Gheron Isidor de la Schitul Lacu (update)

Despre primirea de străini, dar mai ales, despre dragostea părintelui Isidor

„Cel ce iubeşte pe Domnul a iubit mai ’nainte pe aproapele său” (Sf. Ioan Scărarul).

Puţini sunt aceia dintre athoniţii din neamul nostru care îşi au obârşia din pământul Olteniei. Însă oameni de rugăciune sunt şi cu dragoste de aproapele. Părintele Isidor unul dintre aceştia este, căci după trup din Drăgăşani este, iar după duh în Lacu se nevoieşte, cercând a’L imita pe Hristos după puterile sale.

Gheron Isidor e dintr’acei monahi care iubesc pe toţi oamenii deopotrivă deşi nimic omenesc nu iubesc (precum zice şi sfântul Isaac Sirul că „nu pot caştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea”). Eu aşa l’am cunoscut acum zece ani şi zic că tot astfel a şi rămas…

În primăvara aceea m’am dus cu câţiva prieteni la sărbătoarea Învierii în Schitul Lacu. Auzisem că la acest mare praznic se va face priveghere frumoasă, cu psalţii Byzantion-ului la strană, drept pentru care, din timp am purces către schit. (Drept a şi fost lucrul acesta căci Byzantion-ul a cântat îngereşte!). După puţină odihnă, în chiar ziua duminicii Paştelui, am plecat de la kiriakon să ne închinăm pe la chilii. Întâi am făcut lucrul acesta la chilia Bunei Vestiri a părintelui Ştefan, iar mai către seară am coborât la părintele Isidor. Pe atunci părintele şi cei dimpreună cu el se aflau la mare strâmtorare cu banii şi din astă pricină apa de ploaie îşi făcea loc cu uşurinţă prin acoperişul spart al chiliei lor. Puteai vedea ici şi colo, prin odăi, vase aşezate pentru stropii de ploaie! Cu toate acestea, fraţii ce se aflau în ascultare la chilia sa, ne’au primit cu mare dragoste, oferindu’ne şi o kerasmă îmbelşugată după închinare.

Părintele Isidor nefiind acasă n’am mai zăbovit, ci am plecat cu gând să ne închinăm şi la o altă chilie, aflată mai jos, în vale. (Aceasta şi pentru că unul dintre însoţitorii mei era şi el maramureşan, aidoma celor ce se nevoiau într’acea chilie). N’am făcut însă prea mulţi paşi pe cărare căci ne’am întâlnit cu părintele Isidor care se întorcea la chilie şi care ne’a întors şi pe noi într’acolo cu mare dragoste. Căci zicea el către noi: „Nu puteţi pleca aşa la drum pentru că trebuie neapărat să vă ospătaţi dintr’un cozonac tare bun pe care’l am şi să beţi un pahar de vin de Drăgăşani!”. Aşa că, deşi i’am răspuns că ucenicii săi ne’au primit cum nu se putea mai bine, am făcut totuşi cale întoarsă, pentru stăruinţa bătrânului. După un pahar de vin cu cozonac – dar mai ales după mult sfat duhovnicesc – într’un târziu ne’am gândit şi noi să plecăm către cealaltă chilie din schit. Doar că afară se făcuse întuneric beznă între timp, iar noi nu mai fusesem niciodată prin acele locuri, aşa că părintele Isidor ne’a sfătuit să nu plecăm fără lanternele pe care ni le’a dat drept însoţitoare de drum. Mai pe urmă însă, văzându’ne cam rătăcitori pe cărare, a lăsat toate ale sale şi ni s’a făcut şi călăuză.

„Cu îndestulare mare ne’ai ospătat părinte” am zis eu către el, mergându’i alăturea.
„Trebuie să ne închinăm fraţilor care vin la noi pentru că lui Dumnezeu ne închinăm de fapt. Nu la fel a făcut şi Avraam ospătându’L pe Dumnezeu?”.

„Cred că, mai degrabă, precum Lot ai făcut părinte, că acela i’a obligat pe îngeri să se întremeze în casa lui”.

„Deh! Eu aşa ştiu: că dacă l’am văzut pe fratele meu, pe Dumnezeu L’am văzut! Şi El a zis că „cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie Mi le’aţi făcut”. 

Mai multe n’am grăit pe drum căci am ajuns destul de repede la cealaltă chilie – foarte „arătoasă” şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Cum n’am găsit pe nimenea înăuntru, am intrat în paraclis şi ne’am închinat. Dar, pe când ieşeam noi din mica bisericuţă, s’a iţit şi un monah pe scări, care iute ne’a întrebat „ce facem acolo?”. Oarecum luat prin surprindere, i’am răspuns şcolăreşte că „ne’am rugat în biserică”. „Dacă v’aţi închinat, ieşiţi”, a mai zis el, „că fraţii sunt la odihnă”. Dreptate o fi având monahul acela, dar eu m’am uitat atunci la mâhnirea din ochii maramureşanului ce era cu mine şi, fără să vreau, am luat seama şi la dragostea părintelui Isidor. Care părinte a şi zis către noi, mai în şoaptă, „să mergem către kiriakon” căci „într’adevăr părinţii sunt la odihnă” în ceasul acela. „Uite”, am zis eu în gândul meu, „el nici acum nu cade din porunca dragostei”! Şi am plecat mai departe, folosindu’mă mai mult decât de o mie de cuvinte pe care mi le’ar fi rostit bătrânul…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .