Category Archives: Sfinți mucenici athoniți

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Cuviosul Nou-Mucenic Ghedeon de la Mănăstirea Caracalu (30 decembrie / 12 ianuarie)

gedeon

Cuviosul Ghedeon a mărturisit în localitatea Týrnavos din Thessalia, pe data de 30 decembrie a anului 1818.

Sfântul era originar din satul Kápurna de lângă Makrynítsa Pelionului. Provenea din părinţi evlavioşi şi era primul născut din cei opt copii ai familiei. Numele lui de mirean era Nikolaos. Pentru că în Kápurna dările erau prea mari, tatăl lui a fost nevoit să se mute cu familia în alt sat, unde putea să îşi chivernisească mai bine cele de trebuinţă vieţii. Sfântul era pe atunci în vârstă de 12 ani.

Mama sa avea un văr care era băcan în Velestíno. Acesta l-a cerut pe micul Nikolaos ca să-i fie ajutor la magazin. Şi, într-adevăr, copilul muncea cu multă hărnicie. Un oarecare turc pe nume Ali, care obişnuia să cumpere de la băcănie, l-a văzut pe micul Nikolaos că era deştept, muncitor şi ascultător şi l-a cerut de la unchiul lui pentru un an, ca să slujească în haremul lui, de vreme ce băiatul era încă mic de vârstă. Unchiul a refuzat, spunându-i să meargă să îl ceara de la mama lui. Turcul s-a dus la părinţii copilului şi după o săptămână s-a întors mânios că a fost refuzat; atunci l-a înşfăcat cu forţa pe micul Nikolaos şi l-a luat la casa lui, ca să-i servească în harem.

După un an de zile tatăl lui a venit şi l-a cerut înapoi pe Nikolaos de la Ali. Acesta i-a răspuns: ”îl am pe fiul meu în război şi, îndată ce se întoarce fiul meu, poţi să vii să îl iei pe-al tău”. După câteva zile, s-a întors fiul turcului din război, l-a văzut pe băiat şi i-a spus tatălui său: ”Unde l-ai găsit pe aceste pui de creştin care slujeşte în harem? Nu se cade ca un creştin să slujească în harem. Aş vrea să îl tăiem împrejur, iar eu să-i fiu naş şi să  îl avem în harem pentru totdeauna. Şi a început îndată necredinciosul să îl ia cu binişorul pe Nikolaos şi să-l amăgească. În cele din urmă, prin vorbe bine ticluite, dar şi pentru că Nikolaos era încă foarte tânăr, a reuşit să îl facă să se lepede de Hristos şi să devină musulman.

După două luni însă, copilul şi-a simţit căderea, s-a căit şi a plâns cu amar.

Într-o noapte a reuşit să fugă pe ascuns de la turci şi să meargă la casa părinţilor lui. I-a povestit tatălui păţania sa, spunând: ”am păcătuit, am păcătuit, dar de acum încolo nu vreau să mai fiu turc şi nici să mă mai numesc turc”. Nefericitul tată i-a răspuns cu lacrimi: ”eu, Níko al meu, sunt om sărac, nu am bani ca să te ascund undeva. Mâine noapte te voi duce cu calul la Keramídi şi mă voi întoarce cu o încărcătură de peşte de la lacul Kárla, ca să nu le dau de bănuit turcilor. Tu să încerci să mergi în Sfântul Munte. Acum, eu întorcându-mă, cine ştie cum o voi găsi pe mama ta şi pe fraţii tăi, pentru că am aflat că turcii se pregătesc să ne omoare. Dar să murim şi noi pentru Hristos”.

Acolo, la Keramídi, Sfântul a fost găzduit de o rudă a lor, monahie, care l-a dat unor constructori să muncească ca ajutor. După puţine zile, grupul de constructori a plecat cu corabia în Creta şi Nikos s-a dus cu ei. Din nefericire, însă, aceştia se purtau urât cu el, de multe ori bătându-l fără milă. Aşa că a plecat de la ei şi mergea doar prin pădure. Într-o zi a ajuns la un paraclis unde se slujea liturghia. Preotul l-a văzut că este străin şi într-o stare jalnică, s-a apropiat de el, iar Nikolaos i-a povestit viaţa lui. ”Nu mai plânge, fiule!”, i-a spus atunci preotul. ”Eu am avut un singur fiu care a murit cu puţine zile în urmă. Dacă vrei, te înfiez eu”. Cu multă bucurie, Nikolaos a primit propunerea preotului şi a mers cu el acasă, unde şi preoteasa l-a primit ca pe copilul ei. Aşa trăia fericit în casa preotului, învăţând arta ţesutului, pentru că şi preotul îşi câştiga pâinea din această lucrare.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

După trei ani însă, din păcate, preotul a trecut la Domnul, iar preoteasa, pentru că nu putea să îşi chivernisească singură cele ale traiului, având şi două fiice, i-a dat binecuvântarea lui Nicolae să plece şi să îşi caute singur norocul. Sfântul i-a pus metanie plângând mamei sale de suflet şi a plecat.

Cutreierând Creta cu un alt tovarăş cam de aceeaşi vârstă, s-au hotărât să meargă împreună să se închine în Sfântul Munte. După ce au ajuns cu corabia în Dafni, s-au despărţit, iar Nikolaos a început să meargă din mănăstire în mănăstire şi pe la schiturile Sfântului Munte. În cele din urmă a ajuns la mănăstirea Caracalu, unde, după ce şi-a mărturisit căderea, a fost reprimit în Biserică prin Mirungere şi apoi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. A rămas la mănăstire, unde a devenit monah, cu numele Ghedeon. Trăia cu multă ascultare, smerenie, înfrânare şi lupte de nevoinţă peste măsură, pe care doar Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, le ştie, şi plângea neîncetat pentru căderea lui.

După 13 ani de nevoinţă s-a aprins în inima lui dorul de mucenicie şi, cu binecuvântările Părinţilor, a plecat din Sfântul Munte, a venit în Velestíno, unde se lepădase de Hristos, şi se prefăcea că este nebun.

În Vinerea Mare s-a înfăţişat lui Ali, cel care îl făcuse musulman şi L-a mărturisit înaintea lui pe Hristos. Turcul a cerut îndată ca Ghedeon să fie închis şi să fie dus la judecător. În Vinerea Mare, Sfântul, purtând pe cap cunună de flori şi ţinând în mâini două ouă roşii s-a înfăţişat judecătorului şi i-a spus: ”Hristos a înviat!”. Acolo, la judecată, a făcut şi alte fapte nebuneşti, iar judecătorul a poruncit să fie bătut fără milă şi să fie alungat ca unul ce era nebun. Sfântul îi provoca intenţionat, ca să îi facă să îl omoare, dar încă nu era voia lui Dumnezeu. A trăit multă vreme prefăcându-se nebun în timpul zilei, în timp ce noaptea se retrăgea într-o peşteră unde îşi ducea luptele de nevoinţă.

În cele din urmă însă, pentru că prin modul lui de viaţă, dar şi prin cuvintele sale îi provoca pe turci, paşa Belí din Týrnavos a dat ordin să fie arestat.

Sfântul, după ce s-a pregătit duhovniceşte prin taina Sfântului Maslu şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, i-a urmat pe ostaşii paşei la Týrnavos. Înaintea paşei a mărturisit lepădarea lui de Hristos, căinţa lui, întoarcerea la Hristos şi dorul lui de a-şi mărturisi credinţa şi de mucenicie acolo unde s-a lepădat. Auzind acestea, paşa l-a aruncat în închisoare.

În ziua următoare, după ce i-a chemat pe ceilalţi demnitari turci, paşa a poruncit ca Sfântul să fie adus înaintea lui. Şi iarăşi, înaintea tuturor, Sfântul L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos. Aceia au început cu vorbe linguşitoare încercând să îl întoarcă din nou la Islam, dar Sfântul a refuzat, dispreţuind credinţa lor. Atunci l-au condamnat la moarte.

Mai întâi l-au pus la stâlpul infamiei în Týrnavos. L-au adus apoi înaintea paşei care a poruncit să îl mutileze, tăindu-i cu toporul mâinile şi picioarele. Sfântul îşi întindea singur mădularele pe butuc ca să îi fie tăiate, fără să dea nici un semn de frică, fără să arate vreo durere pe chipul lui, încât ai fi zis că un altul suferea, nu el.

L-au lăsat să zacă plin de sânge toată ziua, iar seara paşa a poruncit să îl ridice şi să îl arunce în locul pe unde curgeau apele reziduale ale casei sale. Mucenicul era încă viu. În acel loc plin de necurăţii, Sfântul şi-a dat sufletul.

Creştinii s-au străduit să ia sfintele lui moaşte şi să le îngroape în Biserica Sfinţilor Apostoli.

Îndată, Sfântul Mucenic Ghedeon a început să facă minuni, încă în vremea slujbei de înmormântare, dar şi după îngropare, tuturor celor care se închinau cu evlavie la mormântul lui, la fel şi după mutarea moaştelor lui şi până în ziua de astăzi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Sursa: pemptousia.ro

moni_karakalou-agion_oros

Mucenicii ucişi de catolici la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos (13 mai)

cuviosii-mucenici-ucisi-de-catolici-in-athos-si-in-cipru

Călugării din Georgia au început să se stabilească în Muntele Athos în mijlocul veacului al X-lea, iar mănăstirea georgiană Iviron a fost întemeiată nu mult după aceea.

În acea vreme armate străine invadau Muntele Athos. În veacul al XIII-lea, cruciaţii romano-catolici făceau ravagii prin regiune, iar între 1259-1306 armata personală a papei a devastat Muntele Athos de multe ori. Călugării din mănăstirile Zografu, Vatopedi şi Protaton au fost martirizaţi pentru credinţa ortodoxă, iar călugării din mănăstirea Iviron au avut aceeaşi soartă.

În această perioadă monahii georgieni şi greci se nevoiau împreună în mănăstirea Iviron şi numeroşi monahi tineri ai noii generaţii începuseră să sosească din Georgia.

Cruciaţii au cerut ca monahii din Iviron să se convertească la catolicism şi să accepte primatul papei de la Roma. Însă monahii au mustrat minciunile lor şi au anatemizat doctrina papistaşilor.

Potrivit “Patericului athonit”, monahii din Iviron au fost daţi afară cu forţa din mănăstire. Aproape 200 de monahi bătrâni au fost înghesuiţi ca nişte animale într-o barcă, care a fost ulterior scufundată în adâncurile mării. Cei mai tineri, monahii în putere, au fost deportaţi în Italia şi vânduţi ca sclavi evreilor.

Unele surse spun că această tragedie a avut loc în 1259, în timp ce alţii susţin că monahii georgieni din Sfântul Munte au fost supuşi persecuţiilor catolice timp de patru ani, din 1276 până în 1280.

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: oca.org

Sursa: http://acvila30.ro

Foto: Icoana Cuvioşilor Părinţi şi Mucenici care au fost ucişi de catolici pentru sfânta şi dreptslavitoarea credinţă în Muntele Athonului şi în Cipru (al căror sobor se săvârseste în Joia Sfântului Duh). Aceştia se prăznuiesc însă şi după cum urmează: 22 septembrie – Cuvioşii Mucenici zografiţi / 4 ianuarie – Cuvioşii Mucenici vatopedini / 13 maiCuvioşii Mucenici iviriţi / 19 maiCuvioşii Mucenici din Kadara Ciprului / 5 decembrie Cuvioşii Mucenici din Kareia / în Duminica Sfinţilor Aghioriţi cei 12 Cuvioşi Mucenici cutlumusieni / în Duminica Sfinţilor Aghioriti Cuvioşii Mucenici din Mănăstirea Xenofont.

 

Viaţa şi mucenicia Sfântului Timothei de la Esfigmenu (+1820)

Sfântul Timotei de la Esfigmenu

Sfântul Timotei de la Esfigmenu

29 octombrie
Tracia, sec. XVIII-XIX

Sfântul Timotei a fost un ţăran din satul Kisani, în ţinutul Traciei. Numele său de botez era Triantafilos. Ajungând la vârsta potrivită, s-a însurat, iar după câţiva ani a devenit tată, având două fete.

Familia ducea o viaţă liniştită şi plăcută lui Dumnezeu. Neputând să vadă acest lucru, vrăjmaşul s-a înfuriat şi a făcut tot ce putea ca să strice armonia căsniciei lui Timotei şi a soţiei sale. Astfel, el a aprins pofta unui anume musulman pentru nevasta lui Timotei. Acel musulman, neputându-şi stăpâni patima, a răpit-o cu silnicie. Apoi a izbutit s-o înduplece să se facă musulmană şi a adăugat-o haremului său.

Triantafilos era copleşit de mâhnire de această îndoită nenorocire căzută asupra soţiei sale, care-şi pierduse nu numai căsnicia, ci şi mântuirea, prin păcatul apostaziei. Şi întrucât, sub jugul turcesc, creştinii nu aveau nici un fel de drepturi în astfel de situaţii, el nu avea nici o nădejde să o recapete prin mijloace legale.

Dar dragostea lui pentru ea nu a murit. Astfel că s-a întors către Atotmilostivul Ziditor cu rugăciune stăruitoare, ca să facă cumva spre a întoarce inima soţiei sale la prima ei dragoste. Totodată, temându-se ca fiicele sale să nu păţească şi ele ceva asemănător, le-a trimis să fie crescute de nişte rubedenii.

Între timp, dorinţa lui Timotei ca soţia sa să se întoarcă a crescut. Pe lângă rugăciunea de zi şi noapte pentru ea, el a început să-i trimită şi mesaje tainice prin alţii, cerându-i să se lepede de credinţa musulmană şi arătându-i chinurile veşnice ce îi aşteaptă pe cei ce mor în apostazie.

Cu timpul, rugăciunile lui au fost auzite, căci Tatăl ceresc a aprins în inima ei dorinţa de a se întoarce la felul de viaţă de mai înainte. Acum islamul şi noul ei „soţ” o dezgustau. Venindu-şi în fire, şi-a plâns cu amar păcatele şi a hotărât să ajungă iar liberă.

Ştia că răpitorul ei nu ar lăsa-o să plece cu uşurinţă, aşa că i-a trimis veste lui Triantafilos să se prefacă că primeşte credinţa musulmană şi apoi, prin judecată, să o redobândească de la răpitorul ei. Se părea că nu există altă cale să poată scăpa din harem. Ea i-a mai spus că după ce va scăpa, ar putea să se facă amândoi călugări, spre a se pocăi şi a afla tămăduire păcatelor lor.

Foarte bucuros pentru dorinţa soţiei sale de a se întoarce la Hristos, Timotei a încuviinţat cu plăcere acest plan. El s-a gândit la Sfântul Pavel, care spunea cândva că pentru folosul fraţilor săi iudei ar primi şi a fi anatema de la Hristos (Rom. 9, 3). Deci punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a dus în faţa judecătorilor turceşti şi le-a vestit dorinţa sa de a se face musulman. A fost îndată primit şi după ce a fost tăiat împrejur (după obiceiul musulman), i s-a dat soţia înapoi.

O vreme ei au încercat să trăiască printre musulmani, ţinând în taină credinţa lor creştinească şi toate rânduielile bisericeşti. Dându-şi seama că turcii erau tot mai bănuitori faţă de ei, au fugit în taină în oraşul Enos. De acolo au plecat la Chidonia, unde Timotei şi-a lăsat soţia într-o mănăstire. Apoi s-a dus în Sfântul Munte Athos.

Sf. Mc. Agathanghel de la Esfigmenu

Sf. Mc. Agathanghel de la Esfigmenu

Acolo a intrat în viaţa monahală în Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Pocăindu-se fierbinte de păcatul său de neocolit, s-a osârdit cu vitejie în viaţa monahală. Nu după mult timp, văzând igumenul râvna noului călugăr, l-a tuns cu numele de Timotei. Apoi Viaţa sa povesteşte: „Primind chipul îngeresc (schima mică), şi-a îndoit nevoinţele, şi se afla precum un înger între fraţii Lavrei, împodobindu-se cu neprihănirea şi adânca smerenie. Şi-a împlinit ascultările date lui cu deosebită dăruire şi a trăit astfel în Lavra şapte ani, întărindu-se tot mai mult cu duhul”.

Apoi s-a aflat între călugării din Sfântul Munte că unul dintre ei, Agatanghel, de la mănăstirea Esfigmenu, luase cununa muceniciei din mâinile turcilor. La fel ca Timotei, Agatanghel se lepădase odinioară de Hristos. Acum, asemeni lui Agatanghel, Timotei începea să simtă că şi el trebuie să dea mărturie lui Hristos în acest chip hotărâtor. Ştia însă că trebuie să ceară sfatul înţelept al bătrânilor, spre a se pregăti cum se cuvine pentru chinurile muceniciei.

Astfel, cu blagoslovenia igumenului său, Timotei s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu, spre a fi călăuzit de acelaşi părinte care-l pregătise pe Agatanghel pentru mucenicie. Mergea zilnic la moaştele Noului Mucenic Agatanghel, cerându-i să-l ajute în timpul chinurilor. Apoi Viaţa sa spune: „Cum vom vedea, Sfântul Agatanghel a plecat urechea la rugăciunea lui Timotei, căci inima lui era aşa de înflăcărată de dragostea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, încât nu mai putea să îndure şi dorea să sufere cât mai curând pentru dulcele Domn Iisus”. În sfârşit, stareţul i-a dat voie lui Timotei să-şi arate credinţa în Hristos înaintea stăpânirii turceşti din Adrianopole.

Deci a plecat cu bucurie să îmbrăţişeze mucenicia, pe care a şi primit-o din mâinile turcilor în Adrianopole, la 29 octombrie 1820.

Sursa: „Căsătoria , cale spre sfinţenie”, David şi Mary Ford, Ed. Sophia 2001, pp. 94-96, via tainacasatoriei.wordpress.com

pemptousia05

Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea şi prigonirea Athoniţilor


Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu papismul, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi.

Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot.

Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau.

După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare.

Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.

Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu, am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci.

Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil,  aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:

Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…

Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă.

Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

(Engolpion aghioritic – Calendar pe anul 2004)

Sursa: Graiul Ortodox via http://www.kivotoshelp.gr/pages/aforismenoi.htm / și din http://pneymatiko.wordpress.com

Explicația ultimei imagini: Fotografia este făcută într-o peşteră de pe Muntele Athos în jurul anului 1932, şi publicată iniţial în revista ”Κήρυξ Ορθοδόξων” nr. 132

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte…După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi ApocalipsaMaicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul („Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crăsnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Sinaxa Sfinților Vatopedini (10 iulie), icoană portabilă, Vatopedi, 1849

Sfinţii Mucenici de la Zografu. Ajutorul Maicii Domnului „Prevestitoarea”

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261). În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.

În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu. Numele lor sunt: Toma (egumenul), Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftime, Dometian, Partenie (monahi) şi patru laici. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

***

Fragmente liturgice din Slujba Icoanei Maicii Domnului” Prevestitoarea” şi a Cuvioşilor Mucenici Zografiţi (22 sept)

Veniţi toţi fiii Bisericii de Răsărit să o proslăvim pe Împărăteasa Cerului şi a pământului care din înălţimea Cerului ne priveşte şi spre nevoinţe ne întăreşte, iar răzvrătirile ereticilor ce se scoală asupra noastră le biruieşte şi de unde au venit le întoarce.

Veniţi toţi locuitorii Muntelui Atonului, cei neclintiţi în Ortodoxie, să o proslăvim pe Apărătoarea şi Îndrumătoarea noastră cea minunată, pe Născătoarea de Dumnezeu Cea Pururea Fecioară, care de mântuirea noastră întotdeauna se îngrijeşte şi nu îngăduie să cădem în ereziile cele păgubitoare.

Când latinii, cei scârbitori de Dumnezeu, precum lupii îmbrăcaţi în blană de oaie au năvălit asupra pământului dat sorţi Ţie, Stăpână, atunci un părinte cuvios ce asemeni unui sihastru se ruga înaintea icoanei Tale a auzit glasul Tău, Născătoare de Dumnezeu, vestind acestea: „Grăbeşte-te a merge în mânăstirea ta şi a vesti fraţilor că se apropie vrăjmaşii ”. Îndreptându-se într-acolo, acesta a văzut icoana Ta, de la care auzise vestirea, stând deasupra porţilor mânăstirii şi prin această minune s-au adeverit cele spuse. Pentru aceasta prăznuind în fiecare an amintirea acestei minuni, Te slăvim acum ca pe o Apărătoare a neamului creştinesc şi îţi strigăm cu mulţumire: Bucură-Te, ceea ce prin naşterea Ta neamul omenesc de linguşirea diavolească l-ai izbăvit şi de amăgirea ereticească pururea ne izbăveşti.

Nu numai muntele Atonului, ci şi toate ţările creştine drept-măritoare Te slăvesc, Maica lui Dumnezeu, căci nu i-ai lăsat pe cei molipsiţi de gândirea latinilor să ridice cornul asupra lor şi dreapta credinţă în ele până astăzi nevătămată o ai păzit.

Vestind tuturor slava cea veşnică a cuvioşilor mucenici de la Zografu, care au pătimit de la latini, lumină cerească, ca o cunună prealuminată deasupra Bisericii spre pomenirea lor o ai ivit, Doamne, ca auzind aceasta dreptcredincioşii, în Ortodoxie să se întărească, iar latinii în înşelarea lor să se ruşineze.

Te mărim pe Tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, şi cinstim chipul Tău preasfânt prin care rătăcirea latinilor o ai vădit, iar pe noi în Ortodoxie ne-ai întărit.

Capul Bisericii este Fiul Tău, Născătoare de Dumnezeu, căci El o a răscumpărat cu cinstitul Său sânge de sub stăpânirea diavolului şi acum, prin păstorii Săi o cârmuieşte. Trufaşii episcopi ai Romei i-au răpit lui Hristos acest drept zicând că se cuvine lor. Pentru aceasta, precum Arie cel fără de minte, sunt despărţiţi de Sfânta Biserică şi partea lor este cu vînzătorul Iuda şi cu cei ce strigau: „Ia-L, ia-L şi răstigneşte-L!”.

Bucură-Te, Doamnă preamilostivă, Prevestitoare preabună. Bucură-Te, apărătoare puternică a Athosului, Îndrumătoarea şi Păzitoarea monahilor. Bucură-Te, ceea ce în timpul nopţii veghezi, păzind cu acoperământ Tău ţările ortodoxe. Bucură-Te, ajutorul tuturor şi mântuirea sufletelor noastre.

O, preaslăvită minune! Icoana Maicii Domnului cea din Aton, fiind vie a grăit prevestind năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta veseliţi-vă monahi ai Atonului şi chemaţi toată făptura să-i cânte Preablagoslovitei: Ceea ce eşti plină de har, bucură-Te, cu Tine este Domnul, Cela ce prin Tine dă lumii mare milă.

Sursă: Textul reproduce file din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă.  Un material de monahul Leontie şi Xenia Tănăsescu-Vlas după izvoare greceşti şi slavoneşti. Preluare de pe Pemptousia.