Category Archives: 17. Mănăstirea Grigoriu

Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

symeon-kIeromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peruului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

simeon2Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Stathis Tsangarusiános  pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: pemptousia.ro

Vezi și alte două articole despre Părintele Simeon Grigoriatul :

Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

athos3_grigoriu-7

Câteva minuni petrecute la Mănăstirea Grigoriu

În însemnările părintelui Ioachim Grigoriatul se găsesc o mulțime de informații cu privire la minunile care s-au întâmplat, de-a lungul timpului, la Mănăstirea Grigoriu. Este vorba de minuni la care fie a fost el însuși martor ocular, fie le-a auzit relatate de alții. Le-am adus la lumină pentru se adeveri, încă o dată, dragostea Lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru oameni, dragoste, care, de altfel, poate fi dovedită în mii și mii de feluri.

Am luat hotărârea definitivă de a pleca la Sfântul Munte. Am ajuns cu bine. Am trecut pe la multe mănăstiri și m-am interesat despre fiecare în parte și despre modul de viețuire. La sfârșit, după ce am strâns mai multe informații foarte folositoare, am hotărât să intru în obștea Mănăstirii Grigoriu.

Înainte de a trece pragul mănăstirii, așa obosit cum eram, m-am dus să mă odihnesc câteva ore într-un loc puțin mai departe de Gyftarió, unde era mai răcoare și am găsit puțină umbră. În zadar am încercat eu să adorm, căci somnul nu s-a lipit de mine. Zeci de gânduri îmi treceau prin minte și nu mă lăsau deloc să îmi găsesc liniștea. Diavolul aducea asupra mea gânduri și ispite de tot felul, astfel încât să mă facă să renunț. Într-un final, epuizat de lupta interioară pe care o dădeam, am crezut că o să adorm. Deschid ochii și, ce văd? Deasupra mea stătea un călugăr bătrân cu o figură biblică impunătoare, cu barba până la genunchi și cu o privire caldă, care îmi spune: ,,De ce stai aici, fiule, și îți chinuiești mintea cu gânduri de tot felul? Ridică-te și intră în mănăstire”. La îndemnul lui, m-am ridicat, gândindu-mă să îl rog să mă conducă el până la mănăstire. Dar bătrânul se făcuse nevăzut, de parcă nici nu a existat! Pentru o clipă m-am tulburat, și mă gândeam în sinea mea, cine putea să fie acel gheronda, care, în ciuda bătrâneților, a reușit să ajungă până în acel loc greu accesibil, unde și eu abia urcasem…

Gândurile pe care satana mi le trimise mai devreme s-au topit ca fumul pe care îl împrăștie vântul. Au rămas gândurile de pace și liniște. Am intrat în mănăstire și m-am dus direct înaintea egumenului. L-am înștiințat despre dorința și despre hotărârea mea, dar și despre întâlnirea pe care o avusesem mai devreme cu bătrânul monah. Atunci, egumenul, cu vădită emoție pe chip, m-a luat de mână, m-a dus înaintea unei icoane și m-a întrebat: ,,Acesta este bătrânul pe care l-ai văzut?”. ,,Da, da, acesta este”, am răspuns eu extrem de surprins. Acela era Cuviosul Ioachim, noul ctitor al mănăstirii, cu barba lui lungă, pe care a dobândit-o prin lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă el, de la fire, era fără barbă.

ioachim grigoriu

Cuviosul Ioachim, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu

Au trecut mai multe luni până când am fost tuns în monahism. După slujba de tundere și ceea ce a mai urmat, am dorit să mă odihnesc puțin. Chiar înainte de a adormi, aud ușa chiliei mele deschizându-se, fără ca cineva să spună obișnuitul ,,Pentru rugăciunile părinților noștri”. Am intrat la bănuieli, iar în clipa următoare am simțit o duhoare insuportabilă. Deschid ochii și văd deasupra patului meu pe musafirul nepoftit. Ce imagine înfricoșătoare! Era diavolul însuși! Era un monstru cu coarne, cu ochii de foc, păr pe corp și gheare lungi. M-a privit cu ură și repulsie și, râzând sarcastic, mi-a zis: ,”Ei, ei, ce vrei tu să faci aici? O să-ți arăt eu acum!” Și, spunând aceasta, și-a întins mâna asupra mea ca să mă apuce de piept. În secunda următoare am auzit un vaiet, iar diavolul și-a tras mâna înapoi de parcă o pusese pe jeratic. Atinsese Cinstita Cruce pe care o purtam la gât. Îndată s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o duhoare de nedescris.

Grigoriu3 IN

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos. Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Într-o vreme a fost epidemie de gripă și s-au îmbolnăvit atunci cei mai tineri, dar și cei mai în vârstă dintre monahi. Unii contactaseră o formă mai ușoară a bolii, alții, forma mai gravă. Eu contactasem forma ușoară. S-a îmbolnăvit atunci și bucătarul, iar eu am primit ascultarea de a-l înlocui la bucătărie. Eram absolut neexperimentat la bucătărie, dar îl aveam aproape pe părintele Ipatie, care, deși era bolnav, supraveghea ca totul să fie făcut cum trebuie. Alături de mine se afla și ajutorul de bucătar, un frate tânăr, smerit și blând ca un miel nevinovat.

Într-o zi, l-am trimis în grădină, să aducă legume. La doar câteva minute după ce a plecat, îl văd că se întoarce în grabă, speriat, gâfâind și fără legume. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că, pe poteca ce duce la grădină era un șarpe mare și înfricoșător și de aceea s-a întors în grabă, transpirat și cu sufletul la gură.

Însă fapta lui era în dezacord cu canonul de netrecut al ,,ascultării absolute”. Am mers și i-am mărturisit Egumenului această întâmplare. Acela i-a dat sfaturi, l-a încurajat, i-a dat binecuvântare și l-a trimis să-și ducă la bun sfârșit slujirea sa, fără nici un fel de șovăire sau frică. Plin de curaj, fratele a mers la grădină, a cules ce avea de cules și s-a întors plin de bucurie. Când l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, mi-a spus că șarpele era acolo, doar că era mort!

Înainte de a pleca în armată suferisem de sciatică. Nu mă durea tot timpul, dar, atunci când mă apuca, durerea era insuportabilă, nu puteam să mă țin pe picioare și credeam că mă prăbușesc. Nici un medicament, nici băile fierbinți, nici măcar armata nu au reușit să mă vindece. Situația mea era dramatică.

Într-o zi a sosit o încărcătură de grâne la arsana, și, după obicei, trebuia să mergem toți să-l descărcăm. Imediat ce am luat un sac în spate, m-au apucat durerile acelea cumplite. Am căzut jos de durere, m-am făcut colac și am început să urlu de durere. Au venit imediat doi, trei părinți și un alt bătrân, Arsenie sau Artemie, nu îmi amintesc foarte bine cum îl chema. M-au întrebat ce am pățit. Le-am spus de ce anume sufăr, au început cu toții să comenteze despre afecțiunea de care sufeream. Unora le era milă de mine, alții nu știau dacă să creadă sau nu, iar alții nu credeau că sufăr de ceva, ci că mă prefac ca să scap de muncă. Unii mă numeau chiar un ,,șmecher din Pireu”. Le-am înghițit pe toate… Numai Egumenul m-a consolat: ,,Nu plânge, fiule, nu deznădăjdui, eu te cred. O să-i conving și pe ceilalți de sinceritatea ta. Dar, am să-ți dau și un sfat și te rog să-l urmezi. Noi, aici, avem propriul nostru medic, pe Sfânta Anastasia Romana, care are sfinte moaște aici și căreia îi cântăm tot timpul Paraclisul. Când se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, să priveghezi de cu seară, să te rogi din toată inima ta, cu lacrimi dacă poți. Dimineața când se va sfârși Liturghia, să ungi locul care te doare cu untdelemn de la candela sfintei și să o rogi din toată inima să te vindece. După aceea să vii să mă vezi”.

Am urmat întocmai sfaturile părintelui. Și, când m-am uns cu untdelemn sfințit, mare minune! Imediat am început să mă mișc fără să simt nici un fel de durere. Au trecut de atunci 60 de ani. Niciodată nu am mai avut dureri.

Moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia Romana de la Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea are un metoc în Macedonia, la Veria. De două, trei ori pe an obișnuiam să mergem acolo cu o mică barcă a mănăstirii. Odată călătoream împreună cu alți doi frați către acel metoc. Undeva între Kassandra și Pilio am observat că nu mai era nici un pic de vânt, iar noi am început să vâslim ca să ajungem la timp. Această acalmie supărătoare, aș putea spune, prevestea ceva rău. Eram neliniștit din pricina aceasta, fără să am vreun motiv anume. În timp ce frații mă rugau să nu mai vâslim așa tare și să ne oprim pentru a ne odihni câteva clipe, eu îi îndemnam să vâslească mai repede, de parcă ceva (sau cineva) îmi spunea că suntem în pericol. Trebuia să ajungem în cel mai scurt timp la țărm, undeva între Pilio și Olimp. Ο briză ușoară dinspre mare ne-a ajutat destul de mult. Am ajuns la țărm, am debarcat, iar apoi am tras barca pe uscat. Între timp, un mic nor negru se forma deasupra și se tot mărea. Era o prevestire a dezastrului ce va urma. Ce dezlănțuire a naturii a urmat, nu-și poate închipui cineva! O furtună cum rar se poate vedea!

Locuitorii de pe țărm, cum ne-au văzut, au alergat către noi și, plini de uimire își făceau semnul Sfintei Cruci, spunându-ne că Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte.

Am rămas acolo puține zile, ne-am aprovizionat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ce priveliște! Peste tot numai vase naufragiate. Toate vasele care ancoraseră în porturile dintre Líva și Garbí, fie eșuaseră, fie se scufundaseră. Tot țărmul nord-vestic al Kasandrei, Sithóniei și Athosului fusese afectat de furtună. Când am ajuns la mănăstire, am avut parte de o surpriză și mai mare. Un vapor plin cu lemne se scufundase în apropierea țărmului. Evitând comentariile, vreau să insist doar asupra acelei clipe de neliniște pe care am avut-o la dus. Nu a fost evidentă intervenția Sfântului Nicolae pentru a ne atenționa și a ne salva viața?

Nicolae, Grigoriu IN

Sfântul Nicoale al Mirelor Lichiei, iconostasul katholikonului, Mănăstirea Grigoriu

În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, mănăstirea noastră îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae [protectorul ei], și se aprovizionează cu pește de la Polioúri (Kassandra) de la localnicii care se ocupă cu pescuitul.

Cu câteva zile înainte de praznic a fost trimisă corabia mănăstirii pentru a aduce peștele. Căpitan era un monah foarte experimentat, care trecuse prin foarte multe pe mare, un om simplu și foarte evlavios. La drumul de întoarcere, s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-vest, astfel că nu se știa dacă se mai poate întoarce la timp. Praznicul se apropia, vremea se înrăutățise, vântul sufla și mai tare, iar monahul trimis să aducă peștele era foarte îngrijorat. ,,Să se facă praznicul fără pește?”, se gândea în sinea sa. Nu își putea închipui așa ceva.

A luat hotărârea de a porni, chiar dacă era furtună. Ceilalți pescari au încercat să îl oprească de a porni la drum pe o asemenea furtună. Dar călugărul era de neînduplecat. Și-a făcut semnul Crucii, a așezat icoana Sfântului Nicolae la timonă și a pornit la drum spunând: ,,Sfinte Nicolae, acum tu conduci. Vezi ce vreme este, dar fă o minune ca să nu se facă praznicul în cinstea ta fără pește. Pornim!” Și, într-adevăr, Sfântul Nicolae a fost cel care a condus corabia până la țărm cu bine. Părinții din mănăstire au văzut corabia și au ieșit cu toții să vadă minunea. Ca un pescăruș plutea corabia pe deasupra valurilor. Au scos și ei icoana Sfântului Nicolae și au început să se roage pentru corabie, să acosteze la țărm în siguranță. În acele condiții vitrege, era imposibil ca ambarcațiunea să se apropie de țărm fără să se zdrobească. Dar Sfântul Nicolae nu s-a lăsat îndelung rugat. Un val imens a ridicat ușor corabia, apoi a coborât-o ușor, ușor în arsana, în locul unde acostam de obicei. Apoi, valul s-a retras în largul mării, ca și cum își încheiase misiunea.

Această întâmplare nu a fost uitată nici până astăzi. Mare a fost credința monahului-căpitan, dar și dragostea Sfântului Nicolae pentru cei ce l-au rugat cu credință.

Într-o vară, un mare incendiu a izbucnit în pădurea dimprejurul mănăstirii. Din cauza vântului, incendiul s-a extins foarte mult. Se afla în pericol plantația de castani care erași principalul mijloc de existență al mănăstirii. Era o priveliște înfricoșătoare. Eram și eu de față atunci, auzeam cu urechile mele cum sfârâiau șerpii care nu apucaseră să se adăpostească din calea flăcărilor. Fiecare încerca să facă câte ceva, dar eforturile noastre erau zadarnice. Când au prins de veste părinții despre incendiu, au ieșit cu toții, iar Egumenul a luat și sfintele moaște. S-au rugat cu toții și, mare minune! Un nor s-a adunat deasupra pădurii și s-a pornit o ploaie torențială care a stins flăcările care păreau că vor înghiți totul”.

Sursa: Cuviosul Grigorie. Minuni din vechime la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Editura Mănăstirii Grigoriu, 1983 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Cu moartea pre moarte călcând”, Cuvânt la Învierea Domnului al Arhimandritului Hristofor, Noul Egumen al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte

pascha-4
Învierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.

Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.

În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală. Prin Înviere, toate se însuflețesc, totul devine ,,făptură nouă”. Chiar și moartea însăși, din proces de stricăciune și degradare a celor lumești, create, devine trecere către viață. După cum spunea fericitul gheronda Gheorghe (Kapsánis), ,,ce ar fi fost lumea fără Hristos Cel Înviat, și fără Învierea pe care o așteptăm să ne-o dăruiască? Un cimitir nesfârșit…Iar noi ce-am fi fost? Niște bieți muribunzi care ne așteptăm moartea pentru a dispărea o dată pentru totdeauna. Viața nu ar mai fi avut nici un rost, nici un scop. Foarte bine a spun Sfântul Iustin Popovici că nu ar fi crezut în Hristos dacă El nu ar fi biruit moartea”.

Relatările Sfinților Evangheliști, precum și imnografia Bisericii ne învață că Hristos a mers de bunăvoie către Patimă, însă ucenicii săi nu au înțeles acest lucru. Iar ca martori ai Patimilor Mântuitorului, nu au mai putut gândi limpede și nu mai trăgeau nici o nădejde despre ceea ce urma să se întâmple. Tristețea, suferința și frica îi cuprinsese pe toți, în mod justificat. Doar după Înviere, ucenicii au prins iarăși curaj: ,,Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).

Nu doar orele Patimilor Mântuitorului au fost clipe grele. Și clipele morții noastre de zi cu zi, ispitele, nereușitele sunt momente grele. Simțim că în acele momente nu mai suntem noi înșine, nu mai avem nici un gând optimist. Atunci, în acele momente, gândurile noastre, sentimentele sunt învăluite de tristețe și pesimism. Ele nu sunt pe placul Lui Dumnezeu și nu ne ajută să trăim bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria relației cu semenii, bucuria de a fi noi înșine.

În aceste momente grele, trebuie să ne gândim la cei care au trăit ceea ce trăim noi. Avem exemple de viață pe Sfinții noștri, care, ca fii ai Învierii, au gustat din roadele Ei și au devenit, astfel, martori de netăgăduit ai ei. Din viața sfinților noștri învățăm că mergerea , de bunăvoie, alături de Hristos către Patimă, este chezășia pentru Învierea alături de el. Dacă, din dragoste pentru Hristos, de bunăvoie, vom suporta moartea noastră zilnică, aceasta va fi prilejul, dar și calea care duce la învierea, în Hristos, a fiecăruia dintre noi: ,,Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu el; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuși”. (II Timotei 2, 12-13). Atunci, bucuria și pacea Învierii, vor fi daruri inalienabile ale Lui Hristos, care ne vor însoți în această viață vremelnică a noastră, dar și în veșnicie. Acest lucru este dezvoltat foarte bine de Sfântul Grigorie Palama în epistola sa către monahia Xenia.

Au trecut, deja, câțiva ani, de când țara noastră, Grecia, a început să urce pe Golgota reprezentată de criza de care se vorbește în zilele noastre. Cei mai mulți frați ai noștri suferă de pe urma acestei crize care are mai multe aspecte. Mulți și-au pierdut zâmbetul, bucuria, pacea, optimismul, visele, așteptările. Viața este dominată de o atmosferă cenușie, tristețe, deznădejde, frustrare și furie. Însă, omul nu poate trăi astfel și caută soluții. Iar cei care caută cel mai mult soluții sunt tinerii.

Să ne ridicăm, și anul acesta, privirea, către Hristos Cel Înviat. Vom vedea, atunci, că El este rezolvarea tuturor problemelor noastre. Domnul Cel Înviat aduce în inimile noastre adevărata pace, și adevărata bucurie pe chipurile noastre. În acest sens, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul spunea: ,,Hristos este izvorul vieții, al bucuriei, al luminii și al adevărului. Hristos este totul”.

staretul-hristofor-grigoriatulÎntr-adevăr, Hristos este totul. ,,Totul” este Hristos al Bisericii Ortodoxe, Hristos al Tradiției noastre Ortodoxe, Hristos al Sfinților noștri Părinți, al mărturisitorilor și al cuvioșilor, Hristos, care, acum este alungat din sărmana noastră țară. Da, Hristos este alungat odată cu introducerea în programa școlară a materiei denumită ,,religie” dar care promovează sincretismul religios. Da, Hristos este alungat odată cu legiferarea Duminicii ca zi de lucru, odată cu votarea unor legi ce contravin învățăturilor evanghelice, odată cu crearea secției de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie din Tesalonic, lucruri care întristează foarte mult poporul nostru binecredincios.

Însă, poporul nu l-a părăsit pe Hristos și se opune din răsputeri celor care vor să îi schimbe identitatea și credința ortodoxă. Poporul rămâne credincios, fidel moștenirii primite de la sfinții și învățătorii neamului nostru. Crede, nădăjduiește și așteaptă, pentru că ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Arhimandritul Hristofor
Noul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte
Foto (jos): Mănăstirea Grigoriu / Credit foto Pr. Constantin Prodan

Sursa: pemptousia.ro

athos3_grigoriu-7

Întâlnire cu Părintele Damaschin Grigoriatul la Bisericuța Studenților din Campusul Hașdeu din Cluj (video)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

18 noiembrie 2015, ora 8.00. Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Cluj Napoca a avut ca invitat pe părintele Damaschin Grigoriatul care a vorbit despre misionarismul în Africa dar și despre viaţa Pr. Dionisie Ignat de la Colciu.

chrismon

Părintele Damaschin a învăţat singur limba română, traducând mai apoi în greacă cărţi ale Părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Dar lucrarea sa cu greutate nu avea să fie aceasta, ci misiunea ortodoxă în idolatra Africă.

Vrednic urmaș al Cuviosului Cosma Grigoriatul (1942-1989), noul apostol al Zairului, Părintele Damaschin Grigoriatul este cu greu de găsit la metania sa, Mănăstirea Grigoriu, în cea mai mare parte a anului el afându-se în Congo, Burundi, Brazzaville sau Rwanda unde de mai bine de douăzeci de ani face o impresionantă misiune ortodoxă apostolică, luptă cu practicile vrăjitoreşti şi idolatre locale făcând o cateheză susţinută, traducând totodată cărţi duhovniceşti şi de cult din greacă în swahili, ridică biserici, baptiserii, şcoli sau spitale, botează mii de localnici, cercetează pe cei din închisori, pe bolnavi şi săraci. (LD)

Duhovnicii români din Muntele Athos evocați la Arad de către Părintele Damaschin Grigoriatul

damaschin-grigoriatul-arad

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Părintele Damaschin de la Sfânta Mănăstire Grigoriu, Muntele Athos, a conferenţiat la Arad, miercuri 18 noiembrie 2015, la Sala Casa Armatei, ora 18. Manifestarea are loc în cadrul proiectului pastoral-misionar și social-cultural „Hristos în cetate”, având ca temă evocarea duhovnicilor români de la Sfântul Munte Athos din secolul al XX-lea, cu referință specială asupra personalității duhovnicești a Preacuviosului Părinte Dionisie de la Colciu.

Pentru Părintele Damaschin, poporul român este un „popor de aur”, care a avut în secolul al XX-lea mari duhovnici, ca Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc etc, pe care i-a tradus în limba neogreacă. Invitatul a vorbit despre persoana pnevmatică a Părintelui Cleopa, ale cărui învățături circulă cu autoritatea unui Avvă printre monahi Aghioriți.

damaschin-grigoriatul-arad2Au fost evocați apoi și Părinții Petroniu de la Podromu și Dionisie de Colciu care, prin viața lor sfântă, nu numai că au fost cunoscuți în Sfântul Munte Athos, ci Muntele Athos a fost cunoscut prin viața lor, și, prin urmare, Biserica lui Hristos. Exemplul de statornicie și sfințenie a Părintelui Dionisie trebuie să ne fascineze și pe noi, care a fost un suflet milostiv, smerit, un ascet autentic, care lucra înstrăinarea asupra sieși pînă la limită. Părintele Dionisie ne îndeamnă și pe noi: „vino și cunoaște viața în Sfântul Duh”.

Părintele Damaschin a împărtășit celor prezenți întâmplări din experiența sa de mărturisitor al lui Hristos în Africa, semănând cuvântul viu al Evangheliei lui Hristos în Congo, Burundi, Brazzaville şi Rowanda. De asemenea, în cadrul conferinței au fost evocați și duhovnicii de la Mănăstirea Grigoriu din secoulul al XX-lea.

Mai multe imagini puteți vedea aici.

Sursa: teofanmada.ro

Timișoara, 19 noiembrie 2015: Părintele Damaschin Grigoriatul va vorbi despre Misiunea Ortodoxă în Africa azi

damaschin-grigoriou1PENTRU TIMIȘORENI

Astazi, joi, 19 noiembrie 2015, are loc o întâlnire cu părintele Damaschin Grigoriatul la ora 18:00 în amfiteatrul A11 de la Universitatea de Vest din Timisoara.

Întâlnirea este organizată de Arhiepiscopia Timișoarei și Facultatea de Litere Istorie și Teologie, iar tema va fi Misiunea Ortodoxă în Africa azi iar părintele dorește să fie mai mult un dialog decât o simplă expunere a sa.

chrismon

Părintele Damaschin a învăţat singur limba română, traducând mai apoi în greacă cărţi ale Părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Dar lucrarea sa cu greutate nu avea să fie aceasta, ci misiunea ortodoxă în idolatra Africă.

Vrednic urmaș al Cuviosului Cosma Grigoriatul (1942-1989), noul apostol al Zairului, Părintele Damaschin Grigoriatul este cu greu de găsit la metania sa, Mănăstirea Grigoriu, în cea mai mare parte a anului el afându-se în Congo, Burundi, Brazzaville sau Rwanda unde de mai bine de douăzeci de ani face o impresionantă misiune ortodoxă apostolică, luptă cu practicile vrăjitoreşti şi idolatre locale făcând o cateheză susţinută, traducând totodată cărţi duhovniceşti şi de cult din greacă în swahili, ridică biserici, baptiserii, şcoli sau spitale, botează mii de localnici, cercetează pe cei din închisori, pe bolnavi şi săraci. (LD)

Arad, 18 noiembrie 2015: Părintele Damaschin Grigoriatul va vorbi despre vrednicul de pomenire Starețul Dionisie (Ignat) de la Colciu, Muntele Athos

afis_20151118_staretul_dionisie

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Părintele Damaschin de la sfânta mănăstire Grigoriu, Muntele Athos, va conferenţia la Arad, miercuri 18 noiembrie 2015, la Sala Casa Armatei, ora 18. Manifestarea are loc în cadrul proiectului pastoral și social „Hristos în cetate”. Părintele Damaschin este un adevărat mărturisitor al lui Hristos în Africa, semănând cuvântul viu al Evangheliei lui Hristos în Congo, Burundi, Brazzaville şi Rowanda. A tradus lucrări de spiritualitate şi viaţă liturgică din limba greacă în dialectul swahili pentru popoarele din Africa. Este un părinte aghiorit iubitor de România, iubire împărtăşită prin cunoaşterea Părintelui Dumitru Stăniloae, a Avvilor de la Sihăstria, Cleopa Ilie şi Paisie Olaru etc. Această iubire faţă de ortodoxia românească la determinat să înveţe şi graiul românesc, nu numai pentru a comunica, ci, mai ales, pentru a traduce din română în neogreacă pe Părinţii Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, dar şi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ.

Vezi și Duhovnicii români din Muntele Athos evocați la Arad de către Părintele Damaschin Grigoriatul

Imagini de la parastasul săvârșit la un an de la adormirea Arhimandritului Gheorghios Kapsanis, Proigumenul Mănăstirii Grigoriu, Muntele Athos (+2014)

Gheorghios KapsanisArhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. A adormit în Domnul pe 8 iunie 2014. (tabor-revista.ro)

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto: romfea.gr

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

carte-emilianos-ioanichie-balan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

carte-macarios-ioanichie-balan

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

carte-kapsanis-ioanichie-balan

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Fotografie rară: Părintele Ilie Cleopa la Muntele Athos la Mănăstirea Grigoriu. În fotografie poate fi văzut și teologul Dan Ilie Ciobotea, viitorul Patriarh Daniel

pr-cleopa-la-grigoriu

Părintele Ilie Cleopa la Muntele Athos la Mănăstirea Grigoriu. În fotografie poate fi văzut și teologul Dan Ilie Ciobotea, viitorul Patriarh Daniel (stânga, pe rândul de sus)

E cunoscut faptul că Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, după nenumărate încercări blocate de fiecare dată de autoritățile comuniste, a reușit să plece în sept. 1977 într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos (împreună cu stareţul Victorin Oanele și cu părinții, pe atunci ierodiaconi, Ioanichie Bălan și Vartolomeu Florea). Din această „ieșire” din țară, pe lângă impresiile lăsate în scris, ni se păstrează câteva fotografii memorabile! Una dintre ele, care a circulat mai puțin, este aceasta.

Peste timp, la 6 august 1987, teologul Dan Ilie Ciobotea intră în viața monahală la Mănăstirea Sihăstria primind numele Daniel, avându-l ca naș de călugărie pe arhimandritul Cleopa Ilie.

Sursă foto: „Părintele Cleopa Ilie – Luminător de suflete pe calea mântuirii”. Editura Basilica
Mulțumesc Victor Roncea pentru fotografie.

Vezi și

A trecut la Domnul Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, proigumen al Mănăstirii Grigoriu. Să avem rugăciunea lui!

elderGeorgios

Pagina agioritikovima anunţă cu tristeţe trecerea în veşnicie a proigumenului Mănăstirii Grigoriou, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis. În data de 12 februarie 2014 Arhimandritul Gheorghios Kapsanis se retrăsese din funcţia de egumen al Mănăstirii Grigoriu, nou egumen fiind ales Părintele Ieromonah Hristofor.

Slujba de priveghi va avea loc astăzi, 8 iunie 2014, la ora 5 după amiază la metocul Mănăstirii Grigoriou din cartierul Stavroupuli din Tesalonic, iar mâine trupul stareţului va fi transportat în Sfântul Munte pentru slujba de înmormântare.

chrismon

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. (tabor-revista.ro)

Pater Artemios Grigoriatul: „Tinerii au nevoie de o dragoste dură!”

pater-artemios-grigoriatul

„Osiou Grigoriou”, a şaptesprezecea mănăstire athonită, adăposteşte mulţi părinţi sporiţi duhovniceşte, mulţi monahi misionari, dar şi pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai canoanelor ortodoxiei: Arhimandritul Georgios Kapsanis până nu demult egumenul acestui sfinte chinovii. Voit‑am a lua cuvânt de învăţătură de la avva Kapsanis, dar tot ce obţinut fratele Laurenţiu pentru mine a fost promisiunea câtorva minute viitoare şi sfatul de a cere învăţătură noului stareţ: Gheronda Hristophoros. Eu am făcut ascultare, dar gheronda s‑a smerit pe sine şi mi‑a spus că el este de prea puţină vreme stareţ şi nu poate da încă sfaturi mirenilor. Un sfat totuşi am primit de la el: să‑l caut pe papa Artemios, că el e cel mai îndreptăţit să dea „cuvânt cu putere multă”. Pater Artemios este un foarte căutat duhovnic (chiar şi de comunităţile greceşti din America) şi un foarte bun cunoscător de limbă greacă veche; între altele, el este autorul akatistului şi paraclisului sfintei Anastasia. Aşa că, însoţit de îndatoritorul frate Laurenţiu – fără de care nu m‑aş fi descurcat într‑această minunată şi folositoare discuţie – am purces la căutarea părintelui Artemios – care ne‑a şi primit, nu după multă vreme, cu o elleniki caffe

  • Părinte, care credeţi că este virtutea de căpătâi la un călugăr? Şi, eventual, dacă e diferită de cea a mireanului: poate că pentru un călugăr e mai întâ­ietoare dreapta socoteală decât dragos­tea… Mar interesa însă părerea sfinţiei voastre, nu cea din cărţi.

Cea mai importantă este dragostea – cum spune şi Evanghelia. Şi pentru laikos şi pentru monachos. Dar aici, la noi, în Sfântul Munte, vorbim mai mult despre smerenie. Pentru că dragoste fără smerenie nu există. Cum spune şi sfântul Ioan Klimaks (Scărarul): „Dragostea te ridică, iar smerenia te ţine ca să nu cazi”. Sunt două virtuţi practice. Mari.

  • Dacă tot a venit vorba despre sme­renie, vaş întreba părinte, cum să fac să dobândesc şi eu la virtutea asta, că oricât mă străduiesc şi oricât mă rog, tot najung la măsura altora – pe care nui văd osteninduse prea mult în privinţa asta? Este oare smerenia o virtute care se dobândeşte, sau care se primeşte?

În limba greacă există două noţiuni: tapeinosis şi tapeinophrosinis (ταπεινότητα) – adică vorbim despre două lucruri distincte: smerenia şi smerita cugetare. Există o diferenţă între ele şi anume una practică: când vorbim des­pre smerenie vorbim despre o virtute pentru care te nevoieşti tu, personal, în fiecare faptă pe care o săvârşeşti. Spre exemplu: faci ascultare. Tăindu‑ţi voia şi făcând ascultare, tu, de fapt, te smereşti. În schimb, smerita cugetare este un dar de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sme­renia este o încercare omenească – însă cu ajutorul harului lui Dumnezeu –, pe când smerita cugetare este numai dar de la Dumnezeu.

Când un creştin încearcă, se strădu­ieşte din toate puterile, să ajungă smerit, atunci Dumnezeu îi dăruieşte şi smerita cugetare. Când el lucrează asceza (asket­ismos ασκητισμός „exerciţiu”), atunci Domnul îi dăruieşte şi smerita cugetare. Altfel spus, pentru nevoinţele sale asce­tice, Dumnezeu îi dăruieşte şi virtutea smeritei cugetări.

De fapt, smerenia nu are definiţie. Pentru că nici Dumnezeu nu este definit. Părintele Sofronie de la Essex spune că Dumnezeu este dragoste, viaţă, lumină, Adevăr şi înviere. Eu spun că Dumnezeu este smerit şi că nimic mândru sau înti­nat nu există la El.

  • Apofatic…

im-grigoriou1Pentru că mândria este întinăciune (necurăţenie). Deci Dumnezeu este cu­rat – adică… smerit.

Nu poţi numi smerenia „smerenie” şi nici n‑o poţi descrie, pentru că cel sme­rit nu teoretizează smerenia. De exem­plu mărturiseşti duhovnicului tău că faci anumite rugăciuni (psalmi, akatiste, etc) ori ceva milostenii. Nu poţi să spui că faci aceste lucruri cu smerenie – chiar dacă ele presupun acest lucru – pentru că atunci nu mai eşti smerit. Mai mult de‑atât: dacă eşti într‑adevăr smerit, nici prin gând nu‑ţi va trece că ai făcut toate acestea cu smerenie.

Aşadar: smerenia se naşte din celelal­te virtuţi şi, la rândul ei, naşte şi ea alte virtuţi.

Când un om are pocăinţă şi plânge pentru păcatele sale – se smereşte. Aşij­derea şi când se mărturiseşte. Când face ascultare de duhovnicul său, iarăşi se smereşte. Când omul nu are mânie – are smerenie. Când nu judecă pe altul, iar este în stare de smerenie. Când iartă, este plin de smerenie. Şi aşa, toate celelalte virtuţi se nasc din smerenie. Smerenia nu este „vizibilă” – ca să zic aşa – dar fără ea nu poţi să practici celelalte virtuţi.

  • Am înţeles. Smerita cugetare e însă altceva…

Să ne aducem aminte de parabola va­meşului şi fariseului: vedem acolo clar că rugăciunea fără smerenie, milostenia fără smerenie, postul fără smerenie – toate acestea sunt false. Seamănă cu un ou fru­mos dar gol pe dinăuntru.

Smerenia este strâns legată de discer­nământ – care înseamnă că te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti dar aceasta mai implică şi vederea celuilalt în duh. Dacă eşti curat şi smerit poţi să vezi cele trecute şi viitoare ale celorlalţi. Însă nu se poate face o sche­mă, o schiţă a smereniei: este ceva între lăuntrul tău şi Dumnezeu. În linii mari, cam aşa stau lucrurile cu smerenia…

  • Katalaves. Altceva părinte: eu pre­dau Religie ortodoxă întro şcoală din România. Am copii care sunt in­teresaţi de religie, dar mai mult ca de acumulare de cunoştinţe, informaţii – ca săşi explice unele lucruri. Făcând însă mereu asta, ei ajung să nu mai creadă în minuni: nu cred şi nu ad­mit supra-raţionalul. Practic, îşi pierd (dacă au avut) credinţa. Ei admit exis­tenţa şi guvernarea lui Dumnezeu, dar la un nivel teoretic, ştiinţific, fără să aibă o legătură cu El. Întrebarea este: cum săi fac pe aceştia să vorbească cu Dumnezeu? Cum săi fac să se roage?

Primul lucru pe care trebuie să‑l faci este să te rogi tu pentru ei. Câţi ani au copiii?

  • Între şapte şi cincisprezece ani. Cu cei mici însă nam probleme, pentru că au rugăciune curată. Cu cei adoles­cenţi însă…

Întotdeauna tinerii sunt rebeli. Se re­voltă. Noi însă trebuie să le arătăm dra­goste şi să ne rugăm pentru ei. Cel mai important lucru este să le găsim un du­hovnic foarte bun care să‑i mărturisească şi să‑i îndrume pe… Cale. De fapt, la fel de important este ca şi părinţii lor să aibă – încă de la căsătorie – un duhovnic bun…

  • Păi, eu am mai mari probleme cu părinţii, pentru că ei merg mai rar de­cât copiii lor la biserică! Nau făcut religie în şcoală pentru că au trăit în ateismul perioadei comuniste. Aşa că vin la şcoală şi mă întreabă de ce le tri­mit pruncii la spovedanie?

Acesta este rodul neo-păgânismului răspândit în lume prin secte gen „New- Age”, „Martorii lui Yehova” etc. Iată ce trebuie să le spui copiiilor: religia este bună şi trebuie să se facă în şcoală. Doar că ea trebuie să dea roade, să nu rămână la stadiul de ştiinţă seacă.

Când tatăl fumează o ţigară, iar co­pilul îşi spune în sinea lui că „eu nu voi fuma” – atunci revolta sa e bună. Când tatăl este alcoolic, ori narcoman şi fiul său nu vrea să‑i urmeze stilul de viaţă – atunci, iarăşi, revolta sa este bună. Dacă însă tatăl este familist şi are o familie bună, dar copilului său îi plac mai mult desfătările trupeşti (desfrâul, narcoma­nia, jocurile de noroc etc) – atunci revol­ta sa este catastrofală. Trebuie să spunem copiilor noştri că şi noi am făcut multe greşeli în viaţă dar, în acelaşi timp, tre­buie să‑i facem să refuze, să respingă ori­ce lucru rău care vine de la părinţii lor. Chiar şi ateismul – propriu comunismu­lui, dar şi societăţii secularizate occiden­tale. Aşa au făcut şi părinţii noştri, pen­tru că şi generaţia mea a încercat să pună în locul lui Dumnezeu ştiinţa şi tehnica. Acum însă copii au de toate şi de asta nu mai nădăjduiesc în nimic. De aceea tre­buie să le cereţi să facă o „revoltă bună”.

  • Am mai avut şi o altfel de proble­mă: tânărul credea în Dumnezeu, ad­mitea că este Creatorul şi Pantokrato­rul a toate, dar pretindea… să fie lăsat în pace. Zicea că nu el Ia cerut lui Dumnezeu săl aducă la viaţă!

Şi înainte de căderea lui Ceauşescu erau oameni care trăgeau în Biserică şi totuşi lumea n‑a încetat să vină să se în­chine.

  • Am înţeles: totdeauna vor fi şi din­traceştia, indiferent de ceea ce facem noi. Dar acum, că tot veni vorba despre astfel de tineri, dumneavoastră cum pro­cedaţi cu narcomanii de care văngrijiţi?

Tinerii aceştia au nevoie de o dragos­te dură. Hard love. Dacă suntem prea soft cu ei atunci nu le rezolvăm problema lor. Ei chiar speculează atitudinea asta. Tre­buie să afişezi o indiferenţă fenomenală faţă de ei. Nu una reală, dar e nevoie să joci puţin teatru cu ei. Ei gândesc cam aşa: „Mama şi tatăl meu se ocupă de pro­blema mea. Eu nu trebuie să îmi mai fac griji”. Dar atunci când îl laşi puţin în indiferenţă, el vine şi întreabă: „Păi, de mine de ce nu se ocupă nimeni?”. Abia atunci e momentul să‑l ajuţi, pentru că în clipa aceea el simte că‑i lipseşte dra­gostea.

  • Înţeleaptă treabă…

cladirea-in-care-sunt-cazati-dependentii-de-droguriMulţi părinţi fac marea greşeală de a le da bani pentru droguri, ca să nu le mai vândă copiii lucrurile de prin casă. Se fac vinovaţi astfel de moartea lor. Ei trebuie să le cumpere tot ce vor copiii lor, dar să nu le dea niciodată bani.

  • Văd că aveţi experienţă în domeniu, părinte. Aţi avut şi dintraceia care au intrat în sevraj? Pentru că ştiu că nar­comanii care intră în sevraj fac destul de „urât” – ca să zic aşa.

Pot să facă cum vor. Aici însă, în afară de faptul că vomită şi au dureri de cap vreo cinci zile, nu fac nicicum. Într‑o săptămână, somatic sunt vindecaţi.

  • Cred că Theotokos îi vindecă, pen­tru că nam mai auzit de aşa ceva: să scapi de dependenţă de droguri în cinci zile.

Şi cei care iau metadonă (ca să nu in­tre în sevraj) scapă mai greu de depen­denţa de droguri, decât cei care vin în Sfântul Munte. Iar cei care vin aici nu primesc nici un substitut: nu au parte decât de rugăciunile noastre şi ale celor­lalţi narcomani. Dar… se află în grădina Maicii Domnului! Noi avem grijă ca ei să fie curaţi, să nu primească de pe undeva droguri şi în rest… Panaghia face totul!

Avem oameni care luau 8 g heroină (solubilă) zilnic şi, într‑o lună, au ajuns să muncească alături de noi la grădină. Somatic se vindecă repede – într‑o săp­tămână – dar susţinerea psihologică du­rează luni de zile, ba chiar ani întregi. Corpul este curăţat uşor, însă rata de re­cădere este foarte mare dacă pleacă prea repede în lume.

  • Dar în săptămâna în care practic ar trebui să intre în sevraj, nu intră în pa­nică, nu devin violenţi?

Nu. Cinci–şase zile stau în pat: dorm şi vomită. Jos, în clădirea de lângă arsa­na. După care sunt vindecaţi trupeşte, dar au nevoie de consiliere psihologică pentru câteva luni, sau chiar ani.

  • Şi cât îi ţineţi aici?

Opt luni cel puţin; doi–trei ani, de obicei. După opt luni însă, ca să mai ră­mână aici, trebuie să lucreze. Majoritatea s‑au întors în lume, lucrează şi chiar şi‑au întemeiat familii. Doi dintre ei au ajuns monahi: unul chiar la noi în mănăstire.

  • Cred că vă bucură mult salvarea lor…

Bineînţeles! Dar pe noi ne interesea­ză, în primul rând, mântuirea lor.

  • Şi în astea opt luni ei au vreun pro­gram, sau îi lăsaţi în voia lor?

Tot timpul un părinte stă şi se roa­gă împreună cu ei: fac câte un paraclis sau acatist împreună. Vin la Liturghie, se mărturisesc şi se împărtăşesc şi au diferi­te ascultări. Am aflat că unul dintre tine­rii care au stat la noi, prin anii ’88–’89, acum are doi copii şi o familie frumoasă şi este complet „curat”. Îmi amintesc că, pe când era în „convalescenţă”, s‑a dus la părintele Kapsanis (egumenul mănăsti­rii) şi i‑a spus: „Vă rog să ne iertaţi că nu suntem în stare să muncim şi noi aici”. Gheronda însă i‑a răspuns: „Nu asta do­rim de la voi, ci să vă faceţi bine!”

  • Frumos! Dar pe ei cine îi aduce aici? Părinţii lor?

Ei singuri vin. Când ajung să înţe­leagă şi să conştientizeze starea în care au ajuns, atunci se îndreaptă spre noi. Dacă vine trimis de părinţi sau de vre­un ierarh, atunci terapia nu are succes. Trebuie să vină ei singuri. Este important acest lucru – ca şi puterea ortodoxiei de a vindeca în chip minunat aceşti oameni.

În unele ţări există asociaţii dedicate dependenţilor – cum e cea a „alcoolici­lor anonimi”, de exemplu. Ei urmează o terapie în doisprezece paşi, iar primul este: „eu nu mă pot controla şi am nevo­ie de ajutor”. Tot astfel se întâmplă şi cu narcomanul: când recunoaşte că este bol­nav, atunci 50% din dependenţa lui este vindecată. Când el conştientizează că are o problemă – şi când şi‑o recunoaşte – mare parte din ea este ca şi rezolvată.

  • Altceva, părinte: cum mă poate aju­ta călugărul pe mine, cel din lume? (În afară de faptul că monahul se poate ruga pentru mine). Ce poate face monahis­mul pentru mireni? Din punct de vedere practic. Praktikos, ohi gnostikos.

Aşa cum lumina monahilor sunt înge­rii, tot aşa şi viaţa monahală este şi trebuie să fie lumină (phos) pentru laicat. Trebuie să observi că n‑am spus că monahii ar fi lumina mirenilor ci viaţa monahală. Mă refer mai mult la stilul (modul) de viaţă; la vieţuirea monahală – care poate fi un mo­del de urmat în relaţiile dintre laici. Sfinţii părinţi spun că nu există două moduri de viaţă şi diferenţe între cinul monahal şi la­icat. Viaţa de obşte este modelul vieţii de familie, slujbele sunt aceleaşi: şi în lume şi la mănăstire.

  • Că veni vorba: când credeţi că spo­reşte monahul – în chinovie sau în via­ţa de sine?

În idioritmie, niciodată. De fapt: ori eşti pustnic, ori eşti călugăr de obşte. În Athos nu există idioritmie decât prin Ka­tounakia (şi asta din cauza locului aspru). De fapt şi aceia sunt mai degrabă skitioţi, ca şi cei de la Agia Anna, Nea Skiti…

  • Dar în trecut a existat multă viaţă idioritmică în Sfântul Munte…

A fost moartea monahismului. În idi­oritmie călugării nu au un gheronda, nu au de cine face asculatare, nu au masă co­mună (trapeză) şi – mai ales – nu au faţă de cine să‑şi arate iubirea de aproapele. Şi sfântul Vasile cel Mare spune că una este eremitul, altul este skitiotul şi altul este monahul de chinovie.

  • Dar care e diferenţa majoră dintre eremit şi idioritmic?

Eremitul (pustnicul) are duhovnic. Cel cu viaţă de sine, nu are. Chiar şi marii pustnici: Maria Egipteanca, Pavel Tebeul, au trăit departe de lume, dar în unire cu Biserica. Când sfânta Maria Egipteanca s‑a întâlnit cu avva Zosima – după 47 de ani de vieţuire în pustiu – primul lucru pe care l‑a întrebat a fost: „Cum merge Biserica?”. Idioritmicul însă, trăieşte după capul lui.

  • Părinte, încă trei întrebări scurte: de câţi ani sunteţi monah, de când sunteţi aghiorit şi mai spuneţimi, ro­gu‑vă, dacă aţi trăit şi în lume?

De 36 de ani sunt în Athos şi m‑am călugărit la 23 de ani.

  • Deci aţi trăit câţiva ani şi ca mi­rean… Spuneţimi atunci: atacurile demonice sunt mai puternice aici, sau în lume?

Afară ai de‑a face cu ispite vizibile, aici însă, ai de‑a face cu războiul gândurilor.

  • Şi dacă nu biruie mental, nu trec la luptă făţişă diavolii?

În cea mai mare parte rămân la nive­lul mental.

  • Şi cum scapi, părinte?

Kirie Iisou Hriste, eleison imas

  • Doar atât?…

Şi smerenie.

  • Părinte, mi se întâmplă să nu pri­mesc anumite gânduri rele şi să‑mi păzesc mintea curată în timpul zilei, dar să mi lencuibe în vise în timpul nopţii. Şi mă trezesc cu un gust amar…

Primul gând, după ce trezeşti, trebuie să i‑L dai lui Dumnezeu. Aşa zic şi Sfinţii Părinţi.

  • E şi practic lucrul acesta, pentru că, în caz contrar, îţi vei aduce aminte ceea ce ai visat…

Dacă lâncezeşti în pat se va întâmpla asta, dar dacă te ridici repede la rugăciu­ne, sigur nu te vei mai simţi întinat şi gândul tău va fi la Dumnezeu.

  • Părinte, e atât de pervers diavolul că mă ispiteşte chiar prin cunoaştere: „Tu ştii cursele mele şi ştii şi cum să scapi de ele. Nu poţi greşi – doar eşti cu Biblia în faţă şi exact acum te gân­deşti la Dumnezeu!”. Şi, dacă nu iau seama, exact atunci cad.

Aici este şi un pic de mândrie. Noi trebuie să mergem la Dumnezeu ca nişte prunci. Trebuie să fim simpli.

  • Din păcate, părinte, mie tot mai greu să fiu simplu. Am copii la şcoa­lă care ştiu că Dumnezeu este acolo, printre ei – „dacă sunt adunaţi doi sau trei în numele Lui” – şi se roagă în ge­nunchi, cu atâta credinţă cum rar ţi‑e dat să vezi… Atunci, întradevăr, devin şi eu simplu şi mă pot ruga…

Toţi păţim lucrul acesta. La toţi ne e tot mai greu să redevenim simpli.

  • Şi mama mea îmi spune că nu se mai poate ruga cum se ruga ea când era fată… Cum sar putea recâştiga pă­rinte, acea simplitate pe care o aveam odinioară?

grigoriu-constantin-prodanÎn primul rând să nu ne încărcăm viaţa cu prea multe lucruri. Să nu‑ţi trebuiască ultimul smartphone, ultimul model de maşină; să nu mai ai televizoa­re peste tot în casă – şi în bucătărie şi la baie… Apoi: să nu uităm că întotdeauna noi trebuie să fim în slujba lui Dumne­zeu. Fiecare gând al nostru să‑l ducem la Dumnezeu. Şi de ce să te încrezi atât de mult în judecăţile minţii tale mărgini­te şi să nu vezi lucrurile prin credinţă? Pentru că credinţa noastră este viaţa şi verbul nostru personal. Iar viaţa noastră întru Hristos este, de fapt, o propovădu­ire tăcută.

Când îţi iubeşti copiii şi te rogi pen­tru ei – copiii au o anumită sensibilitate şi te simt. Şi chiar dacă la un moment dat vor „scăpa din frâie”, nu vor uita lu­crul acesta care l‑ai făcut pentru ei.

Părintele Isaia de la noi, a avut o viaţă tumultuoasă în lume: avea un chopper şi într‑o zi a avut un accident şi şi‑a frac­turat coloana vertebrală. S‑a făcut multă rugăciune în mănăstire pentru el, pentru că a venit aici tatăl său – care este teolog şi are şase copii – şi s‑a rugat împreună cu noi. S‑a vindecat, dar a rămas cu le­ziuni: poate întoarce doar capul. S‑a fă­cut monah şi după el s‑a călugărit şi ta­tăl său. Şi ne spunea pater Isaia: „Tatăl şi mama mea n‑au avut niciodată viaţă personală. Tot ceea ce au făcut, au făcut pentru copii lor. Oriunde mergeau, mer­geau numai împreună cu copiii.

  • Şi pe mine ma învăţat avva Adrian (Făgeţeanu) că nu voi vedea cerul dacă nu fac totul ca sămi mântuiesc întrea­ga familie. „Nu te culca peo ureche, că nai să te mântuieşti până nuţi bagi copiii şi nevasta în rai!” – mă certa bă­trânul. (Dumnezeu săl îmbucure!)…

Da. Raiul este şi pentru femei!

  • O întrebare personală părinte: dacă nu vaţi fi călugărit, ce vă vedeaţi fă­când în lume?

Anarhikos!

  • Chiar?…

„Long life love” – aveam un slogan inscripţionat în tinereţe…

  • Sună cam „metalist”, părinte…

Nu. Eram cu muzica folk. Şi împo­triva sistemului. Nu credeam în partide – nici acum nu mă încred în ele…

  • Credeţi în Dumnezeu şi bănuiesc că asta este suficient… Părinte, ştiu că sunteţi un bun cunoscător de limbă greacă veche şi aş vrea să vă întreb care sunt sensurile cuvântului „logos”?

Evanghelia lui Ioan începe cu „La în­ceput a fost Cuvântul” (Logos). Fiecare lucru are cauza sa. Şi toate lucrurile au o cauză comună. Cauza primordială se re­găseşte în toate lucrurile. Logos – poate să însemne „raţiune” sau „cuvânt”, dar, în acelaşi timp, mai poate desemna şi „cau­za”, ori „scopul”. Spunem în greacă: „Cu ce scop (logos) ai făcut asta?”. Adică, la Dumnezeu, „logos” înseamnă şi „scop”. Acest cuvânt „Logos” este Hristos – adi­că „cauza” şi „scopul” tuturor lucrurilor. Deci Hristos a făcut toate lucrurile (El este „cauza”-„logos”) şi le‑a făcut pentru El („scopul”-„logos”). Prin El şi pentru El. (By Him and for Him). Nu suntem „poporul ales” – precum evreii –, dar avem o limbă greacă veche foarte bună pentru Biserică şi dogmă.

  • Eu sunt convins de asta pentru că am apelat la greaca veche în privinţa versetului de la Ioan V, 29 care în tra­ducerea românească (nouă) sună astfel: „Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”; în timp ce versiunea catolică sună altfel: „Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit ne­legiuire, spre învierea judecăţii”. Chiar şi versiunea Cornilescu concordă cu cea catolică la final: „şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”. Cuvântul final, fiind un cuvânt-cheie în acest pasaj, am apelat la textul grec care foloseşte cu­vântul „crisis” – care nare nimic dea face cu „osândirea” prezentă în textul nostru ortodox. Este un cuvânt foarte important pentru că este singurul din tot Noul Testament care îndreptăţeşte rugăciunea pentru cei adormiţi.

Da. „Crisis” este mult mai aproape de judecată decât de osândire. Iar la judeca­tă poţi fi găsit şi bun şi atunci scapi de osândă!

a consemnat George Crasnean / Lumea monahilor nr. 83, mai 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1). Pater Artemios Grigoriatul, (2.) Mănăstirea Grigoriu – foto credit Lumea Credinţei, (3). Clădirea în care sunt cazaţi dependenţii de droguri – foto credit Lumea credinţei, (4). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Pr. Constantin Prodan, / (5 – jos). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Laurenţiu Dumitru

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

„Sensul suferinţelor. Rostul necazurilor vieţii”, Arhimandritul Gheorghios (Kapsanis) Grigoriatul

elderGeorgios

Uşor poate cineva să facă filozofie sau teologie pe tema suferinţei. Dar greu îi este să dea piept cum se cuvine cu suferinţa, atunci când trece printr-o durere puternică în viaţa sa. Cred că este o mare nesăbuinţă să vorbească un om despre suferinţă, dacă nu se află el însuşi într-o astfel de situaţie.

Gândul mi se îndreaptă la toţi semenii noştri, de pe tot pământul, care suferă trupeşte sau sufleteşte sau duhovniceşte. Trupeşte, oamenii suferă de boli, de dureri chinuitoare, de foame. Sufleteşte, suferă din cauza unor persecuţii, calomnii, a lipsei de iubire a persoanei dragi, a neîmplinirii unor dorinţe, a bolii sau morţii oamenilor apropiaţi şi din alte cauze.

Duhovniceşte, suferă cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe om, dar cu toate acestea văd bine că datorită propriilor lor păcate, ei Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi ofensează şi icoana lui Dumnezeu, adică omul. Fără îndoială, suferinţa nu a intrat în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu. A intrat din îngăduinţa lui Dumnezeu, când omul, în mod egoist, a căutat cu poftă să soarbă din izvorul vieţii, Ziditorul lui.

Din starea cu totul străină de suferinţă din Împărăţia Dumnezeiască, a ajuns la altă stare în care nu stăpâneşte adevărata viaţă, ci domină opresiv o viaţă stricăcioasă, întreţesută cu moartea, cu suferinţe şi cu păcate. În această nouă stare, moartea şi suferinţa au un rost, o noimă a lor, se dovedesc folositoare, ca, de altfel, toate celelalte legate de îmbrăcămintea cu care i-a îmbrăcat Domnul pe Adam şi pe Eva, când aceştia au părăsit raiul, ca să aibă o mângâiere în surghiunul lor.

Moartea pune capăt suferinţei, răului, care altminteri ar fi fără de sfârşit pe pământ. Durerea fizică ne dă de ştire că avem o boală, îndreptându-ne să căutăm un tratament potrivit. Medicii ştiu cât de binefăcătoare este durerea. De asemenea, toate felurile de suferinţe ne ajută să ajungem la simţirea slăbiciunii şi vulnerabilităţii noastre, să cunoaştem limitele noastre şi să ne lepădăm de orice fel de neparticipare la propria îndumnezeire.

grigoriu-constantin-prodanSuferinţa ne ajută să ne cercetăm mersul vieţii, să-l revizuim şi să ne îndreptăm către adevăratul ei centru, care este Dumnezeul Trei-mic. Ea ne ajută să luminăm şi să curăţim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, deci să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne dăruieşte atâtea bunătăţi, sănătate, bucurii în familie şi altele, ci pentru El Însuşi. De pildă, prin felul cu care el a făcut faţă bolilor şi celorlalte nenorociri de neîndurat, mult încercatul Iov a dovedit că Îl iubea pe Dumnezeu pentru El şi nu pentru darurile primite. Acoperit de bube şi murdărie şi cu toţi cei zece copii ucişi, el Îl iubea tot atât de puternic ca şi atunci când era plin de fericire.

Suferinţa ne mai învaţă să ne purtăm corect, cum se cuvine cu semenii noştri, pe care, de multe ori, chiar dacă nu le provocăm necazuri, totuşi îi dispreţuim, îi nedreptăţim, îi facem să sufere printr-o atitudine egoistă. Atunci când plăcerea cu care îi exploatăm pe semenii noştri le produce diverse dureri şi suferinţe, aflăm că plăcerile noastre nesocotite sunt devastatoare. De multe ori, aflaţi în mare suferinţă oamenii îşi descoperă adevărata lor faţă, adevărata lor personalitate, depăşind măştile lor obişnuite şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bolii, chiar dacă a fost una grea şi poate incurabilă.

Suferinţa ajută şi celor avansaţi duhovniceşte să se apropie de trepte mai înalte de desăvârşire duhovnicească, să sprijine şi să mângâie multe suflete. Pildă ne este fericitul părinte Paisie, care primea „blestemata” de suferinţă cu bucurie, spunând că cei din lume se simt mângâiaţi în durerile lor, dacă află că şi monahii trec prin felurite suferinţe. În acest fel, suferinţa cea rea, „blestemata” durere, se făcea binecuvântată suferinţă pentru părintele Paisie. Uneori, de pe buzele omului suferind urcă un adânc „de ce, Dumnezeul meu?”. La acest de ce şi pentru ce? nu există răspuns posibil din partea omului. Există un singur răspuns – participarea lui Dumnezeu la suferinţa noastră: crucea lui Hristos. Credem într-un Dumnezeu răstignit, înjosit, chinuit.

În moscheea lui Omar din Ierusalim se află următoarea inscripţie: „Să nu spună cineva blasfemia că Dumnezeu (Allah) are fiu. Puţin mai încolo, aproape de moschee, se află muntele Golgotei unde Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi toţi. Să nu ne sfiim să credem în Dumnezeu Cel Care S-a făcut om, a fost răstignit şi a înviat. În Dumnezeu, Care din nesfârşita Lui iubire a împărtăşit slăbiciunile noastre, a luat asupra Sa trupul nostru muritor şi supus suferinţelor, ca să-l facă nemuritor.

Un Dumnezeu inaccesibil, închis în El însuşi, nesociabil, ar fi un Dumnezeu pe care noi nu-L vom crede, nu-L vom înţelege, nu-L vom primi şi interioriza. Cândva, o elevă de la liceu a spus: „Îl admir pe Socrate pentru moartea pe care a primit-o cu o filosofică detaşare, iar pe Hristos Îl iubesc pentru atât de omeneasca Lui moarte!

Oamenii credincioşi dobândesc o simţire dumnezeiască, o sensibilitate pentru fiecare suferinţă a făpturilor; ei suferă pentru toate făpturile care trec prin necazuri şi boli. Spune Avva Isaac Sirul: „Inima plină de milă este inima care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor face să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din milă multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda, sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru ce-i cel vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.1

Şi îndurerarea Sfinţilor pentru făpturile lui Dumnezeu nu este una de tip budist, o simpatie pasivă, adică inertă, ci o energică participare la suferinţa fratelui. Avva Agathon zicea: „de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu (sănătos) şi să-l iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta e iubirea cea desăvârşită2

De fiecare dată, suferinţa rămâne o taină întreţesută cu o insondabilă profunzime a ceea ce e libertatea omului. Taina aceasta ni se descoperă numai unora, doar în parte. Când ni se vor deschide ochii, atunci vom gusta mai curat. Să stăruim întru respect, atenţie şi iubire frăţească şi deplină bunăvoinţă faţă de oricare frate aflat în suferinţă şi să-L rugăm pe răstignitul nostru Domn să ne dăruiască har, luminare şi putere, să înfruntăm cum se cuvine suferinţele lumeşti îngăduite de iubirea Lui, pentru a merge spre cer. Să ne îngrijim de credinţa scandaloasă a celor ce nu cred în Hristos, Dumnezeul Cel Răstignit.

1Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXXXI (81), Filocalia, vol. X, 1981, pp. 393-394.

2Patericul egiptean, Avva Agathon, p. 26.

Precizare: În pelerinajul nostru la Sfântul Munte am avut binecuvântarea să-l întâlnim pe venerabilul (fost) egumen al mănăstirii Cuviosului Grigorie, părintele arhimandrit Gheorghios, fost profesor universitar la Atena. Rugându-l să ne vorbească despre părinţii îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi despre alte aspecte specifice vieţii duhovniceşti de aici, Sfinţia Sa s-a scuzat politicos pentru lipsa de timp din acel moment, dându-ne totuşi spre publicare mai multe cuvinte-răspuns pe diverse teme. Textul de mai sus este unul dintre ele.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit Pr. Constantin ProdanMănăstirea Grigoriu (2, 3)

grg1

Părintele Ieromonah Hristofor a fost ales noul stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos

staretul-hristofor-grigoriatul

Părintele Ieromonah Hristofor a fost ales noul stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos

Axios! Noul Stareţ al Mănăstirii Grigoriu este părintele Hristofor (în lume Stavros Mihail), S-a născut în Cipru în 1957 din părinţii Pegasiou şi Ellis (mai târziu monahia Elisabeta). Este absolvent al Facultăţii de chimie. Se închinoviază la Grigoriu în 1981 intrând sub ascultarea Egumenului Gheorghios Kapsanis. Părintele Hristofor a fost hirotonit ierodiacon în 1991 şi ieromonah în 1993.

Vezi şi Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu

elderGeorgios

12 februarie 2014: Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu. În ziua de 20 februarie va avea loc alegerea noului egumen.

Την παραίτησή του υπέβαλε, ο Ηγούμενος της Ιεράς Πατριαρχικής και Σταυροπηγιακής Μονής Οσίου Γρηγορίου Αγίου Όρους, Αρχιμ. Γεώργιος Καψάνης. Τοποτηρητής εξελέγη ο π. Πανάρετος ενώ η εκλογή για νέο Ηγούμενο, από την Αδελφότητα της Μονής, θα γίνει την επόμενη Πέμπτη 20 Φεβρουαρίου.

Sursa: Agioritikes Mnimes

***

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. (tabor-revista.ro)

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos