„Mărturii athonite”, o nouă emisiune în grila Trinitas TV prezintă viața și nevoințele unor monahi români îmbunătățiți din Sfântul Munte

„Mărturii athonite”, o nouă emisiune în grila Trinitas TV prezintă viața și nevoințele unor monahi români îmbunătățiți din Sfântul Munte, începând cu data de 17 septembrie 2023. Ea se difuzează duminica la 18.45 și, în reluare, miercurea la 20.45, însă materialele video vor fi încărcate constant și pe pagina de Youtube a postului Trinitas TV.
Producător Mihai Răzvan Clipici / Realizator Pr Cătălin Dobri.

Pr. Petroniu Tănase
Pr. Dionisie Ignat
Pr. Ioan Guțu
Pr. Dometie Trihenea
sunt părinții despre care ucenici care i-au cunoscut îndeaproape vor da mărturie.

De urmărit:

Mărturii ale teologului ortodox francez Jean-Claude Larchet despre Cuvioșii români athoniți Dionisie Ignat și Petroniu Tănase

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU

„Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi‐a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuiește în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator și Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându‐l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s‐au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au și rămas. Părintele Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 și rânduit duhovnic în 1945. A dobândit de atunci încet‐încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) și înţelepciunea sfaturilor sale duhovnicești, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. Însuși bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obștea sa, mergea la el ca să se spovedească și să primească sfat, și la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped. Firește, pentru monahii români din Athos și pentru numeroșii preoţi și pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăși de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) – pe care îl întâlnisem în 1978 –, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obște. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că așa a putut fi cu o mai mare luare‐aminte la viaţa sa lăuntrică și s‐a putut adânci și mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i‐a sporit străvederea duhovnicească.

În timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbește despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, și nou‐veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie și un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra așezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme și câștigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânși să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să‐și cumpere două pâini pe zi… Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aștepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrișare și de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuși să împlinească așa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic… Amintindu‐și acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l‐a prăpădit munca, și a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor și tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce‐i privește și asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creștini ortodocși. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreștinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica și pe cel mai bun copil. Numai rugându‐se pentru copiii lor pot părinţii să‐i ţină pe calea cea bună. Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbește apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia și izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin și toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, și este foarte ușor. Nu trebuie decât să fii pururea conștient de propria ta nimicnicie, spunându‐ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit și în pământ am să mă întorc.”

Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul și culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbește despre viaţa duhovnicească. Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit‐o toată viaţa sa și nevoinţa aspră la care s‐a supus nu l‐au slăbit, ci, dimpotrivă, l‐au întărit. Orbirea i‐a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie și o lumina care vin din harul sălășluit în el. Smerenia pe care o propovăduiește necontenit, la el nu este o simplă vorbă deșartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârșită simplitate (aplôsis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s‐a făcut pe sine duhovnicește ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor și convingător.”

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL PETRONIU TĂNASE DE LA PRODROMU

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea […] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3] La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din lucrarea :Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. pp. 148-153 (pentru evocarea Pr. Petroniu) și pp.173-175 (pentru evocarea Pr. Dionisie)

Mai multe informații despre carte și cum poate fi comandă găsiți aici: Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Joi, 27 aprilie 2023, va avea loc deshumarea Părintelui Petroniu Tanase, fostul Stareț al Schitului Românesc Prodromu (update: video)

UPDATE: Știrea Trinitas TV: Osemintele Părintelui Petroniu au fost deshumate!

Știrea inițială:

O delegație a Patriarhiei Române va participa joi la deshumarea Părintelui Petroniu Tănase. Ceremonia va avea loc la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.

Din delegație fac parte Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, Arhim. Clement Haralam, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, Părintele Ionuț Corduneanu, Vicar administrativ patriarhal, Părintele Consilier patriarhal Michael Tița, care coordonează Sectorul relații bisericești, interreligioase și comunități externe bisericești al Patriarhiei Române, și Arhid. Dumitru Ojog. Delegația este însoțită de o echipă Trinitas TV.

Deshumarea va avea loc joi, după Sfânta Liturghie arhierească.

La Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei din 28 septembrie 2022, Părintele Patriarh Daniel a anunțat că Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice să-i treacă în rândul sfinților pe părinții aghioriți de origine română Petroniu Tănase și Dionisie Ignat.

Dreptul de a canoniza aparține Bisericii locale unde acea persoană și-a trăit ultima parte a vieții și a trecut la Domnul, a precizat Patriarhul României.

Scopul este ca acești părinți să fie cinstiți în mod deosebit în 2025, alături de „ceilalți 12 sau 13 preoți de mir și preoți de mănăstire care au fost duhovnici și mărturisitori în perioada comunistă”, a explicat Preafericirea Sa. Aceste canonizări sunt pregătite pentru a marca aniversarea a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române.

sursa: basilica / foto credit George Crasnean

Părinții aghioriți români Dionisie Ignat de la Colciu și Petroniu Tănase de la Prodromu au fost propuși pentru canonizare

Se pregătește Canonizarea a doi cuvioși părinți români contemporani care au viețuit in Sf Munte Athos.

Vestea a venit prin Ziarul Lumina din ziua de 28 Septembrie 2022 / un articol de Emilian Apostolescu

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a expus Membrilor Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei textele liturgice care vor însoți propunerea de canonizare a Cuvioșilor Dionisie Ignat și Petroniu Tănase.

Preafericitul Daniel a afirmat: „Aceste texte liturgice au fost compuse în limba greacă de către ucenici a doi părinți români aghioriți de la Muntele Athos, care sunt propuși spre canonizare Patriarhiei Ecumenice de către Patriarhia Română. Dreptul de a canoniza pe cineva aparține Bisericii locale unde acea persoană și-a trăit ultima parte a vieții și unde a trecut la Domnul. Acești doi părinți, români de origine, au viețuit mai multă vreme la Athos: părintele Dionisie Ignat la Schitul Colciu și părintele Petroniu Tănase la Schitul Prodromu. Ei au avut ucenici români, dar și greci. Doi dintre aceștia, greci, care s-au evidențiat prin compunerea de slujbe liturgice pentru sfinți, au acceptat să pregătească textele liturgice în limba greacă. (…) Acești doi părinți sunt apreciați nu doar de români, ci și de viețuitorii greci. Noi dorim să solicităm Patriarhiei Ecumenice să facă trecerea în rândul sfinților a celor doi aghioriți. Este important să facem un gest de scoatere în evidență a acestor cuvioși care sunt foarte populari în Muntele Athos”.

Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)

avva Petronu Tănase (1916–2011)

despre învăţătura de credinţă cea adevărată

Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?

Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.

Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?

V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.

Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!

Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.

Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecută… fiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).

Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.

Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?

E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.

Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.

Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi creștinii nu credem așa ceva!

Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!

Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!

Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!

Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!

Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.

Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.

Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)

Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)

*

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!

Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.

„Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.

Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.

Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).

Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.

Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.

Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.

Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.

Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!

Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.

Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.

Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.

De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).

Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.

Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.

Și ce trebuie să facă creștinul?

Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.

Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.

materia: prisosul şi cumpătarea

Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

nesaţiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.

respirația sufletească a existenței noastre

Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.

Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere. 

raţiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

relaţiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.

În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.

neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

dreapta credinţă # noile eresuri

Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!

Nu grăiţi cu ereticii!

Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.

De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.

Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant

Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!

Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.

Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?

televizorul şi… coliva

Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.

Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.

Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.

necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă

Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.

Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.

Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!

puterea harică a Sfântului Duh

Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?

Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.

Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.

În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.

Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.

Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!

biserici şi catedrale

A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?

Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.

Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.

Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.

steaua şi Crucea

Ce ne spuneți de încheiere?

Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!

Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

Cuvânt înfricoșător de la avva Petroniu Prodromitul (1916-2011)

Cuvânt înfricoșător de la avva Petroniu Prodromitul (1916-2011)

Avva Petroniu avea obicei să rostească un cuvânt de folos la întreaga obşte în serile de duminică. Mai ales în vremea posturilor, zicea:

Să ne nevoim fraților, să ne nevoim. Să ne sfințim vieţile, ca nu cumva să se laude vrăjmașul cu sufletele noastre în ziua mâniei. Că vicleanul diavol va grăi cu neruşinare Domnului la Judecata de Apoi:

„Vezi? Le’ai creat lumea. Le’ai făcut Împărăție. Te’ai și răstignit pentru ei! Și tot mie mi’au slujit!”.

Auzi!? Înfricoșător, cuvioase! Aveți de grijă! Şi repeta: Să nu care cumva să dăm pricină de laudă potrivnicului diavol cu sufletele noastre în fața lui Dumnezeu în Ziua cea mare a Judecății.

Lumea monahilor 125 / 20 Noiembrie 2017
Desen de Nane Crasnean

Amintiri cu și despre avva Petroniu, George Crasnean

de George Crasnean

„Împrieteneşte’te cu cel necruţător cu sine”, a zis avva Pimen. Nu ştiu dacă m’am împrietenit, dar pentru mine avva Petroniu a fost al doilea tată şi mai ales acela care mi’a arătat cum să mă mântuiesc. El m’a învăţat (fără prea multe cuvinte), cum trebuie să’ţi fie petrecerea prin astă lume părelnică, pentru a’ţi arvuni cele ale cerului. Şi a făcut aceasta foarte simplu: în fiecare zi era pregătit să moară! Pentru aceea şi toate celelalte ale lumii le’a dispreţuit cu mare uşurinţă.

Eu nu’mi doresc să scriu frumos despre gheronda pentru că ştiu că viaţa lui a fost peste cuvintele mele şi nici nu va putea vreodată litera să’ncapă ostenelile părintelui Petroniu.

În vremurile acestea îmbuibate tuturora ni se pare că sfinţii sunt doar noţiuni abstracte ori bătrâne zugrăveli în frescă. Cu tare mult greu am putea admite că ei trăiesc (ba chiar şi fac minuni) pe lângă noi. Şi aceasta pentru că noi ne dorim să mergem la un sfânt ca la un.. sfânt! Ori măcar ca la un şaman, mag sau vrăjitoare, la care să purcedem atunci când ne mai slobozesc problemele („esenţiale”!) ale vieţii noastre lumeşti. Nu suntem pregătiţi să întâlnim un om (aparent) obişnuit, neavut şi lipsit la culme, cu trupul uscat de aspre nevoinţe, dar cu suflet de crin (după cuvântul părintelui Iustin Pârvu). Că pe cât îşi vestejea avva Petroniu trupul, pe atâta şi înflorea sufletul său. Şi el de multe ori ne îndemna ca şi noi să grijim mai mult de sufletele noastre şi de trupurile altora, iară nu de trupurile noastre şi de sufletele altora.

Cu mult dor am dorit în toată vremea să’l revăd pe avva al meu înainte de ieşirea lui din trup, că întotdeauna îmi ziceam mie: „Este mântuire Doamne Dumnezeule, câtă vreme mai laşi astfel de oameni printre noi”!

A fost un călugăr care n’a gândit răul, monah însingurat printre fraţi, dar cu bună-voia lui s’a înstrăinat (şi a dobândit astfel odihnă), căci a ţinut mult la cuvântul avvei Alonie: „ eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume”… Că el de fapt, spre mântuire fugea de oameni şi dintre fraţi.

Mi’a spus mie odată avva că am o sarcină care duce la mândrie şi pentru aceea să port de grijă ca scriitura să’mi fie ziditoare (că destui sunt cei care dărâmă prin literă) şi să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug, ci „să scrii întotdeauna cele ce sunt în inima ta”! Şi pe cât îmi şade în putinţă, mă sârguiesc a face… ascultare (deşi nefericit sunt eu că m’am deprins a întreba şi asculta şi nu fac cele bune ce aud şi văd!).

„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Îşi fac griji pentru pensii, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup.

Dar lumea este oarbă şi nu’şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dumnezeu este Cel care’l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care’i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că’l va învia şi’i va da Împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

„Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spunea el odată despre primenirile şi modernizările monahismului. „Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dumnezeu. Monahul trebuie să’şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge monahul din lume, ca să’şi întărească duhul-nu trupul-, să moară faţă de aproapele său şi să nu’l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n’o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”. „Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i’am spus eu atunci.

„Da. A început să vină duhul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici în Athos”, a mai zis el cu amărăciune. (Îmi spusese altădată, când l’am întrebat ce şi’ar dori mai mult la vremea aceea, că ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sfântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului! „Atuncea plecai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului şi te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neîmprăştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină şi într’o oră eşti în Careia. Nici n’ai timp să’ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Astăzi n’apuci să ieşi din schit şi te’ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoarce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”).

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s’a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii , ci a iubit truda mai mult decât odihna. Şi obştea a înţeles şi a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l’a şi urmat în toate.

N’a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i’a fost dat să ucenicească pe lângă vreun bătrân îmbunătăţit. Dar l’a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile şi a făcut cele scrise ele de Sfinţii Părinţi, păzindu’şi sufletul de prihană. Şi, având inimă curată-că nu cunoştea vicleşug cugetul său-lui Dumnezeu i’a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pământească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile.

Pentru aceasta n’a primit nici cei două milioane de dolari pe care i’a oferit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că „nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul se va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră”!

Şi de vor ridica arsanaua, mai „pe urmă le va trebui să meargă la pescuit” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate acestea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu’ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n’a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!”.  

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându’i acestuia prilej a’şi ţese urzelile.

Pentru că el cunoştea pricinile patimilor, suferea mult pentru noi ceilalţi care nu reuşeam să vedem cursele vrăjmaşului. Suferea, ba chiar se mânia cu patimă pe satana când auzea că a biruit acesta pe vreun frate. Ura cu pasiune păcatul şi „se crucea” când era încunoştinţat de vreo nouă „potlogărie” a zavistnicului diavol. I’am spus odată că noi, oamenii, am vrea să împăcăm pe cele lumeşti cu cele cereşti, că n’am renunţa la agonisirea de averi aici pe pământ, dar nici la comorile cele neîmpuţinate ale Împărăţiei lui Hristos…

„Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te şi mântuieşti? Toţi oamenii ştiu ce trebuie să facă ca să se mântuiască, dar nu vor să fie mântuiţi! Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! (Era în mai 2009). Doamne, Maica Domnului!

Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii.

Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…”. I’am răspuns că „vremurile acelea au şi venit deja” şi l’am întrebat ce era de făcut? „Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume. Dar să nu ne amăgim: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Însă de vom pune post şi rugăciune, Dumnezeu nu va lăsa vrăjmaşul să se obrăznicească!”.

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându’se să’i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi’a ales (smerenia), toată viaţa micşorându’se înaintea oamenilor şi potrivindu’şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă el, până în sfârşitul vieţii sale, i’a fost frică de cădere. Povestea părintele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul… „smerenie”! (Lumea monahilor, nr.9/2008). „La măsura lui, nu m’am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşartă!”, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n’a voit a merge la spital, pentrucă zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept şi n’a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i’a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n’a murit, ci a trecut la viaţă.

De mult murise el lumii acesteia! N’a avut decât o singură grijă în ultimile clipe de viaţă: să fie împărtăşit! Şi atunci când mi’am luat rămas bun de la el, cu trei zile înainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul să’l cuminece! Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând”. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnică” şi îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la fericirea veşnică”, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului.

Privea însă moartea ca pe „o poartă spre o fericire ce nu s’ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplită. Toate relele şi necurăţiile lui vor apărea atunci şi cine va putea suferi ruşinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care îl condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici.

Într’un anume fel se poate spune că nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad”.

A iubit neamul acesta şi i’a părut rău că „au intrat românii într’o stăpânire fără Dumnezeu”. Spunea, atunci când România a intrat în UE, că „s’a uitat peste proiectul de constitutţe al Uniunii Europene şi acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu, ori de creştinism”.

Deşi nu şi’a legat cugetul nici măcar de averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe fraţi şi a făcut toate pentru mântuirea lor. Nu le’a cerut vreodată ceea ce el n’a făcut mai întâi. Unora li s’a părut poate prea aspru („dacă aş plăcea însă oamenilor, n’aş fi rob al lui Hristos”- Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru că ştia că doar astfel creşte monahul şi dobândeşte vedere lăuntrică.

„Nu rătăci, ci şezi în chilia ta şi plângeţi păcatele”! Şi el a stat în chilie şi s’a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n’a ieşit din Athos decât o singură dată: la sfinţirea mănăstirii Sâmbăta, întâmplată în 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datorează… ascultării, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l’a poftit să’l însoţească la această bucurie românească!

Într’o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l’am întrebat „cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte este cea naturală”?

A zis că „omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarăşi la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I’a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n’a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l’a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu El.

Cum ne spune şi sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n’are nevoie de completare, nu’i lipseşte ceva, n’are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat’o Dumnezeu.

Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne’o împropriem şi s’o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s’au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmaşului.

Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului”. Şi primul lucru pe care’l face diavolul când intră în om este să’i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău.

Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său.

De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi’era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu’l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne.

Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se’ntâlneşte cu păcatul, acesta nu’l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i’ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

De’asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le’a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit’o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume.

Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite.

Gândiţi’vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n’are cum săvârşi păcatul său care’l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne’a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne’a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor.

Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu’i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături. Dar n’a fost de când e lumea aşa ceva”.

Curat fiind la minte şi inimă el putea să vadă lucrurile „drept”, străin fiind de cele ale lumii…

Aşa fel de om era avva Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu, monah care a ascultat cu plâns de Dumnezeu, pentru care lucru şi Dumnezeu îl asculta pe el… Ferice de tine părinte că te’ai plâns pe tine în viaţa aceasta şi la veşnicie nu vei mai da lacrimă!

Via Lumea Credinței cu mulțumiri lui George Crasnean
Foto Arhiva blogului

Editura Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu Tănase, fostul stareț al Schitului românesc Prodromu

Părintele Petroniu de la Prodromu
Editura Bizantină, 2015 / 640 pag.
ediție îngrijită de Pr. Constantin Coman și Costion Nicolescu

In seria Duhovnici romani contemporani, Editura Bizantina publica o monografie dedicata Parintelui Petroniu Tanase, staretul Schitului romanesc Sfantul Ioan Botezatorul, Prodromu, de la Sfantul Munte Athos. Monografia se inscrie in genul celor dedicate celorlalti mari duhovnici romani contemporani carora, cu ajutorul lui Dumnezeu, editura le-a inchinat si publicat o astfel de monografie: parintele Paisie dela Sihla, parintele Sofian Boghiu, parintele Dometie de la Rameti, parintele Iachint de la Putna, parintele Iulian Stoicescu, parintele Constantin Voicescu,  parintele Alexe Barca, parintele Dimitrie. Am incercat sa realizam o imagine cat mai fidela a personalitatii parintelui adunand la un loc materiale despre dansul si texte ale dansului.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/MTaQY6 ] 

Sub acest generic am inserat cateva materiale care, impreuna, contribuie, la prezentarea biografiei Parintelui Petroniu, dar si a personalitatii sale. Incepem cu o scurta autobiografie care se opreste in anul 1961, din pacate, si care este mai curand destinata autoritatilor din vremea aceea, la care adaugam o scurta cronologie a vietii parintelui. Continuam cu un material destul de bogat semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat in revista Osios Grigorios al Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte, dupa trecerea la Domnul a Parintelui Petroniu. Este un material care include date auto-biografice, incredintate autorului de insusi Parintele Petroniu, dar si numeroase informatii culese de autor de la parintii de la Prodromu despre Parintele Petroniu. Grec fiind, Parintele Damaschin a inceput sa invete limba romana la Schitul Prodromu, apoi a continuat studiul limbii romane pentru o perioada de timp in Romania. L-a cunoscut bine si a avut multa evlavie la Parintele Petroniu, imprumutata si de la parintele sau duhovnicesc, Staretul Gheorghe Kapsanis, unul dintre staretii atoniti de numele caruia se leaga renasterea duhovniceasca a Sfantului Munte in a doua jumatatea a secolului al XX-lea, alaturi de parintele Emilian Simonopetritul si de printele Vasile Kondikakis. Parintele Petroniu nu a iesit prea mult din schit. Avea insa relatii speciale cu Manastirea Grigoriu si cu Manastirea Simonos-Petras, doua din cele mai avansate duhovniceste manastiri din Sfantul Munte. Dintre staretii atoniti greci, parintele Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe Parintele Petroniu si l-a apreciat in mod deosebit.

Am avut bucuria sa-l insotesc pe Parintele Petroniu odata la Manastirea Grigoriu, intr-o minunata si de neuitat calatorie facuta cu barcuta manastirii, ocolind capatul de sud al Sfantului Munte. Cu prilejul vizitei am simtit evlavia profunda pe care i-o purtau parintii de la Grigoriu cu staretul lor in frunte, aratata in cinstea pe care i-a aratat-o si in bucuria cu care l-au intampinat. De altfel, intre Manastirea Grigoriu si Schitul Prodromu a fost o legatura stransa manifestata in gesturi discrete dar consistente. Schitul a fost deseori ajutat de Manastirea Grigoriu pentru nevoile sale materiale. Parintele Petroniu a fost invitat de mai multe ori sa scrie in periodicul Manastirii Grigoriu, Osios Grigorios. La inmormantarea Parintelui Petroniu, Manastirea Grigoriu a fost reprezentata de parintele Damaschin. Am avut iarasi bucuria sa-l culeg de pe drum – dansul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urma cu o masina – si sa parcurgem aproape intreg drumul de la Dafni, portul Sfantului Munte, pana la Prodromu, vorbind despre multe lucruri, dar mai ales rememorand chipul duhovnicesc al celui pe care aveam sa-l petrecem a doua zi la mormant. Cititorul va sesiza diferenta si de vedere si de povestire dintre un grec si un roman. Se adevereste cuvantul parintelui Dionisie de la Colciu, care spunea ca romanii nu au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuti marii nostri duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci. Parintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvantare sa traduc textul acesta si sa-l includ in monografia inchinata Parintelui Petroniu.

Pentru descrierea vietii si chipului Parintelui Petroniu publicam doua dialoguri cu monahi care i-au fost aproape. Intai un dialog  cu parintele Justinian, realizat special pentru aceasta carte. Parintele Justinian este omul care a stat aproape Parintelui Petroniu, ca econom al schitului, toata perioada staretiei acestuia la Prodromu. Nu este de inchipuit prezenta si lucrarea Parintelui Petroniu la Schitul romanesc Prodromu fara parintele Justinian, care a coordonat activitatea gospodareasca si de reconstructie, cu multa credinciosie si devotament fata de Parintele Petroniu si de asezamantul in sine. Un al doilea dialog pe care-l consideram foarte binevenit in aceasta sectiune a cartii este cu parintele Modest, monah al Schitului Prodromu si ucenicul de chilie al Parintelui Petroniu in ultimele luni de viata. Randuit de Dumnezeu sa stea alaturi de Parintele Petroniu in ultima perioada din viata sa, in momentele grele in care sfarsitul incepuse sa devina evident si pana la momentul trecerii la Domnul, parintele Modest a avut prilejul sa-l descopere pe Parintele Petroniu in multe aspecte pe care acesta, din smerenie si din discretia care-l caracterizau, reusise sa le ascunda cu desavarsire de ochii fratilor. A fi alaturi de un mare duhovnic in perioada apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntarii cu moartea, este un privilegiu deosebit pentru orice monah. Parintele Modest a avut bunavointa sa stam de vorba multe ore in legatura cu aceasta experienta a dansului, dialog in care s-au conturat aspecte mai putin cunoscute ale personalitatii Parintelui Petroniu.

In fine, la acelasi capitol al marturiilor despre Parintele Petroniu publicam marturiile celor doi ingrijitori ai editiei de fata. Este vorba de un text-marturie al parintelui Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, care l-a intalnit prima data pe Parintele Petroniu in anul 1979, numai un an dupa sosirea sa la Prodromu si a avut o legatura continua pana la trecerea Parintelui la Domnul. Un al doilea text apartine domnului Costion Nicolescu, care l-a cunoscut pe Parintele Petroniu, a corespondat cu dansul si il are la inima cu multa evlavie. (Coordonatorii editiei).

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că „spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc – numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

În zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

„Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ¹. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

– Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

– Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Cu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

– Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

– Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

– S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

– Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?”

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

– Pictura este cea originală?

– Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

– Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

– Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

– În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

– A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

– Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

– Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

– Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

– Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

– Care este menirea Bisericii?

– Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

– Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

– Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

„Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele”.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

–. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

– Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu”, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii”. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

– Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

– Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

În Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

– Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

– Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

– Cum putem scăpa de patimi?

– Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

– Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

– Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

– Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

– Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

Cea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

– Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

– La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului” (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

– Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

– Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

– Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

– Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

În general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

– Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

– Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

– Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

– Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: „Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

– Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

– Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

– Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

– Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

– Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

– Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

– Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

– Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

– Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

– Drept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

– În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

– Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

Omenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

– Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

– Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

– Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

– Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

– Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

– Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

– Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

– Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

– Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

– Drogurile atacă tot mai mult România.

– Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

– În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

– Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

– Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

– S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

– În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

– Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

– L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

– A fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

– În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

– Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

– Dar politica interesează?

– Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

– Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

– Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

– Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

– Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

– Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

– Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

– Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

– Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

– Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

– Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Rugăciunea părintelui Petroniu

L’am întrebat odată pe avva cum şi pentru ce să mă rog ca să mă fac mai bun. Şi a răspuns bătrânul: „Roagă’te să poţi face bine duşmanilor tăi!”…

Foto credit & text George Crasnean

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, tâlcuită de avva Petroniu Tănase

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă! (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011)

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei…. Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh – cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

Sursa: Părintele Petroniu Tănase, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei”, în Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, pp. 570-581 via e-mail

Creştinismul redus la esenţe. Sfaturile Părintelui Dumitru Stăniloae către Părintele Petroniu Tănase, viitorul egumen al Prodromului

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae după ce ieşise din închisoare şi, rugându-l să-mi dea un sfat duhovnicesc, mi-a spus următoarele:

„Fii optimist. Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte-I pentru toate. Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
Slujeşte pe aproapele tău cu toată dragostea şi dăruirea; nu numai cât are nevoie, ci mai mult.
Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede.
Crezul tău să-ţi fie viu: viaţă, nu teorie.
Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi; să nu ne înecăm în marea vieţii”.

Pr. Petroniu Tănase

Cărțile Părintelui Petroniu (Tănase) Prodromitul publicate la Editura Bizantină

Ieromonah Petroniu Tănase „Chemarea Sfintei Ortodoxii” şi „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”, ambele apărute la Editura „Bizantină”, Bucureşti, 2006, 215 şi 102 pagini.

Recenzie de Drd. Stelian Gomboş

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură este Protosinghelul Petroniu Tănase care s-a născut în anul 1916, în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul!…

Trăsătura de caracter esenţială a părintelui Petroniu este calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a fost distrus de către regimul comunist în 1958!

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde se nevoieşte din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu!… Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu conduce şi astăzi schitul nostru românesc şi athonit cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!…

Şi dacă vei ajunge prin acele locuri, aşa cum o fac în fiecare an foarte mulţi români, şi te va întâmpina un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela este Părintele nostru Petroniu!…

Dar până să ajungi acolo spre a-l cunoaşte faţă către faţă şi a purta cu sfinţia sa un dialog duhovnicesc pornit din prea plinul inimii sale (Amintim aici că Părintele Petroniu a trecut la cele veşnice la 22 febr. 2011, recenzia de față fiind scrisă pe când părintele se afla încă în viață n.n.), sau după ce te-ai întâlnit cu el, îl poţi cunoaşte şi te poţi folosi, în sensul pozitiv al cuvântului, prin intermediul cărţilor pe care le-a scris şi care sunt foarte consistente în materie de teologie şi spiritualitate ortodoxă autentică, aceste lucrări făcând parte din seria scrierilor părinţilor noştri duhovniceşti din toate vremurile şi locurile cu dulceaţa lor spirituală, specifică!…

Aşa se face că, iată, la prestigioasa Editură „Bizantină” din Bucureşti – prin grija Părintelui Constantin Coman, au mai apărut două carţi pline de miez, elaborate de către Părintele Petroniu, ele purtând titluri foarte sugestive şi anume: „Chemarea Sfintei Ortodoxii” şi „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”.

Referindu-ne la cea dintâi carte – „Chemarea Sfintei Ortodoxii” vom spune că ea a apărut cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române iar Prefaţa poartă semnătura Păr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din Bucureşti. În această lucrare Părintele Petroniu nu face o prezentare sistematică sau, mai mult, una scolastică şi raţională a credinţei şi învăţăturii ortodoxe ci enunţă o gamă variată de imagini vii, secvenţe de viaţă, multe dintre ele având un caracter profund autobiografic, prin care autorul ne înfăţişează chipul şi icoana Sfintei noastre Ortodoxii. Fiind o conştiinţă vie a Ortodoxiei, a modului specific creştinătăţii răsăritene ortodoxe de a trăi relaţia cu Dumnezeu, Părintele Petroniu ne oferă cu această ocazie o serie de mărturii şi de indicii prin care ne invită să recunoaştem duhul Ortodoxiei celei autentice, frumuseţea, adevărul şi conţinutul ei doctrinar.

„Chemarea Sfintei Ortodoxii” ne este prezentată exact aşa cum a fost trăită şi împlinită de către autor, începând cu chemarea monahală, anii de ucenicie din mănăstirile româneşti şi terminând cu chemarea Athosului, cu revelaţia trăită pe Vârful Athonului, la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar trăsăturile fundamentale ale dreptei credinţe sunt minunat aşezate în pagină de spiritul cât se poate de exigent cu sine şi de ochiul pătrunzător dar discret al monahului care poartă în spatele său abia uşor îndoit nu de povara celor nouăzeci de ani, ci mai curând de povara metaniilor şi a închinăciunilor, o viaţă de om închinată exclusiv trăirii monahale, adică lui Dumnezeu.

Părintele Tănase reuşeşte, într-un mod foarte elevat, să evidenţieze cu multă delicateţe chipul Ortodoxiei româneşti, nu al unei ortodoxii abstracte sau generale, el ne prezintă chipul unui neam ortodox, cel românesc, care este în egală măsură chipul său de monah ortodox (şi) român în care se regăseşte, şi de aceea „Chemarea Sfintei Ortodoxii” pentru Părintele Petroniu poartă chipul chemării la slujirea şi vieţuirea călugărească, în acest sens fiind foarte emoţionante relatările în care acesta descrie primii săi paşi în mănăstire şi în şcolile monahale precum şi întâlnirea sa cu colegii de generaţie şi de vocaţie. Aşadar, Părintele Petroniu Tănase aparţine unei generaţii de monahi români, cu adevărat binecuvântate de Dumnezeu, chemate să traverseze una din cele mai dificile perioade ale istoriei neamului şi a Bisericii noastre strămoşeşti, cu ascultări şi responsabilităţi ecleziastice importante, toţi aceştia primind darul unei vieţi îndelungate spre slujirea Bisericii şi a poporului nostru românesc şi spre mărturisirea credinţei ortodoxe pe care au întruchipat-o în viaţa lor.

Vorbind puţin, în cele ce urmează, şi de a doua carte – „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”, vom preciza faptul că este o lucrare de reflecţie şi introspecţie, de cugetare interioară a Părintelui Petroniu asupra diferitelor etape, ipostaze şi componente ale vieţii şi ale mediului înconjurător, carte ce are un profund caracter latreutic – de mulţumire, de slăvire şi de binecuvântare aduse lui Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile revărsate asupra noastră, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” datorită proniei Sale iubitoare de oameni , daruri pe care autorul le-a receptat şi le recunoaşte din plin, din adâncul inimii şi simţirii sale smerite!…

Cu alte cuvinte, această carte se constituie ca un crez, ca o mărturisire de credinţă adusă lui Dumnezeu din partea slujitorului său credincios care la această vârstă a ajuns la un moment al sintezelor şi al concluziilor exitenţiale şi fundamentale ale vieţii sale căci „când o pace adâncă mi se revarsă în suflet şi nici un vânt potrivnic nu o tulbură, din străfundurile inimii cu un simţământ plin de recunoştinţă se înalţă: „Bine eşti cuvântat, Doamne!”. Când chipul senin al unui frate şi cuvântul lui iubitor mă întâmpină şi inima tresaltă de duhovnicească bucurie, un glas tainic dinlăuntru murmură: „Bine eşti cuvântat, Doamne!”. În faţa Sfântului Prestol când inima se topeşte înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspină: „Bine eşti cuvântat, Doamne!” Uneori însă, nori negri şi ameninţători se ivesc pe cerul cel lăuntric şi un vânt vrăşmaş vrea să mă învăluie… Atunci cu spaimă, inima-mi rosteşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când piciorul şovăie şi este ameninţat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucneşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când vrăşmaşul îmi dă târcoale, să mă înghită, inima înfricoşată caută pe Domnul: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!” Şi aşa, adeseori: în chilie, la biserică, la lucru, la masă, pe cale, mă văd ca la spovedania cea de taină din faţa Stăpânului şi în inimă răsună cele două refrenuri: „Bine eşti cuvântat, Doamne! Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă”.

În încheiere aş vrea doar să mai aceentuez (încă) odată, darul lui Dumnezeu ce l-a oferit acestui popor binecuvântat de El cu aceşti părinţi duhovniceşti ai Patericului Românesc printre care se numără şi Părintele Petroniu Tănase – care şi-a înmulţit şi cultivat toţi talanţii spre slujirea Lui şi a semenilor săi, ce sunt obligaţi acum, din punct de vedere moral, să-i aducă un prinos de cinstire şi de recunoştinţă materializate într-o rugăciune pentru sănătatea sa trupească şi sufletească, dacă pentru cea din urmă mai este cumva nevoie!…

Foto: Părintele Petroniu (Tănase), Schitul românesc Prodromu, foto © Theodosios Simonopetritul, 2004

Sursa: Blogul Agnos

 

Convorbiri duhovniceşti cu avva Petroniu, George Crasnean

Convorbiri duhovniceşti cu avva Petroniu

Prodromu 03 Decembrie A.D. 2007

–Părinte, cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte în momentul de faţă este cea naturală?

-Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu trebuind să ajungă până la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n-a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Cum spune sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n-are nevoie de completare, nu-i lipseşte ceva, n-are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne-o împropriem şi s-o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s-au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecaţi fiind de uneltirile vrăjmaşului. Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului. Şi primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău. Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcate posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său. De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi-era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se-ntâlneşte cu păcatul, acesta nu-l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i-ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

De-asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le-a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume. Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite. Gândiţi-vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n-are cum săvârşi păcatul său care-l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne-a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături.

– Ce cale de îndreptare vedeţi, gheronda?

– Trebuie ca omul să ajungă la conştientizarea păcatului ce-l stăpâneşte şi în care trăieşte. Şi mai trebuie să vrea să scape de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu!

–Părinte, avem nevoie de fapte pentru mântuire, sau este suficientă credinţa, care ne va face oricum să făptuim cele bune?

-Asta este teză protestantă. Însă Scriptura spune clar: „credinţa fără fapte este moartă”! Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe  cineva, te-ai ostenit cu folos, toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite pană la sfarşitul lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele. Când fiecare om va apărea în faţa celorlalţi în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur şi-a alcatuit-o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necuraţiile vor apărea şi cine oare, va putea suferi ruşinea aceea ? Însă chipurile drepţilor ce au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătăţirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră in veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce ziditi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veşniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace” şi se va bucura de cele veşnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat, moartea va fi cumplită.

–Avva, dacă Dumnezeu e bun şi numai bun, poate hărăzi El iadul pentru „lucrul mâinilor Sale”?

-Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: „Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. Cum am spus şi mai înainte, el se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad.

–Părinte, am putea împăca porunca iubirii aproapelui cu ecumenismul?

-Mie mi-ajunge învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Mi-e deajuns cât mi s-a dat prin ortodoxie pentru mântuire. Nu-mi lipseşte nimic. Dacă cineva de altă religie simte că îi lipseşte ceva pentru salvarea sufletului său şi găseşte în dreapta noastră credinţă, cu toată dragostea îl primesc în Ortodoxie! Dar nu pot renunţa la nimic din credinţa mea pentru că nu am voie să schimb nici o cirtă din dogma ortodoxă!

Omul nu mai ia în serios învăţătura lui Dumnezeu şi inventează, găseşte tot felul de sensuri şi învăţături ascunse prin evanghelii (unele chiar gnostice, cum e cea a lui Iuda) şi s-a depărtat de la dreapta credinţă.

Marea diferenţă dintre noi şi catolici sau protestanţi mi se pare a fi lipsa ideii de înduhovnicire a omului la apuseni. Pentru noi ortodocşii, dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu şi să ne mântuim, trebuie să ne înduhovnicim. Aici pe pământ purtăm trupul şi sângele acesta, dar nu vom intra în Împărăţia Domnului cu el. Chiar şi Mântuitorul a luat materia aceasta îmbibată de păcat, dar n-a intrat „dincolo” cu ea. Omul urăşte moartea, dar ea este urmarea păcatului; Domnul nu avea însă păcat, dar a primit moartea tocmai pentru ca să omoare păcatul prin ea. Ne-a arătat apoi Iisus după învierea Sa cu ce fel de trup înduhovnicit vom intra în veşnicie. Cu cel cu care „trecea prin uşile închise”! Ce înseamnă un trup înduhovnicit? Un trup care să iasă de sub regulile obişnuite ale păcatului. Căci corpul nostru are nevoie de mâncare, este supus patimilor, se îmbolnăveşte. Cel înduhovnicit nu mai este supus acestor reguli materialnice. Trupul nostru cel material, fiind compus, se va descompune în ţărână, iar cel care va răsări spre viaţă fără de sfârşit va fi trupul cel înduhovnicit.

De ce avem duhovnici la mănăstiri şi biserici? Pentru ca omul să se sfinţească! Să mai uşureze trupul de greutatea păcatelor şi în aceeaşi măsură să-l înduhovnicească! Iar noi trebuie să-i mai subţiem hrana şi să ne îndeletnicim, ca şi vechii părinţi, cu postul, cu privegherea şi mai ales cu rugăciunea. Părinţii din vechime posteau mult şi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulţi peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”.

Aceasta este chemarea omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândeşte prin fuga de păcate, faptele bune, postul, privegherea şi rugăciunea.

La catolici şi protestanţi nu există ideea de înduhovnicire. Te mântuieşti (ca în cazul catolicilor) cu fapte bune şi/sau merite prisositoare şi nu prin sfinţire. Filioque, primatul şi infailibilitatea papală, sunt destule elemente despărţitoare între catolici şi ortodocşi. Cu protestanţii avem chiar mult mai multe diferenţe. Însă noi, orice vom face pentru mântuirea noastră, trebuie să avem mărturie de la înaintaşii noştri că ceea ce am făcut este bine cum a fost făptuit. Făcând astfel ne vom asemăna cu ei, dar şi cu Fiul care făcea cele ale Tatălui.

 –Până la urmă se va construi totuşi „Catedrala mântuirii neamului”, părinte. Ce părere aveţi despre asta?

-Nu e treaba mea, însă noi românii am construit biserici mici, modeste, dar adevărate bijuterii. Să nu uităm că slava deşartă este legată mai totdeauna de măreţie. Şi Sfânta Sofia, a îngăduit Dumnezeu să ajungă în mâinile musulmanilor…

–Avva, ce părere aveţi despre fraţii noştri ortodocşi de stil vechi şi despre diferenţa de 13 zile dintre noi?

 -Diferendul porneşte dintr’o înţelegere greşită a lucrurilor. Dar pe om ca şi pe pom îl vei cunoaşte după roadă, dacă stăruie în vrajbă şi ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el. Mi’aduc aminte că era şi o controversă legată de timpul când se sfinţesc apele: la Boboteaza pe nou, sau pe vechi?

–Părintele Iulian are o vorbă: astăzi „banul face planul”! Despre civilizaţia banului din ziua de astăzi, ce părere aveţi? 

-Măi, pe timpuri se spunea că „numai domnii au bani”. Astăzi însă „dacă ai bani eşti domn”, ceea ce este puţin diferit. Nu vă speriaţi de sărăcie, că Dumnezeu nu’l lasă pe cel ce caută ale Sale şi la vreme potrivită îi dă cele trebuincioase. Şi ştie El mai bine ca noi şi când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea faţă lucruri, este cea care naşte dorul de Dumnezeu.

 –Vom ajunge „o turmă şi un păstor” avva?
-Cu siguranţă! Însă doar…dincolo!  Dumnezeu încă ne aşteaptă!

***
Cu avva Petroniu, despre vremuri tulburi

Prodromu, la 12 mai, AD 2009

Omul nu poate învăţa pe alţii dacă nu se sfinţeşte pe el mai întâi. Aceasta nu este o apoftegmă, ci o realitate. Poţi învăţa pe oricine orice, până acesta nu va vedea că tu faci cele grăite, nu va lua seamă la sfatul tău. Fiind un osârduitor al plinirii poruncilor, se spune că avva Petroniu n’a cerut niciodată cuiva să facă ceva ce n’a făcut el mai întâi! În felul acesta şi cuvântul lui are greutate: pentru că gheronda nu grăia din cărţi pe cât vorbea din cele trăite…

-Gheronda, de ce se satanizează omul acum când are atâta libertate? A tânjit multă vreme românul după simţământul acesta şi mi se pare că şi’l pierde devenind rob la idolul banului, al agonisirii de averi şi al grijii de multe. Şi singur doar dorul de Dumnezeu se pare că’i lipseşte! Dar cu toate acestea, toţi vor să se mântuiască! Nu cunosc pe nimeni care să vrea să rămână pe „dinafară”!

-Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te mântuieşti? Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi Satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, „care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi tare mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…

-Dacă nu cumva suntem deja sub vreme părinte! Ce’ar trebui să facem însă ca să ieşim din starea asta de păcatoşenie şi să dobândim adevărata libertate, cea întru Hristos?

-Să ştii că Dumnezeu intervine când vrăjmaşul se obrăzniceşte! Domnul ne ajută, dar trebuie ca în primul rând stăpânitorii să se întărească în credinţă! Să pună post şi rugăciune pentru toată ţara şi Dumnezeu se poate întoarce spre noi! A făcut’o cu ninivitenii! Poate interveni chiar şi prin minuni, cum a făcut’o pentru sfântul Vasile cel Mare în disputa cu arienii din Niceea, când a sfărâmat lacătele bisericii! Dar astăzi a slăbit credinţa la ierarhii ortodocşi şi nu mai are cine să întoarcă poporul spre duhovnicie, spre viaţă curată, aşezată pe rânduielile lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi. Nu vă amăgiţi: că de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Fericitul Augustin se ruga lui Dumnezeu să’L ajute să’L iubească aşa cum mai înainte iubise păcatul, iar un părinte al deşertului spunea: „Doamne dă’mi voie să te slujesc cum l’am slujit mai ’nainte pe diavol”! Este vremea păcatului… A mai ieşit acuma şi sminteala aceasta cu cipurile care a înfierbântat creştinii şi i’a făcut să uite de alte păcatele mari strecurate: de homosexualitate, avort şi incest! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume…

 Mai târziu, în drumul spre cancelarie, mi’a spus gheronda să scriu că „dacă tot se vorbeşte atâta despre Uniunea Europeană şi de integrare, poate că n’ar trebui să se nesocotească modelul Athosului, care oferă o icoană a globalizării – fără a pierde însă vreo identitate naţională – şi asta pentru că liantul acestor naţii athonite este credinţa! Athosul, chiar prin silueta sa crescătoare, dinspre mare către munte, îţi arată verticala dumnezeiască, calea spre Cer! Nu e doar materie-în dimensiune orizontală-ci chiar imaginea Sfântului Munte oferă şi o dimensiune spirituală, verticală. Se poate lua ca model Athosul – şi ar fi bine dacă s’ar face treaba aceasta – pentru înţelegerea naţiilor între ele şi respectarea identităţilor lor. De sute de ani trăim împreună greci, ruşi, români, sârbi, georgieni, bulgari şi nu ne’am pierdut identitatea naţională. Nu ne’a asimilat nimeni, nicicând. Am rămas un popor ortodox, pentru că nimeni n’a uitat de Dumnezeu vreodată aici! Asta este Athosul de fapt: un popor ortodox!”

 E bine să ai totdeauna un bătrân înţelept lângă tine, că altfel îţi vei da prea multă crezare ţie şi îţi vei îndreptăţi oricând păcatul!

George Crasnean
Notă: Fotografiile aparțin autorului.

„Athos. Ghid de învățătură” (documentar în limba română)

Athos. Ghid de învățătură. Documentarul în limba română, realizat la inițiativa YMCA Universitaria, ne prilejuiește întâlnirea cu doi mari părinți români athoniți – plecați de acum la Domnul – Părintele Petroniu Tănase, starețul Prodromului și Părintele Dionisie Ignat de la Colciu. Să avem folos din cuvintele pline de har ale sfințiilor lor.