, o viaţă „în Hristos” ferită de ochii oamenilor. S-au adus şi se aduc ca jertfă pe ei înşişi nu doar pentru câştigarea vreunui folos personal, ci ca prin rugăciunea lor zilnică să aducă cereri şi rugăciuni întotdeauna pentru aproapele, pentru toată lumea, pentru pacea întregii lumi şi pentru mântuirea sufletească a tuturor oamenilor.”

patericul-sfantului-munte-cuprins-385

patericul-sfantului-munte-cuprins-386

patericul-sfantului-munte-cuprins-387

patericul-sfantului-munte-cuprins-388

patericul-sfantului-munte-cuprins-389

patericul-sfantului-munte-cuprins-final

O nouă lansare a volumului “Jurnal athonit. Pagini de ucenicie”, Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu, pe 25 noiembrie 2013, la Clubul Țăranului Român din București

lansare-jurnal-athonit-bun

Editura Filos vă invită la o nouă lansare a volumului „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie”, de Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu.

Evenimentul va avea loc luni, 25 noiembrie 2013, ora 18.30, la Clubul Țăranului Român din București (intrarea Monetăriei) în prezența autorilor și a invitaților speciali: Costion Nicolescu și Silviu Andrei Vlădăreanu.

„Îmi cam pare rău că n-am rămas şi eu acolo”. Părintele Arsenie Boca şi dorul după Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului

arsenie-boca-scrisoare

Se spune în Viaţa Părintelui Arsenie că în cele trei luni pe care le-a petrecut cu mare folos duhovnicesc în Muntele Athos a deprins rugăciunea cea adevărată, mai ales după o experienţă minunată petrecută în pustia athonită, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a Cuviosului Serafim de Sarov. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care tânărul Zian Boca fusese trimis la Muntele Athos de către Mitropolitul Nicolae Bălan, după spusele Părintelui Arsenie: „ca să deprind călugăria de acolo”. Se întâmpla în anul 1939 (martie-mai), pe când era doar diacon celib, înainte de tunderea în monahism de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

coperta-filocaliei-arsenieSe ştie că Părintele Arsenie a lucrat la treptele ce coboară spre Chilia şi Peştera Sf. Athanasie Athonitul din apropierea Schitului nostru românesc Prodromu. Dar de mare folos duhovnicesc pentru românii ortodocşi este faptul că Părintele Arsenie Boca a adus manuscrisele copiate de el pentru primele patru volume ale Filocaliei care s-au tipărit la Sibiu ceva mai târziu.

Împreună cu Părintele Dumitru Stăniloae, duhovnicul şi profesorul său de Istorie bisericească de la Sibiu, va aduna o echipa editorială şi-l va sprijini pe acesta în titanica muncă de traducere şi redactare a Filocaliei, realizând şi coperta colecţiei. În prefaţa volumului din 1947, Părintele Stăniloae aduce un „cald cuvânt de mulţumire” Părintelui Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, care „prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o”. Mai mult, în prefaţa volumului II, Părintele Stăniloae îl numeşte pe Părintele Arsenie: „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”. Este drept însă că relaţiile între cei doi se răcesc în timp, iar după Revoluţia din ’89, când Părintele Stăniloae îşi dă acordul pentru reeditarea volumelor din Filocalie, acesta nu mai pomeneşte nimic de aportul Părintelui Arsenie.

Consemnările despre activitatea Părintelui Arsenie pe Muntele Athos, „spre ştiinţa şi întărirea în dreapta credinţă ortodoxă a creştinilor”, s-au publicat de către Pr. Streza Nicolae Zian în cartea cu titlul „Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos”.

Părintele Arsenie fără îndoială a rămas toată viaţa legat sufleteşte de Grădina Maicii Domnului şi de experienţele deosebite trăite acolo. Mărturie stă şi o scrisoare trimisă unui frate călugăr din Athos căruia îi spune printre altele: „(…) dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai mult decît orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi deacolo – îmi cam pare rău că (de ce) n-am rămas şi eu acolo (…)”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Laurenţiu Dumitru

arsenie-staniloae

Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului_10

OMILIA 52 – Predică la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu

Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.

Căci şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.

Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm izbânda (1), să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.

Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15:45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră şi moartea.

Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.

Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

sfantul_grigorie_palamas_omilii_31-63Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.

Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi credinţa – întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească („iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38) a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut Lui.

Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi oamenii la cereasca înfiere.

Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea. Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca numire?

Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!

Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.

Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine (eoiken) copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei minunate.

Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?

Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte acum.

Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, Bucuresti Anastasia via Doxologia
Notă: (1). Joc de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/ care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând  Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.

Soborul Sfinţilor Athoniţi [icoane]

Saints_of_Mount_Athos1

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă din Biserica Protaton. Cca. 1800

Saints_of_Mount_Athos2

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a delegaţiei Mănăstirii Konstamonitu, Karyes. 1896

Saints_of_Mount_Athos3

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a Mănăstirii Vatopedi. 1810

Saints_of_Mount_Athos4

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a Mănăstirii Grigoriu. Lucrare a Ieromonahului Veniamin din Galatista. 1841

Saints_of_Mount_Athos5

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a Mănăstirii Xiropotamu. 1844

Saints_of_Mount_Athos6

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a Bisericii Protaton. Lucrare a Ieromonahului Macarie din Galatista. 1849

Saints_of_Mount_Athos7

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Icoană portabilă a Bisericii Protaton. Lucrare a Ieromonahului Macarie din Galatista. 1859

Saints_of_Mount_Athos8

Mănăstiri şi Sfinţi ai Athosului. Icoană portabila a Schitului Românesc Prodromu. Lucrare a monahului Ghenadie Rusul. 1859

Saints_of_Mount_Athos9

Mănăstiri şi Sfinţi ai Athosului. Pictură murală din pronaosul bisericii Schitului Românesc Prodromu. 1866

Saints_of_Mount_Athos10

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Cromolitografie rusească. 1896

Saints_of_Mount_Athos11

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Gravură în cupru a Mănăstirii Simonopetra. Jumătatea sec. XIX

Saints_of_Mount_Athos12

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Litografie din prima ediţie a „Slujbei Sfinţilor Athoniţi”. Ermupoli 1847. Lucrare a lui Gheorghe Margariti

Saints_of_Mount_Athos13

Soborul Sfinţilor Athoniţi. Desen de Rallis Kopsidis (1929-2010)

În Sfântul Munte Athos, în cea de-a doua duminică de după Rusalii, este prăznuit Soborul Sfinţilor Athoniţi sau Sinaxa Tuturor Sfinţilor Athoniţi. Această sărbătoare este de dată mai târzie, avându-l drept iniţiator pe Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a compus textul slujbei şi rugăciunile închinate Sfinţilor Athoniţi (cf. Radu Alexandru)

Sursă Icoane şi descriere: Saints of Mount Athos
Traducere Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

10 – 15 decembrie 2013: Pelerinaj în Grecia de praznicul Sfântului Ierarh Spiridon în Corfu, Patras, Eghina, Evia, 270 / 300 EURO

sf_spiridon

10-15 decembrie 2013: Pelerinaj în Grecia de praznicul Sfântului Ierarh Spiridon în Corfu, Patras, Eghina, Evia

Marti 10 decembrie (ziua 1): Bucuresti – Ruse – Sofia – Tesalonic

Plecarea va avea loc la ora 19:00 de la Universitate urmand traseu de noapte.

Miercuri 11 decembrie (ziua 2): Tesalonic- Corfu

Tesalonic:

  • Catedrala Sfantul Dimitrie – inchinare la moastele Sfantului Dimitrie – izvoratorul de mir si la moastele Sfintei Anisia
  • Biserica Sfanta Sofia – cu moastele Sfantului Vasile cel Nou (mitropolit al orasului)
  • Catedrala Mitropolitana cu moastele Sfantului Grigorie Palama;

Deplasare spre Igoumenitsa si traversare cu feribotul in Insula Corfu (Kerkira)

Corfu

  • Biserica Sfantul Spiridon – inchinare la moastele Sfantului Spiridon si participare la Slujba de Priveghere (cazare si mic dejun la hotel in Corfu).

Joi, 12 decembrie (ziua 3): Praznicul Sfantului Spiridon: Corfu – Patras – Loutraki

Corfu

  • Biserica Sfantul Spiridon – Participare la Sfanta Liturghie de hram;
  • Catedrala Mitropolitana – cu moastele Sfintei Imparatese Teodora

Traversare cu feribotul Corfu – Igoumenitsa, si deplasare spre Patras

Patras

  • Biserica Sfantului Apostol Andrei –si inchinare la moastele (Capul) si crucea pe care a fost rastignit Sfantul Apostol Andrei.
  • Canalul Corint – leaga Golful Corint din Marea Ionica de Golful Saronic din Marea Egee.

Loutraki

Cazare si mic dejun la hotel in Loutraki

Vineri, 13 decembrie (ziua 4): Eghina – Nea Makri – Evia

Loutraki

  • Manastirea Sfantului Patapie – inchinare la moastele Sfantului Cuvios Patapie, vindecator de cancer, la moastele Sfintei Ipomoni (Rabdare) ocrotitoarea familiei si ale Sfantului Nikon.

*Deplasare spre portul Pireas unde se traverseaza cu feribotul in insula Eghina.

Eghina

  • Manastirea Sfanta Treime – inchinare la moastele si mormantul Sfantului Ierarh Nectarie.

*Traversare cu feribotul in Pireas

Nea Makri

  • Manastirea Sfantului Efrem cel Nou – inchinare la moastele intregi ale Sfantului Efrem Noul Mucenic.

Deplasare spre insula Evia (cazare si mic dejun in Evia)

Sambata, 14 decembrie (ziua 5): Evia – Volos – Kalambaka

Evia

  • Biserica Sfantului Ioan Rusul – participare la Sfanta Liturghie si inchinare la mostele Sfantului Ioan Rusul.

Traversare cu feribotul Agiokampos – Glyfa

Volos

  • Manastirea Kato – Xenia (Straina) – Icoana Maicii Domnului pictata de SfantulApostol si Evanghelist Luca si Braul Maicii Domnului.

Kalambaka

  • Complexul monahal Meteora din care se vor vizita: Manastirea Marelui Meteor si Manastirea Sfantului Stefan (cazare si mic dejun in Kalambaka)

Duminica, 15 decembrie (ziua 6): Tembi – Suroti – Ruse – Bucuresti

Tembi

  • Biserica Sfintei Mucenite Paraschevi cu moastele Sfintei si izvorul tamaduitor pentru ochi. Participare la Sfanta Liturghie.

Suroti

  • Manastirea Sfantului Ioan Evanghelistul – inchinare la particele din moastele Sfantului Arsenie Capadocianul si la mormantul Parintelui Paisie Aghioritul.

Sosirea in Bucuresti va depinde de conditiile de trafic si de formalitatile vamale.

***

Plecarea: ora 19:00 de la Universitate

Tarif: 270 euro pentru grup mai mare de 40 persoane
300 euro pentru grup mai mic de 40 persoane

Tariful include:

Transport cu autocar clasificat;
4 nopti cazare in hotel cu camere duble si triple;
4 mic dejun;
5 Traversari cu feribotul;
Insotitor teolog.

Tariful nu cuprinde:

Asigurarea medicala (30 lei);
Intrarile la Meteore (3 euro /pers);

Acte necesare: Carte de indentitate sau pasaport in termen de valabilitate

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com

Organizator subgrupă: Laurenţiu Dumitru. Pelerinajul este organizat de o Agenție de pelerinaje! Nu este adăugat niciun comision suplimentar!

Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi! Doamne, ajută!

Moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie) păstrate în Sfântul Munte Athos

ioan-gura-de-aur-hagiografie-vatopedina

Sunt nenumărate locurile care păstrează părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie), ele găsindu-se în câteva biserici şi la noi în ţară (Sf. Ecaterina din Bucureşti -până ce vor fi mutate la Catedrala Mântuirii Neamului-, Darvari, Secu, Catedrala episcopală a Craiovei). Însă având în vedere specificul blogului nostru, dedicat Muntelui Athos, vom face câteva precizări legate de prezenţa moaştelor Sfântului Ioan în Grădina Maicii Domnului.

moaste-ioan-gura-aur-3

Este cunoscut faptul că mult înainte de căderea Constantinopolului sub turci, în anul 1453, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Mănăstirea Marea Lavra de către împăratul Ioan Tsimiskis (969-976). Iar mai apoi, în luna iulie a anului 1284, mâna dreapta a Sfântului Ioan a fost trimisă de către împăratul Andronic Paleologul (1282-1328) la Mănăstirea Filotheu, tot în Sfântul Munte Athos.

capul-sf-ioan-gura-de-aur

De asemenea, se ştie din Viaţa sa că în chip minunat Sfântul Ioan a ascultat tâlcuirile Scripturii făcute de însuşi Sf. Ap. Pavel. Sfântul Proclu, ucenicul Sf. Ioan, a dat mărturie că l-a văzut cu ochii lui pe apostolul Pavel aplecat asupra urechii sfântului pentru a-l îndruma în tâlcuirea epistolelor lui (v. icoana sus – pictată la Vatopedi). Mărturia această este întărită de urechea ce a rămas până astăzi nestricăcioasă. Racla cu capul Sfântului Ioan Gură de Aur cu urechea stânga întreagă se află la Mănăstirea Vatopedi.

Părticele de Sfinte moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur se mai află în Sfântul Munte la Mănăstirile Iviron, Dionisiu şi Dochiariu.

O, luminătorule a toată lumea, prea­bunule Părinte Ioane Gură de Aur, stâlp și întărire a Bisericii, povățuitorule al pocăinței, ajutător al bolnavilor și apărător al celor ne­căjiți, sărguiește degrab a ne ajuta; izbă­vește turma lui Hristos de lupii ce o ră­pesc și pe toți creștinii îi păzește de gâlcevile lumești, de cutremur, de venirea altor nea­muri, de robie, de sabie și de războiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de secetă, de boli și de moarte năprasnică. Miluiește-ne și pe noi, cei care cu mintea, cu lucrul și cuvântul suntem întru întunericul păcatelor, pentru ca prin rugăciunile tale, să ne izbăvim de mânia lui Dumnezeu și de chinul cel veșnic. Dă­ruiește-ne iubirea și râvna ta pe care le-ai arătat Bisericii lui Hristos. Luminează mintea noastră cu lumina dumnezeieștilor învățături și ajută-ne să ajungem întotdeauna la înăl­țimea gândului smerit, spre slava lui Dum­nezeu și a noastră mântuire. Amin.

Adaptare după mai multe surse de Laurenţiu Dumitru.

Împărtăşania rară produce mare vătămare, Sfântul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

 (…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.

Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?

Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

l9-76chalice3Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: „Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: „Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: „Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.

Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: „Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.

Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.

Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.

Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.

Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât  de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.

Sfântul Nicodim Aghioritul
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos

„Sfântul Munte constituie vistieria harului”. Convorbire cu Ieromonahul Maxim Karioti, Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Pantocrator din Karyes

pantokratoros, monastiriaka (2)

Sfântul Munte constituie vistieria harului

– convorbire cu Ieromonahul Maxim Karioti,
Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Pantocrator din Karyes –

Ceea ce numim, iubiţi cititori, spiritualitatea pustiului (acea formă a spiritului theoretic (n.t. Theoria- contemplarea lui Dumnezeu) care îl caută pe Dumnezeu în tăcere şi prin lipsirea de orice mângâiere şi comoditate), este în esenţă, o dovadă grăitoare, un semn incontestabil al prezenţei Duhului Sfânt, pe care Mântuitorul- plecându-Şi capul, l-a dat Bisericii Lui. Din vremea primilor pustnici şi până astăzi, creştinii locuiesc pustiul, umplu mănăstirile, îndesesc rândurile monahismului. Chemarea monahală este o invitaţie la împlinirea chemării desăvârşite a omului. De aceea, denumirea de „vieţuire îngerească” este foarte firescă. Aceasta, desigur, nu înseamnă că este a priori o viaţă curată, ci că este o vieţuire cerească, după cum, în Scriptură, Cer- este locul în care Il putem vedea pe Dumnezeu. Monahul este cel ce împlineşte sau, cel puţin tinde să împlinească, în fiecare moment, cuvântul apostolului: „ Cetatea noastră este în ceruri”. (Filipeni 3, 20).

Cupola athonita, By falasSensuri – trăiri asemănătoare, ne oferă întâlnirea cu Ieromonahul Maxim, Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae”, aici, în Karyes. Părintele Maxim mânuieşte excelent atât cuvântul vorbit cât şi cel scris, fiind autor al unor opere alese. Pentru adânca sa experienţă, datorată legăturii cu Părintele Paisie şi cu alţi Cuvioşi Părinţi, considerăm această întâlnire ca fiind un dar al Domnului.

Manolis Melinos (M.M.): Gheronta, binecuvântaţi; Vă ascultăm cu multă atenţie.

Ieromonahul Maxim (I.M.): Domnul să vă binecuvinteze şi pe dumneavoastră, şi pe mine, şi pe toată lumea. Şi eu, domnule Melinas, consider ca un dar al Lui, această întâlnire a noastră. Slavă Dumnezeului cel Sfânt şi Atotmilostiv!

M.M: Părinte, Sfântul Munte constituie o mare vistierie a harului, a duhului, a virtuţii, a sfinţeniei. Populaţi Muntele toţi părinţii, care, cu fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu, purtaţi pe umeri păcătoşenia noastră, a celor ce vă suntem fii şi fraţi mireni.

I.M.: Creatorul Universului, care a plăsmuit omul „după Chipul şi Asemănarea Sa”, ne cheamă pe noi, toţi urmaşii lui Adam, să devenim sfinţi, căci El Însuşi Sfânt este: „Fiţi sfinţi căci Sfânt sunt Eu”. Pentru a ne deschide calea mântuirii veşnice, s-a întrupat Domnul nostru „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. El s-a făcut pentru noi, noul Adam, noul nostru Strămoş, devenindu-ne, prin viaţa şi învăţătura Sa, Călăuză către Rai- Patria noastră veşnică. De acolo a fost alungat primul om, căci nu a ascultat pe Tatăl Ceresc…

Înainte de a se înălţa la Cer, Domnul a promis că nu ne va lăsa orfani, ci va trimite un „alt Mângâietor”, ca să ne călăuzească „la tot adevărul”, lucru pe care l-a şi împlinit la Sfânta Cincizecime.

Sfântul Duh s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli iar prin ei, prin Sfintele Taine, peste noi toţi ucenicii Domnului, creştinii ortodocşi. Acesta este cel care împarte diferitele harisme, în folosul Bisericii şi pentru a ne ajuta la dobândirea mântuirii veşnice.

sfinti-parinti-athonitiDupă vechi obicei, credincioşii încearcă să dobândească folos din vieţile şi exemplele Sfinţilor, prin studierea acestora. Patericele, Sinaxarele şi Vieţile Sfinţilor au constituit dintotdeauna obişnuite delectări ce au zidit şi întărit pe creştini, conducându-i la trăirea binecuvântărilor lui Dumnezeu şi a bucuriei duhovniceşti date de acestea.

Cu cât îi vedem mai des pe sfinţi, în trup sau mental, cu atât mai mult înaintăm în Dumnezeu, iar starea noastră duhovnicească se îmbunătăţeşte. De aceea şi noi considerăm deosebit de importantă datoria de a studia Vieţile Sfinţilor, vechi şi contemporani, ai Ortodoxiei. Aceştia aparţin întregii Biserici şi nu sunt „proprietate personală duhovnicească” a vreunui om sau a vreunei grupări.

Considerăm un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, raportarea la Sfinţii Bisericii, pentru ca sufletele să dobândească folos şi să înainteze duhovniceşte. Dumnezeu nu dăruieşte harisme pentru a le exploata în exclusivitate „oamenii Lui.” Darurile lui Dumnezeu nu sunt lucruri pe care le pot moşteni numai „ai Lui”, ci, ele aparţin întregii Biserici Ortodoxe.

În Ortodoxie, este valabil acelaşi lucru ca şi în ştiinţă – ce reprezintă bunul comun al întregii omeniri. Nu poate fi cineva acuzat că se foloseşte abuziv de înaintaşii lui atunci cand scrie si vorbeşte despre experienţa pe care audobândit-o şi adaugă ceva cunoaşterii lor sau o face accesibilă unui public mai larg.

Pentru oricine vrea să creadă în Dumnezeu şi să se mântuiască, cea mai plauzibilă modalitate nu este atât studiul cărţilor cât cunoaşterea şi binecuvântarea unui sfânt în viaţă. Când vezi un astfel de om binecuvântat, prezenţa lui, privirea lui, cuvintele lui, liniştea lui, harismele lui, toate te încredinţează că există Dumnezeu şi că merită să te preocupe şi pe tine mantuirea veşnică!..

Pe cât de des revezi acel sfânt, pe atât sporeşti în cunoaşterea lui Dumnezeu, pe atât simţi necesitatea de a mărturisi cele ascunse ale tale, pe atât însetezi să începi o viaţă nouă, care să nu aibă nici o legătură cu păcatul şi cu murdăria. Ţi se naşte dorinţa de a încerca un nou început, a cere milostivirea lui Dumnezeu.

paisie-aghioritulConsider o mare binecuvântare faptul că Dumnezeu a iconomisit astfel ca şi eu, nefericitul să mă apropii de câţiva dintre Sfinţii Săi contemporani. M-a învrednicit Dumnezeu să primesc binecuvântarea lor, să se roage pentru mine nevrednicul şi să ascult poveţele lor sfinte. Sfântul lui Dumnezeu – adică fiecare ortodox râvnitor şi îndeosebi ostaş al lui Hristos – monahul, îşi întăreşte semenii în greutăţile vieţii şi mijloceşte la Dumnezeu pentru a apăra lumea de orice vrăşmaş, mai ales de răutatea diavolului. Acesta era şi duhul celor spuse de Cuviosul Părinte Paisie, când am vizitat pentru prima dată Sfântul Munte, in 1970. Îmi amintesc că mi-a spus:

Mulţi zic: De ce stau călugării sus, în munţi, şi nu vin în lume să ajute societatea în nevoie? Dar monahul, dacă se sârguieşte, se desăvârşeşte întâi pe sine iar apoi îmbunătăţeşte întregul din care face parte fiecare. Însă ajută mult lumea cu exemplul şi cu rugăciunea sa, pentru care, Dumnezeu îi apără pe toţi aceia care au credinţă şi nădejde în El.

Aceasta seamănă cu ceea ce s-a petrecut pe când eram soldat. Eram telegrafist şi odată, armata inamică ne-a încercuit compania, pe colina pe care ne aflam. Tovarăşii de arme vedeau că se apropie sfârşitul. Înjurau şi făceau tot posibilul să se apere, pe când eu, încercam să contactez baza pentru a-i înştiinţa pe ai noştri. Cei din jurul meu strigau: „ Lasă telegraful şi vino aici, să ajuţi!” Am lovit în direcţia lor o ladă cu armament, dar mintea îmi era la telegraf. Până ce am reuşit! Am comunicat centrului ce se petrecea, drept pentru care au trimis îndată avioanele şi aşa s-a rezolvat problema unităţii mele”.

Se pare că ar fi apărat Maica Domnului şi Constantinopolul în 1453, dacă în oraş trăiau măcar 5 oameni sfinţi!...

Traducere din limba greacă – Elena Dinu după Rev. Di̱mokratía kai Orthodoxía, iulie 2013 via Diakonima
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

democratie-si-ortodoxie

Din SUA în România via Sfântul Munte Athos: Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa, Răgaz de-o viaţă, Universul Credinţei, TVR 1

„Răgaz de-o viaţă” – Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa
Universul Credinţei/ TVR 1/ 10 noiembrie 2013

Lectura Constantin Lupescu/ Imaginea Geo Tuică/ jurnalist Paula Tăbârcă