Arhive blog

Ieromonah Agapie Corbu – Conferința „Părintele Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească” (video)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Marţi, 21 februarie 2017, la ora 19:00 în sala C4 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor, Str. Haşdeu, nr. 45) l-am avut invitat pe părintele ieromonah Agapie Corbu, stareţul Schitului cu hramul “Buna Vestire” din Almaş, judeţul Arad.

Tema întâlnirii a fost intitulată: “Pr. Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească”. Părintele Agapie a vorbit despre rugăciune în acest moment prielnic de pregătire pentru păşirea în Postul Mare.

Părintele Agapie a tradus şi s-a îngrijit de apariţia mai multor cărţi dintre care amintim: “Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuitor al Scripturii – o introducere în exegeza biblică patristică”, “Despre „Vieţile Sfinţilor” şi istoria Bisericii în Palestina şi Bizanţ în sec. V-VI”, “Talcuiri si Cateheze – Volumul II, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul” şi altele.

Anunțuri

Nouă apariție din seria de autor Emilianos Simonopetritul: „Cuvântări mistagogice la sărbători” (Editura Sfântul Nectarie, 2016)

cuvantari-mistagogice-la-sarbatori-emilianos-simonopetritul

Cuvântări mistagogice la sărbători
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Editura: Sfantul Nectarie, 2016
Copertă tare /  376 pagini

Cuvintele Starețului Emilianos adunate în volumul de față cu titlul Cuvântări mistagogice la sărbători, alcătuiesc o livadă duhovnicească cu mult mai presus decât cea pământească. În această livadă vei găsi, iubite cititor, un povățuitor minunat pentru călătoria ta de-a lungul anului, un instrument al autocunoașterii, poate că uneori dureros, iar alteori nedureros, dar, întotdeauna, vindecător. Vei descoperi comorile iubirii lui Dumnezeu pentru om și te vei înnoi. Ți se va naște dorul de a lupta, de a le părăsi pe cele pământești, de a te înălța la cele cerești.

Cartea se poate comanda online de la linkul: goo.gl/HUojwE

Însemnătatea praznicului Schimbării la Față în viața monahului aghiorit, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

18 august 2006

De secole, în fiecare an, în ajunul praznicului Schimbării la Față, mai mulți monahi pleacă de la Marea Lavră cu animale de povară încărcate cu provizii, învelitori, veșminte, vase și cărți liturgice și urcă către ,,Muntele cel Sfânt” al Atonului, care se află la 2033 metri, deasupra norilor, unde se găsește un mic paraclis al Schimbării la Față a Domnului. Acolo, în ziua următoare, vor face priveghere mare de toată noaptea, așa cum se face la toate mănăstirile de la Sfântul Munte.

Urcând încet, încet, precum apostolii cu Iisus odinioară, pe ,,muntele înalt” (Matei 17, 1),  cântă imnuri ale înainte prăznuirii în ritmul dangătelor clopotelor de la gâtul catârilor: ,,Veniți să ne suim cu Iisus pe muntele cel sfânt…” [1]. Pe cale, monahi din diferite părți ale Sfântului Munte, dar și pelerini de toate neamurile se alătură lor, toată această suită asemănându-se evreilor de altădată care, împreună cu prozeliții, se adunau din toate părțile Palestinei pentru a merge să sărbătorească în ,,casa Domnului” din Sion: ,,Şi s-a veselit toată obştea lui Iuda şi preoţii şi leviţii, toată adunarea şi străinii care veniseră din ţara lui Israel şi locuiau în Iuda” (II Cronici 30, 25). ,, Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Psalm 121, 4).

top-4

,,Muntele cel Sfânt”, Athonul, care, când se înveșmântează în straie albe de zăpadă, când reflectă razele soarelui ori nu se poate zări din pricina norilor, a fost hărăzit să devină ,,Muntele Luminii”, pentru că vechiul cuvânt ,,aithón” înseamnă roșiatic, luminos, strălucitor. Vârful cel înalt al Atonului reprezintă ceva cu totul special pentru toți monahii aghioriți. Ei văd acest munte ca pe un ax central care unește cerul cu pământul, ca pe un turn prin care rugăciunile lor urcă la cer, ca pe ,,așternutul picioarelor Domnului”(Psalm 109, 1), locaș ales al Maicii Domnului ,,Pantanassa”, Maica Luminii. Numeroase icoane o înfățișează pe Maica Domnului în ceruri, deasupra vârfului acoperit de zăpadă al Atonului, întinzându-și peste lume omoforul, Sfântul Acoperământ al rugăciunii ei. Tot acolo, după o tradiție veche, monahii urcă din când în când, ca într-un pelerinaj, ca să se roage mai aproape de cer, ca să primească de la Dumnezeu vreo ,,veste” în clipele de cumpănă din viața lor.

01

Acolo, în secolul al X-lea, în ziua Schimbării la Față, ctitorul Mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, a văzut lumina lui Dumnezeu strălucind în chip de foc în timp ce liturghisea: ,,Dintr-o dată, o lumină nestăvilită ne-a orbit pe toți și pământul s-a zguduit și toți au căzut la pământ. Doar fericitul Eftimie, ca un stâlp de foc a rămas neclintit în fața Jertfelnicului”[2].

athos35

Patru secole mai târziu, Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o aură de lumină și de miresme dumnezeiești, ținând în brațele sale pe Domnul, l-a binecuvântat pe cuvios umplându-l de dumnezeiască bucurie[3]. Tot acolo, la câteva secole de la evenimentele acestea, care rămăseseră necunoscute, gheron Iosif (+1959), marele ascet și părintele adevărat al renașterii de astăzi a tradiției rugăciunii minții la Sfântul Munte, l-a întâlnit pe tovarășul său de nevoință, gheronda Arsenie (+1983), și a început lupta cea aspră a nevoinței pe muntele Atonului. Iar de pe vârful acestui munte, într-o zi, când îl cuprinsese deznădejdea, o rază de lumină s-a prăvălit din înalt și i-a pătruns în inimă. Și, de atunci, precum odinioară pe Tabor, mintea lui nu a încetat să rămână unită cu Iisus în inima sa[4].

athos kor

Există, de asemenea, o istorie conform căreia șapte asceți viețuiesc pe vârful muntelui, goi, neștiuți de nimeni, ducând astfel, mai departe, de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția tainică a ascezei și a theoriei, a vederii lui Dumnezeu. Mit sau adevăr, această istorisire arată exact locul central pe care îl ocupă ,,Muntele cel Sfânt” în conștiința și în viața aghioriților. De aceea, micul paraclis al Schimbării la Față de pe Athos și impunătoarea cruce de metal ce se găsește pe stânca îngustă, au o valoare simbolică deosebită și arată, ca două semne, unul îndreptat către cer iar celălalt către lumea de jos, cele două caracteristici ale comunității monahale, care înseamnă trăirea Crucii, participarea neîntreruptă și de bună voie la Pătimirile Domnului, fiind, în același timp, calea îndumnezeirii, o viață în lumina slavei eshatologice, pe care a descoperit-o Hristos, pentru o clipă, apostolilor săi, pe muntele Tabor.

Așa după cum Domnul a urcat pe munte ca să se roage (Luca 9, 28), luând cu Sine doar pe trei dintre ucenicii săi, la fel și monahii, părăsind cele lumești, trăiesc pe Athos în ,,isihie și rugăciune”, trăiesc aici și acum în lumina Schimbării la față. Pentru aceștia, Atosul este Taborul de odinioară, preînchipuire a Împărăției Cerurilor.

korifi in 2

Către sfârșitul Imperiului Bizantin, atunci când Sfântul Grigorie Palama, aghiorit și susținător al învățăturii despre dumnezeiasca lumină necreată s-a luptat cu umaniștii pentru apărarea isihaștilor și pentru sprijinirea învățăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului – adică a participării reale a acestuia la viața lui Dumnezeu prin intermediul harului necreat – tema Schimbării la Față și a naturii luminii de pe Tabor s-a aflat în centrul disputei. În toate scrierile lor, Sfântul Grigorie și cei ce gândeau asemenea lui, fac nenumărate referiri la acest eveniment dumnezeiesc și arată că Schimbarea la Față a Domnului, ca preînchipuire a propriei noastre îndumnezeiri, este, prin excelență, sărbătoarea monahismului, praznicul Sfântului Munte[5]. Timp de mulți ani, Sfântul Grigorie viețuise la poalele Atonului, la Marea Lavră iar mai apoi, ca isihast, la chilia Sfântului Sava aflată sus, pe munte[6]. Pentru acesta, ca și pentru fiecare monah aghiorit contemporan, Atosul se identifică cu Taborul și cu fiecare ,,munte al lui Dumnezeu”, acolo unde El s-a descoperit oamenilor. Pentru aceștia, Atonul este și muntele Sion, și muntele Sinai, și muntele Carmel, muntele Măslinilor dar și muntele Golgotei. Este asemănător tuturor ,,munților sfinți” unde Domnul ,,locuiește întru sfinții săi” (Psalm 150, 1) și în ,,dumnezeiască adunare” (Psalm 81, 1), asemenea muntelui Olimp din Bitinia, de unde au venit primii aghioriți, cu munții Látros și Gános, cu muntele Sfântului Auxentie, și cu toate centrele monahale cunoscute din Asia Mică, cu toți munții sfinți ai Greciei, și, în sfârșit, trebuie văzut în paralel cu muntele Olimp, sălașul celor 12 zei din mitologia antică. Se înrudește cu stâncile sfinte ale Meteorelor – acolo unde, pe cea mai înaltă stâncă, se găsește Mănăstirea Schimbării la Față – cu munții Peloponezului, ai Macedoniei, cu Carpații, cu munții din Serbia și Armenia, cu vechiul Ararat și cu Munții Caucaz, cu munții Rusiei și cu ,,Sfântul Munte cel Mic” al Sfântului Serafim din pădurea Sarovului. Cu Monte Cassino al Sfântului Benedict, cu Muntele lui Mercurie – adevărat turn de strajă al asceților din Calabria – și cu toți munții sfinți din Apusul ortodox. Așadar, Atosul se identifică cu toți acești munți care au devenit Tabor, pentru monahii din toate veacurile care ,,se strămută acolo asemenea păsărilor” (Psalm 10, 1).

korifi in 3

În această noapte, în paraclisul cel mic unde nu încap decât câțiva oameni – în timp ce ceilalți încearcă să se încălzească la focul ce va arde tot timpul afară – vocile psalților vor fi trâmbițele Bisericii, care vestesc lumii lumina cea veșnică.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Sursa: pemptousia via „Trăirea Schimbării la Față în viața monahului aghiorit” – fragment – din volumul „Schimbarea la Față”, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, ed. Akrítas, p. 121-125.

Slujba Vecerniei cu Litie la praznicul Sfintei Maria Magdalena, mironosița, cea întocmai cu Apostolii, Corul Maicilor de la Mănăstirea „Buna Vestire” – Ormylia, metoc al Mănăstirii athonite Simonopetra

Slujba Vecerniei cu Litie la praznicul Sfintei Maria Magdalena (22 iulie / 4 august), mironosița, cea întocmai cu Apostolii – Corul Maicilor de la Mănăstirea „Buna Vestire” – Ormylia, Halkidiki, metoc al Mănăstirii athonite Simonopetra. Înregistrare din 1985. 73 minute

Mănăstirea „Buna Vestire” – Ormylia este metoc al Mănăstirii Simonopetra. Gheronda Emilianos Simonopetritul (retras aici în 2000) este întemeietorul și părintele duhovnicesc al Sfântului Așezământ al Bunei Vestiri, Ormilia, o comunitate monahală având mai mult de 120 de viețuitoare de diferite naționalități, ce ține cu strictețe tipicul athonit.

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

ormylia-monastery

Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

chrismon

Principii de viață monahală după învățătura Starețului Emilianos de la Simonopetra

Ieromonah Macarie Simonopetritul [1]

Starețul Emilianos a fost în ultimii ani unul din principalii responsabili ai reînnoirii vieții monahale pe Muntele Athos și în Grecia în general.

Strălucirea învățăturii sale a devenit evidentă din momentul în care s-a îmbolnăvit (1995), odată cu publicarea cărților, care sunt transcrieri ale învățăturii sale orale pe care a dat-o timp de douăzeci de ani comunității noastre de la Simonos Petra și de la Ormilia. Anterior, era considerat ca fiind un stareț bun și un predicator strălucit, dar puțini oameni, cu excepția familiei noastre duhovnicești, puteau să intuiască profunzimea viziunii sale asupra monahismului.

Această viziune nu era consecința studiilor teoretice, deși încă din copilărie urmase școala Sfinților Părinți ai Bisericii, ci era mai curând expresia experienței sale personale, a întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Schiță biografică

Hrănit din evlavia tradițională a grecilor Asiei Mici, în special de către bunicii săi, care s-au refugiat în 1924 din Iconia, Starețul Emilianos a crescut în Atena, frecventând mediul organizațiilor religioase influențate de pietatea occidentală, care dețineau pe atunci aproape întreg monopolul activităților pastorale ale Bisericii Greciei, și a manifestat de foarte tânăr talent în catehizarea și îndrumarea tineretului. Ajuns la vârsta studiilor uniersitare, după ce a studiat pentru scurt timp la Facultatea de Drept, studii care îi vor folosi ulterior în organizarea mănăstirilor, a urmat studii de teologie la Universitatea din Atena. La sfârșitul studiilor a fost hirotonit preot, în 1961, de către episcopul Dionisie de Trikala, care fusese inițial călugăr la Marea Lavră a Sfântului Munte, și care dorea să dea un nou elan monahismului de la Meteora, care se afla în declin peste tot în Grecia postbelică.

emilianos_01Tânărul preot s-a așezat imediat în mănăstirea aproape abandonată a Sfântului Visarion, zisă Doussikon. Acolo s-a simțit dezorientat, fără îndrumător și lipsit de inspirație pentru a-și începe viața călugărească, și și-a exprimat durerea în nopți de rugăciune, ținând moaștele Sfântului Visarion, făcătorul de minuni. Într-o noapte, pe când se afla în pragul disperării, chilia sa a fost luminată de o lumină care nu provenea din nicio sursă vizibilă. Inima și întreaga sa ființă i s-au umplut de această lumină necreată și a căzut în extaz, astfel încât atunci când a intrat în biserică, a îmbrăcat veșmintele și a început Liturghia, nu știa dacă se află în cer sau pe pământ, deoarece era transportat la un alt nivel al vieții. Această Liturghie, pe care nu a uitat-o niciodată, a devenit baza vieții sale ulterioare și a învățăturii sale. Ulterior, de fiecare dată când săvârșea Sfânta Liturghie, ca o veritabilă mistagogie, se putea simți că se afla în extaz, că se găsea într-o altă realitate. A asista la o asemenea Liturghie era cu adevărat o experiență bulversantă, care pentru mulți dintre noi a devenit motivul vocației noastre monahale.

 După această experiență, tânărul ieromonah devenise alt om, dobândise în câteva clipe o asemenea experiență a lui Dumnezeu, manifestat în slava Sa, încât răspândea această slavă divină în întreg comportamentul și cuvintele sale. Fiind deja înzestrat cu darul învățării, cuvântul său a dobândit o forță de atracție extraordinară, încât la puțin timp după ce a devenit stareț la marea mănăstire a Schimbării la Față de la Meteora, a creat o mișcare de entuziasm pentru viața duhovnicească în rândul tineretului din regiune. Astfel au început să se organizeze cele două comunități ale noastre, care erau formate din tineri și tinere care îl vedeau pe Stareț ca modelul de urmat și părintele ale cărui tandrețe și învățătură erau garanția drumului lor pentru a-L întâlni pe Hristos.

Treptat, în timpul anilor în care fusese singur la mănăstire, șia îmbogățit experiența prin studierea intensă a textelor fundamentale ale Tradiției, ale Sfinților Părinți și ale tipicelor mănăstirești, astfel încât viața sa mistică să poată deveni sursa unui nou elan dat monahismului.

Viziunea sa referitoare la monahism este prin urmare, consecința experienței slavei lui Dumnezeu care se descoperă în rugăciunea nocturnă și în cursul Sfintei Liturghii. Aceste trei puncte vor fi axele învățăturii sale.

Mănăstirea ca Biserică

Pentru Starețul Emilianos, fiecare mănăstire este o descoperire a tainei Bisericii în deplinătatea sa. Se identifică cu Biserica. Acesta spunea:

„Viața monahală este o viață universală, căci este viața în Biserică, este o viață care pornește din Biserică, sfârșește în Biserică și care este ea însăși Biserica”[2].

„Obștea constituie tocmai locul de întâlnire a sufletelor care au același cuget și care și-au propus ca scop al vieții lor practicarea poruncilor evanghelice”[3].

emilianos_02Spunea de asemenea:

„Obștea nu este o coabitare rece a indivizilor izolați, ci apropierea sufletelor, drumul comun al persoanelor reunite într-un singur Trup, trăind într-o intensă dragoste fraternă …, neavând decât o singură inimă și un singur suflet…”[4].

O mănăstire ortodoxă nu s-a limitat niciodată la o organizație instituțională. Aceasta rămâne întotdeauna un eveniment harismatic și eshatologic, este imaginea Bisericii și pregustare a Împărăției cerurilor.

„Faptul de a locui împreună, în realitatea sa cotidiană și dincolo de ceea ce se vede, este numit adunare sfântă și Biserică. Unită în inima sfinților, aceasta este cortul lor viu și tronul lui Dumnezeu, care ne-a apărut nouă și care sălășluiește în noi”[5].

În special în timpul slujbelor, care sunt o imagine a doxologiei continue a îngerilor, dar de asemenea în toate activitățile obștii, mănăstirea este o cetate cerească, iar rolul părintelui duhovnic este acela de a face reală această dimensiune, devenind el însuși omul care trăiește în veacul ce va să fie, fără să fie distras de grijile materiale inerente slujirii sale.

Obștea

Reuniți în jurul lui Hristos, care este prezent în mijlocul lor, monahii sunt uniți nu printr-o afecțiune umană sau sentimentală, ci prin legătura comuniunii sacramentale și fraterne. Pe când lumea nu oferă decât coexistența indivizilor, care de cele mai multe ori sunt în concurență unii cu alții pentru dobândirea puterii, banilor sau a slavei deșarte, mănăstirea cultivă „persoane”, care își găsesc plenitudinea în comuniunea fraternă „în același loc” (cf. F. Ap. 2, 1): tinzând toate spre același scop. Criteriul progresului duhovnicesc va fi deci sporirea în iubire, în aceptarea celuilalt, în respectul fratelui și nu în satisfacerea egoismului.

În timp ce viața isihastă poate să ascundă multe înșelări sau dorințe de a ne plăcea nouă înșine, dacă nu este controlată prin ascultarea de un bătrân experimentat și de discernământ, care se dobândește după mulți ani de asceză, viața de obște, atunci când rămâne deschisă acestei dimensiuni a dezvoltării armonioase a persoanelor, oferă garanția experienței Bisericii. Din acest motiv, unul din marii isihaști ai timpului nostru, părintele Efrem de la Kanounakia, obișnuia să spună: „Am petrecut 60 de ani ca pustnic în pustia Sfântului Munte, dar cred în obște!”.

emilianos_03Viața comunitară are avantajul de a permite fiecăruia dezvoltarea darurilor personale în legătură cu ceilalți și de a concura astfel la edificarea întregului Trup al lui Hristos, și aceasta permite de asemenea împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, ceea ce ar fi imposibil unei persoane singure.

Criteriul autenticității frăției monahale este, conform Starețului Emilianos, iubirea frățească, care nu se exprimă prin multe cuvinte, ci prin respectul reciproc și recunoașterea celuilalt în unicitatea și identitatea sa. Așa cum a subliniat Ava Isaia, căruia Starețul i-a făcut un comentariu lung și luminos, călugării trebuie să-și dea toată silința pentru a nu răni cu nimic conștiința fraților.

Acest principiu îl accentuează de asemenea în Regulamentul mănăstirii Ormilia, care este chintesența învățăturii sale

„Inima fiecăruia trebuie să fie deschisă, plină de simplitate, de sinceritate și de tandrețe”[6].

O dimensiune fundamentală a vieții unei comunități monahale este deci reprezentată de acest efort de a cultiva dragostea în raporturile reciproce. Aceasta era de asemenea tema frecventelor adunări pe care le convoca Starețul, și în cadrul cărora pornea de la evenimente din viața cotidiană – care puteau fi neînsemnate în ele însele – pentru a ne reaminti de aceste principii.

Cugetul comun

Această comuniune a comunității bisericești care este mănăstirea se exprimă în principal prin cugetul său comun, prin scopul său comun și unitatea de gândire. Starețul reamintește că într-o frăție unde există păreri particulare sau voință proprie, vor apărea în mod necesar tensiuni, dezacorduri și se vor crea tabere opuse. În asemenea condiții monahii nu vor mai putea privi spre cer fără să fie distrași, se vor diviza și într-o zi obștea se va dizolva.

Acest cuget comun nu se dobândește însă o dată pentru totdeauna, dar trebuie să fie permanent cultivat și înnoit, și acesta este rolul principal al starețului sau al stareței.

Starețul și binecuvântarea lui Dumnezeu

Starețul – egumenul sau egumena – deține în mijlocul obștii călugărești locul lui Hristos în mijlocul Apostolilor, nu din cauza virtuții sale personale – deși și aceasta joacă un rol important – ci datorită tainei Bisericii. Slujirea sa este „taină”, după cum este și cea a episcopului în Biserica locală. Rămâne un om cu slăbiciuni, dar ocupă „locul lui Dumnezeu”, este „chip al lui Hristos”[7], este o icoană vie și din acest motiv, semnele de respect pe care le manifestă monahii nu sunt formale, ci exprimă taina care se împlinește în adunarea monahală.

emilianos_04Starețul Emilianos a acordat o importanță excepțională rolului starețului sau stareței, până într-acolo încât poate fi greșit interpretat, crezându-se că favoriza cultul personalității. Însă nu o făcea deloc! Avea conștiița deplină a fragilității personale a superiorului, dar voia să accentueze caracterul tainic și divin al relațiilor sale cu monahii.

Toate în mănăstire trebuie să aibe loc cu binecuvântarea Starețului, căci aceasta este garanția binecuvântării lui Dumnezeu.

„Binecuvântarea părintelui duhovnicesc sau a egumenului este forța susținătoare a obștii, care abolește voia proprie, care împărtășește cuvântul și judecata lui Dumnezeu și care asigură unitatea”[8].

Atunci când monahul primește binecuvântarea starețului, aceasta este o comuniune cu voia lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Relația dintre stareț și ucenic, plină de încredere reciprocă, este deci un mister divin, care devine loc al acțiunii Duhului Sfânt. Atunci când călugărul merge înaintea starețului pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a-și descoperi gândurile, pentru a-și exprima posibilele sale dificultăți, dar și pentru a-i vorbi despre bucuriile și harurile pe care i le dă Dumnezeu, nu se apropie de el ca de un om, ci se prezintă în fața lui ca înaintea tronului lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și încredere, căci știe că este iubit și înțeles.

Slujirea cuvântului

Cu excepția sarcinilor sale administrative, starețul este înainte de toate, părintele duhovnicesc al obștii. Această paternitate o exercită în principal prin slujirea cuvântului și a îndumării sufletelor.

Conform vechii tradiții monahale, care se păstrează în Muntele Athos și în Grecia, în general, starețul este în mod normal părintele duhovnic al tuturor călugărilor din obștea sa. Această îndrumare spirituală nu se limitează la mărturisire căci, în marile mănăstiri, această sarcină poate fi delegată altor duhovnici, dar întotdeauna starețul va fi cel care va decide direcțiile principale ale vieții monahului, canonul său de rugăciune, slujirea (diaconia) sa, tipul de relație pe care îl va avea cu frații și cu lumea exterioară, etc. Această relație trebuie să fie dinamică și să însoțească progresul călugărului, să îl susțină în încercări și să fie pârgia care să îl ridice la cer. Starețul este un „antrenor al sufletelor”, care îi întărește pe monahi în lupte vitejești.

Această slujire a cuvântului și a pedagogiei spirituale o exercită pe de o parte în discuțiile particulare regulate cu monahii, dar de asemenea în catehezele comune, pe care le poate susține mai mult sau mai puțin regulat (în sinaxe). Părintele Emilianos avea obiceiul să spună că o mănăstire căreia îi lipsește cateheza vie și care se mulțumește cu simpla observare a Tipicului, este condamnată la decădere morală și moarte spirituală.

emilianos_05Această cateheză nu este însă un învățământ teoretic. Obiectivul ei nu este de a transmite cunoștințe care sunt necesare, dar pe care monahii le pot dobândi prin lecturile lor. Este vorba de a le oferi un cuvânt viu care să constituie energia dinamică a vieții obștii, care să trezească entuziasmul monahilor, amintindu-le de motivele pentru care au renunțat la lume și perspectiva eternității care se deschide înaintea lor.

Această cateheză este deci nervul care animă obștea, în funcție de starea ei reală, pe care doar starețul o poate judeca, în măsura în care păstrează contactul personal cu fiecare dintre călugării săi.

Ascultare și libertate

Ascultarea este desigur prima virtute a monahului și tema principală a învățăturii Sfinților Părinți despre monahism. Dar această ascultare călugărească nu are nimic de a face cu o simplă disciplină sau cu o supunere față de ordinele date.

Călugărul trebuie să asculte fără să cârtească nu numai de stareț, dar și față de oricare frate învestit cu autoritate, chiar dacă este mai tânăr decât el, ceea ce adesea este dificil. Prin renunțarea la ideile sale, care pot fi de altfel juste și rezonabile în ele însele, arată că împărtășește „cugetul” obștii.

Ascultarea se exercită mai ales în muncile comune, dar de asemenea în toate celelalte activități. Ea îi permite de a se elibera de părerile sale personale și de „cugetele” sale. De aceasta este considerată temelia rugăciunii lipsite de distragere și avea o importanță considerabilă la Părinți precum Starețul Iosif Isihastul (1959), care era sub acest aspect de o rigoare implacabilă față de ucenicii săi.

Monahul se bucură în slujrea fraților, dar lucrarea sa principală rămâne rugăciunea, atât liturgică cât și personală, căci prin rugăciune exprimă dorul de Dumnezeu.

Rugăciunea liturgică

Cultul liturgic este centrul vieţii mănăstirii, care este înainte de toate o „adunare liturgică permanentă”. În Sfântul Munte şi în multe mănăstiri, biserica se găseşte în centrul clădirilor monahale, şi din aceasta încep toate activităţile pentru a reveni în aceasta.

În cadrul cultului monahii nu găsesc doar comuniunea sacramentală în Trupul lui Hristos, ci şi împlinirea speranţei lor: „Biserica este locul visurilor noastre”, ne spunea frecvent Stareţul.

Viaţa liturgică, deşi este primordială şi constituie fundamentul, nu este însă singura activitate a mănăstirii şi trebuie să se armonizeze cu celelalte slujiri, care dobândesc un caracter liturgic, în conexiune cu cultul (de exemplu, bucătăria).

Stareţul sublinia adesea că slujbele trebuie să determine entuziasmul monahilor. Acestea sunt o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să menţină în celebrarea lor caracterul eshatologic al bucuriei şi încântării în faţa Domnului venit în slavă. Acesta este motivul pentru care insista ca la slujbe să cânte corul şi nu cântăreţi izolaţi, monofonic.

Rugăciunea personală şi privegherea

emilianos_06Dacă slujbele sunt fundamentale pentru viaţa mănăstirii, trebuie de asemenea să ajute viaţa personală a monahilor, şi se cuvine ca fiecare, în cadrul obştii, să îşi cultive relaţia personală cu Dumnezeu şi căutarea „singurului lucru de folos”. Chilia monahului este locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Este „cuptorul Babilonului” în care va fi încercat de focul gândurilor, dar care va deveni, cu ajutorul Domnului, un adevărat sanctuar, „locul lui Dumnezeu şi poartă a cerului”, de unde va vedea, asemenea Patriarhului Iacov, scara care duce la cer (cf. Gen. 28, 12).

Chilia monahală nu este un loc de odihnă, ci arena luptei spirituale şi în mod normal nu ar trebui să amintească de nimic din această lume.

În timpul lungilor ore ale nopţii, care sunt cele mai favorabile acestei întâlniri zilnice cu Dumnezeu, monahul trebuie să exprime în cel mai bun mod posibil dorul său după Dumnezeu: prin studiul Sfintei Scripturi sau al Sfinţilor Părinţi, unit cu rugăciunea, prin metanii, prin citirea de rugăciuni dar în special a rugăciunii inimii, prin chemarea numelui lui Iisus, care va deveni bucuria sa. Atunci va putea să fie încercat în lupta contra distragerii atenției și a gândurilor viclene, a somnului și lâncezelii. Își va putea arăta lui Dumnezeu neputința sa, implorându-L pe Domnul să îi vină în ajutor.

Întunericul lăuntric, confuzia gândurilor, eventualitatea dificultate chiar de a spune Rugăciunea lui Iisus vor deveni pentru acesta o experiență a „luptei cu Dumnezeu” și aceste dificultăți îi vor aduce bucurie, independent de simțirea sau nu a prezenței lui Dumnezeu în aceste momente dureroase ale luptei. Este bucuria luptei eroice, care se laudă chiar și pentru înfrângerile sale.

Iar atunci când vine clipa pentru a merge la biserică pentru slujba de dimineață, pentru a cânta cu ceilalți frați, monahul aleargă cu căldură, plin de această experiență tainică, care va fi hrană pentru întreaga obște, confirmând faptul că într-o mănăstire nicio zi nu seamănă cu alta și că ascensiunea este permanentă.

Cultul divin în biserică este deci însuflețit și îmbogățit de experiența nevoinței nocturne a fraților care, în sânul obștii, au de asemenea posibilitatea să guste experiența adevăraților isihaști. Și, pe parcursul zilei, relațiile lor reciproce în ascultările mănăstirii, vor oferi multiple ocazii de a dovedi autenticitatea experienței rugăciunii lor nocturne. Și în mod reciproc, bucuria comuniunii fraterne îi va oferi monahului puterea de a suporta, cu harul lui Dumnezeu, eventualele dificultăți pe care le-ar putea întâlni în viața de obște.

Bucuria

emilianos_07Criteriul infailibil care îi permite monahului să înțeleagă dacă sporește realmente în Dumnezeu este bucuria, care îi va umple inima, chiar în ciuda dificultăților și a încercărilor. Este o bucurie plină de certitudinea că se află pe calea cea bună deschisă de sfinți, și că în ciuda slăbiciunii sale, este susținut de harul lui Dumnezeu. Este bucuria care îl face să exclame împreună cu Psalmistul: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1). Starețul Emilianos ne asigura că nu conferea tunderea în monahism unui novice dacă acesta nu dovedea o asemenea bucurie, care se dobândește după încercările de a se acomoda vieții de mănăstire și când s-a eliberat de toate legăturile care îl țineau lipit de lume. Voia ca mănăstirea să fie un ansamblu de oameni liberi și veseli, care să simtă că se găseau deja în cer în comuniune cu toți sfinții.

Sinteză între isihasm și viața de obște, cenobitică

Așa cum am menționat la început, deși avea o cunoaștere aprofundată a teologiei patristice privitoare la sfârșitul ultim al omului care trăiește în Hristos, Starețul Emilianos nu era un ideolog. Tinzând cu întreaga sa ființă spre Hristos, care ne este dat în Biserică, fără să își cruțe nici trupul, nici timpul, cu prețul unei asceze extreme, Hristos era totul pentru el, iar noi aveam conștiința deplină că Domnul însuși era Cel care vorbea prin el și ne invita să-L urmăm.

Învățătura sa duhovnicească și principiile după care organiza cele două comunități ale noastre, erau expresia unei experiențe, a unei viziuni a tainei vieții monahale ca desăvârșire a vieții evanghelice. Înțelesese din experiență că cheia învățăturii Sfinților Părinți privitoare la viața monahală se găsea exact în această relație organică și intimă între comunitatea fraternală pe care o oferă obștea și nevoința isihastă a rugăciunii, lucruri care au fost adesea separate în două forme instituționale deosebite în decursul îndelungatei istorii a monahismului ortodox. Viața într-o mănăstire care oferă o asemenea sinteză – desigur întotdeauna imperfectă – poate deveni scena unor nevoințe eroice pentru Dumnezeu și ocazia unui progres constant spre Împărăția care va să vină.

În concepția Starețului Emilianos, oamenii care văd o mănăstire ar trebui să zică: „Iată împreuna locuire a lui Dumnezeu cu oamenii!”. Este o „cetate” unde totul este pregătit pentru unirea nupțială a locuitorilor săi cu Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca omul să devină în El fiu al lui Dumnezeu. Este de asemenea un fel de laborator, unde condițiile de viață sunt izolate de lume, pentru a se ajunge la experiența transformării oamenilor trupești în ființe spirituale și în profeți ai Noului Testament, care să anunțe lumea că promisiunile Evangheliei nu sunt utopice ci reale și astăzi. Aceștia sunt purtători de Dumnezeu, trăiesc împreună purtați de energia divină a dragostei și înțeleg zi după zi că au găsit „mărgăritarul de mult preț”, „comuniunea unei vieți desăvârșite”[9].

Traducere din neogreacă diac. Florin Toader Tomoioagă

[1] Conferință susținută de Preacuviosul Părinte Macarie Siminopetritul în cadrul manifestărilor „Doxologia – comuniune și filantropie” organizate de Arhim. Teofan Mada în data de 17 octombrie 2015.

[2] Arhimandritul Emilianos, „Viața monahală”, Cateheze și cuvântări, vol. II, Ormilia 1998, p. 132.

[3] Arhim. Emilianos, „Studiu asupra modului de revenire la vechea administrație canonică a sfintelor mănăstiri și a principiului cenobitismului”, Cateheze și cuvântări, vol. I, Ormilia 1995, p. 57.

[4] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 3, Cateheze și cuvântări, vol. I, p. 187.

[5] Idem, cap. 48, p. 182.

[6] Idem, cap. 41, p. 179.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 22, 4 PG 31, 1409.

[8] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 41, p. 205.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 18, 2 PG 31, 1381-1384.

Sursă text: teofanmada.ro

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Tâlcuiri la canoanele monahale” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

talcuiri-la-canoanele-monahale-emilianos-simonopetritul

Anunţăm pe toţi iubitorii cuvintelor de-Duh-însuflate ale Părintelui Emilianos Simonopetritul apariţia, la începutul lunii iunie, a unui nou volum: „Tâlcuiri la canoanele monahale”.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/eW2xlW ]

« Deşi canoanele din acest volum au o vechime de mai bine de 1500 de ani, ele îşi dovedesc actualitatea prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, care explică în mod amănunţit organizarea vieţii de obşte a unei mănăstiri din zilele noastre, respectând principiile Părinţilor de odinioară, pentru a trăi în acelaşi duh cu ei ».

Sursa: Editura Sfântul Nectarie

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

carte-emilianos-ioanichie-balan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

carte-macarios-ioanichie-balan

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

carte-kapsanis-ioanichie-balan

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Iacob, ruda Domnului (23 octombrie), Arhim. Emilianos Simonopetritul

Sf. Iacob, ruda Domnului2

După cum știți, Sfântul Iacob a fost fiul tâmplarului Iosif și prin urmare, frate cu Hristos. Era atât de ales, atât de drept și de sfânt încât iudeii se simțeau inferiori, nefericiți că nu exista altul în neamul lor, precum Iacob. Astfel, pentru că acesta îi critica aspru deoarece nu L-au primit pe Hristos ca Messia, din revoltă și invidie, l-au urcat pe aripa templului și l-au aruncat de acolo, însă el nu a murit. Au alergat atunci cu răutate și l-au ucis.

Pentru noi are importanță nu numai faptul că era superior pentru credința sa, pentru virtutea și realizările sale jertfelnice, ci și faptul că era de o mare noblețe. Am putea spune că era un model de noblețe socială, arătând adică, felul în care să stabilim relații cu oamenii, cum să îi stăpânim și cum să ne supunem lor. De asemenea, cum să fim iubiți, cum să fim o icoană, un cort, o casă, o inimă, o iubire. Deoarece era atât de fin, atât de nobil, atât de dulce, nu se găsea un om în Biserica din Ierusalim care să nu îl iubească și să nu aibă încredere în el. Dumnezeu vrea ca în viața de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubescă ceilalți și să ne găsească plăcuți. Să poată relaționa cu noi, să-și spună bucuria, tristețea, problemele. Să simtă că suntem inimi ce trăim una alături de cealaltă și că ne putem ajuta unul pe celălalt.

Deși existau multe probleme în perioada apostolică, nimeni nu avea neînțelegeri cu Sfântul Iacob. Dimpotrivă, și pe cei care erau dezbinați – dezbinarea este un vierme care pătrunde pretutindeni; chiar și în paradis a pătruns!- Sfântul Iacob îi unea. Amintiți-vă că Biserica primară, după percepția omenească, risca să se dizolve împreună cu lucrarea Mântuitorului Hristos. Însă, nu era cu putință ca aceasta să fie distrusă, căci Dumnezeu a găsit oameni și astfel a fost salvată acea binecuvântată conjunctură creată de răstignirea și învierea lui Hristos.

După cum știți, exista un conflict între creștinii din rândurile iudeilor și cei din rândurile elinilor; ei nu puteau conviețui. Influențele, ale unora din partea legii, ale celorlalți din partea educației eline, le provocau neîncetat dificultăți în cadrul comunității. Cine i-a reunit? Sfântul Iacob, care în final a reușit să convoace Sinodul Apostolic pe care l-a și prezidat. Nici un alt apostol nu l-ar fi putut prezida căci acesta știa să tempereze inimile oamenilor, să înțeleagă duhurile și să ajute credincioșii fără a jertfi esența.

Sf. Iacob, ruda DomnuluiEste, de asemenea, cunoscut că l-a împăcat și pe Petru cu Pavel. Relația lor ajunsese la paroxism. Apostolul Pavel voia să meargă la Ierusalim. Întârziase însă pentru că se temea că nu va fi primit. Îl considerau aproape păgân căci nu ținuse rânduiala legii. Inima lor era plină de suspiciune la adresa lui. Pe de altă parte, Petru, al cărui caracter îl cunoaștem din faptele vieții lui, era un om spontan și s-ar fi năpustit asupra apostolului Pavel, pe care îl verificase în Antiohia din acest motiv. Sfântul Iacob i-a împăcat.

Sfântul Iacob era foarte sărac. Cel mai sărac om al acelei perioade. Nu purta haine scumpe ci o cămașă ușoară și mergea desculț. Iar aceasta era o înfățișare pe care evreii nu o puteau înghiți. Era și un mare atlet! Primul la îngenuchieri! Genunchii săi ajunseseră ca ai cămilei- plini de bătături. Atât e mult lucra ziua și noaptea! Ziua pentru inimile oamenilor iar noaptea, înaintea lui Dumnezeu.

Așadar, Sfântul Iacob ne-a dat premisele rafinamentului, ale nobleții și ale structurilor sociale ale vieții omenești, pe care le întâlnim mai ales în cea mai veche și mai organizată formă de soicietate- comunitatea monahală.

Fragment din Omilia Părintelui Emilianos Simonopetritul, Larnaca – Cipru, 23 octombrie 1988

Foto: Două reprezentări aghiorite ale Sfântului Iacob, ruda Domnului (sus – Theofan Grecul, jos – medalion – Manuil Panselinos)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Gheronda Emilianos Simonopetritul [singurul interviu filmat, traducere în limba română]

Gheronda Emilianos Simonopetritul [singurul interviu filmat, traducere în limba română]. Traducere din limba greacă de Elena Dinu

Interviul cu Părintele Emilianos Simonopetritul este fragment dintr-un documentar mai lung – „Athos, 1000 de ani ca o singura zi” – A Thousand Years are as One Day

Gheronda Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul este unul din marii părinţi duhovniceşti contemporani, care au revigorat viaţa duhovnicească a ultimelor decenii. Din anul 2000, fiind foarte bolnav, s-a retras la ctitoria sa, Sfântului Așezământ al Bunei Vestiri – Mănăstirea Ormylia, metoc al Mănăstirii Simonopetra.

 

„De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Vezi prima parte a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici:

Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?

Macarie SimonepetritulCând am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.

Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.

Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.

Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.

         – Ce vă doriţi pentru viitor?

Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăziacum încep”.

Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?

Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.

Ce aţi dori să spuneţi poporului român?

Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă! Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.

siluan-athonitulCare este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?

Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.

Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?

Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.

Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?

Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.

Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?

Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.

Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.

Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?

Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.

– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?

Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.

Parintele Emilianos Simonopetritul slujindAjuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos (foto) a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.

Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.

Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.

Vorbeau atât de mult cuvintele de Sfântul Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.

În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?

Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.

În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.

A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.

Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi, „numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.

Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.

În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.

simonopetraSimonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.

Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.

Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?

Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.

Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.

O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.

Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.

Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.

Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.

În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.

E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.

Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.

Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.

Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.

Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.

emilianos, simonopetras3Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?

Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.

Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.

Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.

24-geron_aimilianos__geron_sofronios_essexExistă puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?

Da! Se cunoşteau bine.

Au colaborat?

Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.

El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.

Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.

Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.

În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.

Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.

Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.

În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.

Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?

Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.

De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?

Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.

Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.

Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.

Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?

Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.

simonopetras222 (2)Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.

Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.

De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.

Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…

Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.

Vă mulţumim foarte mult.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Icoana Sfântului Siluan Athonitul, (3). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul slujind, (4). Mănăstirea Simonopetra, (5). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul la biroul său, (6). Părinţii Emilianos Simonopetritul şi Sofronie Saharov, (7). Mănăstirea Simonopetra, (8). Trapeza Mănăstirii Simonopetra (jos).

simonopetra-trapeza

„Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

Macarie Simonepetritul

Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.

Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.

Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.manastireasimonospetra1_002

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezer-vele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a serbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

ps-siluan-span-si-makarios-simonopetritulMuntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.

Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al inte-reselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

metanier-athosFireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi în-coace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul λογισμός (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan? ori ce se petrece în Irak? etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση (εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Sts. Simon and Mary Magdalene, SimonopetraDincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

arhim. Emilianos, SimonopetrasStareţul nostru, părintele Emilianos (foto) era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. „Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

printul-charles-la-simonopetra-muntele-athosVă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma ur-melor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfâr-şitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

Dar cum să devii un om nou?

Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

manastireasimonospetra1Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui ce este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

Partea a II-a a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Racla cu mâna caldă a Sfintei Maria Magdalena, (3). PS Siluan Şpan şi Ierom. Makarios Simonopetritul, (4). Monah rugându-se cu metanierul, (5). Icoană a protectorilor Sfintei Mănăstiri Simonopetra: Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Simonopetritul, (6). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul, (7). Prinţul Charles în pelerinaj la Mănăstirea Simonopetra, (8). Iconostasul katholikonului de la Simonopetra, (9). Mănăstirea Simonopetra (jos)

simonopetra_header

Părintele Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul ne sfătuieşte

arhim. Emilianos, Simonopetras

  • Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.
  • Iubirea constă în putinţa de a da bucurie celuilalt, de a mă lipsi pe mine pentru ca celălalt să aibă mai mult; de a mă jertfi pe mine pentru ca celălalt să se simtă confortabil, să simtă siguranţă în viaţa sa.
  • Dumnezeu vrea ca în viaţa noastră de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubească ceilalţi şi să ne simtă bucuroşi. Să poată comunica cu noi, să spună bucuria lor, tristeţea lor, problemele lor. Să simtă că suntem inimi ce trăiesc aproape una de alta şi că ne putem ajuta unul pe altul.
  • monahi-rugaciune-athosSă îl îngăduim deci, pe celălalt, aşa cum este. Unul mă va insulta; desigur. Altul mă va lăuda; desigur. Unul îmi va oferi o jumătate de pahar cu apă; desigur. Să nu ne amestecăm în viaţa altuia. Numai atunci când ne vor cere dragostea, să o dăm aşa cum o dă Dumnezeu „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Să păstrăm „unitatea Duhului”, adică credinţa sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea fac subiectul luptei noastre pe care o iubeşte Dumnezeu…
  • Aşa cum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au strâns mulţime de peşti, a spus Ioan lui Petru – „Domnul este!”, aşa şi noi, când întindem mrejele rugăciunii, putem repeta – „Domnul este!” cu toată convingerea, căci ne încredinţează biserica noastră că acolo se află El. Iată-L! Prezent Însuşi Dumnezeu! Dar, pentru ca prin rugăciune, credinciosul să se ilumineze şi să strălucească prin prezenţa Domnului, trebuie să fie atent ca însăşi viaţa lui să se asemene celei aflate în armonie cu Dumnezeu. Dacă îl doreşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu. Să tindă să scape de mizeria umană şi de nenorocire, să se întărească prin puterea cea sfântă, să lucreze, să devină vas încăpător al sfintelor harisme. Încă, să dorească curăţirea lui de tot păcatul, încredinţat de cuvântul adevărului că aceasta este cu putinţă. Cu dorinţa lui autentică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu să ajungă la nepătimire şi desigur să devină cu totul asemenea lui Dumnezeu.
  • … Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, aşa să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului. Trebuie să fim veseli. Când ne obişnuim să ne rugăm, ni se dăruieşte bucuria lui Hristos, şi încă din plin. Dacă atunci când te rogi te întristezi, dacă te mâhneşti, ceva înlăuntrul tău nu merge bine. Să te cercetezi cu atenţie căci caracterul omului exercită o mare influenţă.
  • vechi desen simonopetraMonahismul este o comunitate în toată regula, o sinaxă. În mănăstire nu suntem indivizi şi simple nume, ci, împreună alcătuim o inimă, un trup. Nu ne deosebim. Şi după cum mănăstirile, de cele mai multe ori, au mai mulţi monahi şi mai puţine chilii, unul se află aproape de celălalt şi respiră iubirea inimii lui. Toate câte sunt în monahism sunt întocmite după modelul ceresc. Biserica ia aceste modele şi e oferă credincioşilor, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi.
  • Lumea crede că atunci când cineva merge la mănăstire, pleacă din societate şi se sălbăticeşte. Spun asta pentru că nu cunosc faptul că monahii sunt cei mai sociabili oameni. Să ştiţi că nimeni nu poate deveni monah dacă nu este sociabil, dacă nu poate relaţiona cu oamenii şi înfrunta toate dificultăţile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să întemeieze o familie, nu poate să devină nici monah. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa sa. Mănăstirea nu e un loc de refugiu. Aşadar, monahul poate realiza toate acestea, pe care le iubeşte, nu le tăgăduieşte, nu le judecă, nu le dispreţuieşte, dar îşi doreşte ceva mai mult..
  • Căsătoria este o cale; începe de pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o angajare, o legătură cu Hristos, ce ne încredinţează că vom ajunge cândva în cer…
  • Mai presus de iubire, de soţul sau soţia ta, de întâmplările de zi cu zi, să-ţi aminteşti că eşti hărăzit cerului, că ai păşit pe calea care trebuie neapărat să te ducă acolo. Mirele şi mireasa îşi unesc mâinile, preotul le ţine pe ale amândorora şi înconjoară masa dănţuind şi psalmodiind. Aceasta înseamnă că nunta este călătoria ce se va încheia în cer, în veşnicie.
  • În taina cununiei pare că se unesc două persoane. Nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, femeia se căsătoreşte cu bărbatul iar împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină şi tot trei rămân de-a lungul vieţii.
  • Toate cele ce se folosesc la oficierea slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri ce arată că acolo este Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, înţelegi că a venit cineva. Nu îl vezi dar ştii. Te trezeşti dis-de-dimineaţă şi vezi orizontul roşu la răsărit. Va ieşi, spui, în curând, soarele..
  • Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, când îţi vezi necazurile şi toate din casa ta, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. Este ca şi cum ai auzi paşii Lui, ca şi cum ar veni, ca şi cum ar urma să îi auzi acum şi vocea. Toate acestea sunt umbre care arată că Hristos este cu noi. Este adevărat că datorită preocupărilor noastre nu Îl simţim prezent dar Îl vedem în umbre şi suntem siguri că este cu noi. Viaţa noastră este de acum împreună cu Hristos…

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
după Μοναχική Έκφραση | Ιερά Μονή Αγίου Νεκταρίου, t
extul sursă pdf, nr. sept.-oct. 2008, pag 26- 28.
Foto: Arhiva LD.
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (13)

Mănăstirea Simonos Petras, George Crasnean

simonopetra-10

Simonos Petras
Μονή Σίμωνος Πέτρας 

motto: parcă nici o altă mănăstire athonită…
nu’ţi dă aşa de mult sentimentul nestatorniciei pe acest pământ,
ca acest locaş.
(pr. Teodor Bodogae)

St_simon_the_outpourer_of_myrrh_athosIera Moni Simonos Petras
63087
 Agion Oros, Greece

Tel: +30 23770 23254
Fax:
 +30 23770 21014

Ctitor: Sfântul Simon Myrrhovlithis
Hram: Naşterea Domnului (25 Decembrie)
Zidire: jumătatea secolului XIII
Rang athonit: treisprezece
Egumen: arhimandrit Emilianós Vafeidis (din anul 2000, arhimandrit Elisaios)
Iconom: arhimandrit Serapion
Proiestamenos: pater Joannikios
Obşte: peste 80 de monahi

Coordonate : 40°11’23″N24°14’44″E/40.18972°N24.24556°E

Paradoxal, deşi zidită în inima Bizanţului, Σίμωνος Πέτρας, mănăstirea athonită a sfântului „Simon de pe piatră”, nu este ctitoria vreunui basileu, ci mai cu seamă a doi principi orthodocşi din Balcani: despotul sârb Jovan Uglješa Mrnjavčević (cca. 1325-1371) şi voievodul român Mihail Viteazu (1558-1601). Mănăstire de elită a Sfântului Munte, Simonos Petras este a treisprezecea în ordinea ierarhică aghioritică (după ce, vreme de secole, a fost a XXIII-a) şi cea mai spectaculoasă zidire monastică din Athos. Construită în chip minunat pe latura sud-vestică a peninsulei athonite – între portul Daphni şi mănăstirea Osiou Grigoriou –, înfiptă într’un colţ de stâncă înalt de peste trei sute de metri, mănăstirea sfântului Simon Myrrhovlithis („Izvorâtorul de Mir”) uimeşte atât prin arhitectura sa, cât şi prin amplasamentul ei – care aduce aminte de mănăstirile Meteorelor. Iniţial numită „Noul Bethleem” (Νέα Βηθλεέμ), astăzi mănăstirea poartă numele ctitorului ei şi este închinată Naşterii Mântuitorului. Episcopul Porfirie Uspensky şi lucrarea hagiografică „Viaţa cuviosului Simon izvorâtorul de mir” (Leimonarion, ed. Atanasie de Paros, Veneţia, 1819) spun că o „mănăstire a lui Simon” ar mai fi existat în Sfântul Munte încă din secolele al X–XI – fără însă a putea aduce dovezi prea întăritoare pentru această afirmaţie.

I. Istorie

minunata ctitorie a sfântului Simon Myrrhovlithis

St. Simon the Myrrh-flowerÎn prima jumătate a veacului al XIII-lea, într’o peşteră dintr’această parte stâncoasă a Grădinii Maicii Domnului, se nevoia „peste fire” cuviosul Simon (Simeon): mare făcător de minuni, „mare duşman al strângerii de averi şi al împreună-vieţuirii cu nevârstnicii” (Neon Leimonariou, cap. VIII, Veneţia 1806 şi Cotelerius, Monumenta ecclesiastica graeca, cap. 88, edit. Usener) cel din al cărui mormânt avea să izvorască mir. Acesta se pusese sub ascultarea unui bătrân foarte aspru – pe care l’a iubit într’atâta încât şi locul picioarelor lui îl săruta. Cum însă, pentru sporirea întru cele ale Duhului pe care o dobândise, acesta nu l’a mai socotit ucenic al său, ci mai degrabă un „avva”, cuviosul Simeon, din smerenie, s’a retras, cu binecuvântare, în singurătatea unei peşteri umede aghiorite. Pentru sfinţenia vieţii sale el s’a învrednicit a auzi glas de sus care i’a poruncit să nu mai plece din acel loc căci pământul acela a vea să fie sfinţit „prin numele său”. Puind la îndoială acest semn, i s’a făcut lui minune chiar într’o noapte de Crăciun, când o stea s’a pogorât pe steiul de piatră pe care Maica Domnului i’a poruncit să zidească lăcaş de închinare şi mântuire pentru fraţi. (Pentru aceasta şi zidirea sa avea să poarte numele de „Noul Bethleem”). Şi a făcut ascultare sfântul de Maica Precista, iar pentru că nu se dumirea cum va să fie zidire pe un aşa vărf de stâncă, acesta i’a fost retezat cu o sfoară, într’o noapte, de către un înger al Domnului (trimisul lui Dumnezeu a apucat de un capăt, iar osiou Simon de celălalt capăt al sforii – de care trăgând amândoi cu putere au curmat piatra pe care o înconjuraseră şi au făcut astfel loc bun pentru temeluire sfântă). Chiar şi aşa niciun zidar nu se încumeta să se apuce de construit ceva pe acel colţ de stâncă. Dar din rânduială cerească, nu mult după acele arătări ale Maicii lui Dumnezeu şi îngerului, cuviosul Simon a dobândit trei ucenici – veniţi din părţile Tessaliei (ori Macedoniei) cu toată avuţia lor, care nu era deloc puţină. Unul dintre aceştia, aducând kerasma unor meşteri – care tocmai refuzaseră să se apuce de zidirea bisericii – din nebăgare de seamă, a căzut în prăpastia de lângă peşteră, dimpreună cu tava cu pahare şi loukoumi. Speriaţi, lucrătorii au voit să plece, dar au rămas spăimântaţi când l’au văzut pe ucenic nevătămat urcând din hău, ba încă aducând cu el şi carafa plină cu apă şi tava cu pahare! Într’acest chip minunat şi’a tocmit Maica Domnului şi cuviosul Simon meşterii care au ridicat primul schit de pe stâncă. Noul Bethleem fiind înălţat, s’au adunat îndată şi monahi mulţi care au auzit de minunile acestea dar, la câţiva ani, s’au înfiinţat şi piraţii saracini deja. Se povesteşte că sfântul Simeon i’a întâmpinat pe corsari ca pe nişte fraţi, dar celui care a ridicat sabia asupra lui i’a înţepenit mâna, iar pe ceilalţi care s’au năpustit asupra lui i’a orbit. Pentru căinţa lor însă, cuviosul i’a iertat şi încreştinat în chinovia lui. Bătrân de zile, pe 28 decembrie 1257, Osiou Simon a plecat la Domnul şi „toţi au văzut mir revărsându’se din mormântul lui”. Moaştele lui au fost multă vreme la închinare dar, din nefericire, au dispărut în multele incendii care au pustiit mănăstirea în veacurile următoare. Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care i’a scris acatistul şi un cuvânt de laudă, călugării Teofil şi Rafail i’au compus canoane, cuviosul Isaia i’a povestit cu slove petrecerea prin astă lume – pe care cuviosul Nichifor cel din Chíos a transcris’o mai apoi. Arhimandritul Ieronim Simonopetritul i’a alcătuit un canon pe opt glasuri şi i’a editat slujba.

simonopetra2secolul sârbesc al XIV-lea

Un veac mai târziu, micul chinoviu de pe „piatra lui Simon” avea să fie transformat în mănăstire şi încă una bogată, datorită dărniciei despotului de Serres, Jovan Uglješa Mrnjavčević. Dărnicia acestuia a fost următoare evlaviei căpătate la sfântul Simon – care sfânt, pentru rugăciunile ucenicilor săi, i’a scăpat fiica de duhurile necurate ce o stăpâneau. Spune părintele Teodor Bodogae că „pe la 1362, câţiva călugări (simonopetriţi) se duc în Serbia, la craiul Ioan Uglieşa şi’l roagă să’i ajute să clădească o mănăstire de piatră, unde Simon a văzut Steaua Domnului. Craiul, mişcat mai ales de rugăciunile lor prin care i s’a vindecat fiica, trimite, deodată cu cele de lipsă, pe duhovnicul său, Eftimie, ca supraveghetor al clădirilor, dând totodată hrisov cu data 1364. Totodată i’a închinat şi o parte din averea moştenită de la părinţii din Comuciana (Bosnia) cu biserică, case, pământ, vii, etc., iar din banii ce i’a dat pentru înzestrarea mănăstirii lui Simon de pe piatră a cumpărat două metoace în Lemnos, altul în Sithonia şi un altul lângă râul Struma”. (Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti în Athos, pag. 250, Sibiu 1940). Patru ani mai târziu se întâlneşte, într’un chrysobull al basileului Joannis Palaiologos, o întărire a posesiunii simononopetrite asupra mănăstirii Nea Petra din Lemnos (probabil unul din cele două metoace athonite de pe insulă). Aşadar despotul Jovan Uglješa este cel care a zidit prima dată, din piatră, „mănăstirea lui Simon de pe piatră”.

Jovan Uglješa Mrnjavčević

În vremea imperiului sârb, condus de Ştefan Uroš IV Dušan (1331-1355),Uglješa era stăpân peste Travunija (din 1346) dar, prin căsătoria cu Jelena (monahia Jefimija de mai târziu, care era fiica lui Vojihna, despotul de Drama) a moştenit şi pământurile macedonene ale socrului său (după moartea acestuia, în 1360) care se întindeau de pe cursul inferior al Strumei până în vecinătatea Athosului. Făcut despot de către ţarina Jelena a Bulgariei (mama ţarului Serbiei, Ştefan Uroš al V-lea) la 1365, el şi’a stabilit reşedinţa la Serres şi, împreună cu fraţii săi Vukašin şi Gojko Mrnjavčević a apărat cu preţul vieţii (pe care şi’a dat’o, împreună cu Vukašin, în 1371, în bătălia de la Maritsa, de lângă Plovdiv) creştinătatea de armatele necredincioşilor Lala Shahin Paşaşi Gazi Evrenos. 

veacul valah al XVI-lea

portrait-of-neagoe-basarab-and-his-son-theodosiosGavriil Protul spune că sfântul domnitor al Ungro-Vlahiei, Neagoe Basarab, i’a chemat şi „pe cei de la Simonopetra” la sărbătoarea târnosirii ctitoriei sale de la Curte de Argeş, din 1517 – aceasta fiind şi prima legătură a simonopetriţilor cu valahii, de care avem ştire. Probabil că legăturile „s’au înfiripat destul de solid” atunci – crede părintele Bodogae – pentru că, într’adevăr, Documentele (XIV, I, pag. 44) lui Eudoxiu Hurmuzachi păstrează o danie a lui Radu Paisie de la 1540, care închina satul Scurteşti-Argeş „cu toate averile lui” şi mai dăruia şi o importantă sumă de bani mănăstirii aghiorite. (De fapt, acelaşi părinte crede că dania aparţinea mătuşii fiului nelegitim a lui Radu cel Mare, jupâneasa Caplea, „ca să’şi răscumpere păcatul căsătoriei a doua cu Bogdan, căsătorie oprită de Nifon II”). La 1566, marele postelnic Gherman al Ungro-Vlahiei închinase şi el, ca metoc al Simonopetrei, biserica „Sfântul Nicolae”, din marginea Bucureştiului. Un an mai târziu, sub domnia lui Petru Vodă cel Tânăr, Oxotia Aga – boier din Pogoniana şi soţ al Vişanei (sau Vişei) – construieşte pe cheltuiala sa turnul arsanalei mănăstirii aghiorite. „S’a zidit acest turn de cătră preacredinciosul boier Oxotia Aga, în anul 7065, indic X, luna Martie” – glăsuieşte pisania aflată deasupra intrării în turn. Cu siguranţă că numeroasele danii valahe au întărit mănăstirea care va fi cunoscut o perioadă de înflorire duhovnicească dar şi materială, ceea ce a făcut ca ea să urce zece locuri în ierarhia athonită – în Typiconul de la 1574. Înainte marelelui incendiu din anul 1580 – care a distrus toată arhiva şi biblioteca mănăstirii Simonos Petras (deci şi toate mărturiile anterioare ale dărniciei voievodale româneşti) – la 1570, Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanul, confirmă dania lui Radu Paisie şi’i mai adaugă un domeniu: cel al satului Dragomireşti, cu toate avuţiile sale. Aceste proprietăţi sunt garantate şi de Mihnea Turcitul, la 1578 (de facto, de mamei sa, Ecaterina Salvaresso, căci prima sa domnie 1577-1583 a fost sub tutelă maternă). Din incendiul care a pustiit mănăstirea la 11 decembrie 1580 (nesigur 1581) monahii supravieţuitori au salvat doar „cassa cu bani”, însă aceasta i’a permis vestitului egumen Evghenie să plătească datoria de 200.000 de arginţi a Xenophontului, în schimbul căreia simonopetriţii au putut să vieţuiască câţiva ani buni în noua mănăstire – timp în care şi’au reconstruit’o pe a lor. Din 1587 (parintele Bodogae crede ca după 1588), acelaşi egumen Evghenie putea fi întâlnit în Wallachia şi Rusia – însoţindu’l pe patriarhul de Constantinopol, Ieremia al II-lea – adunând bani şi milostenii pentru Simonos Petras. Patriarhul ecumenic l’a răsplătit, în 1591, întărindu’i proprietatea asupra bisericii „Sfântul Nicolae Pâlcov” din Bucureşti („a postelnicesei Caplea din Stăneşti”) pe care a şi făcut’o stavropighie. Grammata patriarhală din octombrie 1591 a fost redactată chiar în Valahia, pentru că Ieremia II se afla atunci în Principatul nord-dunărean). Trei ani mai târziu, biserica aceasta avea să fie transformată în mănăstire de către voievodul Mihai care a împrejmuit’o cu ziduri şi a reclădit lăcaşul de cult din piatră, adăugându’i şi chilii pentru monahi.

Scrie Claudia Tița-Mircea (în Biserica mănăstirii Mihai Vodă; Monumentele Bucureştiului istoric, 2006 pag. 7) că Evghenie a cerut învoire ca, păstrându’se zisul metoh, aşa cum se găseşte, păzit de doi sau mai mulți călugări, aşa cum se cade, să clădească un alt metoh, mult mai bun decât acesta, pe un loc mai înalt (…) Şi căpătând învoire deplină kir Evghenie a găsit pe prea cucernicul jupan Mihai banul, bărbat cu adevărat evlavios şi de mult însetat de aceasta, care, nu numai cu vorba, dar necruţând nici truda şi osteneala şi nici o cheltuială, a ridicat, chiar din temelii, o altă biserică foarte frumoasă şi cu hramul marelui Nicolae şi a numit’o metoh al cinstitei mănăstiri a Simonopetriţilor. A ridicat în jurul ei foarte multe chilii pentru ca să locuiască sfinţii bărbaţi care vin acolo şi, pe lângă aceasta, i’a închinat şi sfintele odoare şi felurite podoabe din argint şi din aur”.

Şi aşa, la 21 august 1599, viteazul principe valah îşi închina ctitoria sa – ce se numea acum „Mihai Vodă” – mănăstirii Simonos Petras. Atâta doar că acum dania mai cuprindea şi 16 sate dimpreună cu veniturile lor (13 cumpărate cu 472.000 de aspri din banii voievodului, unul dăruit de soaţa sa, doamna Stanca, iar două de Florica, fiica lui). Cu banii primiţi de la principele român şi cu cei proveniţi de la metoacele valahe, Simonopetra a putut fi reconstruită în aşa măsură încât voievodul Mihai a fost considerat – pe bună dreptate – al doilea ctitor al mănăstirii. „Cele ce am făcut nu le’am făcut de sila cuiva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” – glăsuieşte zapisul cu care este zugrăvit „Io, Mihail Voievod, domn al Valahiei şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri”. Între 1593 şi 1600 el a trimes anual un mertic mănăstirii athonite şi a mai înzestrat’o cu o Evanghelie slavonă – minunat lucrată în aur şi argint (care, din păcate, a ars în incendiul din 1622) – şi cu două cruci ce conţineau părţi din lemnul pe care a fost răstignit Mântuitorul.

veacurile XVII – XX

manastireasimonospetra1Se pare că simonopetriţii s’au întors în mănăstirea lor abia către anul 1599, iar în 1613 şi’au sfinţit noul katholikon (după Millet Pargoire-Petit). Patru ani mai târziu, metocul mănăstirii din Bucureşti se îmbogăţeşte cu o nouă proprietate: schitul buzoian Izvorani – ctitorie a mitropolitului Luca. Un nou incendiu avea să se abată asupra mănăstirii re-ctitorite de Mihai Bravu, într’o sâmbătă de iunie a anului 1622 (pr. Teodor Bodogae crede că pârjolul s’a întâmplat în anul 1625, citând o însemnare de pe ultima pagină a unui Minei simonopetrit – ars şi acela în incediul din 1891). Pentru că acesta a provocat mai mici pagube mănăstirii, monahii lui kir Timotheos au putut resfinţi chiar în anul următor katholikonul iarăşi reparat. În 1626 Alexandru Coconul a închinat al doilea metoc mănăstirii lui Simon de pe piatră, dăruind acesteia schitul Beşteleu din Argeş. Millet Pargoire scrie că la 1633 athoniţii pictau katholikonul Simonopetrei – „sigur din ajutoarele româneşti” (cum crede şi părintele Bodogae). Pictura aceasta avea să fie refăcută câţiva ani mai târziu (cândva între 1640 şi 1650) – în parte şi pe cheltuiala lui Matei Basarab. Veacul al XVII-lea a fost totuşi unul de decădere pentru simonopetriţi, căci aceştia aveau datorii financiare mari prin 1644 (7.000 de groşi către Megali Mesi). Poate şi pentru aceasta ei aveau să treacă, câţiva ani mai târziu, la viaţa idioritmică. Nici sfântul Paisie Velicikovski n’a făcut faţă datoriilor simonopetrite şi a renunţat s’o mai readucă la viaţă, plecând în Moldova, la Dragomirna. Pe la 1745 mai existau doar cinci vieţuitori în Simonos Petras, iar în 1762 mănăstirea a fost închisă şi preluată de Kenoitita Athosului ca s’o scape de creditori. Deşi mai greu de strâns daniile şi milosteniile din cauza deselor războaie ruso-turceşti, totuşi monahul Ioasaf din Mitilene a reuşit să răscumpere vechile metoace ale Simonopetrei din Lemnos şi chiar să întoarcă moaştele sfintei Maria Magdalena de la corsari. O vreme mănăstirea a prosperat întrucâtva, căci primea anual numai din Valahia câte 150 de bolovani de sare (şi era scutită de vinărici şi de impozitele pe 500 de oi); ba încă Mihai Şuţu re-dispunea, la 1785, ca prisosurile mănăstirii Mihai Vodă să meargă în continuare către Simonopetra. La 1801 patriarhul ecumenic Kirillos aduce iarăşi traiul cenobitic în obştea simonopetrită şi totul ar fi fost bine acum dacă aghioriţii n’ar fi adăpostit vreo 60 de eterişti printre ei, la anul 1821 – lucru pentru care turcii aproape că au dărâmat mănăstirea în represaliile lor. Deși niciodată n’a fost jefuită de pirați, birurile prea mari ale turcilor care ocupaseră Athosul au dus mănăstirea la decădere, iar mai apoi chiar la abandon (în 1823). După plecarea turcilor din Munte – la 1830 – viţa monahală şi bunăstarea au revenit încet şi la Simonopetras: dacă la 1847 mai aveau 100.000 de groşi datorie, peste patru ani înregistrau deja un venit de 3.850 lire sterline. După necazul cel mare pricinuit de secularizarea lui vodă Cuza, în 1863 – care a lipsit mănăstirea de importante surse de subzistenţă – avea să vină un al treilea incendiu în noaptea de 8 (27) mai 1891, care avea să distrugă mănăstirea din temelii: din ea s’au mai păstrat doar câteva ziduri şi o placă din marmură de la 1633. Peste 250 de codici şi toate cărţile au ars dimpreună cu biblioteca, salvându’se doar câteva documente şi sfintele moaşte. (Neîndoios lucru e că Simonos Petras este mai expusă incendiilor mai mult decât toate celelalte mănăstiri prin însăşi amplasarea sa).

Martirul ţar sfânt, Nikolai Alexandrovici Romanov (18681918), a fost cel care l’a ajutat cel mai mult pe egumenul Neophit să restaureze mănăstirea Simonos Petras după acest din urmă prăpăd – (de altfel, în momentul incendiului, stareţul se afla în pelerinaj în Rusia cu sfinte moaşte). Se pare că ceva ajutorări băneşti au venit şi din partea românilor din Principate, mai cu seamă între anii 1899 – 1902. În felul acesta, ajutaţi de români şi pravoslavnicii ruşi, la numai doi ani de la incendiu, monahii simonopetriţi sfinţeau noul katholikon – proaspăt zugrăvit, dar nepictat până în ziua de astăzi –, iar restul clădirilor erau zidite din nou (ba chiar pe şapte etaje!) în 1902. Dacă la începutul veacului al XX-lea mănăstirea lui Simon de pe piatră cunoştea un oarecare reviriment – sub stareţii Neofit, Joanikios și Jeronimos – în anii care au urmat ea s’a depopulat încetul cu încetul, după jumătatea secolului râmânând doar câţiva monahi bătrâni în obşte.

gheronda Emilianos şi vremurile din urmă

 arhim. Emilianos, SimonopetrasCel care avea să aducă Simonos Petras la măsură înaltă a venit în Athos la anul 1973, împreună cu o obşte de monahi sporiţi de la mănăstirile Meteore. Până în anii ’90, arhimandritul Emilianos Vafeidis – retras de la mănăstirea Metamorphosis Meteoras – adunase în jurul său peste optzeci de monahi la Simonos Petras şi înfiinţase încă trei noi metocuri în Franţa: mănăstirile „Saint Antoine-le-Grand” din Vercors, „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan şi „Schimbarea la Faţă” din Terrasson-Lavilledieu, Dordogne; precum şi un altul în Grecia – cel al vestitei mănăstiri de maici de la Ormilia. Pe lângă acestea el a recuperat şi vechile metoace: Petriotiko din Sithonia, Agios Haralambos din Salonic şi Analipsis din Athena. Actualmente arhimandritul Emilianos, fiind bolnav, s’a retras la metocul din Ormylia, purtarea de grijă a obştii încredinţându’o părintelui Elisaios.

Ultima luptă cu focul au dat’o monahii de la Simonopetra în anul 1990 – când s’au chinuit două săptămâni să stingă un incendiu izbucnit la 14 august în pădurea din apropierea lor.

Cu toate că, tradiţional, în ultimile veacuri, majoritatea monahilor simonopetriţi proveneau din Ionia (regiune din vestul Asiei Mici), după anii ’70 mănăstirea a devenit cunoscută şi pentru larga ei deschidere către noi convertiţi de toate neamurile. Este notorie venirea la dreapta-credinţă în această mănăstire a unui stareţ benedictin, dimpreună cu alţi cinci discipoli ai săi, precum şi a unui rhodezian, a unui teolog din Hong-Kong, etc.

Pe lângă faptul că majoritatea călugărilor de aici au studii superioare şi sunt recunoscuţi ca foarte buni teologi, prestigiul şi renumele lor a fost întărit şi de reputaţia lor corală pe care şi’au câştigat’o cu celebra Agni Parthene (1990), sau cu Imnurile psaltice (1990), Utreniile, Vecerniile şi Liturghiile cântate şi editate pe CD.

II. Arhitectură

SimonopetraCea mai îndrăzneaţă construcţie a peninsulei” athonite este înălţată la 330 metri înălţime, pe o stâncă care străbate etajele inferioare ale mănăstirii structurate pe şapte nivele. Simonopetriţii însă, socotesc etajele invers, de sus în jos: ultimul devine astfel primul, iar cel de la baza stâncii este considerat al şaptelea. Din cauza lipsei de spaţiu la Simonos Petras se pot observa corpurile de clădiri autonome foarte bine delimitate. Din punct de vedere arhitectural acestea păstrează tradiţia aghioritică cu o excepţie totuşi: katholikonul – re-zidit în această formă la 1893 şi închinat Naşterii Mântuitorului Hristos – a rămas încă nepictat, ceea ce nu este caracteristic Athosului bizantin. Mănăstirea are, la interior, patru paraclise închinate sfinţilor George şi Haralambie, arhanghelilor Mihail şi Gavril şi sfintei Maria Magdalena; şi încă alte opt mici lăcaşuri de închinăciune în exterior.

III. Tezaur

manastireasimonospetra1_002sfinte moaşte

Când vine vorba de comorile Simonopetrei, monahii de acolo spun că cea mai importantă „piesă” a tezaurului lor o reprezintă mâna stângă a sfintei Maria Magdalena – care păstrează temperatura corpului uman şi astăzi, după două mii de ani! De altfel simonopetriţii au mare evlavie la această sfântă mironosiţă pe care o consideră co-fondatoarea mănăstirii lor. Pe lângă aceasta ei mai au capul sfântului Modest şi pe cel al sfântului Pavel Mărturisitorul, dar şi părţi din sfintele moaşte ale sfinţilor Iacob Persul, Trifon, Naum, Evthimios şi sfintelor muceniţe Varvara şi Evdochia.

Bineînţeles că trezoreria mănăstirii mai păstrează şi alte odoare şi odăjdii bogate, icoane şi argintărie veche, sigilii, gravuri şi stampe; dar cu toate acestea, cea mai mare parte a comorilor Simonopetrei – şi cea mai valoroasă! – s’a pierdut în cele trei incendii (1580, 1622, 1891) care au încercat greu mănăstirea.

biblioteca

Din această pricină, întreaga arhivă este post-bizantină, iar biblioteca – admirabil organizată! – a trebuit să’şi adune colecţiile de manuscrise şi cărţi abia în vremurile din urmă. Aşa se face că mănăstirea are doar vreo 170 de manuscrise greceşti – aproape toate din secolele XVII–XX (cu excepţia unuia din veacul al XII-lea, un altul din secolul XIV şi două dintr’al XVI-lea secol) şi majoritar scrise pe hârtie – doar câteva au fost caligrafiate pe pergament. Deşi nu mai dispune de piesele notabile din trecut care s’au pierdut în dezastre – precum Psaltirea grecească (codice 140) copiată de episcopul Luca al Buzăului (+1612) şi isprăvită de scris de ucenicul său, Iacob arhiereul, la 1635; sau Liturghierul grec de la 1592 (codice 167) caligrafiat de ieromonahul Iacob şi dăruită Simonopetrei de mitropolitul Luca al Ungro-Vlahiei – totuşi biblioteca mănăstirii a reuşit să adune peste 2.500 de cărţi tipărite până la sfârşitul secolului al XIX-lea (cu menţiunea că aproximativ 40% dintre acestea au un conţinut secular, fiind lucrări enciclopedice, sau opere clasice ale unor autori latini şi greci – cea mai veche dintre ele Oraţiile lui Isocratis, a fost tiparită la 1513). Se pare că biblioteca Simonopetrei a luat fiinţă încă din timpurile ctitorului Jovan Uglješa şi ea s’a îmbogăţit mereu prin danii, copieri şi achiziţii (se ştie, de exemplu, despre dăruirea a 54 manuscrise de către episcopul-egumen Gerasimos, la începutul secolului al XVI-lea). Chiar dacă o parte dintre manuscrise au ars, sau au fost sustrase – cum a fost cazul călugărului catolic Athanasius la 1647 şi al celui rus, Arsenije Suşanov din 1654 – colecţia simonopetrită mai cuprindea, la 1880, înaintea ultimului incendiu (1891), 245 de codici cu conţinut teologic şi literar, aparţinătoare secolelor IX–XIX (cf. descrierii lui Spyridon Pavlou Lambros din Vrachea Chronika). Multe din ele vor fi fost opere hagiografice şi tratate ascetice copiate şi miniate de cunoscuţii caligrafi Ioil (XVI), Kirillos şi Daniil (XVII) care au făcut cinste Simonopetrei cu arta lor.

IV. Metoace

Simonos Petras are mai multe metoace în Grecia – între care se remarcă mănăstirea Bunei Vestiri de la Ormylia – dar şi trei mănăstiri şi un schit în Franţa. În 1978, în obştea Simonopetrei se nevoiau şi trei monahi de obârşie franceză: pères Placide Deseille, Seraphim Pyotte şi Elie Ragot. Aceştia s’au sfătuit cu egumenul Emilianos ca să se întoarcă în ţara lor şi să înfiinţeze câteva metoace ale mănăstirii athonite. Având şi binecuvântarea mitropolitului Mélétios, arhiepiscopul Bisericii elene din Franţa, aceştia au ridicat de îndată două mănăstiri: una la Martel („Les Pechs longs”) şi cealaltă la Saint Laurent Royans în Alpi. Mai târziu aveau să apară şi un alt chinoviu de maici – care avea să se mute mai apoi la Solan – iar din 1996, prin râvna lui père Seraphim, a apărut şi un schit pe insula Porquerolles.

mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” Saint Laurent-en-Royans

Monastére Saint Antoine-le-Grand
Rhone-Alpes, Vercors, Font-de-Laval
26190 Saint Laurent-en-Royans, France
Tel: 04 75 47 79 66 
Fax: 04 75 47 53 68

placide_deseilleSite: http://www.pagesorthodoxes.net/ressources/monastere-stantoine.htm

Datorită străduinţelor arhimandritului Placide Deseille şi parintelui Seraphim Pyotte s’a ridicat acest splendid lăcaş de cult bizantin în sălbatica vale Combe Laval a Vercors-ului – care avea să fie sfinţit la sărbătoarea Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1978. Pentru că a fost construit în Saint Laurent Royans, în imediata vecinătate a Abaţiei Saint Antoine en Dauphiné – care deţine o însemnată parte din moaştele sfântului Antonie cel Mare (251–356) – metocul simonopetrit francez a fost pus şi el sub oblăduirea aceluiaşi mare cuvios eremit. Biserica mănăstirii, închinată sfântului Siluan Athonitul, a fost construită după planurile unui monah din obşte – părintele arhitect Gildas – între anii 1988 şi 1990. Yaroslav Dobrynin şi soaţa sa Galina au fost meşterii zugravi ruşi care au pictat biserica după erminia bizantină şi astfel ea a putut fi sfinţită la 20 mai 2000, de către IPS Jérémias, mitropolit ortodox grec din Franţa, în prezenţa părintelui Elisaios şi a altor monahi athoniţi de la Simonos Petras. Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare s’a aflat încă de la începuturile sale sub păstorirea părintelui Placide Deseille – profesor la Institutul Teologic Saint Serge din Paris, traducător şi autor al unor importante cărţi de spiritualitate ortodoxă.

mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” Solan

Monastére de Protection de la Mere de Dieu
Solan 30330 La Bastide d’Engras,
Languedoc-Roussillon, France
Tel: 04 66 82 94 25
Fax: 04 66 82 99 08

Site: http://www.monasteredesolan.com

În 1981 trei femei au venit la părintele Placide cu dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală în acel loc. După ce părintele le’a trimis în Grecia şi Serbia pentru încercări călugăreşti, în cele din urmă au fost tunse în monahism în toamna anului 1984, fără însă ca să aibe un lăcaş al lor pentru mântuire. La câteva luni după aceea s’a arătat pronia dumnezeiască şi, la nici trei kilometri depărtare de mănăstirea Sfântului Antonie, a apărut o proprietate de vânzare – care avea să devină în scurt timp mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii Domnului”.

În timp, aşezământul a devenit neîncăpător pentru cele opt monahii, însă din nou Dumnezeu le’a purtat de grijă şi, căpătând o nouă proprietate, mult mai mare – 40 de hectare de pădure şi 20 de pământ arabil – s’au mutat, în 1991, cu toată obştea la Solan, lângă Bastide d’Engras, regiunea Gard (la jumătate de oră de mers cu maşina din Avignon). Fără să ştie a lucra pământul, astăzi maicile de la Solan odrăslesc o sumedenie de produse ecologice şi unul dintre cele mai bune vinuri. Şi acest metoc păstrează tipicul athonit şi este păstorit de mère Hypandia (sora după trup a părintelui iconom al Simonopetrei), iar din punct de vedere spiritual, de acelaşi vrednic părinte Placide. O adevărată problemă pentru ambele mănăstiri a fost adaptarea muzicii psaltice la particularităţile limbii franceze, lucru de care s’a ocupat, în special părintele Seraphim – mai întâi la abaţia din Aubazine, apoi în cele două mănăstiri ortodoxe înfiinţate (ajutat fiind şi de remarcabila psaltistă Andréa Atlanti).

mănăstirea „Schimbării la Faţă” Neguirat

metoc din franta al simonopetraMonastère de la Transfiguration
Neguirat Terrasson
24120 Dordogne, France
Tel: 05 53 50 23 94
Fax: 05 53 50 23 84

Site: http://www.monastere-transfiguration.fr/

Părintele Elie Ragot este cel care a ctitorit mănăstirea „Schimbării la Faţă” mai întâi la Martel, în locul numit „Les Pechs longs” – unde a şi slujit prima Liturghie la 24 iunie 1978. Lăcaşul de cult l’a pus sub protecţia sfântului Nectarie de Eghina. Doisprezece ani mai târziu, el a mutat metocul în Lavilledieu–Dordogne, nu departe de orăşelul Terrasson, unde şi astăzi păstoreşte o obşte de şase maici. Fiind metoc al Simonopetrei, biserica de aici – pe care a construit’o din lemn – a închinat’o sfântului „Simon de pe piatră” şi a Mariei Magdalena. Păzind „ora et labora”, maicile păstoresc oi din rasa Charmoise, produc şi comercializează dulceaţă şi cremă de nuci.

schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (ermitage Sainte Marie du Désert”)

Ermitage Sainte Marie du Désert
Fort de la Repentance
Ile de Porquerolles, 83400, Hyères

Site: http://ermitage-repentance-porquerolles.com/

Pe lângă aceste trei metoace, în Franţa a mai luat fiinţă în ultimii ani şi un schit care depinde de monastére Saint Antoine-le-Grand. Fort de la Repentance, este o fortificaţie militară construită, între 1881–1886, pe insula Porquerolles. Fortul a fost părăsit în primul război mondial (1914) şi abandonat apoi de armata franceză în 1995. După optsprezece ani petrecuţi în mănăstirea Sfântului Antonie şi în ciuda bătrâneţilor sale, pater Seraphim Pyotte s’a decis să restaureze şi să dea altă utilitate acestei construcţii, din care a reuşit să izvodească un schit – lunde s’a şi retras la haesychia din 1996. Cum locul se potriveşte vieţii idioritmice, părintele Serafim a închinat mica biserică – pictată de acelaşi Yaroslav Dobrynin şi câţiva ucenici – sfintei Maria Egipteanca.

ormylia-monasterymănăstirea „Evangelismos” Ormylia

Iero Koininovio Evaggelismou This Theotokou
63071 Ormylia, Polygirou, Chalkidikis, Greece
Tel: 0030 23 71 04 12 78
Fax: 0030 23 71 04 17 03

De multe ori numit „poarta Athosului”, metocul Simonopetrei de la Ormylia a fost înfiinţat prin grija aceluiaşi vrednic egumen Emilianos Vafeidis, în 1974, dar a cunoscut o spectaculoasă înflorire în anii din urmă, devenind o mănăstire de elită în spaţiul elen. Situată nu departe de Polygiros, în extremitatea nordică a braţului Kassandrei, din peninsula Chalkidiki, mănăstirea Ormylia a fost zidită în stil clasic bizantin, pe un teren cumpărat de la mănăstirea Vatopaediou – aflat între localităţile Skala Ormilia şi Vathopedion. Cele peste 120 de maici care se nevoiesc după rânduiala athonită în mănăstirea cu hramul „Bunei Vestiri” de la Ormylia sunt în general licenţiate în diferite domenii şi provin din ţări diverse, multe din ele fiind, la origine, eterodoxe. Ceea ce le’a unit însă pe toate în acest loc binecuvântat a fost dragostea de Dumnezeu şi râvna pentru dreapta-credinţă.

Mănăstirea are şi ofundaţie care’i poartă numele şi care desfăşoară două tipuri de activităţi: Centrul pentru progres social, prevenţie şi cercetare medicală Panagia Philanthropini – care are o clinică de depistare a cancerului de col uterin şi de sân, laboratoare de cercetare, un centru de conferinţe şi o casă de oaspeţi pentru pacienţi. Până acum aproape 25.000 de paciente au beneficiat de aceste servicii, cu o rată de re-examinare de 90%. Celălalt centru al „Fundaţiei Ormylia” – Ormylia Art Diagnosis Center – desfăşoară, din 1996, activităţi de cercetare interdisciplinară cu aplicabilitate în artă şi monumente ale patrimoniului cultural – cu expertiză specifică în iconografia bizantină.

George Crasnean

Foto Arhiva blogului.
Textul a apărut initial in revista Lumea monahilor, nr. 72 şi 73.
Multumim autorului pentru ingaduinta de a prelua textul sau pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

simonopetra-trapeza

„Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America”, interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Maica Emiliani, Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Maica Emiliani, Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia
(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

Maica Emiliani, in prezent stareţă la Mănăstire Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC

Maica Emiliani, in prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente. Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Atonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus („Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

Parintii Sofronie Saharov si Emilianos Simonopetritul

Parintii Sofronie Saharov si Emilianos Simonopetritul

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ): „Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie.

Sursa: stnina.org. Traducere din limba engleză de Elena Dinu.
Se va prelua cu menţionarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

O experiență marcantă a Părintelui Emilianos Simonopetritul, trăită în urma unei profunde crize spirituale, pe care părintele o povestește referindu-se la ”un oarecare monah”

Staretul Emilianos Simonopetritul

Despre un oarecare monah,
Omilie, Drama, 24 apr. 1983

Îngăduiți-mi să vă spun  despre un oarecare monah, pe care l-am cunoscut și care – ca toți cei ce întâmpinăm atâtea greutăți – traversa o perioadă hotărâtoare în mănăstirea lui; cumplite zile! Îi aprinsese creierul răul vrășmaș și forțe potrivnice voiau să-l ”arunce” din vrednicia monahicească, să-l transforme într-un căutător de așa-zis adevăr. Sufletul lui gemea ca valurile înspumate și căuta scăpare din dificultăți. Își amintea când și când de rugăciunea lui Iisus, dar aceasta răsuna  foarte slab, deoarece nu credea în ea. Împrejurările nu-l ajutau deloc – îi erau potrivnice. Cumplit de nefericit devine omul când e copleșit de probleme! Cine, însă, nu trece prin asemenea zile înfricoșătoare, nopți întunecate, încercări dramatice?

simonopetras222Așadar, monahul nostru nu știa ce să facă. Plimbarea nu-l ajuta cu nimic. Noaptea îl sufoca. Și, într-o noapte, în apăsarea  pe care o simțea, deschise fereastra chiliei pentru a pătrunde aerul. Era întuneric- în jur de 3 dimineața. Și pentru că era obosit, merse să o închidă, gândind că poate va reuși să se odihnească puțin. Însă, parcă în jurul lui – și tot întunericul de afară – s-a făcut lumină! Se aplecă să vadă de unde putea  veni această lumină! Dar nu (pro)venea de nicăieri. Întunericul cel lipsit de proprie existență devenise lumină și încă și inima îi era luminată; chilia lui, întorcându-se, a văzut că și ea devenise lumină. A cercetat lampa crezând că poate această lumină era de la ea. Însă, nu putea lampa de gaz să devină și să facă totul lumină!

Deși  înainte, inima lui nu era încă luminată, avea o oarecare nădejde; fără să înțeleagă, în înfricoșarea lui și în nădejdea pe care o întrezărea, iese în curtea neagră a mănăstirii, care de multe ori îi păruse un iad; iese în tăcere, iese în noapte. Dar lucru curios! Totul era luminat! Nimic nu era ascuns în întuneric. Totul era în lumină- grinzile de lemn și ferestrele, biserica, pământul pe care călca, cerul, izvorul care curgea neîncetat, greierii, licuricii, păsările de noapte, toate erau vizibile acolo, toate! Și coborâseră și stelele, se aplecase și cerul, mai curând se părea că toate deveniseră – cerul și pământul – un Cer! Și toate împreună psalmodiau rugăciunea, toate spuneau rugăciunea. Iar inima lui, în mod straniu, s-a deschis și ea și a început să salte, a început și aceea să bată și să participe involuntar la aceeași rugăciune; iar picioarele lui abia atingeau pământul.

Nici n-a realizat când a deschis ușa și a intrat în biserică, când s-a ”îmbrăcat”, când a început să slujească, când au venit și ceilalți monahi. Nu știa ce se întâmplase. Pierduse șirul lucrurilor, știa numai că se află în fața altarului, în prezența nevăzutului Dumnezeu, liturghisind. Și lovind clapele inimii și ale altarului, sunetul ajungea sus, în altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia a continuat în biserica luminată mistic de candele. S-a încheiat Evanghelia. Lumina nu mai era în jurul lui, însă aceasta i se cuibărise în inima. Toate au încetat; însă cântecul pe care inima lui l-a început nu se sfârșește. Da, a văzut – în extazul său – că pământul și cerul psalmodiază rugăciunea și a înțeles că monahul trăiește cu adevărat când tresaltă din pricina rugăciunii. E de ajuns numai să înceteze a trăi pentru el însuși.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Traducere Elena Dinu

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos