Arhive blog

Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

symeon-kIeromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peruului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

simeon2Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Stathis Tsangarusiános  pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: pemptousia.ro

Vezi și alte două articole despre Părintele Simeon Grigoriatul :

Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

athos3_grigoriu-7
Anunțuri

Jean-Claude Larchet: Cum se raportează Biserica Ortodoxă la celelalte confesiuni creştine

Larchet1

Potrivit mai multor principii examinate [în capitolele precedente] – în mod particular credinţa Bisericii Ortodoxe că Biserica nu poate fi decât una şi universală, şi convingerea ei că ea însăşi este această Biserică una şi universală (ca una ce este întemeiată de Hristos şi de Apostoli şi a păstrat nealterate credinţa şi vieţuirea propovăduită de ei, şi deci ca una ce este sfântă şi apostolică) -, Biserica Ortodoxă se consideră unica Biserică a lui Hristos şi nu poate recunoaşte celorlalte confesiuni creştine calitatea de Biserică.

Aceasta a fost dintotdeauna şi întotdeauna poziţia Bisericii Ortodoxe.

Ea continuă să fie susţinută şi în ziua de azi de ecleziologii şi teologii ortodocşi. Astfel, Părintele Georges Florovsky spune că Biserica Ortodoxă „se ştie pe sine a fi păzitoarea credinţei apostolice şi a Tradiţiei în deplinătatea lor şi, în acest sens, adevărata Biserică, ca una ce posedă tezaurul harului dumnezeiesc prin continuitatea slujirii preoţeşti şi a succesiunii apostolice”[1]. „Biserica Ortodoxă are […] conştiinţa de a fi singura adevărată Biserică”, scrie Părintele Meyendorff,[2] adăugând: „Faţă de protestanţi şi faţă de Biserica Romano-Catolică, Ortodoxia se afirmă ca adevărata Biserică, de care creştinii din Apus s-au despărţit”[3]. Părintele Placide Deseille, la rândul său, spune:

„Ecleziologia ortodoxă a rămas, în esenţă – în pofida distorsiunilor cauzate de circumstanţele istorice şi păcatele omeneşti – cea a vechii Biserici, cu care Biserica Ortodoxă de azi se simte în deplină continuitate, fără nici o ruptură. Ea are conştiinţa de a fi pur şi simplu Biserica lui Dumnezeu. Pe celelalte confesiuni creştine ea nu le poate privi decât ca pe mădulare desprinse din unitatea eclezială, păstrată deplin în sânul ei. Tradiţia sa are drept conţinut normativ tot ceea ce creştinii, înainte de epoca separărilor, au considerat cu toţii că face parte din zestrea apostolică, fie că este vorba de credinţa însăşi, fie de viaţa bisericească”[4].

Această poziţie este de asemenea susţinută de membri eminenţi ai ierarhiei ortodoxe, dintre care unii foarte implicaţi în curentul ecumenist. Mitropolitul Maxim de Stavropolis, din Patriarhia de Constantinopol, subliniază:

„Ortodoxia nu este o Biserică printre alte Biserici, ci Biserica însăşi. Ea a păstrat întocmai şi cu adevărat învăţătura lui Hristos, în întreaga sa curăţie. Dincolo de o simplă continuitate şi tărie istorică neclintită, în ea există o autenticitate ontologică şi duhovnicească. Aceeaşi credinţă, acelaşi Duh, aceeaşi vieţuire. Aceasta constituie trăsătura distinctivă a Ortodoxiei şi o îndreptăţeşte să declare că este şi rămâne Biserica prin excelenţă”[5].

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-o cuvântare rostită în faţa monahilor din Muntele Athos, a declarat: „Singură Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica cea una, universală şi apostolică”[6].

Mitropolitul (viitor patriarh al Moscovei) Chiril, într-o declaraţie a sa referitoare la documentul Vaticanului Subsistit in, în care se afirmă că Biserica Romano-Catolică este unica Biserică, spune: „Biserica Ortodoxă este moştenitoarea cu drepturi depline, potrivit succesiunii apostolice, a vechii Biserici celei una. De aceea, tot ceea ce se spune în documentul catolic raportăm cu drept deplin la Biserica Ortodoxă”[7].

Această poziţie figurează şi într-un mare număr de declaraţii ortodoxe făcute în cadrul instituţiilor ecumenice. Declaraţia ortodoxă prezentată la încheierea Adunării CEB, ţinută la Toronto în 1950, stipulează că : „Apartenenţa la Consiliu (ecumenic) nu implică obligaţia ca fiecare Biserică să le recunoască pe toate celelalte drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Iar cea de la Evanston, din 1954, precizează:

„Nu putem să nu afirmăm profunda noastră convingere că numai Biserica Ortodoxă a păstrat deplin neştirbită „credinţa dată odinioară sfinţilor” […] şi că anumite elemente fundamentale care constituie realitatea plenitudinii Bisericii nu se regăsesc în comunităţile despărţite (de ea)”. [8]

Această poziţie a fost prezentată în documentele oficiale ale Bisericilor locale ori de câte ori a fost necesar.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), într-o enciclică a sa, declară:

„Este de datoria noastră, ca episcopi ai Bisericii şi păzitori ai credinţei apostolice, să mărturisim că singură Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Mărturisim aceasta deoarece suntem încredinţaţi că din timpul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă nu a primit nici o învăţătură greşită şi nici o regulă de viaţă strâmbă, în pofida greşelilor săvârşite, în mod colectiv sau individual, de membrii Bisericii” (cf. I Ioan 1, 8).”[9]

Consiliul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit la Moscova în august 2000, a promulgat o declaraţie cu privire la Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, în care se spune:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru, Biserica pe care Duhul Sfânt a zidit-o şi o plineşte, Biserica despre care Însuşi Domnul zice: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, păzitoarea şi dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Ea poartă deplina răspundere a propovăduirii adevărului Evangheliei lui Hristos, ca şi deplina putere de a mărturisi „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 3)[10].

Şi puţin mai jos:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, în care se păstrează neştirbite Sfânta Tradiţie şi plinătatea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Ea a păstrat în deplinătatea şi curăţia ei moştenirea primită de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Ea recunoaşte identitatea învăţăturii sale, a structurii liturgice şi a vieţuirii, cu propovăduirea apostolică şi Tradiţia vechii Biserici. Ortodoxia nu este „un atribut naţional şi cultural” al Bisericii Răsăritene. Ortodoxia este o însuşire intrinsecă a Bisericii, păzirea adevărului doctrinar, a structurii liturgice şi ierarhice şi a principiilor de viaţă duhovnicească, necontenit şi neschimbat păstrate în Biserică din timpurile apostolice”[11].

Biserica Ortodoxă nu recunoaşte pretenţia analogă a Bisericii Romano-Catolice de a reprezenta singura şi unica Biserică, Biserica cea una şi universală[12]. Având puternica convingere că unitatea mărturisirii de credinţă şi a modului de viaţă (ethos) este fundamentul unităţii şi al deplinătăţii (catolicităţii) Bisericii, ea consideră că înstrăinarea Bisericii Romano-Catolice, începând cu veacul al IX-lea mai ales, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic, de la credinţa dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o străină de Biserica însăşi şi, ca urmare, a lipsit-o de plinătatea harului şi de puterea de a-l împărtăşi.

Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte nici concepţia pe care o au denominaţiunile ieşite din Reformă, potrivit căreia: 1) diviziunile pe care istoria le-a produs între creştini sunt diviziuni reale ale Bisericii celei văzute; 2) de aceea, nici o Biserică empirică nu poate să se identifice cu Biserica lui Dumnezeu; 3) unitatea Bisericii menţionată în Crez există însă în mod nevăzut; 4) scopul mişcării ecumenice este acela de a o face din ce în ce mai vizibilă; 5) această unitate văzută comportă o credinţă minimală comună, o intercomuniune sacramentală, o recunoaştere a Tainelor, care lasă loc pentru diferenţele dogmatice şi instituţionale prin care se păstrează identitatea fiecărei Biserici[13]. Părintele Placide Deseille scrie pe această temă, spunând: „Este evident că o astfel de concepţie nu poate fi privită de ortodocşi decât ca o pan-erezie, şi pentru ei nu se pune problema de a face vreo concesie”[14].

Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor (branch theory), de origine anglicană, potrivit căreia diferitele concepţii creştine ar fi ramurile unui acelaşi arbore, avându-şi unitatea profundă în trunchiul comun, fiind toate în aceeaşi măsură Biserici depline şi apostolice, şi părtaşe toate, în mod complementar, la moştenirea comună a Bisericii cea una şi nedespărţită[15].

Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:

„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”[16].

Putem cita, drept concluzie, această afirmaţie din recentul document al Bisericii Ortodoxe Ruse, menţionat mai sus:

„Biserica Ortodoxă afirmă că unitatea autentică nu este posibilă decât în sânul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică [care este ea însăşi]. Toate celelalte „modele” de unitate sunt inacceptabile”[17].

Sursă online: parohiacopou.ro

Sursă print: Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul lui Hristos, vol. II, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2013, pp. 161-166

Note:

[1] « Une vue sur l’Assemblée d’Amsterdam », Irénikon, 22, 1949, p. 10.
[2] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[3] Ibidem, p. 180. El adaugă : « Avem de-a face aici cu un exclusivism tot atât de hotărât ca acela al Romei, dar exprimat în numele unei noţiuni diferite despre Biserică».
[4] Points de vue orthodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval, 1984.
[5] Episkepsis, 227, 15 martie 1980.
[6] Cuvânt rostit în biserica Protaton (Kareia, Muntele Athos), pe data de 21 august 2008.
[7] Declaraţie făcută Agenţiei de presă Interfax, pe 10 iulie 2007.
[8] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[9] Encyclical Letter of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America on Christian Unity and Ecumenism, 1973, I, C, “The Orthodox Church is the True Church”.
[10] Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 1. 1.
[11] Ibidem, 1. 18-19.
[12] Cu privire la poziţia Bisericii Romano-Catolice, a se vedea îndeosebi documentele Congregaţiei pentru doctrina credinţei : « Referitor la expresia ‘Biserici surori’» (30 iunie 2000), « Dominus Iesus » (6 august 2000), cap. IV, 16-l7 şi « Subsistit in » (29 iunie 2007).
[13] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 4.
[14] Points de vue orhodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval (fără dată).
[15] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 5.
[16] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 178.
[17] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 3.

chrismon

Jean-Claude Larchet – scurtă notă bio-bibliografică
doctor în filosofie și teologie

Jean-Claude Larchet este un teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocşi. Este doctor în Filosofie (1987) şi Teologie (1994) al Universităţii din Strasbourg. Este unul din puţinii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înţelegere şi trăire a vieţii bisericeşti și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Născut într-o familie catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 22 de ani.
Astăzi Jean-Claude Larchet trăiește și profesează în principal la Strasbourg (Franța), unde este profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Strasbourg.

Jean-Claude Larchet est autorul a circa 20 de volume şi a unui număr important de articole în diferite domenii ale teologiei. Lucrările sale au fost traduse în 15 limbi.
Cele trei volume ale sale despre Sf. Maxim Mărturisitorul sunt recunoscute ca fiind printre cele mai bune studii despre acest sfânt publicate vreodată:
– La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996)
– Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998)
– Saint Maxime le Confesseur (2003)

Jean-Claude Larchet este cunoscut publicului românesc mai ales pentru remarcabilele sale volume despre suferinţă, boală şi vindecare în tradiţia patristică. Între acestea se remarcă seria de trei volume:
– Théologie de la maladie (1991)
– Thérapeutique des maladies mentales (1992)
– Thérapeutique des maladies spirituelles (1997).

Sursa: orthodoxwiki.org

Ciclul de documentare „Biserica în istorie” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Biserica în istorie. Iisus Hristos și Biserica Sa

Biserica în istorie. Epoca muceniciei

Biserica în istorie. Epoca Sinoadelor Ecumenice

Biserica în istorie. Botezul Rusiei

chrismon

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Vom face constant update acestei postări, pe măsură ce vor fi postate și următoarele episoare din documentarele Părintelui Mitropolit. Mulțumim dlui Veaceslav Cyprus!

Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

der-franzoesische-schriftsteller-und-dramatiker-eugene-ionesco-ist-unvergessen-

Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros

Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.

Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini, erau, ei înşişi, în temporalitate?

Eugen Ionescu: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.

P. Lendger: Dacă înţeleg bine, dv. aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?

Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stîngişti, sînt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sînt proşti, mediocri, stîngişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtăşanie, pentru Pîinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.

P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?

Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aş considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. In noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stînga au pătruns în Biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum cîţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfîrşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.

P. Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.

Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.

P. Lendger: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.

Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiţi dv. această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi graţie drapelului albastru, alb şi roşu — şi apoi îndată, drapelului roşu.

P. Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?

Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.

P. Lendger: În opera dv. teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?

Eugen Ionescu: În  ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu şi-a dat seama.

P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?

Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.

P. Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?

Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Şi faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.

P. Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.

Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină şi nu sînt decît nişte larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tînjesc, sînt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?

P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.

Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă şi oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu. Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dv., chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.

P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sînteţi şi un creator, un scriitor, un autor.

Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.

P. Lendger: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sînt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibe consecinţe asupra Bisericii înseşi?

Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.

P. Lendger: Sînteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.

Eugen Ionescu: Preoţii nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni fără transcendenţă; trebuie să ne gîndim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplaţie, totuşi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, de libertate, de egalitate şi de alte prostii. De altfel,vedeţi, cu cît se vorbeşte mai mult de libertate, cu atît există mai puţină libertate. Cu cît se vorbeşte mai mult de egalitate, cu atît există mai puţină egalitate.

P. Lendger: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sînt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred — şi spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înţeles şi primit de oameni.

Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dv. Pe Dumnezeu nu-l putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.

P. Lendger: Presupun că sînteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu care ne face să rămînem la suprafaţa omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dv., alegerea e făcută.

Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.

P. Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?

Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.

P. Lendger: Vorbiţi despre Biserica catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile ortodoxe.

Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.

P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?

Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, (ziare catolice, n.tr.) sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.

P. Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferenţa care există între Biserica catolică și Biserica ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decît Biserica catolică.

Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, cînd m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica ortodoxă. Pe la 18 ani am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?”— „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare”— „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorît, că ai săvîrşit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”

P. Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa; sînt convins într-adevăr că Biserica ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel, poate chiar graţie regimului în care trăieşte.

Eugen Ionescu: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.

P. Lendger: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?

Eugen Ionescu: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?

P. Lendger: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!

Eugen Ionescu: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.

Sursă: inliniedreapta.net

Recomandăm și următoarele linkuri:

Raftul cu Cărți Ortodoxe [pagină facebook]

profile3

Intră pe Raftul cu Cărți Ortodoxe și alătură-te cu un like comunității noastre!

https://www.facebook.com/raftulcucartiortodoxe

Postăm constant recomandări mai vechi sau mai noi de carte ortodoxă.
La sfârșitul prezentării fiecărei cărți există un link de unde se poate comanda online.
Doamne, ajută!

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

parintele-petroniu-prodromu-2004

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

schitul-prodromuÎn zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ1. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Maica-Domnului-ProdromitaCu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?” pr. cleopa, leonida plamadeala, pr. petroniu, anii 60

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

Pictura este cea originală?

Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

Care este menirea Bisericii?

Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

avva Petroniu Tanasa (6)Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

metanier-athosÎn Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

Cum putem scăpa de patimi?

Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

prodromou si prodromitaCea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

ramas-bunÎn general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

avva Petroniu Tanasa (4)Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

osuarDrept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

prodromouOmenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

Drogurile atacă tot mai mult România.

Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

avva Dometie TriheneaA fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

Dar politica interesează?

Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (2)

„Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

Macarie Simonepetritul

Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.

Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.

Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.manastireasimonospetra1_002

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezer-vele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a serbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

ps-siluan-span-si-makarios-simonopetritulMuntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.

Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al inte-reselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

metanier-athosFireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi în-coace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul λογισμός (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan? ori ce se petrece în Irak? etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση (εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Sts. Simon and Mary Magdalene, SimonopetraDincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

arhim. Emilianos, SimonopetrasStareţul nostru, părintele Emilianos (foto) era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. „Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

printul-charles-la-simonopetra-muntele-athosVă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma ur-melor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfâr-şitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

Dar cum să devii un om nou?

Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

manastireasimonospetra1Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui ce este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

Partea a II-a a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Racla cu mâna caldă a Sfintei Maria Magdalena, (3). PS Siluan Şpan şi Ierom. Makarios Simonopetritul, (4). Monah rugându-se cu metanierul, (5). Icoană a protectorilor Sfintei Mănăstiri Simonopetra: Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Simonopetritul, (6). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul, (7). Prinţul Charles în pelerinaj la Mănăstirea Simonopetra, (8). Iconostasul katholikonului de la Simonopetra, (9). Mănăstirea Simonopetra (jos)

simonopetra_header

Cuvinte de folos de la Arhimandritul Vasilios Gondikakis, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron

vasilios-gondakikis1Părintele Vasilios, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron, scrie opere de teologie vie, trăită, teologie modelatoare de conştiinţe creştine. Nici nu putem aprecia cât de binefăcătoare a fost întâlnirea şi convorbirea cu sfinţia sa. Am desprins din sfatul lui câteva îndemnuri:

Trebuie să îndepărtăm nu numai stratul de depuneri de pe vechile icoane, dar şi stratul de murdărie, de depuneri de pe noi. Fiecare dintre noi este o imagine a lui Dumnezeu, iar patimile sunt această mizerie care ne acoperă. Dacă trăim în asceză şi în smerenie, reuşim să facem această îndepărtare, această curăţire şi suntem gata să primim harul Sfântului Duh. Abia atunci putem înţelege ceea ce e omul în realitate, care este rostul său şi că Biserica Ortodoxă este mama noastră. Abia atunci pricepem care sunt obligaţiile noastre faţă de toţi credincioşii ortodocşi şi, desigur, faţă de lumea întreagă.

Nu este simplu şi uşor să fii credincios ortodox, după cum nu este simplu şi uşor să fii om. Întotdeauna în istorie, ortodocşii au fost mai puţini ca alţii, dar totdeauna au fost partea dinamică, „sămânţa” care a produs marele arbore. Este ca o perlă preţioasă, pentru care fiecare om vinde tot ce are, ca să intre în posesia ei.

Unitatea şi libertatea noastră ne arată măreţia omului. Fiecare dintre noi nu este doar o parte dintr-un mare mister, dintr-un mare întreg, şi întregul este o parte din noi. Fiecare credincios nu este doar o parte a unei Biserici mai mari, ci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare dintre noi este o Biserică în miniatură. Fiecare din noi are în el tot misterul Bisericii.

Liniştea, isihia, poate fi identificată cu o activitate intensă, de aceea, după cum spune Filocalia, monahul este cel ce dăruieşte totul şi, în acelaşi timp, el combină totul în interiorul său. Dacă cineva se identifică cu unele lucruri, în mod automat se separă de alte lucruri. Dacă cineva vrea să se unifice sau să se asocieze cu toate, el o poate face doar separându-se de orice lucru. Aşa fac călugării de la Athos.

În definitiv, Sfântul Munte Athos vorbeşte mereu despre linişte. Cel care caută adevărul, poate asculta această voce a Athosului şi poate constata că există pretutindeni. Fiecare om poate fi o mică Biserică, un mic Sfânt Munte, vom constata că nu noi l-am vizitat, ci el ne-a vizitat pe noi. Ca să înţelegi Sfântul Munte, trebuie să ai inima unui copil şi să fii foarte sensibil. Toată viaţa de aici este o Liturghie – a spus un monah. Altul a spus că în Athos trăieşte ca în paradis.

Cu toţii, în lume sau în mănăstire, trebuie să avem acelaşi ţel de a atinge îndumnezeirea, prin smerenie. Misiunea fiecărui monah de aici e să se sfinţească. Însănătoşirea sufletească se produce mai ales în timpul Sfintei Liturghii şi în Săptămâna Mare. Prietenii lui Hristos nu sunt cei care-L iubesc, ci cei pe care El îi iubeşte, dar nu numai pe cei care-L iubesc, ci şi pe duşmanii Săi pentru care S-a şi jertfit.

Biserica Ortodoxă nu caută să te convingă, ci te cucereşte. Frumuseţea va salva lumea, a spus Dostoievski, dar acelaşi lucru l-a spus şi Sfântul Grigorie Palama şi isihaştii. Este vorba de frumuseţea smereniei. O spune şi Sfântul Isaac Sirul: „orice smerit este şi frumos. Cu toate influenţele care au venit din exterior, în Sfântul Munte s-a păstrat esenţa spiritualităţii ortodoxe. Influenţele apusene au acoperit încet ca un praf teologia, iconografia, muzica bizantină, iar acum noi încercăm să îndepărtăm acest praf. Este captivitatea babilonică a Bisericii Ortodoxe, de care vorbea părintele George Florovsky.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. V: Despre erezie şi despre alte religii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. V: Despre erezie şi despre alte religii

Împăratul Mihail Paleologul şi Patriarhul Ioan Vekkos au venit la Muntele Athos, ca reprezentanţi ai papei, ca să impună prin forţă unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma. Călugării de la Athos, apărători ai graniţelor şi soldaţi ai Ortodoxiei, s-au opus paşnic şi cu mult curaj eforturilor lor, marcate de sălbăticii, violenţă şi criminalitate – stigmatele istoriei papale.
În Protaton, oamenii lui Vekkos au spânzurat pe Protos, şi pe o bucată de marmură, care este păstrată până astăzi, au decapitat credincioşii rămaşi acolo, 13 în total, care ocupau diferite chilii în Karyes. Ei au fost omorâţi pentru că au apărat neclintit Ortodoxia şi pentru că nu au acceptat unirea cu nepocăitul papă.
Aşa erau Sfinţii Părinţi: «Mlădiţe frumoase, struguri mistici, apărători neobosiţi şi încrezători ai Ortodoxiei şi Sfintei Tradiţii».

chrismon

Sfinţii Mucenici de la Vatoped erau la fel de mulţi ca cei 12 Apostoli. Egumenul lor, Eftimie, a fost de asemenea mucenic pentru sfânta credinţă în timpul invaziei sălbatice a trupelor împăratului Mihail Paleologul şi al patriarhului Vekkos. Cei 12 au fost spânzuraţi pe Furkovunio, iar Eftimie a fost legat în lanţuri grele şi înecat în marea Kalamitzi.
Alături de ei trebuie pomeniţi şi Sfinţii Mucenici din Iviron, care au fost înecaţi în mare de soldaţii împăratului Mihail şi ai patriarhului.
Alături de aceştia trebuie pomeniţi şi cei 26 de Sfinţi Mucenici de la Zografu, care completează obştea sfinţită a mucenicilor Ortodoxiei noastre. Ei au fost arşi, ca o jertfă curată, de către papistaşi în turnurile mănăstirii.

chrismon

Sfântul nostru părinte Nichifor, care a fost papistaş, după ce s-a convertit la Biserica Ortodoxă răsăriteană, a devenit pustnic în Sfântul Munte. Acolo a scris despre metoda Rugăciunii inimii, cuprinsă în Filocalie.

chrismon

Sfântul Grigorie Palama, figură proeminentă a teologilor, a luat parte la trei Sinoade mari, la care s-a luptat împotriva ereziilor lui Varlaam, Akindin şi Gregoras, care negau energiile divine şi necreate ale lui Dumnezeu.

chrismon

Călugării sunt soldaţii lui Hristos, comandouri ale Bisericii, totdeauna apărând adevărul şi credinţa şi luptând până la moarte împotriva tuturor ereziilor amăgitoare şi a greşelilor. Călugării de la Sfântul Munte, după secole de păstrare a Tradiţiei, au alcătuit un calendar al mucenicilor de la Athos şi al apărătorilor Ortodoxiei:
4 Ianuarie – cei doisprezece mucenici din Vatopedu;
14 Februarie – Sf. Mc. Damian;
22 Martie – Sf. Mc. Eftimie de la Iviru;
22 Martie – Dreptul Luca de la Stavronikita;
10 Aprilie – Sf. Mc. Hrisantie de la Xenofont;
16 Aprilie – Sf. Mc. Hristofor de la Dionisiu;
19 Aprilie – Sf. Mc. Agatanghel de la Esfigmenu;
1 Mai – Sf. Mc. Eftimie şi Ignatie de la Iviru;
7 Mai – Sf. Mc. Pahomie de la Sfântul Pavel;
22 Mai – Sf. Mc. Pavel de la Sfânta Ana;
26 Iunie – Sf. Mc. David de la Sfânta Ana;
3 Iulie – Sf. Mc. Gherasim de la Kutlumuş;
6 Iulie – Sf. Mc. Chiril de la Hilandar;
10 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Sfânta Ana;
11 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Vatopedu şi Nectarie de la Sfânta Ana;
24 August – Sf. Mc. Cosma Etolul, întocmai cu Apost.;
14 Septembrie – Sf. Mc. Macarie de la Dionisiu;
20 Septembrie – Sf. Mc. Ilarion de la Sfânta Ana;
22 Septembrie – Sf. Mc. Cosma, unul din cei 26 de Mucenici de la Zografu;
6 Octombrie – Sf. Mc. Macarie de la Sfânta Ana;
8 Octombrie – Sf. Mc. Ignatie de la Iviru;
29 Octombrie – Sf. Mc. Timotei de la Esfigmenu;
2 Noiembrie – Sf. Mc. Dionisie de la Iviru;
13 Noiembrie – Sf. Mc. Damaschin de la Lavra;
3 Decembrie – Sf. Mc. Cosma de la Sfânta Ana;
5 Decembrie – Sf. Mc. Nectarie de la Filoteu şi Cosma, primul călugăr de la Vatopedu, împreună cu alţi Sfinţi Mucenici din Karyes;
26 Decembrie – Sf. Mc. Constantin Rusul de la Lavra;
30 Decembrie – Sf. Mc. Ghedeon de la Karakalu.
Sfântul Ierotei, mult nevoitorul şi învăţătorul, postea totdeauna. S-a născut în 1686 şi a fost considerat un filosof atât în accepţiunea creştină, cât şi în cea a filosofiei universale. Originar din Kalamata, el a luptat vehement pentru a apăra credinţa creştină împotriva ereticului Molinos. A fost de asemenea pustnic şi s-a nevoit pe insula pustie Gioura, vizavi de Muntele Athos. A murit în 1745 şi sfintele sale moaşte continuă să facă minuni.

chrismon

Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:
– Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.
În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:
– Erai pregătit să treci prin foc?
– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.
Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

chrismon

Deseori, părinţii de la Muntele Athos spun:
– Dacă ar trebui să rămânem tăcuţi, când credinţa noastră trebuie apărată împotriva ereziilor, care ar fi rostul şederii noastre pe aceste stânci atât de mulţi ani?
– Dogmele nu pot intra în Piaţa Comună, aşa cum intră bunurile materiale.

chrismon

Când a fost întrebat dacă minunile apar sau nu şi în alte religii, un bătrân a răspuns:
– Este o diferenţă; până şi hogea este un lucrător de minuni. Folosind magia, el încearcă să facă lumină. Însă noi ignorăm orice lumină care vine de la diavol. Unii îşi ţin nasul, se trag de urechi, îşi freacă ochii şi provoacă iluzii. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru minuni şi nu diavolului. Ne luptăm cu diavolul zi şi noapte.
Un aghiorit evlavios şi harismatic, care a trăit mulţi ani în America de Nord, a spus:
– Biserica Ortodoxă este la fel de smerită ca Însuşi Iisus Hristos. Mulţi au văzut frumuseţea şi adevărul acestei credinţe şi s-au transformat din eretici în ortodocşi.

chrismon

Înţeleptul frate Calinic a fost rugat să-şi spună părerea despre erezia rusă a «Adorării Numelui». El a răspuns că: «Au uitat capul şi se închină doar căciulii».

chrismon

Un părinte a spus despre dragostea pentru adevărata credinţă:
– Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.

chrismon

De multe ori inima noastră tânără a fost împrospătată din fântâna răcoritoare a învăţăturilor care curgeau de la cuviosul ieromonah Atanasie din Iviru. El obişnuia să spună:
– Nordul protestant, prin profesorii de la cele două universităţi greceşti, a redus calda noastră afecţiune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. Astfel, pentru un timp, ea a fost îndepărtată din rugăciunile noastre, ca directă mijlocitoare şi rugătoare între noi şi Fiul ei. Chiar unii clerici, discutând despre rugăciune, au ignorat numele de «Theotokos», referindu-se la ea ca fiind «imediat după Unul»*, ceea ce înseamnă că ea este mijlocitoarea cea mai apropiată de Dumnezeu, cu toate că în cântările Bisericii ea este numită, mereu şi mereu, cu binecuvântatul său nume «Theotokos». Este inacceptabil ca Biserica Greacă Ortodoxă să fie influenţată de un aşa spirit raţionalist, germanic, protestant…
– Am fost întrebat cum este corect să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», sau «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fii mijlocitoare pentru noi». Această întrebare apare la ortodocşii moderni influenţaţi de protestantism, pe care-i considerăm inamicii lipsiţi de respect ai Maicii Domnului. Lor le-am răspuns: «Cel mai bine este să spui mereu: mântuieşte-ne pe noi!».
– Un pastor luteran din Oslo a venit odată la mine. El era prieten al Ortodoxiei şi o cerceta. Am discutat despre multe lucruri şi m-a întrebat despre Născătoarea de Dumnezeu. I-am răspuns: «Îl adorăm pe Dumnezeu, îi cinstim pe sfinţi şi venerăm pe singura Maică a lui Dumnezeu cu sentimente filiale, pentru că ea este cea mai dragă Mamă a noastră, după har.
Oh, cât de sărăciţi sunteţi voi, pentru că nu o veneraţi pe ea, care este a doua după Dumnezeu ce împarte darurile Lui către omenire!».
După Augustin, aceste trei lucruri nu puteau fi create mai bine de Atotputernicul Dumnezeu: Întruparea Fiului, Fecioara şi binecuvântata viaţă de Apoi ce va urma pentru cei drepţi.
*Voia să spună că după Hristos, prima mijlocitoare, ajutătoare şi mântuitoare este Maica Domnului şi, după aceea, toţi ceilalţi sfinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu