Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

ÎPS Ierotheos Vlachos: Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), Cel ce ne-a renăscut și ne-a făcut pe noi mădulare ale Trupului Său sfințit, ale Bisericii Sale.

Binecuvântat fie Dumnezeu prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul binecuvântat al lui Hristos în care ne sfințim și cunoaștem ”cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1: 19) și în care trăim dragostea lui Dumnezeu prin Taine și viața de nevoință. ”O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11: 33).

Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că l-a luminat pe Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, și Sfântul Sinod cel dimpreună cu el, să asculte glasul binecredincioșilor creștini, clerici, monahi și mireni, și să îl așeze pe monahul Paisie Aghioritul în rândul Sfinților, în Sinaxarul Bisericii, care alcătuiește adevărata istorie a Bisericii.

Binecuvântat fie Dumnezeul Treimic, pentru că a arătat și arată în epoca noastră iubiți Sfinți, care s-au distins în practică și în teorie, în curăție și luminare, în proslăvire și în cunoaștere, și i-a preamărit pe prietenii Săi, care s-au predat pe ei înșiși dragostei Sale și s-au sfințit, s-au dovedit mădulare cinstite ale Trupului Său binecuvântat, aleși prieteni ai Lui, care au trăit taina mântuirii, adică taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a slăvitei Sale deșertări, ”a teologiei slăbiciunii Sale”, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, și ”teologia (dumnezeieștii) frumuseți”, după Sfântul Andrei Criteanul.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că a înfățișat în vremurile noastre pe binecuvântatul și sfințitul Părinte, pe cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, care a preamărit prin viața sa numele Dumnezeului Treimic și la rândul lui a fost preamărit de El.

Mânat și eu de dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au primit binefaceri prin rugăciunea și călăuzirea sa, îl cânt pe cel între Sfinți minunatul Părinte Paisie și, stânjenit de statura Părintelui lăudat, mă micșorez pe sine-mi cu teamă și cutremur, căci mă aflu înaintea tainei deșertării și îndumnezeirii acestui sfânt bărbat, în același timp fiind însă cuprins de dorul inimii. Teama și dorul pun stăpânire pe sufletul meu.

Ce să spun și ce să grăiesc despre cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, cel foarte mare și minunat, prea bunul nevoitor și pustnic?

Pietrele și stâncile vor striga istorisind despre el. Cu adevărat, munții și peșterile, câmpiile și orașele, mănăstirile și locurile de nevoință, schiturile și sihăstriile strigă cu glas mare povestind despre el și aduc cântări de laudă minunatei sale viețuiri de nevoință, rugăciunii minții în inimă, lacrimilor sale de foc pentru oameni, învățăturii sale de Dumnezeu însuflate și pline de discernământ, dar, mai cu seamă, tainei bine grăitoarei tăceri și strigătului său noetic către Dumnezeu, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.

Dar, cu deosebire, strigă inimile fiilor și fiicelor sale duhovnicești, dintre care cei mai mulți au cunoscut preschimbarea inimilor lor de piatră în inimi de carne și duhovnicești (vezi II Corinteni 3: 3), în care s-a înscris cuvântul lui de foc și aprins, și s-au făcut ”sfințită inscripție pe stelă” (Ps. 15), dar au și ascultat sfântul lui cuvânt prorocesc, care cădea și cade în inimile lor precum ”roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Ps. 132: 3), ca ploaia ușoară, iar nu ca ploaia vijelioasă, și îi preschimba în pământ bine roditor spre sfințire și mântuire. Strigă întru bucurie și se veselesc cei care au gustat prin el din Taina mântuirii, au cercat vinul curat al harului lui Dumnezeu, s-au îmbătat de vinul curat al Duhului.

Episcopii, clericii, monahii, creștinii îndeobște și cinstitele mădulare ale ”școlii duhovnicești” pe care acesta o călăuzea duhovnicește – obștea Sihăstriei Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, cu stareța și surorile, unde a și rămas sfințitul lui trup – l-au cunoscut pe cel între sfinți Părintele nostru Paisie, Aghioritul, care a adus în zilele noastre nu numai slăvita tradiție capadociană, dar și viața și petrecerea Prorocilor Vechiului și Noului Testament, a Cuvioșilor pustnici și Părinți din Pateric, a Mucenicilor și Mărturisitorilor credinței. În Părintele Paisie au cunoscut un organism duhovnicesc viu, care le-a transmis viața cea după Dumnezeu, le-a predat ”dogma cea vie” a credinței. Acela a preluat la rândul lui viața duhovnicească de la un alt organism viu, de la Sfântul Arsenie Capadocianul, a supt de la acesta laptele neprihănit al vieții veșnice, s-a desăvârșit întru Hristos și mai departe el însuși a devenit Carte a vieții, izvor al apei celei vii, sân sfințit întru Hristos pentru cei care alergau la el, ca să asculte ”cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6: 68). Toți câți l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile sunt, după cuvântul Apostolului Pavel, epistola lui ”scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3: 2).

Am simțit dorul și dragostea din inimă a nenumărați oameni care trăiesc în toată lumea, bărbați și femei, clerici și mireni, episcopi și monahi, aghioriți și laici, sănătoși și bolnavi, care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie și păstrează în inima lor ”cuvântul bun și mântuitor”, care ieșea de pe sfințitele lui buze. Am simțit, de asemenea, și recunoștința tuturor oamenilor care au cunoscut intervențiile lui de minuni făcătoare, atât în timpul vieții sale, cât și după adormirea sa, și pe cei pe care i-a tămăduit de boli trupești, sufletești și demonice, și i-a îndreptat pe calea către sfințire.

Cuvântul meu este neputincios și searbăd în a înfățișa slava viețuirii de Dumnezeu iubitoare a Sfântului Paisie Sinaitul și Aghioritul și, îndeobște, a acestui om universal întru Hristos, a adevăratului învățător a toată lumea. Dacă aș fi putut să tac și să las să se vădească revărsarea inimilor celor care l-au cunoscut duhovnicește, atunci sunt încredințat că s-ar fi cristalizat un strigăt puternic ”ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsă 19: 6), ca vuietul de ploi torențiale căzând din cer, care ar fi răsunat în toată lumea și dincolo de marginile pământului, s-ar fi născut un șuvoi de slavoslovire, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9: 8), adică prietenilor Săi, mădularelor slăvitului Său Trup, între care se numără și cel între sfinți monahul Paisie.

Neîndoielnic, Hristos este ”Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4: 10), însă între sfinți Se sălășluiește Însuși Dumnezeu și vorbește pentru ei ”în loc şes” (Luca 6: 17) și se descoperă lor ”într-un munte înalt” (Marcu 9: 2), după starea duhovnicească a fiecărui prieten al Său. Și prin viața Sfântului Paisie glăsuia ”Domnul Savaot, Domnul puterilor” (vezi și Isaia 6) pe un ”munte înalt” (vezi și Marcu 9: 2), prin inima lui înălțată – prin curățire, luminare și îndumnezeire –, pentru că fericitul Părinte, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar și prin râvna sa, s-a făcut tron înalt al Domnului slavei.

Cine era, deci, Sfântul Paisie?

A fost binecuvântat din pântecele maicii sale de un fericit bărbat, de Cuviosul Părintele nostru Arsenie, cel din Capadocia, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Și a fost afierosit lui Dumnezeu de cinstitele și sfintele mâini ale Sfântului Arsenie încă din vârsta prunciei și, mai mult încă, a primit numele și harul Sfântului Arsenie și din tinerețele sale și-a îndreptat toată dorirea către Dumnezeu și astfel a trăit sfințenia, și tot prin sfințenie și martiriu a și adormit întru Domnul. S-a nevoit la Kónitsa, în Athos, Muntele cel cu nume sfânt, în Muntele Sinai, cel pe care a pășit Însuși Dumnezeu, și apoi iarăși în Sfântul Munte. A viețuit după rânduiala de obște, de sine, în viața isihastă, pustnicească și de schit, în toată lărgimea și adâncimea acestor căi de viață și s-a ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu și astfel a dobândit o mare experiență, îndrumând plenar, cu discernământ și neînșelat pe toți: și pe cei căsătoriți, și pe cei necăsătoriți, și pe tineri, și pe cei între două vârste, și pe bătrâni, și pe anarhiști, și pe cei evlavioși, la petrecerea și viața monahală, după poruncile lui Hristos.

Așa cum toți adeveresc prin mărturiile lor scrise și prin viu grai, Părintele Paisie era prieten al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu, sălaș sfințit și cinstit al Împăratului tuturor, al Împăratului slavei, prieten și văzător al sfinților, ca unul care a fost uns de Duhul Sfânt, care a trăit crucea nevoinței, a martiriului conștiinței și a dragostei, afierosit cu desăvârșire lui Dumnezeu și fiu al luminii și văzător de Dumnezeu învățat și tâlcuitor al Tainelor, adâncit întru smerenie și pocăință, cu multă dragoste pentru nevoință, mai presus de puterile omenești, văzător al frumuseții lui Dumnezeu, păstrând miresmele Dumnezeiescului Duh în trupul său firav și, pe scurt, era ”mai presus de cele de jos și străin lor, iubitor și văzător al celor de jos și cetățean al pustiei”.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi la aceeași măsură și deopotrivă vechilor nevoitori și sfinți întru nevoință, întru smerenie, ascultare, lipsa de avere, întru înstrăinare, isihie, vederea lui Dumnezeu, împodobit cu rare virtuți și plin de harul și lucrarea Preasfântului Duh, care s-a manifestat prin harismele rugăciunii neîncetate, săvârșită cu deosebire pentru cei care suferă deopotrivă cu sufletul, și cu trupul, și pentru cei adormiți. De asemenea, era împodobit și cu harismele străvederii și înaintevederii, ale vindecărilor și cu multe alte harisme.

A omorât cu desăvârșire patimile trupului prin multe rugăciuni, posturi și privegheri, L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, a vorbit cu ei și a gustat din darurile pe care i le-au dăruit, a văzut îngeri, și pe îngerul său păzitor, și a primit de la aceștia slujire de oameni iubitoare, pentru că îngerii sunt duhuri care îi slujesc pe oameni spre mântuirea lor, a cunoscut cele ale eshatonului încă din această viață, a avut experiența Bisericii celei din ceruri în trupul său transfigurat încă dinainte de adormirea sa, care a fost deopotrivă desăvârșire martirică și cuvioasă, fericită cu adevărat.

Deși monah, săvârșea o slujire pastorală indirectă, cu deplin respect față de sfântul așezământ al Bisericii, slobozindu-i pe bolnavi de înrâuririle demonice care lucrează prin gânduri, dorințe și prin trupuri, drepte făcând căile intrării Domnului în inimile oamenilor, săvârșind tot felul de vindecări și învățând tainele Duhului celor care doreau să se facă părtași acestora. Cuvântul de Dumnezeu învățat al acestui nevoitor cuvios, care a fost editat în șase volume de către Sfințita Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Sourotí, este mărturia unui om care a fost schimbat la față de dumnezeiasca Lumină necreată.

Cu adevărat, acest sfânt monah și-a părăsit familia biologică și naturală, dobândind în profunzime harisma înstrăinării, și a intrat în familia lui Adam, pentru că a trăit durerea întregii umanități, a ascultat supinurile celor care trăiesc și după moarte și a primit înștiințare, după sfântul Macarie Egipteanul, ”întru simțire și cunoștință”.

Ce să spun și ce să grăiesc despre acest monah sfânt? Cuvântul este neputincios în fața măreției vieții sale. Ce era, deci, Sfântul Paisie, cel necunoscut celor mulți, care văd lucrurile într-un chip cu totul superficial și exterior?

Revelator este un cuvânt al său, pe care l-a descoperit monahiilor Sfințitei Sihăstrii a Sfântului Ioan Teologul de la Surotí, și care arată măreția viețuirii sale.

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

Sfinte Paisie, acum, când viețuiești în Împărăția lui Dumnezeu, neîncetat fiind în Lumina îmbelșugată și preadorită a dumnezeieștii Slave a Dumnezeului Treimic, în Biserica întâilor-născuți în ceruri, în această cetate și metropolă nezidită, în care, potrivit sfintei Apocalipse, nu există Templu, pentru că ”Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este Templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o (și o luminează) şi făclia ei este Mielul… Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 21: 22-25), privește cu ochiul tău cel plin de har către binecuvântatul popor al Domnului, care se află în viața aceasta cu schimbările continue dintre lumina creată a soarelui și întunericul nopții, cu fiarele care ies din ascunzișurile lor în timpul nopții noetice, cu uneltirile diavolului, care ”umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8), cu suferința provocată de stricăciune, pătimire și moarte, cu problemele și greutățile acestora, și mijlocește la Dumnezeu, Cel ce te iubește pe tine și este mult iubit de tine, mijlocește, dar, pentru noi toți, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o la Dumnezeu, mijlocește adică pentru clerici, monahi și mireni, pentru restaurarea întregii lumi, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Binecuvântați iubitori de prăznuire din toată lumea și prieteni ai prietenului lui Dumnezeu, mi-am început gândurile prin cuvântul apostolic: ”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), și voiesc să închei cu un cuvânt de mulțumire.

Mulțumim Tatălui ceresc care ni L-a dăruit pe iubitul Său Fiu. Mulțumim iubitului Său Fiu, pentru că ni l-a dăruit pe Sfântul Paisie, iubitul Sfânt, al Lui și al nostru. Pentru aceasta, ne rugăm: Sfinte slăvite Paisie, mijlocește pentru noi, cei care se roagă ție îndelung și cu toată inima!

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Traducere de Tatiana Petrache

Sursa: parembasis.gr via pemptousia.ro
© 2013 Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”

Adormirea întru Domnul a unui Sfânt necunoscut. O relatare a ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

mesogaias_lavreotikis_nikolaos-in-e1376083790525Un om care suferise mult, dar era neobișnuit de plăcut și fericit. ”Pacea care depășește orice minte” era trăsătura lui definitorie, vizibilă cu ochiul liber.

Pe când era copil, în ultimele clase primare, dinaintea ochilor lui, partizanii i-au luat mama și sora și la scurt timp s-au auzit împușcături. Nu le-a mai văzut, dar nu a uitat niciodată nici imaginea despărțirii, nici expresia chipurilor lor, nici faptele de până atunci ale vieții lor comune. Pricina – ura tatălui lor, care și el a dispărut. Acela le denunțase. Sufletul lui de copil era o rană deschisă.

L-au dus la un orfelinat. Acolo a învățat meseria de lustragiu. Cu totul întâmplător, întâlnește un ofițer în rezervă al armatei elene care a venit la el să își vopsească pantofii, undeva, pe un drum din Tesalonic. Se iau în vorbă și devin prieteni. Acesta îi vorbește despre dragoste, pe care i-o și arată în fapt. Îi dă speranță și mângâiere. Îl călăuzește spre Biserică și îi deschide orizonturile duhovnicești. Tânărul se face monah la o cunoscută și binecuvântată mănăstire cu frați aleși. Devine slujitor al tuturor, ultimul dintre ultimi, de bunăvoie. Se bucura și se desfăta de slăvirea fraților săi ca de propria lui slăvire. Se bucura cu adevărat de harismele și reușitelor tuturor celorlalți. Își găsise locul, își descoperise sinele, Îl întâlnise pe Dumnezeu. Noul său nume era Chiril.

Sunt cel mai fericit om din lume, obișnuia să spună, îndatorat lui Dumnezeu până peste cap.

Gura lui slavoslovea necontenit pe Dumnezeu. Avea și o voce prea dulce și o memorie foarte bună. Cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mănăstirea devenise universitatea lui. Cânta la strană din preaplinul inimii, nu atât din corzile vocale și din buze. Te bucurai să îl vezi și să îl asculți. Prețuise chipul lui Dumnezeu în el așa cum puțini au făcut-o, și strălucea de harismele asemănării cu Dumnezeu în chip vădit și tainic. Înțelegeai că părintele Chiril era mult mai mult decât arăta. Era ca un copil de 60 de ani… Un înger cu acoperământ materialnic.

Subiectul lui preferat de discuție era Împărăția lui Dumnezeu și dorința lui vădită de a termina cu nedesăvârșirea acestei vieți și de a trăi în plinătatea celeilalte. Părtășia la fericirea veșnică, vederea fără sfârșit a slavei lui Dumnezeu, trăirea lumii dumnezeieștilor făgăduințe, ziua a opta cea neînserată, auzirea ”cuvintelor de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12:4), comuniunea îngerilor, descoperirea harului Sfinților, arătarea tainei Născătoarei de Dumnezeu, biruirea celor stricăcioase și vremelnice, toate acestea alcătuiau singura lui desfătare. Orice spunea, încă și cele cu privire la inevitabilele treburi cotidiene, era ”plăcut, dres cu sare” (Col. 4:6). Părintele Chiril respira viață, nu moarte.

Toți în obște îl adorau cu uimire nemărturisită. El tânjea cu mare dor să plece din această lume, deși nu spunea acest lucru cu ușurință. Se simțea ”străin și călător pe acest pământ” (1 Petru 2:11). Avea dorul curat după Dumnezeu și după moartea care îl va uni deplin cu Dumnezeu. Relația lui cu moartea era una prietenoasă, în sensul că era foarte familiarizat cu ea. Inima nu îi era lipită de această lume, de aceea și aspectul lui exterior era peste măsură de simplu, purta o rasă veche, căpătată de la altul.

imag in

Venea când și când și mă vizita la metocul Înălțării Domnului unde slujeam, totdeauna aducându-mi binecuvântarea Starețului mănăstirii. Aducea și mici daruri, ca binecuvântări: struguri, migdale, pastéli, câte-o ciocolată și vreo cărticică. Nu venea niciodată cu mâna goală, totdeauna cu inima plină. Îndată ce primea binecuvântare, psalmodiá ceva potrivit cu momentul liturgic, iar apoi gura lui cea slavoslovitoare începea frumoasele povestiri din viețile Bătrânilor pe care îi cunoscuse, tâlcuiri ale pasajelor din psalmii pe care se întâmpla să îi studieze sau să îi asculte și îl impresionaseră, idei și comentarii patristice, referiri impresionante la vieți de sfinți, aprofundări ale înțelesurilor Scripturii. Și încheia cu subiectul său iubit – descrierea Împărăției lui Dumnezeu. Era un șuvoi de teologie izvorâtă din trăire. Toate acestea, cu mult dor și adâncă smerenie.

Starețul mănăstirii, părintele Leontie, a adormit întru Domnul cu totul pe neașteptate. A fost dus la Secția de Terapie Intensivă, înainte de a mai apuca cineva să îi fie alături, fără să își dea cineva seama de ce se petrece, nici măcar infirmierele. Nimeni nu își închipuia că va muri. Un om măreț, tainic. A luat cu el cât har i-a dat Dumnezeu și a lăsat în urmă, celor care îl cunoscuseră, amintirea unui sfânt necunoscut, dar foarte mare, simțirea unei sfinte atingeri a lumii celor nevăzute. Nimeni nu știa cum trăise, nici chiar părintele Chiril, care îl iubea peste măsură, iar chilia lui se afla chiar alături de cea a părintelui Leontie. Până azi rămâne necunoscut, taină nedescoperită. Totuși taină. Desăvârșită deșertare de sine, plinătate a harului!

La slujba de înmormântare, părintele Chiril, într-un colț, arăta zdrobit. Nu ridica privirea. Îl înțelegeam: rămânea din nou orfan. Din nou, pe neașteptate, lipsit de orice sprijin omenesc.

La sfârșit m-am apropiat de el, crezând că ar trebui să îi spun un cuvânt de mângâiere.

Te-am văzut, părinte Chirile, cu sufletul zdrobit în timpul priveghiului. Din nou orfan, acum mai mult decât prima oară.

Nu este tocmai așa, părinte. Acum am dobândit în cer mijlocitor de categoria întâi, un adevărat apărător.

Înțeleg însă și golul pe care îl simți, am continuat. Ce să facem? Ne va lipsi. Te priveam în timpul priveghiului, erai plin de gânduri.

Nu există gol. Gol aduce doar lipsa lui Dumnezeu, nu fireasca destinație duhovnicească a oamenilor. ”Patria cea dorită dăruiește mie, fă-mă din nou cetățean al raiului”, a rostit el psalmodiind ușor. Fie Împărăția lui Dumnezeu este patria cea dorită și rai, și prăznuim pentru cel care o moștenește, fie toate acestea sunt niște exagerări și cuvinte goale, și atunci suntem vrednici de plâns pentru drama noastră.

Nu poți să îți închipui, părințelul meu, cât de mult am râvnit azi să fi fost eu în locul părintelui Leontie. Mă gândesc la primirea pe care i-au pregătit-o cetele îngerești, la tainele cele ”față către față” de care acum se desfătează, iar sufletul meu prăznuiește pentru slava lui. Închipuie-te printre îngeri, printre slăviții cuvioși, printre sfințiții mucenici însângerați pentru Hristos, alături de Apostolul Pavel, cu Cinstitul Înainte-mergător, cu Marele Vasilie, cu Ioan Gură de Aur, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu vederea Mielului Celui înjunghiat. Dumnezeul meu! Iar noi aici bocim? zise.

Acum, că e proaspăt sosit în cer, l-am rugat de mii de ori să ne deschidă și nouă drumul. Cred că îl va asculta Dumnezeu. Cu siguranță are îndrăzneală la Dumnezeu.

Într-o săptămână, părintele Chiril face icter. Îl ducem la spital. Încep analizele: cancer avansat la ficat, fază galopantă. Fulger în vreme cu soare. Chirurgul, un prieten al nostru apropiat, decide să îl deschidă imediat. Este tot plin de cancer. Nu își crede ochilor, face două-trei extracții și îl închide.

– Îl pierdem pe părintele, îmi spune medicul. Situația e cât se poate de rea. Nici două luni nu mai apucă. Îi vom facem câteva chimioterapii, ca să spunem că am făcut și noi ceva, poate mai apucă și a treia lună.

Mănăstirea, tulburată. Nimănui nu-i vine a crede că Starețul Leontie a plecat, să îi adune pe părinți Sus în Cer. Să ia pe alții, ziceau, nu pe părintele Chiril. Acesta însă este înștiințat de boala lui și strălucește de bucurie.

Asemenea dar, nu mă așteptam! Mă înțelesesem cu părintele Leontie ca acela care va pleca primul dintre noi să îi facă invitație și celuilalt. Trebuie că a găsit îndrăzneală la Dumnezeu. De aceea a și făcut minunea. Ați văzut? ”Cereți și vi se va da”. Dacă vreți, puteți și voi să cereți!

Noi, îi zice părintele Gherontie, vom cere să nu pleci sfinția-ta. Și să vezi unde vor merge rugăciunile tale!

Eu acum am ”canceraș” la ficat, mă aflu deja pe pista de decolare, cu motoarele aprinse. Nu mă mai ține nimic.

Mă omoară! vorbea de unul singur părintele Gherontie. Nu poate nimeni să îl convingă să înceteze cu aceste rugăciuni ale lui! Nu se poate, avem nevoie de el aici, jos! Cu toții trebuie să facem rugăciune, ca să nu îl asculte Dumnezeu. Adică, Dumnezeu face ce vrea părintele Chiril? La urma urmei, Cerul e plin de Sfinți. Ce ne facem dacă de aici ne pleacă toți, unul după altul?

M-au sunat și pe mine să mă rog pentru Gheronda Chiril. Eu unul îmi găseam desfătarea în acești părinți. Ce duh minunat! Ce cuget liber! Ce stare înaltă!

M-am dus să-l vizitez la spital.

Părinte, te văd bine, îi zic.

Așteaptă puțin și voi fi și mai bine. Măcar de nu mi-ar face pagubă părintele Gherontie. S-a pus să mă țină aici, jos, și problema e că el știe să se roage și îndeobște îl aude Dumnezeu. A ridicat toată lumea la rugăciune. Cred însă că eu voi birui. Pe de altă parte însă, problema e că el face rugăciune pentru altul, câtă vreme eu fac pentru mine. Spunea părintele Trifon că rugăciunile pentru ceilalți sunt mai puternice. Dar cum să o scoată la capăt păcătosul de Chiril cu toți aceștia? Sunt mulți și virtuoși. Nu faci și tu vreo rugăciune să ne descâlcim puțin?

Te rog mult, când ceilalți vor fi pierdut jocul, aș dori să vii lângă mine să îmi citești tu rugăciunea de ieșire a sufletului. Data viitoare când vii, adu și Molitfelnicul, de probă. Eu închid ochii, pun mâinile cruciș pe piept și începem amândoi slujba priveghiului… ”Încă ne rugăm pentru odihna robului lui Dumnezeu Chiril monahul, păcătosul, și pentru iertarea păcatelor lui celor de voie și celor fără de voie”, spunea plin de bucurie și dispoziție slavoslovitoare.

Au trecut cele două luni, au trecut chiar patru ani încheiați. Părintele Chiril nu putea să creadă că a intrat în avion și s-a anulat zborul. Pentru toate era de vină mult iubitul părinte Gherontie. Până la urmă, pe acela l-a ascultat Dumnezeu, și pe cei care l-au sprijinit cu rugăciunile. Dar părintele Chiril nu se lăsa.

Poate că a câștigat în prima fază dragostea părintelui Gherontie, dar există și părintele Leontie, iar Leontie este chiar în cer. I-am cerut asta ca favoare, atunci când nimeni nu credea că va pleca de lângă noi. La un moment dat, îl va asculta și pe acesta Dumnezeu, spunea Chiril zâmbind.

Era Ajunul Crăciunului. A cerut să ne vedem. Sufletul lui zbura ca îngerii, buzele lui neîncetat slavosloveau, chipul îi strălucea, inima i se lărgise în revărsarea harului. Sănătatea îi părea în stare foarte bună.

Cred că ne apropiem de ceasul nostru, simt că numărătoarea inversă, oriunde ar fi, va începe. Iar plecarea, de data aceasta, va avea loc cu racheta. Dintr-o lovitură, și afară. Ca să nu mai apuce Părinții să îmi strice planul. De data aceasta biletul are și garanție. Avem și noi suflet, m-a încredințat el într-un chip încântător. Numai tu să nu îmi strici planul! Te vreau aliat! Ce folos să mai stăm în această lume, câtă vreme există cealaltă?

Îndată după praznic, părintele Chiril ceva a pățit. A amețit, a simțit dureri puternice, l-au dus la spital. Se părea că mersul sănătății lui îi deschidea drumul către dorirea sufletului. Era plin de metastaze. Veștile le-a aflat de la mult iubiții lui… inamici, care nemângâiați, îl vizitau, protestând la cele întâmplate. Cu un zâmbet prea dulce, a primit vestea. Și-a făcut semnul crucii și a scos un ”Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea adâncul inimii, ca și cum ar fi zărit pământul făgăduinței după 40 de ani de rătăcire în pustie, ca și cum s-ar fi ridicat din nou în picioare precum paraliticul de 38 de ani din Evanghelie.

Din acea clipă a încetat cu glumele și a început cea mai intensă pregătire. Își asigurase deja biletul și trebuia să se îngrijească cât mai bine de plecarea sa. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu. Dragostea lui pentru Dumnezeu și credința lui ajunseseră la o tensiune înaltă. Părintele Chiril mai avea puțină respirație pentru lumea aceasta și își pregătea răsuflarea adâncă pentru cealaltă, pentru cea adevărată și veșnică.

M-a înștiințat să iau Molitfelnicul și să merg să îmi împlinesc înțelegerea noastră, să îi citesc rugăciunea de ieșire a sufletului. Era miercuri, dacă îmi aduc bine aminte, 7 ianuarie. Am luat cu mine și o cruce de argint cu părticele din Cinstita Cruce, închinată Mănăstirii Simonos Petras de Mitropolitul Arsenie în anul 1692, după cum scria pe spate. În cei aproape zece ani de când slujeam la metocul Înălțării Domnului, adesea m-am închinat la ea, arareori dădea însă bună mireasmă, cu mult discernământ, mai ales în ziua Înălțării Cinstitei Cruci sau la închinarea Crucii.

Am luat-o cu mine ca binecuvântare, am scos-o din răcliță și am sărutat-o. Nu răspândea deloc bună mireasmă. Am pus-o într-un săculeț de catifea și am plecat la spital.

Pe la 10:30 dimineața eram lângă patul lui. Așteptam să vină și sora lui. Gheronda Chiril zicea că va pleca de ziua Cinstitului Înainte-mergător. Cerurile deschise, Înainte-mergătorul în cea mai înaltă cinstire, Sfânta Treime la Arătare, părintele Chiril întru toate pregătit – tot ceea ce trebuia pentru plecare!

Comunicarea cu lumea simțurilor i se rupsese. Era adâncit în rugăciune, dar arăta și o anume neliniște. Din când în când repeta: ”Amin, da, vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20). Am scos crucea din săculeț, ca să se închine. Erau de față directoarea spitalului, o soră infirmieră și doi părinți de la mănăstire. Și-a făcut semnul crucii. Ne-am închinat cu toții.

Cum îți e, părintele meu? Cum ești? Îți e greu? Putem face ceva pentru tine?

Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aștept doar pe Maria (sora lui) și îndată, apoi… lansarea. Deja sunt în estradă și a început numărătoarea inversă. Nu îmi pare rău de voi, pentru că nu ne despărțim. Pur și simplu, unul câte unul, mergem în ”casa Tatălui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…”, și glasul i s-a stins.

Când să citesc rugăciunea? Să dau binecuvântarea? am întrebat.

– Nu încă. În scurt timp îți voi spune.

A trecut puțină vreme de tăcere. Au mai venit doi părinți. Părintele Chiril părea că nu mai percepe nimic în jur. Unul, părintele Eustatie, s-a apropiat de urechea lui și i-a spus tare:

”Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Căci nu voi înceta vreodată să spun aceasta…”, iar celălalt, părintele Stavrianós, a completat:

 ”pentru toate cele ce s-au făcut mie”.

Părintele Chiril deschide ochii și încet, abia auzit, îl corectează:

”Pentru toate câte se fac mie”. Are însemnătate acest amănunt.

Îmi face semn să mă apropii.

Fii atent la el, e foarte bun, îl iubesc mult, dar e omul părintelui Gherontie. Să nu ne strice treaba, chiar acum,în ultima clipă. Și zâmbește în neliniștea lui.

Erau încântătoare aceste unice schimburi de replici în sfințenia și simplitatea lor. Trăia veșnicia și îmbrățișa cotidianul. Vorbea perfect amândouă limbile. Ultimele lui clipe!

Se scufundă întru sine! În jurul lui tăcere. Ce să spui în acest ceas, lângă un asemenea om? Toți stăm cu teamă. Puțini oameni, mulți îngeri. Ora lumii create a ajuns la amiază, 12 fix. Veșnicia însă își reglează propriul ceas, un ceas fără indicatoare și fără numere. Fără timp! Fără sfârșit!

Părintele Chiril pare că nu mai comunică. Răsuflarea îi este grea. Respirația abia sesizabilă. Vederea feței, îngerească. De mai bine de jumătate de ceas nu a mai spus nimic. I-a rămas doar ultima suflare. Așa părea…

Nu tocmai. Face un semn. Ceva vrea să spună.

Își apropie palmele deschise una de alta.

Să citesc rugăciunea? întreb.

Face un semn aprobator.

Îmi pun epitrahilul și încep psalmii slujbei pentru muribund. Minunată, dar înfricoșătoare slujbă! Își mișcă încet buzele urmărind înțelesul cuvintelor și încearcă să-și facă semnul crucii la momentele potrivite. După ce am citit toate canoanele – îmi spusese să citesc tot – s-a liniștit. Am citit și rugăciunile și am făcut otpustul. I-am dat epitrahilul să îl sărute. Cu nemăsurată evlavie, în adâncirea lui, atinge cu buzele mâna mea. El a sărutat mâna preotului, iar eu am simțit că m-a atins un sfânt. M-am aplecat și l-am sărutat. O icoană vie! Un om ”nu din lumea aceasta”.

Își mișcă buzele, ca și cum ar vrea să se închine la ceva. Îl întreb dacă vrea Cinstita Cruce și dă aprobator din cap.

Scot din nou crucea din săculeț. O sărut mai întâi eu. Scoate minunată bună mireasmă, puternică. Nu scot nici un cuvânt. O ofer spre închinare sfântului lui Dumnezeu, își deschide ochii, face semnul crucii, o sărută, o lacrimă îi brăzdează obrazul și se scufundă pentru totdeauna în tăcere. În scurt timp își dă și ultima suflare și alunecă spre lumea fericitei veșnicii, spre pământul celor blânzi…

S-au închinat toți cei de față cu evlavie și ne-am făcut cu toții părași harului Crucii și din binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Mai înainte de aceasta nimeni dintre noi nu simțise vreo bună mireasmă. Acum toți, fără deosebire, simțim una intensă. Dumnezeu și-a arătat bună plăcerea. Omul s-a odihnit – în adevăratul înțeles al cuvântului.

”Drepții vor trăi în veac și pomenirea lor din neam în neam”.

Sursa: pemptousia.ro / textul a fost publicat în numărul 133 al periodicului Orthódoxi Poreía, ianuarie-februarie 2012.

Înaltpreasfinţitul Nicolae
Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Notă biografică:

Mitropolitul Nicolae Hadzinikoláou s-a născut în 1954 în Grecia. A absolvit Facultatea de Fizică din Thessalonic, iar după satisfacerea serviciului militar a făcut masteratul şi doctoratul în fizică la Harvard, unde mai târziu a fost profesor. Iniţial a fost preocupat de invenţia unor aparate medicale, colaborând cu mai multe universităţi de medicină din lume, după care a fost cercetător la NASA. Tot în SUA a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Boston, iar la întoarcerea în Grecia a susţinut la Thessalonic teza de doctorat în Teologie. În 1989 este tuns în monahism şi hirotonit preot, slujind la metocul Mănăstirii Simonos Petras din Athena. În 2004 este ales şi hirotonit mitropolit în Biserica Autocefală a Greciei.

IPS Nicolae este director al „Centrului de Etică și Deontologie Biomedicală” din Atena și președintele Comisiei de Bioetică din Sinodul Bisericii Ortodoxe al Greciei.

Cuvânt de laudă – Ce se referă pe scurt la toţi Cuvioşii şi Sfinţii Părinţi care au strălucit în Sfântul Munte Athos [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Astăzi e sărbătoarea celor drepţi. Veniţi toţi, toţi oamenii drepţi, să ne adunăm, că azi e sărbătoarea călugărilor, ca şi a tuturor celor din Biserica lui Hristos. Voi, mulţimilor de călugări şi voi cei din lume, sărbătoriţi împreună, căci astăzi e zi nouă de pomenire a tuturor sfinţilor părinţi atoniţi. Voi, toţi călugării din Sfântul Munte, cântaţi cântece împreună, căci aceşti părinţi sfinţi s-au arătat apărătorii şi binefăcătorii noştri, a celor din Sfântul Munte. Deşi au trăit în trecut, amintirea lor e nouă, căci recent au fost canonizaţi. În vremea noastră, pentru motive drepte şi bune, cinstim amintirea lor într-o sărbătoare. Precum toţi drepţii părinţi din Sinai şi Rait, care au fost măcelăriţi de necredincioşii arabi şi de rău credincioşii latini, au sărbătoare pentru pomenirea amintirii lor, aşa trebuie să fie o zi de sărbătoare pentru toţi părinţii de pe Sfântul Munte, care au devenit binefăcători a nenumărate lucruri bune.

Cum sărbătorim pe toţi sfinţii călugări în Sâmbăta Brânzei – pe cei din Libia, Egipt şi Teba – şi nu-i lăudăm pe cei ce au trăit pe Athos, pe cei ce au fost binefăcătorii, apărătorii şi dăruitorii noştri? Ne-au binecuvântat pe noi nu numai prin sfatul lor, dar şi prin lucrările lor. Cât au trăit, ne-au folosit şi trupul şi sufletul; după adormirea lor, au continuat să fie binefăcătorii noştri cereşti.

Aceşti de trei ori binecuvântaţi drepţi părinţi au locuit mai înainte pe sălbaticul Athos şi l-au transformat într-o grădină supusă şi minunată. Ei au transformat Muntele Athos, un pustiu de nelocuit, într-un pământ al sfintelor lavre, al mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor strălucitoare şi au înzestrat toate aceste locuri cu bogăţia bunurilor, pentru mângâierea nevoitorilor care vor veni după ei. De asemenea, ei au umplut mănăstirile cu o mulţime de monahi, aşa că pe pământul unde mai înainte fuseseră numai fiare sălbatice şi balauri, acum sunt oameni raţionali care se străduiesc să imite ostile îngereşti netrupeşti. Într-adevăr, ei se aseamănă cu oastea îngerească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, care a spus: «Aceasta este oastea lui Dumnezeu» (Facerea 32, 2) şi confirmată de Sfântul Efrem Sirul care spunea că: «Aşa cum sunt cetele de îngeri, aşa sunt călugării, o ceată de oameni care-şi ţin mereu minţile la Dumnezeu».

Ca florile înmiresmate şi ca pomii ce produc roade minunate, aici, în acest loc, aceşti părinţi sfinţi au creat alt rai, duhovnicesc. În peşteri şi în vizuini, în văi şi pe dealuri, de-a lungul coastelor acestui munte, ei, precum îngerii, s-au nevoit ca şi cum ar fi fost alt cer. Acolo unde înainte erau auzite numai strigătele animalelor sălbatice, acum se aud pretutindeni imne îngereşti, cu laude aduse Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi pot spune de asemenea că aceşti binecuvântaţi oameni drepţi, părinţi iubitori ai fiilor lor duhovniceşti, au lăsat în urma lor, pentru noi, învăţăturile lor, modelul lor, sfaturile lor, ca moştenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulţi călugări pe dreapta cărare a mântuirii, şi după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovniceşti, spre viaţa veşnică. Ca nişte buni păstori ei au continuat să vegheze asupra turmei lor, apărându-ne în fiecare situaţie, prin neîncetate mijlociri înaintea lui Dumnezeu.

Aceştia sunt sfinţii părinţi care s-au luptat pe orice cale, în acest loc sfânt, să-I placă lui Dumnezeu şi să crească astfel în sfinţenie. Ei trebuie sărbătoriţi împreună, în aceeaşi zi, lăudaţi cu aceleaşi imne duhovniceşti şi pictaţi pe icoană împreună, deoarece au fost fraţi în duh, cu aceeaşi schimă, având aceeaşi credinţă. Unii au fost ierarhi şi drepţi, alţii duhovnici şi martiri, unii izvorâtori de mir, mulţi necunoscuţi, care şi-au sfârşit vieţile în chinovie sau în pustie, în timpul perioadelor trecute, pe Sfântul Munte. Noi îi numim aghioriţi şi, sigur, dumnezeiescul David vorbea şi despre ei când spunea: «De vor păzi fiii tăi legământul Meu şi mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăţa pe ei, şi fiii lor vor şedea până în veac pe scaunul tău» (Psalmul 131, 12).

Astfel, în zilele cele din urmă, aghioriţii au hotărât unanim să sărbătorim amintirea sfinţilor o dată pe an. Deci, nu ştim de ce lucrul acesta a fost trecut cu vederea de înaintaşii noştri. Noi, iubitorii lor fii de astăzi, corectăm omisiunea şi stabilim sărbătoarea din trei motive:

Primul e acela că sunt nenumăraţi părinţi ştiuţi şi neştiuţi, care până astăzi nu au avut imne de laudă scrise pentru ei. În această zi de sărbătoare putem să-i cinstim şi să-i sărbătorim cum se cuvine.

Al doilea motiv e acela că, dacă nu-i cinstim pe toţi cu o sărbătoare comună, vom apărea ca nişte copii nerecunoscători faţă de părinţii, dascălii, binefăcătorii şi îndrumătorii duhovniceşti în a căror mănăstire trăim, a căror învăţături le citim şi cu a căror pâine duhovnicească ne hrănim. Am putea fi consideraţi, de asemenea, încălcători ai învăţăturilor apostolice, care ne spun că: «Pe cel ce vă învaţă cuvântul lui Dumnezeu, lăudaţi-l, pomeniţi-l pe el ziua şi noaptea, cinstiţi-l, nu ca pe unul care v-a dat viaţă, ci ca pe cel care a devenit cauza bunei noastre vieţuiri».

Al treilea motiv e acela că, această sărbătoare comună a sfinţilor părinţi poate să ne îndemne pe unii dintre noi, monahii de astăzi, să imităm virtutea şi râvna lor, de vreme ce în timpurile noastre virtutea şi asceza au fost neglijate. În schimb, răutatea e în creştere; comportamentul căldicel şi neglijent domină chiar şi printre monahi.

Deci, părinţilor şi fraţilor care v-aţi adunat astăzi la această sărbătoare, ascultaţi cu evlavie şi atenţie aceste cuvinte. Învăţaţi despre aceşti părinţi şi, ca urmare, urmaţi exemplul lor, câştigând răsplata lui Dumnezeu pentru grija şi urmarea voastră.

Aceşti cunoscuţi părinţi drepţi ai noştri, de Dumnezeu inspiraţi, cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu şi fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părţi. Pentru unii din ei, chiar ţările lor ne sunt necunoscute. Dar ştim că toţi au avut o singură ţară, Sfântul Munte, şi au favorizat-o mai mult decât pământurile natale. Acesta este un fapt stabilit fără îndoială, căci, potrivit unui om înţelept, «ţara cuiva e acolo unde poate fi fericit». În această adevărată patrie, mulţi sfinţi călugări au trăit 40 de ani, 50 ori 60, sau chiar mai mult, sau uneori mai puţin, dar toţi au cunoscut bucuria curată şi înaltă a unui cămin adevărat. Şi, plăcându-I lui Dumnezeu, ei au fost îmbogăţiţi cu harismele cereşti ale sfinţeniei.

Din acest motiv se obişnuieşte să fie numiţi nu după locul lor de naştere, de exemplu «Bizantinul» sau «Trapezuntul» sau «Peloponezul», ci după adevărata lor patrie, Sfântul Munte. Astfel avem Petru Atonitul, sau Atanasie al Athosului, precum şi «părinţi aghioriţi» sau «drepţi aghioriţi».

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

chrismon

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

chrismon

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

chrismon

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

chrismon

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

chrismon

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

chrismon

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

chrismon

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

chrismon

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

chrismon

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

chrismon

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Despre sănătatea sufletului. Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

avva Julian (4)

Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufl etului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei V, 19). Are un suflet curat, care oglindeşte cerul pentru nevicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fi i în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria sufl etului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufl etul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti. Fost-am la început de februarie (A.D. 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune.

LM-85-mic-1-200x277Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Și zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”. Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

avva Julian (2)Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul: „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V, 44).  Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

avva Julian (5)Râvna pentru Dumnezeu

Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă dinvremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește. Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6). De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai -nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda”. Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că „în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: „Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că „prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov IV, 4). Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele pe care mi le-a spus mie avva Iulian, eu îndrăznesc să cred că el este unul dintre „cei desăvârșiţi, care nu vorbesc de la ei, ci grăiesc numai ce le dă Duhul”…

Text şi fotografii de George Crasnean
Sursa: Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Julian