Cap. XXIV: Despre minunatele intervenţii ale Sfintei Pronii şi ale dreptei celei atotputernice a Celui Preaînalt [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru Sfântul Dionisie al Olimpului, Dumnezeu era bucuria lui deplină, plăcerea duhovnicească şi ocrotirea în timpul nevoinţelor ascetice din Grădina Maicii Domnului. Nepurtând grijă de hrana trupească, el se hrănea numai cu castane sălbatice. Dar mult Milostivul şi Purtătorul de grijă Dumnezeu, ca să-Şi arate nesfârşita grijă şi apărare pentru cei ce-I sunt prieteni şi slujitori, într-o sâmbătă dinaintea Postului Mare a îngăduit să se întâmple următoarele:
Un monah din Mănăstirea Zografu a venit la el şi i-a spus:
– Sfinte părinte, iată vine Postul Mare. Ia această hrană, ca să-ţi mângâi un pic trupul slab şi dă mulţumire lui Dumnezeu, Care dă din belşug şi mulţumeşte lumea întreagă cu dragostea Lui.
După ce a spus acestea, a dispărut, cu toate că sfântul l-a rugat să stea şi să împartă hrana cu el. Sfântul era uimit că peştele adus de monahul necunoscut era încă în viaţă şi brânza era atât de proaspătă încât curgea zer din ea, şi L-a lăudat pe Dumnezeu, Purtătorul de grijă.
Persoana care a construit Mănăstirea Dochiariu a fost Sfântul Eftimie, prieten al Sfântului Părinte Athanasie al Athosului. El a construit o biserică în cinstea Sfântului Nicolae şi a vărsat multe sudori, luptându-se în arena ascetică.
Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Sfântul Neofit, nepotul Sfântului Eftimie. El a fost fiul unui duce de la curtea împăratului Nichifor Fokas, fiind el însuşi prim secretar al împăratului Ioannis Tsimiskis. Renunţarea la cinstea şi slava lumească erau admirabile.
Sfântul plin de har, Teofan Dochiaritul, s-a dovedit a fi de asemenea un făcător de minuni. El schimba apa mării din sărată în bună de băut şi marea agitată în una calmă. A construit o mănăstire lângă Veria, închinată îngerilor. A făcut multe minuni şi după adormirea sa.

Slăvita, binecuvântata Maică şi Apărătoarea tuturor, Născătoarea de Dumnezeu, a dovedit mereu apărarea şi grija maternă pentru iubiţii ei fii, călugării atoniţi. Sunt nenumărate dovezi care arată aceasta.
Odată, în timpul atacurilor piraţilor împotriva mănăstirilor, evlaviosul egumen de la Vatopedi i-a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană. Ea i-a spus să nu deschidă poarta, ci să sune alarma şi să spună călugărilor ca să se urce pe zidurile fortăreţei şi să respingă duşmanul.

În aceeaşi mănăstire a trăit binecuvântatul ierodiacon vimatar*, care a ascuns icoana Maicii Domnului numită «Vimatarissa» în fântâna mănăstirii. A fost găsită la mulţi ani după prinderea monahului de către barbari, stând dreaptă pe apă, cu o lumânare aprinsă lângă ea.
* Vimatar (Вηματρης) sau paracliser este călugărul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar.

Ghenadie, chelarul* de la Vatoped, a trăit o viaţă sfântă, după voia lui Dumnezeu, şi a fost binecuvântat să fie martor la o minune făcută de Maica Domnului. El a văzut un vas, care mai înainte a fost gol, cum s-a umplut cu aşa mult ulei, încât curgea pe dedesubtul uşii de la magazie.
* Cel ce se ocupă de alimente şi de păstrarea lor.

S-a spus că în Schitul Iviron era un călugăr care era orb din naştere şi al cărui nume era Antim. Auzind despre minunile Maicii Domnului Portăriţa, care fuseseră făcute prin toată lumea, se ruga ei ca să-l vindece de orbire şi se închina icoanei Portăriţa aşa de mult, încât i-a cerut unui iconograf să-i picteze una pentru dânsul. Ca urmare, iconograful a început să picteze icoana. Dar, de fiecare dată când încerca să facă schiţa pentru ea, mâna lui înţepenea.
Câteva zile mai târziu, părintele Antim, crezând că icoana trebuie să fie terminată, a plecat ca să o ia de la iconograf, care i-a spus că de fiecare dată când a început să deseneze, mâinile lui au amorţit şi nu a putut să lucreze. Când părintele Antim a auzit acestea, a îngenunchiat şi, rugându-se cu lacrimi în ochi, i-a cerut Născătoarei de Dumnezeu ca să-i îngăduiască pictorului să facă sfânta ei icoană, Portăriţa, Apărătoarea Sfântului Munte. Preasfânta nu a trecut cu vederea dorinţa lui. Icoana a fost făcută pe o scândură de lemn, fără munca pictorului, şi apoi ea i-a deschis ochii părintelui Antim, ca să poată vedea preacurata ei faţă şi pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos. Această întâmplare a devenit cunoscută în toată lumea. Părintele Antim a văzut-o cu ochii săi, bucurându-se foarte mult de vederea ei; apoi ochii săi au fost din nou întunecaţi, şi el a devenit ca mai înainte.

În pustiul Kerasia au trăit doi asceţi în vârstă, Ioan şi Teodosie. Ei aveau încredinţată ascultarea de a sculpta linguri din lemn. Şi au făcut aşa de multe, încât au umplut doi saci, până când, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, un negustor din România a venit şi le-a cumpărat pe toate.

De sărbătoarea Sfântului Gheorghe, Chilia Sfântului Gheorghe din Karulia sărbătorea ziua patronului ei. Era prin 1930–1935. Aproximativ 20 sau 25 de asceţi greci şi ruşi erau adunaţi pentru priveghere, dar nu aveau peşte pentru sărbătoare.
Părintele Zosima, cel mai smerit şi harismatic monah, care-şi iubea semenii şi era cel mai milostiv dintre toţi asceţii athoniţi ruşi, a propus să pescuiască, de vreme ce chilia era situată pe marginea unei stânci deasupra abisului nesfârşit al mării.
– Dar cum să pescuim, fără undiţă sau momeală? au răspuns ceilalţi.
– Iată un cui, nişte aţă şi o bucată de pâine, a spus bătrânul.
Au făcut cruce, au aruncat neobişnuita undiţă şi, în mod miraculos, au prins un peşte mare cu care au făcut supă. Era un dar de la patronul chiliei.

În timpul ocupaţiei germane, 1940–1941, se sfârşise grâul din depozitele Sfintei Mănăstiri Grigoriu. În timp ce părinţii adunau şi ultimele boabe de grâu rămase, pentru a le trimite la moară, se apropie de ei un bătrânel, ce semăna cu un preot de mir, şi-i salută:
– Ce faceţi acolo, fraţilor? îi întrebă. Ăsta vă e grâul? Altul nu mai aveţi în afară de ăsta?
Părinţii i-au răspuns că, într-adevăr, acesta era ultimul grâu şi că nu mai găseau nicăieri să mai cumpere, din pricina ocupaţiei. Să mai amintim faptul că această mănăstire avea nevoie pentru hrana monahilor şi a pelerinilor de aproape 10.000 de ocale de grâu în fiecare an dar, din pricina ocupaţiei, nu se găsea de cumpărat nici măcar o oca.
Preotul necunoscut a luat câteva boabe de grâu în mâna lui, le-a binecuvântat şi le-a aruncat deasupra celuilalt grâu. A binecuvântat cele patru puncte cardinale, mănăstirea, marea, şi apoi s-a pregătit de plecare.
– De unde eşti? l-au întrebat părinţii. Stai să iei nişte pâine şi nişte măsline!
– Eu vin de foarte departe, din Mira Lichiei, a spus el şi a plecat.
Unul dintre fraţi a plecat între timp să-i aducă ceva de mâncare vizitatorului, dar bătrânul, care era de fapt protectorul mănăstirii, dispăruse. Cele 150 de oca de grâu au ţinut până la sfârşitul anului, din luna decembrie, când Sfântul Nicolae le-a apărut, până în iulie, când a venit noua recoltă.

Următoarea întâmplare minunată s-a petrecut cu 30 de ani în urmă, în Mănăstirea Sfântul Pavel. Ea confirmă prezenţa adevărată a Maicii Domnului în toate evenimentele şi nevoile vieţii noastre. În mănăstire trăia un bătrân smerit, cu inimă curată, monahul Toma. Ascultarea lui era de a ajuta la brutărie. Fiind binecuvântat cu smerenie şi bunătate, el era binecuvântat de asemenea cu vedenii minunate.
Într-o zi, când s-a întâmplat ca cei doi călugări ce se ocupau de brutărie să fie absenţi, întreaga responsabilitate a căzut asupra ajutorului lor, părintele Toma. El trebuia să pregătească şi să coacă destulă pâine ca să fie pentru două zile, o cantitate mare, pentru părinţi şi pelerini. Şi nu ştia ce să facă. Nu ştia de unde şi cum să înceapă.
Cu lacrimi în ochi s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute. Apoi a luat drojdie şi a adăugat apă şi făină. În acel moment i-a apărut o doamnă încântătoare, îmbrăcată în negru. Ea a amestecat ingredientele, a făcut pâinile şi le-a copt. Părintele Toma, în tot timpul pregătirii, s-a simţit de parcă nici nu ar fi fost acolo.
La puţin timp după aceea, când le-a spus părinţilor ce se întâmplase, ei şi-au dat seama că acea femeie era Născătoarea de Dumnezeu. Pâinea s-a dovedit foarte dulce şi cu un gust foarte bun.
– Părinte Toma, trebuie să fi pus ceva în pâine ca s-o coci aşa de repede şi să aibă un gust aşa de bun! îi spuneau lui.
Aceeaşi grijă a arătat-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica noastră, în diferite feluri, în timpul ocupaţiei germane.

Nu la mult timp după ce Sfântul Athanasie din Athos a început să construiască Marea Lavră, el s-a confruntat cu o mare dificultate economică: nu avea bani să plătească salariile meşterilor, dar nici hrană. Aşa că a pornit spre Karyes, capitala Sfântului Munte, ca să afle ce trebuia să facă.
După ce merse vreo două ore, deodată a apărut o doamnă încântătoare care l-a întrebat:
– Avva Athanasie, unde mergi? De ce ai abandonat proiectul pe care l-ai început, proiect care-i plăcea lui Dumnezeu? Du-te şi termină-l!
Uimit, el a privit la ea cu respect şi a întrebat:
– Cine eşti, Doamna mea? Cum de mă cunoşti pe mine şi cum îmi porunceşti să mă întorc? Cu ce să continui construcţia mănăstirii de vreme ce nu am nici un mijloc?
Apoi ea i-a spus că este Maica Domnului. Ea i-a poruncit să se întoarcă şi i-a promis că va avea grijă de bani şi de alimente. Sfântul i-a cerut un semn ca să confirme toate acestea.
– Iată, loveşte cu cârja această piatră! i-a spus lui, şi imediat a ţâşnit din piatră apă proaspătă, care curge până astăzi.
Sfântul Atanasie s-a întors la mănăstire unde a găsit bani şi lăzile din magazie pline de alimente, după cum a promis Maica Domnului. Cu dorinţă reînnoită şi cu râvnă el a continuat şi în curând mănăstirea a fost terminată, iar el a dat mulţumire şi a slăvit de multe ori binecuvântatul ei nume.

Sfânta icoană Portăriţa este cunoscută ca cea mai mare făcătoare de minuni de pe Muntele Athos.
Când vergeaua arzătoare a fost văzută de la cer până la mare, ea arăta locul unde a fost găsită icoana, iar descoperirea a fost făcută de un pustnic ivirit, sfântul Gavriil, care s-a coborât din munte şi a mers pe mare ca pe pământ uscat. El a ridicat marea icoană, iar monahii au aşezat-o cu mare cinste în altar. Dar Maica Domnului i-a spus egumenului:
– Am venit aici să vă apăr, nu să fiu apărată de voi.
Aşa că monahii au găsit-o de mai multe ori la poarta mănăstirii, după ce au pus-o înapoi în altar. De atunci, icoana a fost numită Portăriţa, însemnând «a porţii, de la poartă». E plină de grandoare în înfăţişare, o pictură demnă de Maica Domnului, ea care este impresionanta noastră apărătoare, ajutătoare şi salvatoare.
Pe preacinstita faţă a Portăriţei este un semn, ca urmare a faptului că a fost lovită de sabia unui pirat care, când a dat lovitura, a văzut sânge curgând din rană. Această minune l-a afectat atât de mult, încât s-a botezat, a fost tuns monah şi a rămas în mănăstire. Deşi nu a vrut să fie numit altfel decât «Barbarul», el a trăit o astfel de viaţă dumnezeiască, de pocăinţă şi asceză, încât s-a sfinţit. Este o icoană a lui în paraclisul Portăriţei. E îmbrăcat ca pirat şi are titlul Sfântul Barberos.

Când sfântul Acachie Kafsokalivitul se nevoia într-o peşteră din insuportabilul deşert singuratic, biograful său, ieromonahul Iona din Kafsokalivia, martor ocular al vieţii lui, spunea că în fiecare dimineaţă o pasăre ce cânta frumos venea şi se aşeza pe un copac în afara peşterii, ciripind o melodie încântătoare. Când sfântul asculta pasărea, se umplea de o plăcere de nedescris, care-l elibera de plictiseala şi de tristeţea care-i atacă uneori pe isihaşti. Poate că pasărea aceea era un înger de la Dumnezeu trimis ca să-l mângâie în acel deşert necruţător.
Acest Acachie a fost binecuvântat cu darul facerii de pace. De fiecare dată când cineva era tulburat de gânduri, dacă privea spre sfânta lui faţă veselă se liniştea şi era eliberat de tulburare.

Sfântului schit din Kafsokalivia i s-a dat numele de către Sfântul Maxim, dar numele a fost introdus pentru prima dată de Sfântul Acachie din Agrapha, care a trăit un timp într-o peşteră, în sec. XVII şi XVIII. Când Sfântul Acachie a văzut că asceţii trăiau în chilii goale, pe pământ, pe stânci aride fără apă, întâi s-a rugat, şi apoi, ca Moise, a lovit cu cârja de trei ori (în cinstea Sfintei Treimi) un loc deasupra Kiriakonului. Unde a căzut lovitura cârjei, a curs un izvor de apă limpede şi proaspătă, care a ajutat să se transforme pustiul izolat şi stâncos al schitului într-o adevărată grădină.

Sfântul Grigorie, care s-a nevoit lângă Marea Lavră în timpul secolului XIII, a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, marele dascăl al credinţei noastre ortodoxe.
Acest binecuvântat părinte al Sfântului Grigorie Palama a practicat aşa de mult virtutea sărăciei, a lipsei de grijă, a rugăciunii neîncetate, încât era binecuvântat să primească hrană de la un înger al lui Dumnezeu.

Au trecut mulţi ani de la minunea uimitoare care s-a întâmplat de sărbătoarea Sfântului Nicolae în Sfânta Mănăstire Grigoriu. Binecunoscutul monah Hagi Gheorghe, Postitorul, era atunci începător, fratele Gavriil.
Părinţii erau trişti, deoarece, din cauza vremii rele, ei nu au fost în stare să pescuiască pentru cina festivă. Dar Gavriil nu a deznădăjduit. Încrederea şi nădejdea lui era Sfântul Nicolae. S-a cufundat în rugăciune adâncă şi cerere. Curând după aceea, în ajunul sărbătorii, valuri puternice au adus peşti mari şi frumoşi pe ţărmul mănăstirii. De îndată ce i-au văzut părinţii, au alergat ca să-i adune şi să-i pregătească pentru cină, slăvind şi cântând laude atât Celui ce dăruieşte hrană, cât şi ocrotitorului lor, Sfântul Nicolae.

Citim în foarte frumoasa biografie a Sfântului Maxim Kafsokalivitul:
„Într-un an, în timpul iernii, Grigorie, Sanitarul de la Lavra, împreună cu unul dintre fraţi, au pus într-o desagă pâine, vin şi alte alimente şi s-au îndreptat spre coliba Sfântului Maxim. Ninsese puternic şi toate cărările erau acoperite. Urme de om nu puteau fi văzute nicăieri. Sfântul stătea în coliba sa care era făcută din beţe şi tufişuri uscate. El era izolat total şi nimeni nu ştia cât stătuse fără mâncare.
Când, cu mare greutate, au găsit coliba şi au intrat, spre uimirea lor au văzut ceva cu totul neaşteptat: o pâine încă caldă şi mirosind, ca şi cum ar fi fost scoasă din cuptor. S-au uitat cu curiozitate împrejur să vadă dacă era vreun foc. Nu era nimic. Pâinea venise din cer, o mângâiere cerească pentru kafsokalivitean, acea pasăre a cerului.
Cu mare respect s-au adunat în jurul pâinii misterioase, plini de mirare de această masă a unor asceţi din necruţătorul pustiu şi au căzut în genunchi înaintea sfântului, cerându-i să le dea o bucăţică mică drept binecuvântare.
– Vă voi da, a spus el, cu această condiţie: să nu spuneţi nimănui nimic din ceea ce aţi văzut, până mor eu“.

Părintele Iosif avea peste o sută de ani. 20 de ani a trăit în Chilia Sfântului Ioanichie cel Mare ce aparţinea de Sfântul Schit Kutlumuş de la Sfântul Pantelimon. Această chilie semăna cu cuibul unei păsări. Într-un an, un vânt puternic a luat acoperişul. Părintele a fost atât de necăjit, încât s-a îmbolnăvit de o boală a sistemului nervos. A cerut să fie aşezat în biserica principală a schitului, căreia îi era protector Sfântul Pantelimon, doctorul care face minuni. Bătrânul a rămas acolo trei zile, postind post negru şi a fost vindecat.
Când a fost să primească Sfintele Taine, a rămas în priveghere şi pe lângă toate rugăciunile pentru Împărtăşanie, a citit, de asemenea, până dimineaţa, toată Psaltirea.

În cursul secolului trecut ceva remarcabil şi minunat s-a petrecut în chilia Sfântului Nicolae din Karyes, după cum spun monahii foarte bătrâni. Un călugăr adormise în Domnul, şi în timp ce îl duceau să-l îngroape s-a ridicat în sicriu, i-a şoptit ceva în taină părintelui său, s-a întins din nou, mort, şi a fost îngropat. N-au aflat niciodată ce spusese. Probabil, părintele său a hotărât că este neînţelept să facă public lucrul acela.

Cunoscutul părinte duhovnicesc Ioan de la Chilia «Axion Estin» ne povestea odată despre un nou muncitor care venise la Schitul Sfântul Andrei ca să se mărturisească. Acel muncitor i-a spus că murise când încă era copil. Înainte de a fi îngropat, mama lui a mers la biserică şi s-a rugat în genunchi mult timp, vărsând multe lacrimi. Apoi s-a întors acasă, şi-a pus hainele cele bune, s-a aşezat lângă fiul ei, care era în sicriu, şi i-a spus: «Ridică-te, copilul meu, voi merge eu în locul tău». Copilul a înviat, iar mama lui a murit chiar în acel moment. Mai târziu, copilul a venit pe Munte, ca să fie muncitor în Karyes.

Odată, vrednicul de pomenire monah Aglaid de la Konstamonitu s-a îmbolnăvit foarte tare şi a fost trimis de egumen la Katisma Sfântului Antonie, care avea o vie. Doctorul i-a sugerat monahului Aglaid să mănânce carne, de vreme ce avea diagnosticul de tuberculoză şi scuipa frecvent sânge.
Părintele bolnav a fost foarte trist, deoarece era incapabil să-şi slujească mănăstirea ca paraclisier. S-a rugat continuu, rugându-L pe Domnul să-i dăruiască sănătate. Într-o zi, când se ruga astfel, a văzut o căprioară mare care a venit în faţa lui, şi-a plecat capul şi apoi a căzut jos, zvârcolindu-se. Părintele Aglaid, fiindu-i frică să nu moară, a alergat repede ca să spună celorlalţi părinţi şi grădinarului, care nu era călugăr. Grădinarul, când a văzut sărmanul animal în acea stare, l-a ucis şi l-a curăţat. Părinţii au hotărât ca părintele Aglaid să gătească câte un pic de carne în fiecare zi. Ei au crezut că ea a fost trimisă ca dar, binecuvântare şi medicament pentru o persoană bolnavă, de Domnul şi Dumnezeul nostru, Care vindecă şi sufletele şi trupurile noastre.

«Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33). Această poruncă a Domnului, care transmite încrederea deplină şi desăvârşită în providenţa divină, este sfatul tuturor asceţilor şi experienţa trăită.
Părintele Heruvim din pustia Sfântului Vasile era un ascet grijuliu, plin de credinţă şi nădejde. El auzea cam greu şi odată a fost izolat de zăpadă în sărăcăcioasa lui chilie mai mult de o săptămână, fără mâncare. Într-o zi, un străin cu un catâr încărcat a bătut la uşa lui. Era aproape noapte. A întrebat dacă avea timp ca să ajungă la peştera Sfântului Petru înainte de a se întuneca şi să se întoarcă la Mănăstirea Sfântul Pavel.
Pustnicul Heruvim i-a spus:
– Fratele meu, e aşa de multă zăpadă, încât nu vei putea să ajungi la chilia Sfântului Petru chiar dacă ai avea o zi întreagă la dispoziţie. Stai aici în această noapte şi poţi să pleci mâine dimineaţă devreme.
Străinul a răspuns:
– Părinte, am adus ceva mâncare pe care vreau să o vând şi să mă întorc deseară la munca mea. Dacă vrei, ia-o tu şi dă-mi o «binecuvântare»*
– De vreme ce eşti grăbit, lasă-o aici, în acest colţ, şi-ţi voi da banii ce mi-au fost daţi de un pelerin.
El a mers în camera lui, în timp ce străinul descărca alimentele, dar când s-a întors, străinul nu mai era acolo. Dispăruse. Părintele Heruvim s-a uitat pe afară şi a strigat, dar nu erau nici urmele omului, nici ale animalului în zăpadă. Atunci el şi-a dat seama că era vorba de lucrările văzute ale providenţei dumnezeieşti, nevăzute, care are grijă de toate. El a intrat în micul său paraclis şi I-a mulţumit Domnului. Cu recunoştinţă a aşezat alimentele în cămara sa. Ele i-au ajuns întreaga iarnă.
* 39 «Binecuvântarea» (Еυλογία) are aici sensul de dar, răsplată.

Mie, nevrednicului, mi s-a dat, de asemenea, să aud minuni ca cele ce urmează, despre care fostul egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, arhimandritul Andrei, ne-a povestit.
Săracul pustnic Efrem trăia într-o smerită chilie între pustia Katunakia şi Sfântul Vasile. Chilia lui era o peşteră acoperită cu câteva bucăţi de tablă şi situată sub o stâncă uriaşă. A trăit acolo în greutăţi şi lipsuri nespuse. Într-o iarnă, când a nins mult, sărmanul părinte Efrem era complet înzăpezit. Rezerva lui de pâine uscată s-a epuizat şi era fără mâncare de câteva zile, fiind foarte flămând. Într-o zi, a văzut în faţa uşii peşterii un mirean, stând cu un sac imens în spate.
– Părinte, cu binecuvântarea ta vreau să merg la Kerasia, dar de vreme ce e aşa de multă zăpadă şi în curând se va întuneca, va fi o binecuvântare să-mi las sacul aici şi să-l iau mâine în timpul zilei.
Pustnicul Efrem, surprins, l-a întrebat pe străin:
– Cum ai ajuns aici, frate? După cum vezi nu este cărare. Dar vino înăuntru. Este foc unde să te încălzeşti. Lasă-ţi încărcătura aici şi vino s-o iei oricând doreşti.
Cu toate acestea, străinul s-a prefăcut că era în grabă pentru a se întoarce la Mănăstirea Sfântul Pavel şi a dispărut dinaintea ochilor pustnicului. Venindu-şi în fire, în chiar acel moment, părintele Efrem nu a văzut nimic altceva decât sacul. S-a uitat în dreapta şi în stânga peşterii, dar nu a văzut nici o urmă pe zăpadă. El a deschis sacul şi a găsit în el pâine uscată şi altă hrană, care i-a ajuns până ce vremea grea a iernii a luat sfârşit. Ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi recunoştinţă pentru această faptă adevărată a providenţei divine şi L-a slăvit pe Dumnezeu şi minunile Lui.
În fiecare an, pe 9 iulie, călugării din ascultarea părintelui Gherasim Imnograful şi a ucenicului său, ieromonahul Dionisie, sărbătoresc în mod minunat, cu o Priveghere, sărbătoarea sfinţilor părinţi Dionisie Oratorul şi Mitrofan. Ei fac aceasta în peştera lor, care a fost transformată într-o frumoasă biserică. În 1958, o slăvită sărbătoare a fost celebrată în cinstea acestor sfinţi, care s-a dovedit mai deosebită datorită înmulţirii minunate a peştilor, cu care au fost serviţi la trapeză.
În timp ce cantitatea de peşte a fost estimată a ajunge pentru 30–40 de oameni, la masă au venit peste 100. Bucătarul, părintele Damaschin, a devenit neliniştit şi a început să se roage: «Doamne, miluieşte-mă, şi ajută-mă pe mine în acest ceas». El a început să dea celor ce serveau la trapeză porţiile, dar cratiţa nu se golea. 40, 50, 80, 100 de porţii. Toţi au mâncat la prânz şi cină şi erau peşti rămaşi chiar şi pentru a doua zi.

Vrednicul de pomenire monah Meletie Kareotul a simţit odată ajutorul şi ocrotirea Maicii Domnului, a cărei icoană «Axion Esti» a păzit-o mulţi ani în sfânta biserică a Protatonului. El mergea de la Muntele Athos la Thassos* cu barca, cu doi tassiotani. În timp ce călătoreau pe apă, marea a devenit agitată şi el a căzut peste bord. Ceilalţi doi au încercat să-l ajute să se urce din nou în barcă, dar era imposibil.
Ei au strigat la el: «Părinte, vezi că nu putem face nimic!». De îndată ce încercau să-l prindă, barca avea tendinţa să se răstoarne, şi în zadar se lupta el ca să urce în barcă. După un timp, epuizat, a strigat din adâncul inimii: «Maica Domnului, mai mulţi ani eu, slujitorul tău, te-am slujit. Auzi-mă acum, fiindcă vezi că mor…».
Deodată, el s-a aflat din nou în barcă. Marea s-a liniştit şi au ajuns la destinaţie cu bine.
*Insulă în Marea Egee [Nota traducătorului].

În ciuda faptului că avea 30 de ani, părintele Eustratie nu avea barbă. După moartea părintelui său, în Katisma Sfânta Treime de la Sfântul Pavel, un loc cu multe peşteri, el a plecat la Kafsokalivia. Acolo, mai marele a refuzat să-l ţină, fiindcă părinţii nu voiau pe cineva fără barbă. Eustratie s-a rugat insistent. În acea noapte au avut priveghere în cinstea Maicii Domnului. Dimineaţa, în mod miraculos, nişte fire de păr au apărut pe faţa lui Eustratie, pentru care i-a dat laudă şi mulţumire ei. Cel mai uimitor lucru a fost acela că, trecând timpul, barba lui a crescut aşa de mult, încât a ajuns până la pământ.
În 1864, Husni Paşa, guvernatorul Salonicului, a vizitat Muntele Athos. Fiind om cult, a vrut să viziteze Protatonul. Acolo, printre altele, a văzut picturile murale ale Sfântului Onufrie şi Petru Atonitul. Dar el nu a crezut că bărbile lor au fost aşa de lungi, ca cele zugrăvite pe pereţi, care ajungeau până la pământ. Părinţii l-au asigurat că un aşa lucru e posibil, şi ca să-i dovedească, l-au adus pe părintele Eustratie cel cu barba lungă. Paşa, minunându-se, a spus în turceşte: «afentersin efentiler», ceea ce înseamnă «iertaţi-mă, domnilor!».

În anul 1750, în Duminica dinainte de începerea Postului Mare, monahul Macarie de la Sfânta Ana a căzut bolnav. Era aproape să moară. Ucenicul său, părintele Teoctist, era un ucenic extrem de devotat, care în acel an a primit slujba de ajutor al dicheului* schitului, dar n-a găsit nici o barcă şi nici un pescar. Totul era pustiu. Marea era agitată. Imediat a alergat la Kiriakon, căzând în genunchi şi rugându-se Sfintei Ana, mama Maicii Domnului şi apărătoarea schitului. De-abia a terminat rugăciunea, când a văzut un peşte mare, scuturându-se jucăuş deasupra valurilor. A făcut semnul crucii în acea direcţie şi, minunea minunilor, peştele a fost aruncat pe nisip de valul următor. Plin de recunoştinţă şi bucurie el l-a luat imediat şi-a alergat la schitul principal, unde părintele său era ţintuit la pat. El l-a gătit şi l-a hrănit pe părintele său, care şi-a revenit imediat, şi cu ce a mai rămas s-au hrănit monahii şi pelerinii ce s-au întâmplat să fie în acea zi la schit. Ei au spus că în viaţa lor n-au mâncat un peşte mai bun decât cel trimis de Dumnezeu.
* Dikeu sau dicheu (Δικαίος) este persoana numită anual în funcţia de preşedinte al Schitului, cel care se îngrijeşte de Kyriakon, de ospitalitate etc. Kyriakonul dispune de odăi pentru dicheu şi un loc de cazare pentru pelerini. De asemenea există şi un ajutor de dicheu (Παραδικαίος).

Trei ani la rând, în fiecare vineri, a apărut lumină în Chilia Învierii Domnului ce aparţine de Sfânta Ana Mică, în care trăia părintele duhovnicesc Sava. Asceţii atribuiau această întâmplare faptului că părintele Sava adusese la chilia sa capul vrednicului de pomenire părinte al său, Ilarion Iviritul. Părintele Ilarion, întotdeauna cinstise fiecare vineri cu post negru.

Evlaviosul şi smeritul părinte Nichifor, care era părintele duhovnicesc al Patriarhului Grigorie al V-lea, trăia în Chilia Sfântului Nicolae de la schitul ivirit. El avea în ascultare pe binecuvântatul martir Eftimie, a cărui moaşte, după martiriul său, au fost trimise într-un butoi de lemn la Constantinopol. Când moaştele au ajuns în capitală, părintele Nichifor s-a rugat cu multe lacrimi ucenicului său, Sfântul Eftimie, să se ridice ca să se poată închina moaştelor. Şi aşa s-a întâmplat. Adormitul s-a ridicat şi s-au îmbrăţişat unul cu altul, iar apoi binecuvântatul a răposat din nou.
Dar să vorbim despre altă întâmplare care s-a petrecut la Chilia Sfântului Nicolae. Părintele Nichifor hotărâse să sape o fântână sub chilie. Muncitorii au săpat 5 sau 6 metri, au găsit o stâncă de granit şi nici urmă de umezeală. Atunci, smeritul părinte, plin de credinţă, a luat icoana ucenicilor săi Eftimie, Ignatie, Acachie şi Procopie şi a coborât-o în fântână, zicând: «Dacă nu aduci apă, nu te voi scoate de aici».
Şi, ca urmare, în ziua următoare fântâna s-a umplut în mod minunat cu apă, iar icoana sfinţilor plutea deasupra. Până azi se poate vedea stânca crăpată în fântână, iar apa e aşa de plăcută la gust ca şi agheazma.

Era un monah sărac în Noul Schit, părintele Dorotei, care nu părăsise Muntele Athos de când era copil. Nu făcea nici un lucru de mână ca să vândă. Putea numai să pescuiască cu o barcă mică. Odată, când i s-a terminat uleiul, Atotmilostivul Dumnezeu a făcut ca un butoi cu ulei să plutească pe mare, pentru el, între Noul Schit şi locurile de la Sfântul Pavel.

În ziua de Paşti, în 1935, egumenul de la Sfântul Pavel, arhimandritul Serafim, şi toţi cei 60 de părinţi ai chinoviei au ieşit în curte să sărbătorească Liturghia Învierii. Vesel şi plin de entuziasm, după ce s-a cântat «Hristos a Înviat», egumenul a spus unuia dintre părinţii simpli:
– Părinte Toma, du-te unde sunt păstrate osemintele părinţilor şi spune-le că Hristos a Înviat!
– Să fie binecuvântat! Binecuvintează, părinte, a răspuns el, şi fără să se mai gândească a plecat repede la cripta unde erau păstrate osemintele.
– Părinţilor, am fost trimis de egumen să vă spun «Hristos a Înviat», a strigat el cu voce tare.
Atunci s-a întâmplat ceva impresionant. Osemintele au scârţâit şi au sărit. Un craniu s-a ridicat la un metru şi i-a răspuns părintelui Toma:
– Cu adevărat a Înviat!
După aceea s-a făcut o tăcere deplină. Părintele s-a grăbit să spună ce auzise şi văzuse. Pentru părinţii mănăstirii a fost cu adevărat un Paşte unic şi, lăudându-L pe Domnul Înviat, Stăpânul vieţii, au cântat cu bucurie:
Îngerii din cer slăvesc Învierea Ta, Doamne!
Şi noi pe pământ, cu inimi curate, Te lăudăm!
Vrednicul de pomenire părinte Teodosie, bibliotecarul de mai târziu al mănăstirii, povestea adesea această întâmplare.

El întotdeauna spunea «avva» şi, într-adevăr, era un «avva» – bătrânul Isaac Dionisiatul. În străduinţele sale călugăreşti de a posti, de a se ruga şi a fi smerit, el îi iubea pe toţi şi era ascultător în toate lucrurile şi tuturor. Şi toţi îl iubeau pe el.
Odată, când era cu o ascultare la Conacul* mănăstirii din Karyes, supraveghetorul său, părintele Ghelasie, care era atunci reprezentantul mănăstirii în Karyes, l-a avertizat că era deja mijlocul zilei şi că de vreme ce se aştepta o furtună, era în pericol să se piardă pe drumul de întoarcere la acea oră, fiind iarnă. Dar el a răspuns că era necesar, fără nici o scuză, să se întoarcă la Dionisiu, care era la 5 ore de mers faţă de Karyes. Aşa că după ce a făcut plecăciune, binecuvântatul s-a depărtat. Când a ajuns pe vârful muntelui, la Iviron, a început o puternică furtună de zăpadă. Îi era foarte greu să meargă. Când a ajuns la dealul numit «Bosdoum», la Simonopetra, alături de Athos, zăpada era până la genunchi şi deja începuse să se întunece. El era ameninţat de întuneric, zăpadă şi animalele sălbatice din pădure.
Punându-şi toată nădejdea în Domnul şi Mântuitorul Hristos, binecuvântatul părinte a spus din adâncul inimii sale: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru binecuvântarea sfântului meu părinte, Te rog ajută-mă în acest ceas». Şi imediat a fost ridicat de puterea divină, nevăzută, şi dus până la poarta propriei sale mănăstiri.
Era timpul Vecerniei şi portarul era pregătit să închidă poarta. Când l-a văzut pe Avva Isaac, a fost surprins şi, după ce l-a salutat cu o plecăciune, l-a întrebat cum fusese în stare să vină pe o asemenea furtună.
Binecuvântatul, fiind în extaz, a spus că venea de la Karyes.
– Dar cum ai ajuns de fapt aici, pe această vreme?
Avva n-a putut să răspundă, dar a privit numai la icoana Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
De asemenea, portarul a observat că nu erau urme pe zăpadă din direcţia Karyes. În cele din urmă, datorită întrebărilor insistente ale portarului despre când a părăsit capitala atonită şi cum ajunsese la Dionisiu, Avva Isaac a putut să-i spună lui şi celorlalţi părinţi tot ce i s-a întâmplat în prima jumătate a călătoriei, dar după aceea îşi putea aminti numai că a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a rugăciunilor părintelui său. Atunci s-a aflat în faţa intrării în mănăstire.
* Conacul (Κονάκιον) este o casă în Karyes, ce ţine de o mănăstire şi unde locuieşte reprezentantul acesteia.

Lazăr de la Dionisiu, unul dintre cei mai scrupuloşi părinţi, ne-a spus multe istorisiri. Printre ele a fost şi următoarea:
– Din 1943 până în 1945 am suferit crize îngrozitoare de ameţeli, mai ales în timpul orelor dimineţii. Nici un medicament nu mă putea vindeca de ele. Apoi, în timpul privegherii Sfinţilor Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi, de pe 1 noiembrie 1945, am mers la paraclis să-i cinstesc pe sfinţi şi să mă rog lor cu toată inima să mă vindece de acel chin. Ameţeala a dispărut şi nu a mai revenit. După ce am fost vindecat de malarie, am rămas cu artrită la piciorul stâng. Sufeream de durere mare, cu arsuri, şi de varice. În 1954, din nou, de sărbătoarea Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, am fost într-o stare îngrozitoare şi i-am implorat pe sfinţi să mă vindece. Privegherea era aproape spre sfârşit şi durerile încă le aveam. În timpul Sfintei Liturghii a încetat senzaţia de ardere şi durerile, iar venele şi-au revenit la normal. Le-am mulţumit şi i-am lăudat pe apărătorii şi vindecătorii noştri.
Părintele Lazăr a compus următorul imn, pe care-l cânta în faţa icoanei celor doi sfinţi în timp ce le aprindea candele:
Din adâncul inimii unui sărman lăudător
Cu recunoştinţă vă mulţumesc,
O, Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian!
Pentru vindecarea pe care mi-aţi dăruit-o.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Apariție editorială la Doxologia: „Sfântul Paisie şi ucenicii lui în Sfântul Munte şi în Mănăstirea Simonopetra”, Ieromonah Theologos Simonopetritul

La Editura Doxologia a apărut lucrarea „Sfântul Paisie şi ucenicii lui în Sfântul Munte şi în Mănăstirea Simonopetra”, autor Ieromonah Theologos Simonopetritul. Traducerea din limbile greacă veche şi neogreacă precum şi prezentarea lucrării, pe care o redăm în cele ce urmează, sunt realizate de Ieromonah Nathanael Neacşu.

„Scrierea Părintelui ieromonah Theologos, întemeiată pe manuscrise din arhiva Mănăstirii athonite Simonopetra, vine să întregească şi să confirme mărimea fenomenului spiritual din sec. al XVIII-lea ce are ca factor principal persoana harismatică a Stareţului Paisie Velicikovski. Publicată  în cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice dedicată Mitropolitului Macarie al Corintului – un apropiat al Cuviosului Paisie -, aceasta prezintă figura duhovnicească a Stareţului Paisie Velicikovski, aducând nou, pe de o parte, informaţii mai puţin cunoscute cu privire la viaţa sa din Sfântul Munte – în special aşezarea pentru puţin timp în Mănăstirea Simonopetra – iar pe de altă parte referinţe ce au în vedere legătura duhovnicească dintre acesta şi Sfântul Macarie al Corintului în ceea ce priveşte activitatea editorial – duhovnicească filocalică.

După ce precizează subiectul pe care doreşte să îl analizeze şi sursele folosite pentru tratarea acestuia, autorul studiului începe prin a prezenta viaţa ascetică a Cuviosului Paisie  şi preocuparea sa intensă de a cerceta şi studia scrierile Părinţilor filocali. Aşadar, întreaga lui viaţă duhovnicească gravita în jurul căutării, cercetării şi traducerii de texte (manuscrise) ale Părinţilor, texte al căror conţinut îl vor fi ajutat şi inspirat pe Cuviosul Paisie pe tot parcursul vieţuirii sale monahale.

Cum bine se ştie, fapt menţionat şi de autorul studiului, Cuviosului Paisie a avut drept ţel viaţa ascetică monahală, urmând părinţilor monahi de altădată. Pentru a înfăptui acest scop, Cuviosul Paisie îşi părăseşte meleagurile natale şi vine în ţinuturile patriei noastre, trăind sub îndrumarea vestitului stareţ Vasile de la Poiana Mărului , pentru ca, apoi, să meargă în Sfântul Munte. Aici, după multe încercări şi ispite, este tuns în schima monahală şi primeşte hirotonia în preot  în anul 1758. Ieromonahul Paisie devine vestit în tot Sfântul Munte pentru chipul vieţuirii sale duhovniceşti.

Dincolo de atenţia desăvârşită pe care o acorda vieţii ascetice, cuviosul Paisie nutrea o „sete nestăvilită pentru înţelepciunea părinţilor”. A învăţat limba greacă pentru a putea să citească textele Părinţilor în original. Dorinţa sa era aceea de a organiza o şcoală ascetico-filologică care să traducă în limba sa maternă cât mai multe scrieri duhovniceşti păstrate în mănăstirile Sfântului Munte.

Tot în această primă parte a lucrării, Părintele Theologos arată strădaniile Cuviosului Paisie de a obţine şi a afla cât mai multe manuscrise ale Sfinţilor Părinţi, dar şi corespondenţa şi legătura pe care acesta a avut-o cu Mitropolitul Macarie al Corintului privitoare la activitatea editorială filocalică a acestuia din urmă. În acest sens, aflăm că, graţie ostenelii Sfântului Macarie, văd lumina tiparului foarte multe scrieri patristice (publică la Veneţia 36 de cărţi ale părinţilor).Tot el este cel care realizează colecţia de scrieri duhovniceşti numită Filocalia, dorind să publice treptat lucrările părinţilor nevoitori neptici, pentru a fi salvate de la „pieire şi uitare”.

Venit în Moldova, Cuviosul Paisie continuă susţinut lucrarea de copiere şi traducere a textelor Părinţilor, văzându-şi împlinit visul său din tinereţe de a întemeia o şcoală ascetico-filocalică. În privinţa acestui fapt , avem mărturie, după cum evidenţiază autorul , numărul impresionant de manuscrise (aproximativ 300) ce se aflau în Biblioteca Mănăstirii Nemţ pe la anul 1905 şi numărul mare de copişti (aproximativ 40) ce lucrau, sub atenta supraveghere a stareţului Paisie, pe textele Sfinţilor Părinţi.

După cum precizează Părintele Theologos, prin activitatea sa filocalică şi prin întreaga sa vieţuire monahală, Cuviosul Paisie se arată a fi vrednic următor al marilor Părinţi ai Bisericii, fiind astfel şi înnoitorul tradiţiei ascetice şi isihaste monahale din Balcanii veacului al XVIII-lea.

În a doua parte a studiului, autorul are în vedere momentul aşezării cuviosului Paisie , dimpreună cu câţiva ucenici, în Mănăstirea Simonopetra. Părintele Theologos prezintă acest moment pe seama unui condice din arhiva mănăstirii, document din care reiese faptul că Sfântul Paisie, împreună cu 35 de monahi, au venit la 15 aprilie 1762 şi s-au stabilit în Mănăstirea Simonopetra, iar pentru că nu au putut rămâne, din pricina greutăţilor economice, au stat numai trei luni, apoi au plecat în Moldova.

Partea a treia a studiului, având drept temei şi izvor Codicele B din arhiva mănăstirii, evidenţiază momentul stabilii ucenicilor Cuviosului Paisie în Mănăstirea Simonopetra. În anul 1801 (decembrie), Ieromonahul Iachint, venit din Moldovlahia, a fost numit egumen al mănăstirii şi a rămas în această ascultare până la începutul anului 1805, când a fost nevoit să renunţe din cauza problemelor economice. Pentru a ajuta sfânta mănăstire şu obştea lui Iachint, intervine şi solicită ajutor Mitropolitului Veniamin Costachi, Sfântul Nicodim (Aghioritul), un apropiat al părinţilor vlahi din Mănăstirea Simonopetra şi un admirator al Cuviosului Paisie.

În următorul capitol al studiului, autorul trasează importantele momentw ale vieţii şi activităţii Sfântului Paisie, momente înfăţişate cronologic.. În anexă sunt prezentate trei scrisori folosite pentru argumentarea lucrării, una a Sfântului Nicodim către Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, o alta a unui ieromonah grec din Iaşi, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski, pe numele său Dorotei Voulismas, şi a treia, a Patriarhului Ecumenic Gavriil către comunitatea monahală a Sfântului Munte, referitoare la un anumit document de proprietate al Sfintei Mănăstiri Simonopetra. Scrisorile de la sfârşitul studiului sunt de asemenea importante pentru înţelegerea fenomenului duhovnicesc generat de marele ascet şi părinte din secolul al XVIII-lea, Paisie Velicikovski.

Urmare a celor de mai sus, considerăm binevenită lucrarea părintelui ieromonah Theologos, cu atât mai mult cu cât aceasta întregeşte nu numai planul studiilor referitoare la personalitatea duhovnicească a stareţului Paisie, ci aduce elemente de noutate privind biografia acestuia. După cum putem înţelege din acest studiu , dar şi din alte surse pe aceeaşi temă, viaţa Cuviosului Paisie reprezintă pentru toţi creştinii, nu numai pentru monahi, un model de nevoinţă ascetică şi de trăire duhovnicească. Prin felul său de vieţuire, Sfântul Paisie s-a arătat a fi un adevărat model de creştin, monah, păstor şi om de cultură, fiind iniţiatorul unei importante lucrări de traducere şi de editare a textelor Părinţilor Bisericii noastre. De asemenea din cuprinsul studiului înţelegem care era relaţia dintre Sfântul Paisie şi Mitropolitul Macarie al Corintului în ceea ce priveşte activitatea filocalică; care erau, în general, legăturile dintre călugării vlahi şi cei greci; care era statura duhovnicească a ucenicilor Sfântului Paisie (Ieromonahul Iachint cu obştea sa), precum şi anumite elemente care arată disponibilitatea şi dragostea pe care o arătau Ţările Române de a ajuta material Sfântul Munte Athos.”

Sursa: Doxologia

Cap. XXIII: Despre liniştire, curăţirea minţii şi a inimii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un dovedit iubitor al pustiei a fost binecuvântatul ieromonah rus Serapion, care l-a vizitat pe marele isihast şi pustnic Calinic în 1912–1913, ca să-i ceară binecuvântare să plece şi să se alăture asceţilor care se nevoiau în pustie.
Părintele Calinic, un dascăl experimentat al rugăciunii lui Iisus, i-a descris monahului rus pericolele, capcanele şi iluziile pe care duşmanul mântuirii noastre le foloseşte ca să-i atace pe cei ce trăiesc retraşi, mai ales pe cei fără un îndrumător duhovnicesc. Dar când a văzut inima rănită a părintelui Serapion, arzând de dorinţă sfântă, i-a dat voie, cu condiţia ca el să-i fie îndrumător. Părintele Serapion a slujit Liturghia în Paraclisul Sfântului Gherasim şi apoi, cu rugăciunile şi binecuvântarea dascălului său, a părintelui Calinic, a plecat spre vârful Athosului.
Au trecut 12 ani de la acea întâlnire. Apoi, într-o noapte, aproape de miezul nopţii, ucenicul marelui isihast a venit la chilia îndepărtată a dascălului său şi a ciocănit la uşă. Părintele Calinic, gândindu-se că ciocănitul ar putea fi o înşelare de la diavol, a cerut, înainte de a deschide uşa, ca să fie rostit Simbolul Credinţei. Părintele Serapion s-a supus, adăugând chiar «Tatăl nostru» şi «Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl». După aceasta, părintele Calinic a deschis uşa, l-a strâns în braţe şi l-a întrebat:
– Unde ai fost în toţi aceşti ani, fratele meu? Crede-mă, am crezut că ai fost pierdut, deşi n-am încetat să mă rog pentru tine. Unde ai stat? Cu ce te-ai hrănit?
– Sfinte părinte, a răspuns părintele Serapion cu o voce slabă, după ce m-ai binecuvântat, am mers pe vârful Athosului. Am stat trei zile şi trei nopţi dar, neputând să îndur frigul, am coborât la Panaghia* Am încercat să stau acolo, dar n-am găsit iubita linişte, deoarece acolo veneau mulţi pelerini. Puţin mai jos am descoperit o peşteră. Nici chiar păstorii Lavrei, când păşteau oile, nu m-au putut vedea acolo. Am atârnat o rasă veche peste deschizătura peşterii. Am mâncat ce am găsit în pădure: castane, lăstăriş, rădăcini şi bulbi. Am luat apă din fântâna de lângă Chilia Panaghiei. Zi şi noapte sufletul meu era umplut cu o fericire nepovestită, ce venea din rugăciunea lui Iisus şi descoperiri. Am trăit contemplând tainele Dumnezeului nostru. Iartă-mă, părintele meu, tu ştii mai bine cum este acea lumină care încălzeşte şi iluminează totul înăuntrul meu. Nu mi-am dorit nimic altceva. Raiul era acolo. Îmi lipsea numai un singur lucru: Sfânta Împărtăşanie. Şi de aceea am venit în cele din urmă aici: să primesc binecuvântarea ta, pentru că timpul adormirii mele e aproape şi nu vreau să plec fără Sfintele Taine.
Chiar în ziua aceea s-a slujit Sfânta Liturghie şi s-au împărtăşit. După aceea, ucenicul a luat puţină pâine uscată şi verdeţuri, împreună cu dascălul şi îndrumătorul său. Astfel, plin de fericire, părintele Serapion a plecat spre pustia sa iubită.
*Este vorba despre o mică biserică închinată Maicii Domnului (Пαναγία), aflată mai jos de vârful Muntelui Athos.

Marele isihast Daniil Osiopetritul, zilnic, după Liturghie, se retrăgea în chilia lui pentru o oră de tăcere. Era o oră închinată lacrimilor şi tăcerii. Întotdeauna spunea acestea: «Opaiţul luminează lumea din jurul său, dar marginea lui arde…».

Erau mulţi părinţi asceţi pe Sfântul Munte, care erau dedicaţi cu totul rugăciunii, vederii şi practicau toate virtuţile. De aceea, primeau mângâiere divină şi iluminare de sus.
Aşa era pustnicul român Teofilact, care a venit de la Vatoped în deşertul Sfântului Vasile cu trei ucenici de-ai săi. Adesea stătea în peşteri, unde era posibil să dobândească o mai mare isihie, o trezvie mai limpede a minţii şi o mai mare înălţare a sufletului. El spunea că într-una din peşterile pustiului, idolatrii, care au locuit în peninsula atonită înaintea venirii călugărilor, au ascuns o statuie care odată stătuse pe vârful Muntelui Athos şi servise drept far. Pe capul statuii era un diamant mare care a fost folosit ca un fel de lampă, ca să călăuzească călătorii de pe mare.
Odată, Teofilact, care se ruga neîncetat, nu a mers la peşteră după cum îi era obiceiul. În schimb, a stat în chilia sa. În timpul rugăciunii, un înger al Domnului a apărut şi a discutat cu el. Întorcându-se, după ce a împlinit o îndatorire ce-i fusese încredinţată, unul dintre ucenicii părintelui a trecut pe lângă chilie şi a auzit o discuţie. El s-a întrebat cine era vizitatorul căruia îi vorbea părintele. A intrat curios, strigând:
– Părinte! Eşti aici?
În acel moment, îngerul a dispărut.
– O, fiul meu – a răspuns bătrânul cu tristeţe, el, cel care era un mare alergător în cursa pentru cer –, aş fi dorit să nu fi venit… am pierdut o mare binecuvântare!
Şi i-a explicat vizita.
El e acelaşi părinte care a avut grijă de o căprioară rănită, iar cu puţin înainte de adormirea sa faţa lui strălucea de lumină.

Odată, am avut binecuvântarea de a-l întâlni pe părintele Hristodul, care fusese ucenicul marelui părinte din Katunakia, Calinic Pustnicul. În cursul unei zile, cu o ospitalitate politicoasă faţă de mine, nevrednicul, în chilia sa îndepărtată, părintele Hristodul mi-a povestit multe despre vrednicul său părinte, unele dintre ele fiind incluse în volumul III al cărţii «Figuri Aghiorite Contemporane».
Părintele Calinic a fost dascăl al rugăciunii lui Iisus şi al descoperirilor, care timp de 55 de ani s-a închis în chilia sa ce măsura doar 20 de mp. De aceea a fost numit pustnicul. S-a născut în 1853 şi a răposat în 1930.

Un prieten şi iubitor al isihiei, al privegherii şi al rugăciunii minţii a fost Dionisie din Cipru care, ca ascet, a stat în schitul din Kafsokalivia, dar în 1875 s-a reîntors în Stavrovunio, în Cipru, unde a devenit părinte a multor fii duhovniceşti.

Este o boare de rugăciune, de pustnicie, care adesea bate peste binecuvântata Katunakia. Cu mulţi ani în urmă l-am întâlnit pe părintele isihast Antim. S-a nevoit într-o chilie, deasupra locului unde erau Daniilei. Era un om al tăcerii. Când vorbea, el spunea aproape mereu de rugăciunea neîncetată a inimii: «În timp ce rugăciunea către Maica Domnului te pregăteşte pentru îndumnezeire, rugăciunea lui Iisus te îndumnezeieşte».

«Preasfântă Maică a Domnului, ajută-mă. Binecuvântata mea Maică…», spunea un monah, şi vocea lui, din adâncul inimii sale, răsuna blând, în timp ce mergea pe cărările Schitului Sfânta Ana.
«Ne punem toată nădejdea în ea şi suntem mângâiaţi de ea, a continuat el. Ea e mama noastră, mântuirea inimii noastre. Altfel urmăm un drum care nu ştim unde duce».

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Pelerinaj la Muntele Athos (21 – 26 septembrie 2014). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

• Duminică, 21 septembrie 2014: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.

• Luni, 22 septembrie (ziua 1): Ouranoupoli – Arsanaua Zografu – Măn Zografu (închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe, la monumentul celor 26 de Mucenici zografiți și la celelalte odoare ale mănăstirii). Măn. Zografu (cazare).

• Marţi, 23 septembrie (ziua 2): Măn Zografu. Plecăm pe jos (cca 2-3h) spre Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Binecuvântare de la Părintele Stareț Efrem Vatopedinul. Măn. Vatopedi (cazare).

• Miercuri, 24 septembrie (ziua 3): Măn. Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare în cea mai mare biserică din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada) – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Axion Estin) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Joi, 25 septembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. De aici plecare cu mașina pana la Morfono, iar de aici drumetie o ora pana la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Vineri, 26 septembrie (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu masina pana la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Coborâre la Arsana Sf. Pavel, apoi luat ferryboat-ul spre portul Dafni – Ouranopoli. Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 5.00 am în dimineața zilei de sâmbătă, 27 septembrie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 205 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 90 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești și îmbarcare din orașele de pe traseu – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau Mercedes Vito, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

 

 

Răspuns celor care spun că Dumnezeu este neputincios

Cum un Dumnezeu atotputernic,
Care pretutindeni este și toate le plinește,
este neputincios să facă să înceteze răul?

Prot. Athanasiu Mina

O întrebare plină de ironie sau de sinceritate?

Punând gândul cel bun și socotind că în spatele acestei întrebări se ascunde neliniște sinceră de a afla răspunsul, răspundem cu smerenie următoarele:

Într-adevăr Dumnezeu Se află pretutindeni, pe toate le plinește și le ține, dar Se sălășluiește numai în Sfinți, trăind în ei și cunoscut fiind prin ei, ca niște organe ale puterii Lui. Sfinții sunt icoane vii ale lui Hristos și, după Har, asemenea cu Hristos. Și după ce și-au înălțat mintea spre razele fără început și nemuritoare ale lui Dumnezeu-Tatăl, după ce au fost renăscuți după Har prin Cuvântul în Duhul Sfânt și după ce au împlinit desăvârșita asemănare cu Dumnezeu, Care i-a renăscut, pe bună dreptate au primit denumirea de dumnezei. Și aceasta nu din cultivarea însușirilor firești vremelnice, ci a celor dumnezeiești, prin care, cu cât mai mult participau la ele, cu atât mai mult se schimbau și se îndumnezeiau. Au devenit „făptură nouă” [1], „om nou” [2].

Problema nu este omniprezența lui Dumnezeu, ci măsura în care noi participăm la ea prin mijlocirea Tainelor, de bună voie și din toată inima, cu smerenie și ascultare de ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu gândul nostru. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Oamenii care sunt prin firea lor făpturi create nu vor putea în alt chip să devină fii ai lui Dumnezeu, fără numai dacă primesc Duhul celui din fire Dumnezeu adevărat. Iar pentru ca să se poate face aceasta, Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14), astfel încât să facă omenescul primitor de Dumnezeire și să fie numit fiu” [3]. Sfântul Diadoh episcopul Foticeii învață că numai Dumnezeu este din fire bun. Omul devine bun prin strădania făptuirii sale, cu ajutorul Celui cu adevărat bun, adică a lui Dumnezeu. Răul nu are nici existență firească și nimeni nu este rău din fire. Dumnezeu nu a făcut nimic rău. Când cineva dorește răul, atunci inexistentul începe și devine existent, așa cum vrea cel care îl face. În altă parte Sfântul Atanasie cel Mare folosește următorul exemplu: „Așa cum atunci când cineva își închide ochii, în timp ce soarele luminează și pământul strălucește de lumina sa, descoperă înlăuntrul său întunericul, care nu există în realitate, și merge rătăcind și de multe ori cade sau se îndreaptă spre prăpăstii și crede că nu există lumină, tot astfel se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Deoarece și-au închis ochii prin care Îl pot vedea pe Dumnezeu, au dorit și au aflat cele rele, pe care săvârșindu-le, au crezut că fac ceva bun. Astfel, deși sufletul a fost creat ca să-L vadă pe Dumnezeu, el a căutat cele stricăcioase și întunericul… Și-a schimbat direcția și a uitat că este plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu… De vreme ce a ieșit din sine, pierzându-L pe Dumnezeu, construiește cele inexistente și le vede numai pe cele care cad sub simțuri” [4].

Astfel răspunsul la cei care se nedumeresc de relele și nenorocirile cele multe din lume și-L învinuiesc pe Dumnezeu că nu le desființează ca un Atotputernic și omniprezent, este următorul:

În afară de PĂCAT, nici un lucru din viața aceasta nu este cu adevărat rău, chiar dacă pricinuiește vătămare sau chiar moartea.

Păcatul este necredință față de Hristos [5]. De la păcat ne vin răzvrătiri lăuntrice și confuzie, care pricinuiesc tot felul de răutăți și-l sălășluiesc pe începătorul răutății înlăuntrul necredincioșilor răzvrătitori. Iar acest începător, satana, îi preface în fiare pe cei în care se sălășluiește. Și nu este deloc exagerat să spunem că îi pregătește să dobândească un caracter demonic. Și astfel, de atunci de când Luceafărul a căzut, din Înger bun – așa cum l-a creat Dumnezeu – a devenit de buna sa voie ucigaș de oameni și diavol urâtor de oameni, împotrivitor al voii lui Dumnezeu, clevetitor al Lui înaintea oamenilor, dorind să-i facă și pe ei ucigași de oameni și potrivnici ai lui Hristos, Dătătorul de viață. De vreme ce toată zidirea este schimbătoare, cu excepția Îngerilor, cea văzută și cea nevăzută, cea simțitoare și cea nesimțitoare, cea rațională și cea irațională, numai firea rațională a omului având voință liberă, poate, din voie proprie, fie să urce la cel mai bun, fie să cadă în cel mai rău. Fie să se supună voii lui Dumnezeu, la care să adauge pentru totdeauna sporire și înaintare către mai bine, fie să se împotrivească voii lui Dumnezeu, poruncilor Lui, pentru care Dumnezeu, pe bună dreptate, va îngădui să cadă jalnic în mai rău. Dumnezeu ne-a făcut cu voință liberă și am primit înlăuntrul nostru puterea conducătoare a sufletului ca o putere stăpânitoare împotriva patimilor, a vicleniei, a răutății, fără ca cineva să ne stăpânească sau să ne silească. Dumnezeul Treimic plăsmuindu-l pe om cu voință liberă, l-a învrednicit de multă purtare de grijă, astfel încât, folosind corect libertatea voinței sale, să încline spre bine, iar nu spre rău.

Omul devine de bunăvoie bun sau rău. Bunul Dumnezeu nu este ispitit de rele.

Așadar, unde sunt cei care Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru nenorocirile din lume, pentru nenorocirile oamenilor? Dacă Dumnezeu ar desființa voința liberă a persoanei umane, făcându-l numai bun, atunci ar distruge însăși persoana, însăși creația, libertatea alegerii, având ca urmare faptul de a se înfățișa pe Sine nu numai responsabil al bunătății obligatorii, lucru care nu va plăcea tuturor, ci și anulator al lui însuși, de vreme ce ca un Dumnezeu liber va desființa însușirea libertății de la omul creat după chipul Său.

Dumnezeu nu este nedrept, ci întru toate drept și bun.

El îngăduie, din pricina păcatului, așa-numitul rău: calamități, războaie, foamete, divorțuri, boli, chinuri și dureri, nereușite, mâhniri, morți, cu scopul de a da o ultimă ocazie fiecăruia care a ales păcatul, adevăratul rău, ca să se izbăvească, prin pocăință, de veșnica osândă [6]. Însă uriașa nedreptate săvârșită de om împotriva lui Dumnezeu este să arunce, ca un orb, responsabilitățile asupra lui Dumnezeu, adunându-și astfel păcate pentru sine.

Frații mei, avem nevoie de mintea lui Hristos, de cugetarea Sfinților, ca să putem înțelege pricina răului, adică a nenorocirilor care biciuiesc omenirea. Dintru început diavolul, ucigașul de oameni, s-a ridicat împotriva noastră din invidie și ură. Cu toate acestea, Începătorul Vieții, Hristos, Mesia, din dragoste pentru noi, a fost mișcat de nespusa Sa iubire de oameni și bunătate. Și așa cum diavolul a iubit zadarnic pierzarea făpturii lui Dumnezeu, tot astfel Ziditorul a iubit pe bună dreptate mântuirea făpturii Sale, murind pentru păcatele noastre și înviind pentru îndreptarea noastră.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” [7], „…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, și să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” [8].

Din aceasta se vede foarte limpede dreptatea. Trebuia să fie învățați și oamenii să urmeze dreptatea prin faptele lor, în vremea aceasta supusă morții, astfel încât, primind putere, s-o păstreze statornic în vremea nemuririi. De acum înainte să nu-L mai învinuiască pe Dumnezeu pentru răul și nenorocirile pe care păcatul le grămădește în viața noastră. Păcatul este singurul și unicul rău, singura și unica nedreptate [9]. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Să rostim așadar din toată inima ceea ce a spus și David, împăratul și prorocul: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele” [10].

Căci lui Iisus Hristos, Împăratul și Domnul, se cuvine slava și stăpânirea în veci. Amin.

Note:

[1] I Cor. 5, 17.
[2] Cf. Coloseni 3, 10.
[3] Împotriva arienilor, PC 26, 273A.
[4] Împotriva idolilor, EPE vol.1, pp. 90-96.
[5] „…de păcat, pentru că ei nu cred în Mine” (Ioan 16, 9).
[6] „…pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
[7] Ioan 3, 16.
[8] Evrei 2, 14-15.
[9] „…este şi păcat de moarte” (I Ioan 5, 16).
[10] Ps. 32, 5.

Sursa: Mărturie athonită

Foto: Iisus Hristos Pantocrator (detaliu), Mănăstirea Hilandar, Sec. XIII

Gheron Nikon: Cunoaşterea ne face liberi. Ce învățăm din Călăuza lui Andrei Tarkovski

Cunoaşterea ne face liberi
Fragment dintr-o omilie a Părintelui Nikon de la Nea Skiti

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)
Cum să cunoaştem adevărul astfel încât să nu fim robi ai diavolului şi ai diavolilor lui, să nu fim robi ai celor ce vor să ne stăpânească? Dacă nu avem această cunoaştere, nu suntem liberi. Începând – se poate să vă pară straniu – începând de la noi înşine; cunoscându-ne pe noi înşine!

Am vorbit mai demult despre o operă cinematografică şi am să fac iarăşi referire la ea. Este foarte important: dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nu îi vom cunoaşte nici pe ceilalţi. Dacă nu cunoaştem ceea ce se petrece cu noi, nu vom cunoaşte niciodată, pe nimeni.

Filmul, dacă vă amintiţi, se numeşte „Stalker” (Călăuza, n.edit.). Protagoniştii sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi într-o „zonă” imensă şi stranie, a apărut o „cameră” ciudată. Oricine intra în acea cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu intra nimeni să ceară ceva.

Acum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea „cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor. Atenţie! Nici unul dintre cei trei nu are nume. „Stalker” înseamnă călăuză. „Profesorul” este omul raţional, al lui „2+2=4”. Celălalt este „Scriitorul”- nici acesta nu e nume. Este omul senzorialului, al intuiţiei. Ajung în „cameră”. În momentul în care ajung în „cameră” şi se pregătesc să-şi spună dorinţele, Călăuza le povesteşte o întâmplare despre cineva care, fără să vrea, devenise pricina morţii fratelui său, pe care îl iubea. El este singurul care are nume în această poveste – am să vă spun apoi şi de ce. Acest om, plin de dragoste, care nu iubea nimic mai mult decât pe semeni, intră în „cameră” şi îi cere să-i învie fratele. Se întoarce acasă unde constată că devenise miliardar, şi se sinucide. „Camera”, necunoscând ceea ce ceruse, i-a concretizat dorinţa cea mai adâncă, cea mai mare dragoste a lui – banii! – şi a realizat că nu era deloc acel om superior care se credea a fi, care iubea pe semenii săi mai presus de orice. Dintr-o dată, „camera” i-a descoperit faptul că ceea iubea şi dorea cu adevărat înlăuntrul său erau banii. După această istorisire nu a mai intrat nici unul dintre cei doi în „cameră”. Nimeni nu mai îndrăznea să intre şi să ceară ceea ce îşi dorea. Se temeau că li se va descoperi ceea ce erau cu adevărat şi se temeau să înfrunte aceasta. Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi.

Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul  proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: „Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătoşii. Vezi un curvar care nu vrea să accepte faptul că e curvar şi reprimă acest lucru. Ce se întâmplă? Îl proiectează asupra celorlalţi: „Taci! Toţi fac asta! Cine nu face? Este o necesitate fiziologică!” Tot ceea ce este reprimat, iese la suprafaţă! La fel şi hoţul: „Cine nu fură? Toţi fură azi!” Ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, psihicul său proiectează asupra celorlalţi.

Aţi înţeles de ce am spus că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine nu vom cunoaşte nici pe cel de lângă noi? De aceea trebuie să vedem cine suntem. Şi vom vedea cine suntem cu adevărat atunci când ne vom cunoaşte pe noi înşine.

Odată, am reuşit să nu primesc nişte gânduri urâte. Le-am respins. Le-am împins înăuntru. Asta trebuie făcut, până la un anumit punct. M-am dus mândru la stareţ şi i-am povestit. Îmi spune: „Nu, băiatul meu! Noi nu am venit aici ca să ne înăbuşim patimile şi să devenim complexaţi. Am venit ca să le smulgem din lăuntrul nostru şi să înrădăcinăm în locul lor virtuţi!”

Cum ne vom vedea patimile? Intrând în acea „cameră”! Altfel, vom fi ca acela care credea că este un altfel de om şi nu era. Ştiţi care era numele lui? Dikobraz! Ştiţi ce înseamnă în limba rusă? Porc spinos! Ştiţi cum este porcul spinos! Un animăluţ cu burtica moale precum catifeaua – îngăduitori şi buni faţă de noi înşine şi numai spini îndreptaţi către ceilalţi!
Un film foarte înţelept! Să-l vizionaţi!

„Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) – este porunca pe care ne-o dă Evanghelia. Vei intra în inima ta! „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17, 21).

Căci altfel nu am fi numai ca porcul spinos – moi şi îngăduitori cu noi înşine şi cu spini îndreptaţi către ceilalţi ci, precum s-a mai spus: luaţi aminte la voi, cei ce vă asemănaţi mormintelor, ipocriţilor, „care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27).

Însă, dacă ne întoarcem către noi înşine, ne plecăm capetele şi spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi realizăm cum suntem, atunci, spune Sfântul Grigorie Palama, se va întâmpla următorul lucru: numai pentru că te întorci la tine însuţi – dacă vă amintiţi pilda fiului risipitor, când acesta a văzut la ce decădere a ajuns, „şi-a venit în sine” şi a zis: „Voi merge acasă!” Şi-a venit în sine! S-a întors în el însuşi! Este ceea ce diavolul nu vrea să facem niciodată, ci să fim în mijlocul a toate şi în afara sinelui! Cu totul nebuni! – Când ne întoarcem în noi înşine, când intrăm în acea „cămară” din inima noastră, spune Sfântul Grigorie Palama: „Atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare care a fost meşteşugită  de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns”. Vom vedea acea dezgustătoare mască pe care inima noastră a căpătat-o prin înşelarea din „partea cea de jos”, de gheenă, şi atunci ne va apuca jalea. Ne vom pocăi, şi cu lacrimi vom îndepărta masca pe care o poartă sufletul nostru. Iar atunci când ochii inimii noastre se vor curăţi şi vom vedea limpede, atunci îi vom vedea limpede şi pe ceilalţi. De aceea, porunca lui Hristos este: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Notă: Textul de mai sus reprezintă traducerea fragmentului 15,55- 25,48 min. din înregistrea video de mai jos:

 

Pelerinaj la Muntele Athos (7 – 12 septembrie 2014). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

• Duminică, 7 septembrie: Plecare din Moinești (aprox. 13.00-14.00) – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (poarta de intrare spre Sfântul Munte Athos).
  

• Luni, 8 septembrie (ziua 1): Ouranopoli, imbacrare pe ferryboat – Dafni – Măn Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare). Drumeție de aprox. 1.30 h până la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Măn. Sfântul Pavel (cazare).
  
  
• Marți, 9 septembrie (ziua 2): Măn. Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Miercuri, 10 septembrie (ziua 3): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Joi, 11 septembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

• Vineri, 12 septembrie (ziua 5): Schitul Sf. Andrei – Serai – Karyes (capitala Sfântului Munte). În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina din Karyes spre portul Dafni. Dafni (timp pentru cumpărat suveniruri din magazinele cu specific religios) îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 6.00 am în dimineața zilei de sâmbătă, 13 septembrie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.
  

Preț: 205 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 90 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid (preot) asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Dezmințire: CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) neagă că ar fi cerut abrogarea avatonului, regula care interzice intrarea femeilor în Muntele Athos

În urmă cu ceva vreme ziarul grecesc „Orthodoxos Typos” publicase știrea că CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) dă speranțe femeilor care vor să viziteze Sfântul Munte Athos. Se preciza că la Convenția CMB de la Busan, Coreea de Sud, s-ar fi semnat mai multe acorduri între care „al 16-lea acord se referă la abrogarea Avatonului în Muntele Athos”.

Știrea a fost imediat preluată de mai multe site-uri de limbă greacă sau engleză (v. Mt. Athos, a small step for women) ceea ce a creat multă vâlvă în spațiul ortodox grecesc, dar nu numai. Însuși Guvernatorul Sfântului Munte, Dl. Aristide Kasmiroglou a fost nevoit să dea o replică și să nege faptul că interdicția de o mie de ani a femeilor va fi ridicată și, de asemenea, că avatonul este în vigoare de secole și este garantat de tratate internaționale, adăugând că regulile sfinte ale Muntelui Athos, chiar și legile uzuale, sunt garantate în tratatul de aderare a Greciei la UE.

Din fericire însă știrea s-a dovedit a fi falsă, cei de la „Orthodoxos Typos” preluând  stirea de la un monah aghiorit fără să o verifice.

CMB, într-un e-mail catre Greeek Reporter, precizează cănu există niciun acord de acest fel. „Nici organismul de conducere al CMB nu a cerut ca interdicția privind intrarea femeilor în Muntele Athos să fie abrogată, nici Adunarea care s-a reunit la Busan, Coreea, în 2013, nici Comitetul Executiv al CMB, care s-a ținut de două ori de atunci și nici Comitetul Central, care s-a reunit recent, în luna iulie”, a declarat directorul CMB în comunicare, Mark Beach, titrează agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe.

Personal am avut confirmarea de la un teolog care s-a preocupat îndeaproape de acordurile întocmite la Busan, Coreea de Sud. Și noi am căzut în capcana acestei știri false traducând-o în limba română, dar am șters postarea chiar în aceeași zi.

Rog bloggerii ce au preluat știrea în traducerea noastră să o șteargă și ei dintre postările lor.

Chiar dacă de-a lungul timpului au fost făcute mai multe presiuni asupra Muntelui Athos pentru abrogarea avatonului, din această situație contextuală nefericită avem măcar încredințarea că CMB nu a avut un astfel de demers.

Un comentarul recent pe această temă, în limba greacă, găsiți pe blogul Katanixis

Laurențiu Dumitru
Editor Blogul Sfântul Munte Athos

 

 

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXI: Despre viaţa euharistică şi tainică [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În marile mănăstiri chinoviale din Sfântul Munte Athos, jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii e slujită zilnic.
În cel mai viu şi mistic mod, monahismul trăieşte viaţa euharistică a Bisericii şi taina comuniunii în Hristos, ca şi sensul eshatologic al venirii Domnului şi destinul ultim al omenirii. Pe lângă activităţile euharistice a marilor comunităţi chinoviale, Liturghiile sunt oficiate de asemenea în schiturile şi chiliile din pustiul Sfântului Munte, cât de des este posibil.
Părintele Daniel, marele isihast de la peştera Sfântului Petru Athonitul a fost un «spirit liturgic» şi o «flacără arzătoare», cum se spune în Psalmul 104: «Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc». El a slujit Sfânta Liturghie zilnic. Liturghisirea sa era într-adevăr mistică, de parcă cobora cerul pe pământ, sau mai degrabă de parcă pământul urca spre cer. Mulţi spun că slujea Liturghia Sfântului Vasile ca să dureze mai mult. Citea toate rugăciunile încet şi cu înţeles. Nu se grăbea niciodată.
Dacă trăia o stare de pocăinţă – un eveniment frecvent – înceta cu rugăciunile şi plângea cu lacrimi de bucurie. 60 de ani a făcut aşa în fiecare zi. Fiecare Liturghie dura câteva ore. Ce clipe şi timpuri binecuvântate au fost, în timpul cărora sufletele erau ridicate la înălţimi îngereşti!

Sunt mulţi ieromonahi sfinţi care au această dorinţă de a liturghisi în fiecare zi, dacă e posibil. Aşa era părintele Ghedeon Kafsokalivitul, care slujea 40 de Liturghii la rând, aproape zilnic. Când a venit la Muntele Athos, ca mână de lucru angajată, a promis să se facă monah. Când s-a întors în satul său, fără să-şi împlinească promisiunea, el a fost deodată lovit peste faţă de o mână nevăzută. Aceasta l-a făcut să-şi dea seama ce făcuse. Aşa că a părăsit lumea deşartă şi s-a întors la Muntele Athos, ca să devină ascet la chilia Sfântului Acachie.

Monahul român Nectarie, care a adormit cu pace în 1890, era foarte ascetic, cânta dulce ca un înger şi era ucenic al părintelui profesor de muzică, Teofil.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Gherman din Karyes ştia Sfânta Liturghie pe de rost. El slujea întreaga slujbă, aproape totdeauna, captivat şi înălţat, cu ochii închişi.

Când era în chilia sa, părintele duhovnicesc Sava, numit Hrisostomul Sfântului Munte, părea un ghem mic, sărmanul călugăr mic şi rotund. Dar când slujea Sfânta Liturghie nu puteai decât să-l admiri. Când se ruga, faţa lui devenea strălucitoare şi semăna cu un înger.

Părintele duhovnic Ilarion Ibericul şi monahul de sub ascultarea sa, Sava, care a lăsat în urmă faima de sfânt, slujeau zilnic Liturghia, pe rând, în katisma Sfântului Iacov ce aparţine de Dionisiu.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu lăsa să treacă o zi fără ca Liturghia să fie slujită; chiar dacă era bolnav, punea pe cineva să-i ia locul. Dacă ştia că alt preot era bolnav, fără să cerceteze ce boală avea, mergea la biserica cimitirului să slujească Liturghia, plin de dar şi umilinţă.
Părintele Dionisie nu era niciodată mânios, nici neglijent faţă de Rugăciunea lui Iisus. Ascultarea lui era iconografia. În timp ce muncea, el îşi păstra întotdeauna gândurile asupra vieţii sfântului pe care îl picta. Dacă sfântul era ascet, se gândea la luptele lui. La orice muncă grea, părintele Dionisie era primul care alerga să o facă, devenind astfel întotdeauna un bun exemplu pentru întregul schit.

După chilia Sfântului Nil, dacă treci prin ceea ce se cheamă «Sarran» şi dincolo de Hairi, mergând prin trecătoarea din sud-est, ajungi la Schitul Giannakopoula. În el a trăit un minunat părinte duhovnicesc numit Gavriil. El a fost preot slujitor până la o vârstă înaintată şi a slujit aproape în fiecare zi. Înainte şi după Sfânta Liturghie nu dormea pe saltea, ci numai pe scaun. El spunea:
– Duşmanul aşteaptă să ne ispitească, aşa că nu trebuie să dormim chiar după Liturghie, dacă nu vrem să ne murdărim şi să pierdem harul dat nouă în Sfânta Taină.
În timpul Postului Mare, nu mânca mâncare pregătită cu ulei, ci mâncarea lui ascetică: pâine uscată, măsline, ceapă şi varză.

Vrednicul de pomenire părinte Tihon a fost timp de 50 de ani ascet în cel mai îndepărtat pustiu al Karuliei, hrănindu-se numai cu pâine uscată. El a adormit în katisma Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Părintele P. spunea despre el:
– Adesea, părintele Tihon, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, avea vedenii, uneori durau jumătate de oră sau mai mult. Noi tot cântam Imnul heruvimic, iarăşi şi iarăşi, până revenea în sine şi răspundea. Odată l-am rugat să-mi spună ce i se întâmplă şi mi-a spus aceasta: «Fiul meu, fiul meu, îngerii mă iau acolo unde heruvimii şi serafimii Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apoi, când mă aduc înapoi, îmi vin în simţiri şi-mi dau seama că sunt în biserică şi slujesc Liturghia». Nu lăsa pe nimeni în altar când slujea Liturghia.

L-am întâlnit odată pe vrednicul de pomenire părinte Matei din Karakalu, un om foarte smerit, care fusese hirotonit de mitropolitul Ierotei de Militupoli în 1940, când acel ierarh stătea pe Muntele Athos. Din ziua hirotonirii sale şi până-n ultima zi a vieţii sale pământeşti, sau 45 de ani de toţi, a slujit Liturghia zilnic. Nu-i plăcea dacă pierdea şi o singură zi. Iar când nu era de rând la Katholikon*, slujea la vreun paraclis. Citea nume nenumărate în timpul Proscomidiei, pentru ca «sufletele să se folosească», spunea el.
Când unul dintre fraţi îi spunea că e timpul să se odihnească după atât de mulţi ani de slujbă zilnică a Sfintei Liturghii, el răspundea:
– Voi sluji Liturghia până la ultima mea suflare.
Lucru uimitor era faptul că părintele Matei nu şi-a pierdut evlavia şi entuziasmul de la început nici la ultima Liturghie pe care a slujit-o. L-am vizitat când strângeam materiale pentru «Figuri Aghiorite Contemporane» şi a vorbit cu mare respect de părintele său, Kodrat.
*Katholikon-ul (Кαθολιкόν) este biserica centrală a fiecărei mănăstiri.

Era în 1984 de sărbătoarea Buneivestiri în Kafsokalivia. După ce a terminat Sfânta Liturghie, părintele Isaia mi-a cerut să merg cu el la chilia sa, ca să-i dea Sfânta Împărtăşanie bătrânului Simeon, care era bolnav. Acest părinte avea în jur de 90 de ani şi, deşi orb, putea să-L vadă pe Dumnezeu în inima sa. Îl cunoşteam pe părintele Simeon şi îl vizitasem de mai multe ori, ca să-i ascult cuvintele care erau ca mierea. El era de asemenea pilonul cel mai vechi al schitului. El şi ucenicul său Isaia erau săraci. Mica lor chilie era săracă şi ascetică, nici confortabilă, nici odihnitoare şi fără a avea o grădină pentru cultivarea legumelor. O parte din asceza bătrânului era să nu se spele, iar părul îi crescuse lung, până la mijlocul său, ca a vechilor asceţi, care aveau părul lung, încâlcit din cauza anilor nenumăraţi.
Am acceptat invitaţia cu mare bucurie. Mi-am pus epitrahilul şi am luat în mâini Sfântul Potir, după cum obişnuiam, spunând fără întrerupere «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Înaintea mea mergea părintele Isaia, care ţinea o lanternă mică, pentru a lumina întunericul gros şi cărările înguste şi înşelătoare. Era o ploaie torenţială. Eram uzi leoarcă, dar asta nu avea importanţă. N-am să uit niciodată acea procesiune prin ploaie, ţinând Sfintele Taine şi mişcându-mă cu rugăciune prin întuneric, înspre schitul sfânt. De asemenea n-am să uit faţa părintelui Simeon, după ce-am ajuns la bisericuţa chiliei (care era închinată Sfântului Simeon Noul Teolog), care slăvise dragostea divină şi trăise în evlavie.
Am aşteptat pe solee, ca ucenicul să meargă şi să-l aducă pe bătrân. «Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul Vieţii gustaţi».
În lumina tremurătoare a candelelor şi a lumânărilor ce ardeau în faţa Sfântului Potir, bătrânul orb a apărut cu părul rar, desculţ, gemând şi ţinându-se de perete şi de ucenicul său. A venit la Sfântul Potir şi şi-a făcut cruce. Ochii lui erau umezi de lacrimi de evlavie şi dorinţă sfântă. «Înfricoşează-te, omule, căci te apropii de Sfântul Sânge». S-a împărtăşit, a făcut plecăciune şi cruce, şi cu mare greutate s-a întors în chilia lui. În faţa unor astfel de imagini şi chipuri, chiar îngerii ar vrea să se plece. «Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» (Psalmul 1, 1–2).

Un bătrân aghiorit cu barbă albă a spus:
– Noi, pe Muntele Athos, cerem la fiecare Liturghie: «Să ne rugăm pentru cei ce săraci, nenorociţi şi lipsiţi». Mulţi ieromonahi pe Muntele Athos ascultă şi se roagă pentru oamenii foarte nevoiaşi. Şi în somnul lor, cei pentru care s-au rugat vin să le mulţumească. Am fost martori la multe minuni, când preoţii s-au rugat pentru cei morţi. Unii oameni bolnavi, care au fost descurajaţi de doctori, şi-au trimis numele ca să fie pomeniţi la Liturghie şi s-au vindecat imediat. Şi rudele lor s-au minunat de vindecarea unor boli incurabile şi fără speranţă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XX: Despre evlavie, ordine şi corectitudine şi despre respectul faţă de părinţii mai bătrâni [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un ascet bătrân, cu multă experienţă, mi-a spus:
– Părinţii din timpurile mai vechi erau evlavioşi, atenţi şi severi. Ei nu purtau grija înfăţişării exterioare, a feţii, a părului, neîngrijindu-se, nepăsându-le dacă faţa sau părul lor nu arătau bine. Rasele lor erau scurte. Ţineau capetele plecate cu evlavie şi respect şi evitau să privească direct la faţa cuiva. Ei erau sfioşi, nu vorbeau şi nici nu râdeau. În biserică purtau încălţăminte pe care o târâiau*.
Odată, călugărul Modest avea o pereche nouă de pantofi, care făceau zgomot când mergea. Ceilalţi monahi l-au strigat şi i-au cerut să poarte pantofii noi acasă şi pe cei vechi la biserică.
«Îi vedeam pe bătrâni şi ne temeam de ei», a spus un ascet, înţelegând prin teamă respect şi evlavie pentru ei. Aşa era atunci. Cum este acum? Ce timpuri sunt!
Părintele Antonie Kafsokalivitul era un model desăvârşit de ordine şi corectitudine în regulile aghiorite. Era un monah evlavios, simplu şi smerit. El rostea mereu: «Dumnezeu să binecuvinteze», sau «Să fie binecuvântat», sau «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Întotdeauna purta rasa. Toţi bătrânii şi-l amintesc cu nostalgie.
*Un fel de papuci.

Odată i-am cerut unui ascet care avea peste 80 de ani să ne spună ceva care să ne folosească despre părinţii din trecut. Atunci el a răspuns scurt:
– Ce pot să vă spun? Părinţii din trecut erau diferiţi. Ei erau evlavioşi.

Ce-i făcea pe ei să fie evlavioşi?
Ei nu erau îndrăzneţi şi deschişi, ci smeriţi şi respectuoşi. Ei nu erau ipocriţi, prefăcuţi la vorbă, la mers, la şezut şi la înfăţişare, ci comportamentul lor era exemplar, fie că erau singuri, fie cu mai mulţi, în biserică, în timp ce cântau sau liturghiseau, sau când erau ocupaţi cu îndatoririle ascultării lor. Ei nu vorbeau prea mult, nici nu râdeau tare. Nu erau batjocoritori, nici nu doreau să fie observaţi. Supuşi şi tăcuţi, cu discernământ, sinceri, simpli, smeriţi, plăcuţi, iubitori. Cuvântul lor era sarea pământului şi era clar pentru oricine că viaţa lor era sfântă şi plină de Duhul Sfânt. Ei evitau familiaritatea, care e începutul îndrăznelii. Aveau un mod de a fi binecuvântat, echilibrat şi ordonat.
Ne aducem aminte de părinţii din chinovii: tăcuţi, pătrunzători, cuprinşi de rugăciune şi vedere. Capetele lor erau adesea plecate şi nu numai în biserică, dar şi la masă, în timp ce mergeau sau când lucrau.
Era un grup binecuvântat în Chilia Sfintei Treimi din Vigla. Evlaviosul părinte M. din Kerasia mi-a povestit despre acest grup.
– Părintele lor Dositei era foarte aspru. Cel mai mare ucenic al său era Agatodor. Cel mai evlavios dintre toţi era părintele Acachie, ce avea o barbă care ajungea până la mijlocul său. Şi-a prezis moartea sa şi cea mai mare parte a timpului avea lacrimi de bucurie în ochii săi. Când avea vreun vizitator, el se aşeza cu mâinile încrucişate. Toţi erau respectuoşi şi tăcuţi. Numai cel mai mare vorbea: «Un om mort nu face nimic», spuneau ei. Până nu le spunea mai marele lor să facă aşa, ei nu ofereau nimic oaspeţilor lor. Nu cunoşteau mânia. Nu judecau pe nimeni. Erau plini de rugăciune interioară, bucurie, fericire. Chiar şi în somn Îl vedeau pe Hristos.

În ajunul călugăriei unui monah, vrednicul de pomenire egumen Gavriil a mâncat măsline. Din acest motiv tunderea a fost amânată, după cum ne-a spus. Ar fi trebuit să mănânce numai pâine simplă, cum a făcut a doua zi, chiar dacă era sărbătoarea Buneivestiri.

Chiar dacă călugărul dionisiatan Nichifor, care avea 79 de ani, era pe moarte, suferind de astmă şi miocardită, el a refuzat să ia un pic de lapte sau peşte în timpul Postului Mare.
– Părinte, a spus el, dacă aş mânca, nu aş muri? Îţi mulţumesc pentru dragostea părintească, dar de 60 de ani n-am stricat Postul Mare. Nu mi se pare corect s-o fac acum. Un pic de supă făcută cu ulei e destul de bună pentru mine. Fă-mi Sfântul Maslu, pentru că în 5 sau 6 zile voi pleca la Domnul.
Cuviosul părinte Iacov de la Dionisiu a fost cunoscut pentru evlavia sa. Vrednicul de pomenire egumen Gavriil şi părintele Lazăr ne-au povestit despre minunata lui viaţă.
– Într-un an, când părintele Iacov era tipicar, în timpul unei zile de sărbătoare, prietenii săi, călugării, i-au oferit un pahar cu vin după masă, în pivniţa trapezei pe care o numeau «spolokanis», dar el a refuzat. Ei au insistat, dar el le tot spunea că îi va face rău. Atunci l-au acuzat de mândrie. În cele din urmă, smeritul părinte, care era foarte corect în regulile călugăreşti, ca să le dovedească că-l presau din cauza diavolului, a luat paharul cu vin în mâna stângă şi cu dreapta a făcut semnul crucii asupra lui. Imediat paharul s-a spart în faţa ochilor tuturor şi tot vinul a curs din el. Părintele Iacov le-a explicat că în timp ce era presat să calce rânduiala şi să bea vin, el l-a văzut pe diavolul în paharul cu vin, râzând obraznic. Atunci şi-a dat seama că diavolul era în spatele presupusei bunătăţi a fraţilor.

Sunt călugări care se hrănesc duhovniceşte cu Vieţile Sfinţilor. Ei comunică constant cu sfinţii, vorbesc cu ei, simt prezenţa şi activitatea tuturor sfinţilor Bisericii triumfătoare, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ei sunt cărturari ai Vieţilor Sfinţilor, experţi în cântece, în tipic, în sărbători şi privegheri, în minuni. Aşa a fost smeritul părinte Teoctist de la Dionisiu, care a fost îndoit de anii de nevoinţă ascetică.
Nu exista pelerin la Mănăstirea Dionisiu care să nu fie luat, cu voia sau fără voia lui, de Teoctist ca să viziteze chilia Sfântului Nifon şi să se închine la icoana lui Hristos de pe peretele de acolo. Cu dragoste de copil şi cu evlavie, Teoctist îi apropia pe vizitatori de icoana care i-a fost descoperită Sfântului Nifon într-o vedenie. De asemenea, îi ducea la chilia din apropiere, a Sfântului Nicodim.
Deoarece părintele Teoctist era din Epir, el cinstea mai ales sfinţii epireni – pe toţi, desigur. Citea sinaxarul sfinţilor în fiecare zi, fiind atent să nu omită pe vreunul, nici măcar unul din neo-martiri. El era râvnitor, supus şi niciodată nu se mânia de muncă sau de orice altă îndatorire.
Îmi amintesc că, pe când încă trăia părintele Lazăr, care adora numele divin a lui Hristos şi spunea mereu Rugăciunea lui Iisus, îl avea pe părintele Teoctist sub ocrotire, deoarece ultimul a fost încercat de mai mulţi călugări care-l ocărau, crezându-l ori idiot, ori nebun. Dar acest monah simplu a îndurat toate încercările cu o răbdare rară, bucurându-se de toate suferinţele. Părintele Lazăr mi-a spus odată în taină că ştia un monah care încă trăieşte şi din mâinile căruia veneau să mănânce păsările cerului. Cred că am înţeles la cine se referea.

Întotdeauna au fost şi încă mai sunt călugări asceţi aghioriţi, care ţin cu stricteţe tot tipicul, toate posturile, toate privegherile şi toate tradiţiile. Astfel a fost şi părintele Neofit. El slujea în chiliile de la Noul Schit. Dorinţa lui constantă era să slujească Sfânta Liturghie. Odată, diaconul Serafim, unul dintre părinţii Avramiţi a adormit în timpul unei privegheri. Părintele Neofit nu i-a dat voie să slujească la Sfânta Liturghie. El i-a spus acelaşi lucru pe care l-ar fi spus oricărui cleric:
– Părinte, nu poţi sluji Liturghia deoarece ai adormit în timpul privegherii şi nu ai citit rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

11 – 14 septembrie 2014: Pelerinaj în Grecia și Bulgaria la Tesalonic, Suroti, Rila și croazieră în jurul Muntelui Athos, 125 EURO

11 – 14 septembrie 2014: Pelerinaj în Grecia și Bulgaria la Tesalonic, Suroti, Rila și croazieră în jurul Muntelui Athos

– pelerinajul se adresează femeilor și bărbaților deopotrivă –

Joi, 11 septembrie 2014 (ziua 1): BUCUREȘTI – RUSE – KULATA – PROMAHONAS – TESALONIC
Plecarea va avea loc joi 11 septembrie la ora 18.00 din București, de la Universitate, urmând traseu de noapte.

Vineri, 12 septembrie 2014 (ziua 2): TESALONIC

TESALONIC

• Mănăstirea Vlatadon – pe locul unde a predicat Sfântul Apostol Pavel;
• Catedrala Sf. M. Mc. Dimitrie – închinare la moaștele Sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir, ale Sfintei Anisia și ale Sfântului Grigorie Kalavritul
• Catedrala Mitropolitană cu moaștele Sfântului Grigorie Palama;
• Biserica Sfânta Teodora cu moaștele Sfintei Teodora (prăznuită pe 3 august) și moaștele Sfântului Cuvios David al Tesalonicului;
• Biserica Sfânta Sofia cu moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Nou;
• Rotonda Sfântului Gheorghe – cea mai veche biserica din oraș.

*cazare și mic dejun la hotel în camere cu 2 paturi

Sâmbătă, 13 septembrie 2014 (ziua 3): SUROTI – OURANOPOLIS – TESALONIC

SUROTI

• Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – închinare la mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul și la moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul .

OURANOUPOLIS

Croazieră pe versantul de vest al Sfântului Munte Athos. Pot participa deopotrivă bărbații și femeile căci nu se va face oprire în Muntele Athos. Se vor vedea de pe mare mănăstirile athonite Dochiariu, Xenofont, Russikon (Sf. Pantelimon), Xiropotamu, Simonopetra, Grigoriu, Dionisiu, Sf. Pavel, dar și portul Dafni. *Opțional – timp liber pe malul marii.

• Mănăstirea Sfânta Anastasia Romana –închinare la moaștele Sfintei Anastasia și a Sfântului Ierarh Teonas
• Mănăstirea Ormylia – mănăstire de maici cu rânduiala athonită, metoc al Mănăstirii Simonopetra

TESALONIC *cazare si mic dejun la hotel.

Duminică, 14 septembrie 2014 (ziua 4): TESALONIC – RILA – BUCURESTI

TESALONIC

• Catedrala Sf. M. Mc. Dimitrie – participare la Sfânta Liturghie

RILA

• Mănăstirea Rila – închinare la moaștele Sfântului Ioan de la Rila – ocrotitorul Bulgariei;

Plecarea: ora 18:00, Universitate, Bucureşti
Tarif: 125 EURO (pentru un grup mai mare de 40 de persoane, pentru grup mai mic se recalculează)

Tariful include:

• Transport cu autocar clasificat,
• 2 nopți cazare la hotel în camere duble sau triple,
• 2 mic dejun,
• Însoțitor teolog.

Acte necesare: carte de identitate sau pașaport în termen de valabilitate 6 luni;

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com
Organizator subgrupă: Laurenţiu Dumitru.
Pelerinajul este organizat de o Agenție de pelerinaje! Nu este adăugat niciun comision suplimentar!
Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi! Doamne, ajută!

Jurnal de alpinist la Muntele Athos, Alex Rusu

În septembrie 2006 am avut ocazia să realizez o ascensiune pe vârful Athos (Athon) de 2033 m, cel mai înalt din peninsula Muntele Athos, aflată în regiunea Halkidiki din Grecia. Acesta continuă să reprezinte centrul ascetismului ortodox de peste o mie de ani. Sfântul Munte este o subdivizune administrativă a Greciei, un stat monahal autonom, ce adăposteşte aproximativ 1800 de călugări în 20 de mănăstiri (17 greceşti, una rusească, una sârbească şi una bulgărească) şi numeroase schituri şi chilii.

Accesul în Sfântul Munte este permis doar bărbaţilor pe baza unor permise ce trebuie rezervate din timp. Punctul de plecare al pelerinajului este oraşelul Ouranoupoli (curse zilnice de autobuz din Salonic– preţ 10 euro, durata 2h), de unde pleacă un feribot cu destinaţia finală Dafni (preţ 4, 5 euro, durata 2h). Vasul opreşte la mai multe debarcadere şi mănăstiri de pe coasta sud-vestică a peninsulei.

În Dafni, portul principal al Muntelui, coboară  majoritatea călătorilor şi a vehiculelor. Aici se gasesc o tavernă, magazine pentru turişti,  Paza de Coastă şi Vama, care percheziţionează turiştii la plecare, în cautarea casetelor video şi a obiectelor de patrimoniu. Turiştii sunt aşteptaţi de două autocare, care îi duc in Careia (2,5 euro, 1h). Construcţia drumurilor forestiere a început în anii ’60 şi acum acestea leagă între ele toate mănăstirile. Implicit, acest fapt a dus la introducerea treptată a ”binefacerilor” epocii moderne: autovehicule (fiecare mănăstire are mai multe 4WD, camioane, tractoare), grupuri electrogene, telefoane, PC-uri.

În Careia, capitala Sfântului Munte, se află consiliul religios de conducere al acestuia, un restaurant, un han, câteva magazine şi birourile autorităţilor statului elen. Pelerinii sunt aşteptaţi de microbuze conduse de calugări (azi sunt conduse de mireni, n. editor blog) în regim de taxi, ale căror trasee ating majoritatea mănăstirilor.

În extremitatea estică a peninsulei, după 2h de mers cu maşina  se ajunge la Schitul Românesc Prodromu (250 m altitudine), înfiinţat în 1857. De la Careia până aici, drumul trece pe lângă mai multe mănăstiri, printre care şi cea mai importantă din Munte – Marea Lavră.   

Schitul Prodromu          

La Prodromu se află în jur de 30 de călugări români,  în frunte cu Stareţul Petroniu Tănase (ce a plecat la Domnul în februarie 2011 n. editor blog), a căror deosebită ospitalitate am cunoscut-o şi eu.  În ultimii 20 de ani, prin eforturile remarcabile ale monahilor noştri, cu sprijinul credincioşilor donatori, al statului român şi, în măsură insuficientă, al celui elen, schitul a fost restaurat în întregime, fiind în prezent unul dintre cele mai frumoase şi bine organizate lăcaşuri din Sfântul Munte.

Aici se termină drumul carosabil şi mai departe se utilizează reţeaua de poteci pentru catâri, care pe vremuri reprezentau singurul mod de deplasare şi transport a poverilor.

Vedere din Sud, din potecă, a masivului

Traseul spre vârf foloseşte la început poteca principală (de la Prodromu spre Schitul Sf. Ana)  până la  Kerasia (3h de mers, 800 m altitudine), o aşezare de chilii greceşti, unde se poate înnopta, prin bunăvoinţa călugărilor.

Caravană de catâri pe potecă

Singura potecă spre Athos începe din poteca principală, la 15 minute de mers din Kerasia. Izvorul din intersecţie este ultima sursă de apă până în vârf (dacă nu curge apă la robinet verificaţi canalul din tufişurile de mai sus). După două ore de urcat prin pădure şi arbuşti se ajunge la Paraclisul Panaghia (Sf. Fecioară, 1500 m altitudine), aflat în prezent în reconstrucţie. Călătorii nu se mai pot adăposti aici, întrucât este ocupat de muncitori.

Paraclisul Panaghia şi vârful Athos în fundal

Traseul iese din zona împădurită şi continuă prin ”gol” şi stâncării încă 1,5h până la Paraclisul Metamorfosi de pe vârf. Pe vreme senină, priveliştea este deosebită, se poate admira atât Muntele cât şi întreaga regiune Halkidiki. În Paraclis se pot adăposti 6-7 persoane şi există un rezervor cu apă de ploaie, pături şi saci de dormit. Aici urcă în fiecare vară călugări de la mai multe mănăstiri şi prăznuiesc hramul Sfântului Munte.

Vedere spre Sud

Vedere de pe vârf spre Nord

Traseul nu prezintă dificultăţi deosebite şi poate fi parcurs de orice drumeţ în stare fizică bună, cu un minim de echipament de munte. Marcajele sunt foarte rare, doar pe porţiunea finală existând nişte semne, iar  pentru citirea indicatoarelor este necesară cunoaşterea literelor greceşti. În opinia mea, condiţiile mai dificile se datorează dorinţei de păstrare a tradiţiilor monahale, Muntele Athos fiind mai degrabă un loc pentru reculegere şi meditaţie decât pentru turism.

Paraclisul Metamorfosi

Întregul traseu (Prodromu-vârful Athos şi retur) poate fi parcurs şi într-o zi-lumină, dar într-un ritm susţinut (aproximativ 12h de mers), mai ales că porţile mănăstirilor se încuie la apus.

Alex Rusu

În sezonul călduros lipsa apei combinată cu un soare puternic poate fi  o problemă (aprovizionarea mănăstirilor se face prin aducţiuni de la izvoare şi cisterne), iar iarna, cu toate că este blândă, se produc furtuni deosebit de  puternice, mai ales în această regiune înconjurată din trei parţi de mare. Vegetaţia este bineînţeles mediteraneană, iar fauna cuprinde (din experienţa proprie): porci mistreţi, vulpi, şacali (mai mici), căprioare, şerpi etc.

Din motive lesne de înţeles, în Muntele Athos se recomandă să se respecte un anumit cod de conduită, care se confundă în mare parte cu regulile bunului simţ în orice lăcaş de cult. Pelerinii  primesc găzduire şi masă gratuit în mănăstiri, în limita locurilor disponibile. În general, în mănăstiri, fotografierea este interzisă.

Un al doilea aşezământ românesc este Schitul Lacul, aflat la 4 km în interiorul peninsulei şi accesibil din drumul principal pe potecă..

Pentru plecare, aceleaşi autocare pleacă din Careia spre Dafni zilnic la ora 10, unde au legătură cu feribotul spre Ouranoupoli.

Închei prin a spera că această scurtă descriere v-a stârnit interesul şi vă îndemn să încercaţi o excursie sau chiar un pelerinaj în acest colţ al lumii în care viaţa  se desfăşoară mult mai încet decât suntem noi obişnuiţi.

Alex Rusu / 20 noiembrie 2006
Sursa: ALPINET

Notă editor blog: Textul fiind vechi de 8 ani prezintă mici inadvertențe față de realitatea anului 2014, mai ales când sunt precizate costurile unor anumite curse în Athos. Nu am corectat acestea, fiind vorba de realitatea acelei perioade. Unde am considerat că e necesară o mică precizare, am pus-o într-o paranteză cu specificația n. editor blog.

Despre sănătatea sufletului. Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufl etului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei V, 19). Are un suflet curat, care oglindeşte cerul pentru nevicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fi i în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria sufl etului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufl etul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti. Fost-am la început de februarie (A.D. 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune.

Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Și zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”. Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul: „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V, 44).  Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

Râvna pentru Dumnezeu

Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă dinvremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește. Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6). De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai -nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda”. Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că „în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: „Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că „prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov IV, 4). Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele pe care mi le-a spus mie avva Iulian, eu îndrăznesc să cred că el este unul dintre „cei desăvârșiţi, care nu vorbesc de la ei, ci grăiesc numai ce le dă Duhul”…

Text şi fotografii de George Crasnean
Sursa: Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu. Fotografie athonită și fragmente video din slujbe săvârșite la kiriakonul Schitului Lacu, Sfântul Munte Athos