Category Archives: Emilianos Simonopetritul

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Reclame

Adormirea părintelui Emilianos Vafeidis sau moartea ca desăvârşire în iubire. Mărturia Părintelui Agapie Corbu

În dimineaţa zilei de 9 mai, cu puţin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii, Gheronda Emilianos Simonopetritul, cunoscut şi iubit în toată lumea ortodoxă, a trecut lin şi imperceptibil la Domnul, ca un prunc care adoarme în braţele blânde ale mamei. A plecat de „de la moarte la viaţă” (Ioan V, 24), lăsând Bisericii o moştenire duhovnicească a cărei importanţă va fi conştientizată tot mai bine odată cu trecerea vremii: două obşti monahale exemplare, o mulţime de ucenici în diferite locuri ale lumii şi nenumărate omilii duhovniceşti. Într’una dintre aceste sinaxe, în care gheronda le vorbea monahilor săi despre moarte, el spunea: Întreaga noastră viaţă pământească este o pregătire pentru veşnicie, dar fiecare dintre noi pleacă din această viaţă într’un mod diferit. În acea clipă ne vor îmbrăţişa cerurile, ne va îmbrăţişa Dumnezeu, ne va îmbrăţişa Împărăţia cerurilor, ne va îmbrăţişa acoperământul Împărătesei noastre, Născătoarea de Dumnezeu (1) şi, de aceea, pentru noi, ca monahi şi creştini, moartea este „împlinirea finală a viselor noastre”. Poate că în aceste câteva cuvinte se concentrează nu numai viziunea părintelui Emilianos asupra morţii, ci şi întreaga sa învăţătură duhovnicească şi povăţuire monahală, care urmăresc pregătirea sufletului pentru acest moment unic, inevitabil şi măreţ.

Născut în 1934, în Pireu, într’o familie de greci emigraţi din Asia Mică, gheronda Emilianos a studiat la Atena Dreptul şi Teologia. Deşi iniţial dorea să se dedice unei vieţi de misionar creştin, a căzut el însuşi victimă „misionarismului” tăcut al harului dumnezeiesc, care i’a robit inima spre iubirea lui Iisus Hristos. Şi care e calea cea mai potrivită pentru a cultiva cineva această iubire pentru Domnul? Monahismul, de bună seamă. Ca urmare, părintele Emilianos a intrat în cinul monahal, începând viaţa monahală la mănăstirea Dusiko (9 decembrie 1960), aflată într’o indescriptibilă paragină duhovnicească şi materială, ca mai toate mănăstirile greceşti şi din Sfântul Munte din acea vreme. Contrastul radical dintre înflăcărarea căutărilor inimii lui şi realitatea găsită era atât de mare, încât, în scurtă vreme, pe tânărul ieromonah Emilianos (hirotonit preot la 15 august 1961) avea să’l încerce adânca şi neagra deznădejde. Dar ea a fost repede transformată de părinte în strigăt de rugăciune dintru adâncuri, în acea rugăciune căreia Dumnezeu niciodată nu’i spune „nu”.

Elanului său lăuntric către Cel dorit i s’a răspuns de Sus cu descoperiri şi experienţe duhovniceşti, care au dat concreteţe harică tuturor celor citite în scrierile Părinţilor Bisericii. Învăţăturile care odinioară îi înflăcăraseră râvna au fost transformate de harul dumnezeiesc în trăire, în experienţă personală, în vedere a lui Dumnezeu, devenind propria’i stare lăuntrică şi bogăţie duhovnicească. Cu neputinţă de stăvilit, cuvântul său a început să curgă, împărtăşind harul şi altora. Prin rugăciune, prin Liturghie, prin prezenţa sa plină de nobleţe duhovnicească şi, mai ales, prin cuvânt, gheronda Emilianos – devenit în decembrie 1961 egumen al mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Meteore – a aprins inimile tinere, curate şi vii ale multor tineri, şcolari şi liceeni, dintre care cei mai mulţi au devenit monahi şi monahii în obştile pe care le’a întemeiat la Simonos Petras (1974) şi Ormylia (1975). Acestor ucenici li se datorează şi părtăşia noastră, a celor de departe, la „cuvântul viu şi lucrător” (Evrei IV, 12) al lui gheronda Emilianos, maicile de la Ormylia îngrijindu’se de gruparea şi editarea tematică a omiliilor şi sinaxelor părintelui lor duhovnicesc.

Traducerea în româneşte a aproape tuturor acestor volume este un privilegiu aparte al Ortodoxiei de limbă română şi explicaţia faptului că părintele este atât de cunoscut şi iubit în România unde, de ani buni, scrierile sale au devenit, pentru numeroase mănăstiri şi pentru mulţi monahi şi chiar creştini din lume, un îndrumător practic de neînlocuit. Diversitatea temelor atinse face din seria textelor sale o adevărată enciclopedie monahală, întru totul tradiţională şi, totodată, expusă pe înţelesul contemporanilor, fără a aduce vreo ştirbire profunzimii vechilor scrieri: tâlcuiri la texte filocalice, la vieţi de sfinţi, la canoanele monahale, la sfintele slujbe, la praznicele bisericeşti, la Scripturi – iată spaţiul acoperit de cuvântul lui gheronda Emilianos, cuvânt izvorât din experienţă, dătător de har şi mistagogic.

Adormirea părintelui Emilianos îi lipseşte, desigur, pe ucenici de prezenţa sa fizică, de mângâierea gândului că el, fie şi bolnav, este… acolo. Dar dăruieşte Bisericii un stâlp şi un mijlocitor, întrucât, pentru gheronda Emilianos, a sosit mult dorita şi mult aşteptata „ultimă clipă, în care ne vor îmbrăţişa Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi ne vor muta la cele cereşti”.

În îmbrăţişarea sa cu cele cereşti, în iubirea de care este plin, el ne cuprinde şi pe noi, îi va cuprinde şi pe toţi cei care iubesc numele lui Hristos, pe toţi cei care încă nu’L cunosc pe Domnul şi pe toţi cei care nu vor să’L cunoască. Iubirea sa nu este altceva decât iubirea lui Hristos, revărsată într’un om care I s’a dăruit necondiţionat şi a alergat întreaga viaţă către măsura bărbatului desăvârşit.

De dincolo de mormânt, glasul părintelui Emilianos răsună şi va continua să răsune, spunând oricărui muritor care dorește să se înveșnicească împreună cu Hristos: „Chiar dacă toţi vom fi înfricoşaţi în ziua aceea, să iubim acea ultimă clipă a vieţii noastre, pentru că va fi clipa în care vom întâlni lucrul după care am tânjit întreaga noastră viaţă, adică iubirea.”

Notă:
(1). Acest citat, precum şi toate cele care urmează, sunt din cartea Părintelui Emilianos Simonopetritul Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, aflată în curs de apariţie la Editura „Sfântul Nectarie”.

Ieromonah Agapie Corbu

Sursa: revista Lumea monahilor nr. 143, din 20 mai 2019.

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română)

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu
10 mai 2019 / Mănăstirea Ormylia – Halkidiki (Grecia).

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși

Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.

Aici se face referință la ceea ce spun Părinții, anume că legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare personal, și nu pentru alții.

Nu poți pretinde de la celălalt să împlinească legea. Deci, dacă te frământă de cel el nu o împlinește, de ce nu lucrează poruncile lui Dumnezeu, de ce nu face asta sau cealaltă, „Da, ăsta-i călugăr / creștin?” – de ce trăiește așa, de ce doarme, de ce se lenevește, din acea clipă pretinzi ca celălalt să împlinească legea lui Dumnezeu și astfel rupi cămașa necusută a lui Hristos, vii în contradicție cu unitatea Trupului lui Hristos, introduci o dezbinare nefirească în Hristos și atunci zbori afară din viața lui Dumnezeu.

Legea e valabilă numai pentru tine. Tu o împlinește sau o calci. Pentru ce face celălalt, are un judecător care îl va judeca. Pentru tine există o singură dezlegare: toți sunt sfinți, toți acționează corect, numai tu nu ești în regulă.

De îndată ce pretinzi ceva de la celălalt este ca și cum ai da într-un cui cu ciocanul și cuiul ar zbura cât colo. Așa zbori și tu departe de viața lui Dumnezeu.

De aceea, cuviosul Nil avea neîncetat în mintea sa poruncile lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost spuse numai pentru el, și-și amintea că nu are dreptul să-l numească pe fratele său „racca”, netrebnic, nenorocit. Pentru că și asta este o judecată care, chiar dacă nedeplină, mică, ne face vinovați focului gheenei.

Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși.

Când judeci pe cineva și-l scoți rău sau leneș sau puturos sau curvar, prin intervenția ta în viața lui îți însușești dreptarul și autoritatea lui Dumnezeu. Îl înlocuiești pe Dumnezeu-Tatăl, Care ține pentru Sine toată judecata – pe care o va da în cele din urmă lui Hristos – și te faci tu tată.

Așadar, dacă Sfântul ar fi răspuns provocărilor fratelui, ar fi fost ca și cum l-ar fi judecat. De aceea nu a spus nici un cuvânt. Vedeți câtă simplitate și câtă atenție are Starețul, așa încât să nu păcătuiască deloc?

Dacă i-ar fi spus un singur un cuvânt, n-ar fi avut siguranța că acesta nu ar fi fost părtaș la o oarecare judecată lăuntrică și a preferat să tacă și să le rabde pe toate.

Gândiți-vă la câte vorbe spunem noi altora!

Toate acestea le vom găsi sus, în cer. De obicei, când spunem ceva altuia, ne îndreptățim zicând: „Dar m-a stârnit, a făcut de răs mănăstirea! Dar ăsta nu aude, nu înțelege, nu vrea!”

Ți-a scăpat însă o vorbă?

Nu se ma întoarce nici dacă verși râuri de lacrimi. I-ai spus fratelui tău: „ce mai vrei, bre, și tu?”, problema s-a terminat.

Varsă-ți sângele, taie-ți capul, cuvântul tău rămâne. De aceea, Părinții spun:
„Putem să avem în noi patimi, să avem nu o legiune, ci legiuni de draci, care să ne arunce jos și să spumegăm, nu contează. Cuvântul pe care-l vom spune despre altcineva este mai rău decât acestea”.

Legiunile le scoate Hristos de îndată și le aruncă în prăpastie în marea gadarenilor.

Dar cuvântul pe care-l vom spune nu-L poate îndrepta. Cuvântul devine o pasăre, o lance aruncată, care zboară unde vrea. Îți împrăștie păcatul și-l descoperă tuturor sfinților și tuturor îngerilor, și-l vei găsi acolo sus, în cer.

Se poate să fii iertat pentru ceea ce ai făcut, dar cuvântul tău este adunat și suie sus, în cer.

Ocărăște-ți sinele, așa cum s-a ocărât Sfântul, dă-i cu tifla, fă-i ce vrei, dar nu ocărî pe altul.

Dacă nu ai dreptul să rupi o cămașă străină, cu atât mai puțin vei avea dreptul să rupi Trupul lui Hristos.
Iar celălat este mădular al lui Hristos.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Viața Cuviosului Nil Calavritul – Editura Sf. Nectarie, 2009.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Gheronda Emilianos – Părintele Iubirii. O mărturisire

Nu se poate vorbi ori cugeta despre Părintele Emilianos Simonopetritul fără a încerca o binecuvântată bucurie și stare de bine – ευθυμία vechilor greci, un termen cu echivalent prea sărac în limba română. Această stare îl caracteriza și îl însoțea necontenit pe Gheronda Emilianos, lucru trăit de toți ucenicii săi, apropiați sau depărtați – temporal și spațial, dimensiuni sfidate cu cea mai mare ușurință de concretețea iubirii adăpate din Izvorul pururea nesecat – Domnul Iisus Hristos.

„În dar a luat și în dar a dat” acest „stâlp de foc” – cum îl numea Gheronda Efrem Katunakiotul – al Ortodoxiei vremurilor noastre, un pilon atât de necesar spre susținere duhovnicească într-o lume dezorientată; și din belșug a dat!

Experiența mea cu Părintele Emilianos este o experiență a iubirii! Vizitând pentru prima dată Grecia și Mănăstirea Ormylia, în anul 2011, am avut sentimentul unei îmbogățiri și al unei prezențe care nu m-a slobozit până în ziua de astăzi. Am căpătat un crescând interes pentru limba și cultura greacă, pentru părinții athoniți, și mai cu seamă, pentru Părintele Emilianos. Această călătorie inițiatică a culminat cu începutul unei alte călătorii – una nedelimitată de hotare. De atunci am început a citi cărțile Părintelui, traduse în limba română de către Părintele Agapie Corbu, a-i asculta omiliile în limba greacă, chiar dacă nu o cunoșteam pe atunci, și a învăța în mod autodidact, dar cu cea mai mare seriozitate, limba greacă. Pot spune cu toată sinceritatea că acesta a fost momentul de cotitură al vieții mele. M-am aflat, deodată, cu un noian de bogății așternute înainte-mi, pentru care aveam să fac numai minimul efort de a mă apleca să le culeg, spre a le dobândi. Prin cuvântul său, vorbit și scris – prin mijlocirea monahiilor de la Mănăstirea Ormylia care s-au îndeletnicit cu redarea în scris a omiliilor Părintelui – Părintele Emilianos m-a câștigat pentru veșnicie și mi-a dăruit în nenumărate rânduri din bucuria sa, simțindu-i, mai târziu, călăuzirea de câte ori lucram diferite și fragmentare traduceri din cărțile sale. Pentru mine, textele Părintelui Emilianos au reprezentat o adevărată școală de lingvistică, teologie și filosofie, un organism viu, hrănit de vasta cunoaștere și capacitate intelectuală a Părintelui, dar în special, de autenticitatea trăirii sale personale. Prin intermediul lor am ajuns la înțelegerea necesității studierii Noului Testament în original, a citirii Vechiului Testament, am căpătat o mare dragoste pentru cuvânt, înțelegându-i multiplele și lucrătoarele-i valențe, am început să mă dedic meșteșugului binecuvântat al traducerii de carte, numai și numai din dorința de a împărtăși celorlalți bucuria dată de nestematele țesute cu delicatețe în textele Părintelui Emilianos și ale altor Părinți duhovnicești greci. Cuvântul Părintelui este lin, curgător, viu, nobil, bogat până la copleșire – astfel încât, fiecare culege cât poate duce; este inepuizabil!

În altă ordine de idei, Părintele Emilianos se face tuturor toate, ca o adevărată mamă care plinește diferitele necesități ale pruncilor ei, ca un soare, care cu razele sale încălzește pe toți cei asupra cărora strălucește, fără a lua seama la „chipul omului”, fără părtinire! O face din prea-plinul inimii sale, din marea iubire de care el însuși a fost rănit, și nu poate face altfel: Gheronda Emilianos este Părintele Iubirii!

Așa cum, în chip minunat, dragostea ne aduce împreună, aceasta ne-a făcut a avea părtășie la înmormântarea Părintelui, în ziua de 10 mai 2019, o zi nu de adâncă mâhnire, ci de nestăvilită bucurie – bucuria Învierii, a cărei lumină scălda chipurile tuturor celor prezenți, bucuria trăirii unui moment unic și binecuvântat, acela de a ne afla în prezența vasului ales și locuit de Însăși Iubirea.

Această binecuvântată experiență, și altele asemenea din trecut, mi-au întărit convingerea că dragostea pentru sfinți nu rămâne niciodată nerăsplătită, sau mai bine zis, neîmplinită!
Slavă Domnului pentru toate darurile Sale!

©Elena Dinu
13 mai 2019

Foto (de sus în jos): Părintele Emilianos la masa de lucru / Mănăstirea Buna Vestire – Ormylia – Halkidiki (din arhiva blogului) / Crucea Părintelui Emilianos – credit Elena Dinu / autoarea articolului / Mănăstirea Simonopetra – văzută de pe vapor – credit Elena Dinu.

Elena Dinu este absolventă a Facultății de Pedagogie a Artei, Universitatea Ovidius Constanța (2006), Master- Pictură (Clasa Profesorului Marin Gherasim), Universitatea Națională de Arte București (2008), cu participări la expoziții naționale și internaționale (România, Bulgaria, Ungaria, Italia, Olanda- în perioada 2004-2017) și simpozioane de creație naționale și internaționale (România, Bulgaria- în perioada 2007-2017).
Redactor colaborator și traducător la publicația culturală „Revista Nouă”, Câmpina (2005-2016).
Traducător colaborator – Blogul Sfântul Munte Athos (2013-prezent), Editura Renașterea (2015-prezent), Editura Iona (2015-prezent), Editura Doxologia (2018).

 

 

 

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a trecut la cele veșnice. Să avem parte de rugăciunile sale!

În această dimineață, 9 mai 2019, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, fost stareţ al Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos, a trecut la cele veșnice.

Arhimandritul Emilianos (Vafeidis) s-a născut în 1934, în Nikaia Pireos, din părinţi evlavioşi, proveniţi din Asia Mică, primind la botez numele de Alexandros.

De mic copil s-a ocupat de studiul Scripturii şi al Părinţilor, precum şi cu neîntrerupta rugăciune a lui Iisus. A studiat la şcoala din Simantra Halkidikis, continuând apoi la Nikaia Pireos. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Atena, iar după doi ani s-a mutat la Facultatea de Teologie.

La încheierea studiilor, în 1960, s-a înfăţişat Mitropolitului Dionisie de Trikkis şi Stagon, care l-a tuns în monahism cu numele Emilianos pe seama Mănăstirii Sfântului Visarion din Dousiko. În luna septembrie a aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, slujind la mănăstirile Meteorei, care duceau lipsă de vieţuitori la acea vreme.

De praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1961, a fost hirotonit preot, rămânând pentru o vreme la Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko, un loc retras şi pustiu.

La sfârşitul anului 1961, a fost numit Egumen al Mănăstirii Marea Meteoră. Deşi avea probleme de sănătate, părintele Emilianos a început aici o intensă viaţă ascetică şi liturgică, cercetând orice scriere referitoare la organizarea şi funcţionarea vechilor mănăstiri.

Mitropolitul Dionisie l-a ridicat la treapta de arhimandrit şi l-a însărcinat cu slujirea în cuvânt, cu mărturisirea şi cu povăţuirea tinerilor din eparhie. Astfel, o mulţime de tineri s-au adunat în jurul părintelui Emilianos. În 1963 s-au închinoviat primii doi monahi dintre aceşti tineri, iar sfârşitul anului şcolar 1965-1966, mulţi absolvenţi de liceu au venit la mănăstire ca începători.

Pe 6 august 1966, Mitropolitul Dionisie l-a îmbrăcat pe Egumenul Emilianos în schima mare. Tot în acea perioadă, Gheronda Emilianos a început pelerinajele la Sfântul Munte, întâlnindu-se cu Sfântul Paisie Aghioritul şi cu părintele Efrem Katounakiotul, cu care a avut strânse legături duhovniceşti.

În anul 1973, datorită creşterii numărului de monahi, întreaga obşte de la Meteora se mută în Sfântul Munte, la Simonopetra.

Începând cu anul 1995, starea de sănătate a Părintelui Emilianos se înrăutăţeşte treptat pentru ca, în anul 2000, să predea egumenia Sfintei Mânăstiri Simonopetra arhimandritului Elisei, actualul egumen. Gheronda Emilianos s-a retras la Metocul din Ormylia. Perioada în care a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Simonopetra este considerată deja drept una dintre cele mai binecuvântate perioade din istoria mănăstirii.

Opera părintelui Emilianos cuprinde o tematică diversă: omilii şi predici, erminii ale scrierilor Părinţilor neptici (Avva Isaia, Isihie Presviterul, Grigorie Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Thalasie, Theognost), erminii ale canoanelor monahale (Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie), ale voturilor monahiceşti şi vieţii practice (monahism, canonul monahal, viaţa monahului, relaţia Bătrân-ucenic), erminii la Vieţile Sfinţilor (Cuviosul Nil Calavritul, Cuviosul Romil), erminii ale Sfintei Scripturi, ale imnelor liturgice şi ale altor texte teologice (Psalmi, Profeţi etc.).

Transcrierea şi publicarea tuturor catehezelor şi omiliilor a fost preluată de obştea de maici de la Metocul Ormylia, din anul 1995 începând să fie publicate în colecţia „Cateheze şi cuvântări”. În paralel cu ediţia grecească, Catehezele au fost traduse în franceză, engleză, română, rusă şi sârbă.

Sursă: Doxologia

Dumnezeu să-l odihnească cu Drepții. Să avem parte de rugăciunile sale!
Καλό παράδεισο, Γέροντα!

UPDATE / 9 mai 2019 (seara):
În cuvântul rostit la finalul parastasului săvârșit la căpătâiul părintelui Emilianos în această seară la mănăstirea Ormylia, Preasfințitul Părinte Iustin de Kalamaria a spus că ne-am adunat să petrecem un Sfânt pe drumul lui către Împărăție.

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit contemporan >> Emilianos Simonopetritul

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume?

Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos.

Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!

Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi.

Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20).

Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa.

Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii.

Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.

Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.

Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor.

Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune.

Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!

Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din clipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni.

Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire.

Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna.

Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfantul Nectarie, 2016

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
logo-librarie

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română)

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română).

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie. Postate pe youtube prin râvna fraților de la Orthodox Teaching of the Elders pe al cărora canal veți găsi încă multe alte înregistrări, în special traduse în limba engleză.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)

Sursa Pemptousia.Tv / Traducere din greacă de Elena Dinu.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ieromonah Agapie Corbu – Conferința „Părintele Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească” (video)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Marţi, 21 februarie 2017, la ora 19:00 în sala C4 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor, Str. Haşdeu, nr. 45) l-am avut invitat pe părintele ieromonah Agapie Corbu, stareţul Schitului cu hramul “Buna Vestire” din Almaş, judeţul Arad.

Tema întâlnirii a fost intitulată: “Pr. Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească”. Părintele Agapie a vorbit despre rugăciune în acest moment prielnic de pregătire pentru păşirea în Postul Mare.

Părintele Agapie a tradus şi s-a îngrijit de apariţia mai multor cărţi dintre care amintim: “Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuitor al Scripturii – o introducere în exegeza biblică patristică”, “Despre „Vieţile Sfinţilor” şi istoria Bisericii în Palestina şi Bizanţ în sec. V-VI”, “Talcuiri si Cateheze – Volumul II, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul” şi altele.

Nouă apariție din seria de autor Emilianos Simonopetritul: „Cuvântări mistagogice la sărbători” (Editura Sfântul Nectarie, 2016)

cuvantari-mistagogice-la-sarbatori-emilianos-simonopetritul

Cuvântări mistagogice la sărbători
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Editura: Sfantul Nectarie, 2016
Copertă tare /  376 pagini

Cuvintele Starețului Emilianos adunate în volumul de față cu titlul Cuvântări mistagogice la sărbători, alcătuiesc o livadă duhovnicească cu mult mai presus decât cea pământească. În această livadă vei găsi, iubite cititor, un povățuitor minunat pentru călătoria ta de-a lungul anului, un instrument al autocunoașterii, poate că uneori dureros, iar alteori nedureros, dar, întotdeauna, vindecător. Vei descoperi comorile iubirii lui Dumnezeu pentru om și te vei înnoi. Ți se va naște dorul de a lupta, de a le părăsi pe cele pământești, de a te înălța la cele cerești.

Cartea se poate comanda online de la linkul: goo.gl/HUojwE

Însemnătatea praznicului Schimbării la Față în viața monahului aghiorit, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

18 august 2006

De secole, în fiecare an, în ajunul praznicului Schimbării la Față, mai mulți monahi pleacă de la Marea Lavră cu animale de povară încărcate cu provizii, învelitori, veșminte, vase și cărți liturgice și urcă către ,,Muntele cel Sfânt” al Atonului, care se află la 2033 metri, deasupra norilor, unde se găsește un mic paraclis al Schimbării la Față a Domnului. Acolo, în ziua următoare, vor face priveghere mare de toată noaptea, așa cum se face la toate mănăstirile de la Sfântul Munte.

Urcând încet, încet, precum apostolii cu Iisus odinioară, pe ,,muntele înalt” (Matei 17, 1),  cântă imnuri ale înainte prăznuirii în ritmul dangătelor clopotelor de la gâtul catârilor: ,,Veniți să ne suim cu Iisus pe muntele cel sfânt…” [1]. Pe cale, monahi din diferite părți ale Sfântului Munte, dar și pelerini de toate neamurile se alătură lor, toată această suită asemănându-se evreilor de altădată care, împreună cu prozeliții, se adunau din toate părțile Palestinei pentru a merge să sărbătorească în ,,casa Domnului” din Sion: ,,Şi s-a veselit toată obştea lui Iuda şi preoţii şi leviţii, toată adunarea şi străinii care veniseră din ţara lui Israel şi locuiau în Iuda” (II Cronici 30, 25). ,, Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Psalm 121, 4).

top-4

,,Muntele cel Sfânt”, Athonul, care, când se înveșmântează în straie albe de zăpadă, când reflectă razele soarelui ori nu se poate zări din pricina norilor, a fost hărăzit să devină ,,Muntele Luminii”, pentru că vechiul cuvânt ,,aithón” înseamnă roșiatic, luminos, strălucitor. Vârful cel înalt al Atonului reprezintă ceva cu totul special pentru toți monahii aghioriți. Ei văd acest munte ca pe un ax central care unește cerul cu pământul, ca pe un turn prin care rugăciunile lor urcă la cer, ca pe ,,așternutul picioarelor Domnului”(Psalm 109, 1), locaș ales al Maicii Domnului ,,Pantanassa”, Maica Luminii. Numeroase icoane o înfățișează pe Maica Domnului în ceruri, deasupra vârfului acoperit de zăpadă al Atonului, întinzându-și peste lume omoforul, Sfântul Acoperământ al rugăciunii ei. Tot acolo, după o tradiție veche, monahii urcă din când în când, ca într-un pelerinaj, ca să se roage mai aproape de cer, ca să primească de la Dumnezeu vreo ,,veste” în clipele de cumpănă din viața lor.

01

Acolo, în secolul al X-lea, în ziua Schimbării la Față, ctitorul Mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, a văzut lumina lui Dumnezeu strălucind în chip de foc în timp ce liturghisea: ,,Dintr-o dată, o lumină nestăvilită ne-a orbit pe toți și pământul s-a zguduit și toți au căzut la pământ. Doar fericitul Eftimie, ca un stâlp de foc a rămas neclintit în fața Jertfelnicului”[2].

athos35

Patru secole mai târziu, Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o aură de lumină și de miresme dumnezeiești, ținând în brațele sale pe Domnul, l-a binecuvântat pe cuvios umplându-l de dumnezeiască bucurie[3]. Tot acolo, la câteva secole de la evenimentele acestea, care rămăseseră necunoscute, gheron Iosif (+1959), marele ascet și părintele adevărat al renașterii de astăzi a tradiției rugăciunii minții la Sfântul Munte, l-a întâlnit pe tovarășul său de nevoință, gheronda Arsenie (+1983), și a început lupta cea aspră a nevoinței pe muntele Atonului. Iar de pe vârful acestui munte, într-o zi, când îl cuprinsese deznădejdea, o rază de lumină s-a prăvălit din înalt și i-a pătruns în inimă. Și, de atunci, precum odinioară pe Tabor, mintea lui nu a încetat să rămână unită cu Iisus în inima sa[4].

athos kor

Există, de asemenea, o istorie conform căreia șapte asceți viețuiesc pe vârful muntelui, goi, neștiuți de nimeni, ducând astfel, mai departe, de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția tainică a ascezei și a theoriei, a vederii lui Dumnezeu. Mit sau adevăr, această istorisire arată exact locul central pe care îl ocupă ,,Muntele cel Sfânt” în conștiința și în viața aghioriților. De aceea, micul paraclis al Schimbării la Față de pe Athos și impunătoarea cruce de metal ce se găsește pe stânca îngustă, au o valoare simbolică deosebită și arată, ca două semne, unul îndreptat către cer iar celălalt către lumea de jos, cele două caracteristici ale comunității monahale, care înseamnă trăirea Crucii, participarea neîntreruptă și de bună voie la Pătimirile Domnului, fiind, în același timp, calea îndumnezeirii, o viață în lumina slavei eshatologice, pe care a descoperit-o Hristos, pentru o clipă, apostolilor săi, pe muntele Tabor.

Așa după cum Domnul a urcat pe munte ca să se roage (Luca 9, 28), luând cu Sine doar pe trei dintre ucenicii săi, la fel și monahii, părăsind cele lumești, trăiesc pe Athos în ,,isihie și rugăciune”, trăiesc aici și acum în lumina Schimbării la față. Pentru aceștia, Atosul este Taborul de odinioară, preînchipuire a Împărăției Cerurilor.

korifi in 2

Către sfârșitul Imperiului Bizantin, atunci când Sfântul Grigorie Palama, aghiorit și susținător al învățăturii despre dumnezeiasca lumină necreată s-a luptat cu umaniștii pentru apărarea isihaștilor și pentru sprijinirea învățăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului – adică a participării reale a acestuia la viața lui Dumnezeu prin intermediul harului necreat – tema Schimbării la Față și a naturii luminii de pe Tabor s-a aflat în centrul disputei. În toate scrierile lor, Sfântul Grigorie și cei ce gândeau asemenea lui, fac nenumărate referiri la acest eveniment dumnezeiesc și arată că Schimbarea la Față a Domnului, ca preînchipuire a propriei noastre îndumnezeiri, este, prin excelență, sărbătoarea monahismului, praznicul Sfântului Munte[5]. Timp de mulți ani, Sfântul Grigorie viețuise la poalele Atonului, la Marea Lavră iar mai apoi, ca isihast, la chilia Sfântului Sava aflată sus, pe munte[6]. Pentru acesta, ca și pentru fiecare monah aghiorit contemporan, Atosul se identifică cu Taborul și cu fiecare ,,munte al lui Dumnezeu”, acolo unde El s-a descoperit oamenilor. Pentru aceștia, Atonul este și muntele Sion, și muntele Sinai, și muntele Carmel, muntele Măslinilor dar și muntele Golgotei. Este asemănător tuturor ,,munților sfinți” unde Domnul ,,locuiește întru sfinții săi” (Psalm 150, 1) și în ,,dumnezeiască adunare” (Psalm 81, 1), asemenea muntelui Olimp din Bitinia, de unde au venit primii aghioriți, cu munții Látros și Gános, cu muntele Sfântului Auxentie, și cu toate centrele monahale cunoscute din Asia Mică, cu toți munții sfinți ai Greciei, și, în sfârșit, trebuie văzut în paralel cu muntele Olimp, sălașul celor 12 zei din mitologia antică. Se înrudește cu stâncile sfinte ale Meteorelor – acolo unde, pe cea mai înaltă stâncă, se găsește Mănăstirea Schimbării la Față – cu munții Peloponezului, ai Macedoniei, cu Carpații, cu munții din Serbia și Armenia, cu vechiul Ararat și cu Munții Caucaz, cu munții Rusiei și cu ,,Sfântul Munte cel Mic” al Sfântului Serafim din pădurea Sarovului. Cu Monte Cassino al Sfântului Benedict, cu Muntele lui Mercurie – adevărat turn de strajă al asceților din Calabria – și cu toți munții sfinți din Apusul ortodox. Așadar, Atosul se identifică cu toți acești munți care au devenit Tabor, pentru monahii din toate veacurile care ,,se strămută acolo asemenea păsărilor” (Psalm 10, 1).

korifi in 3

În această noapte, în paraclisul cel mic unde nu încap decât câțiva oameni – în timp ce ceilalți încearcă să se încălzească la focul ce va arde tot timpul afară – vocile psalților vor fi trâmbițele Bisericii, care vestesc lumii lumina cea veșnică.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Sursa: pemptousia via „Trăirea Schimbării la Față în viața monahului aghiorit” – fragment – din volumul „Schimbarea la Față”, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, ed. Akrítas, p. 121-125.

Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

chrismon

Principii de viață monahală după învățătura Starețului Emilianos de la Simonopetra

Ieromonah Macarie Simonopetritul [1]

Starețul Emilianos a fost în ultimii ani unul din principalii responsabili ai reînnoirii vieții monahale pe Muntele Athos și în Grecia în general.

Strălucirea învățăturii sale a devenit evidentă din momentul în care s-a îmbolnăvit (1995), odată cu publicarea cărților, care sunt transcrieri ale învățăturii sale orale pe care a dat-o timp de douăzeci de ani comunității noastre de la Simonos Petra și de la Ormilia. Anterior, era considerat ca fiind un stareț bun și un predicator strălucit, dar puțini oameni, cu excepția familiei noastre duhovnicești, puteau să intuiască profunzimea viziunii sale asupra monahismului.

Această viziune nu era consecința studiilor teoretice, deși încă din copilărie urmase școala Sfinților Părinți ai Bisericii, ci era mai curând expresia experienței sale personale, a întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Schiță biografică

Hrănit din evlavia tradițională a grecilor Asiei Mici, în special de către bunicii săi, care s-au refugiat în 1924 din Iconia, Starețul Emilianos a crescut în Atena, frecventând mediul organizațiilor religioase influențate de pietatea occidentală, care dețineau pe atunci aproape întreg monopolul activităților pastorale ale Bisericii Greciei, și a manifestat de foarte tânăr talent în catehizarea și îndrumarea tineretului. Ajuns la vârsta studiilor uniersitare, după ce a studiat pentru scurt timp la Facultatea de Drept, studii care îi vor folosi ulterior în organizarea mănăstirilor, a urmat studii de teologie la Universitatea din Atena. La sfârșitul studiilor a fost hirotonit preot, în 1961, de către episcopul Dionisie de Trikala, care fusese inițial călugăr la Marea Lavră a Sfântului Munte, și care dorea să dea un nou elan monahismului de la Meteora, care se afla în declin peste tot în Grecia postbelică.

emilianos_01Tânărul preot s-a așezat imediat în mănăstirea aproape abandonată a Sfântului Visarion, zisă Doussikon. Acolo s-a simțit dezorientat, fără îndrumător și lipsit de inspirație pentru a-și începe viața călugărească, și și-a exprimat durerea în nopți de rugăciune, ținând moaștele Sfântului Visarion, făcătorul de minuni. Într-o noapte, pe când se afla în pragul disperării, chilia sa a fost luminată de o lumină care nu provenea din nicio sursă vizibilă. Inima și întreaga sa ființă i s-au umplut de această lumină necreată și a căzut în extaz, astfel încât atunci când a intrat în biserică, a îmbrăcat veșmintele și a început Liturghia, nu știa dacă se află în cer sau pe pământ, deoarece era transportat la un alt nivel al vieții. Această Liturghie, pe care nu a uitat-o niciodată, a devenit baza vieții sale ulterioare și a învățăturii sale. Ulterior, de fiecare dată când săvârșea Sfânta Liturghie, ca o veritabilă mistagogie, se putea simți că se afla în extaz, că se găsea într-o altă realitate. A asista la o asemenea Liturghie era cu adevărat o experiență bulversantă, care pentru mulți dintre noi a devenit motivul vocației noastre monahale.

 După această experiență, tânărul ieromonah devenise alt om, dobândise în câteva clipe o asemenea experiență a lui Dumnezeu, manifestat în slava Sa, încât răspândea această slavă divină în întreg comportamentul și cuvintele sale. Fiind deja înzestrat cu darul învățării, cuvântul său a dobândit o forță de atracție extraordinară, încât la puțin timp după ce a devenit stareț la marea mănăstire a Schimbării la Față de la Meteora, a creat o mișcare de entuziasm pentru viața duhovnicească în rândul tineretului din regiune. Astfel au început să se organizeze cele două comunități ale noastre, care erau formate din tineri și tinere care îl vedeau pe Stareț ca modelul de urmat și părintele ale cărui tandrețe și învățătură erau garanția drumului lor pentru a-L întâlni pe Hristos.

Treptat, în timpul anilor în care fusese singur la mănăstire, șia îmbogățit experiența prin studierea intensă a textelor fundamentale ale Tradiției, ale Sfinților Părinți și ale tipicelor mănăstirești, astfel încât viața sa mistică să poată deveni sursa unui nou elan dat monahismului.

Viziunea sa referitoare la monahism este prin urmare, consecința experienței slavei lui Dumnezeu care se descoperă în rugăciunea nocturnă și în cursul Sfintei Liturghii. Aceste trei puncte vor fi axele învățăturii sale.

Mănăstirea ca Biserică

Pentru Starețul Emilianos, fiecare mănăstire este o descoperire a tainei Bisericii în deplinătatea sa. Se identifică cu Biserica. Acesta spunea:

„Viața monahală este o viață universală, căci este viața în Biserică, este o viață care pornește din Biserică, sfârșește în Biserică și care este ea însăși Biserica”[2].

„Obștea constituie tocmai locul de întâlnire a sufletelor care au același cuget și care și-au propus ca scop al vieții lor practicarea poruncilor evanghelice”[3].

emilianos_02Spunea de asemenea:

„Obștea nu este o coabitare rece a indivizilor izolați, ci apropierea sufletelor, drumul comun al persoanelor reunite într-un singur Trup, trăind într-o intensă dragoste fraternă …, neavând decât o singură inimă și un singur suflet…”[4].

O mănăstire ortodoxă nu s-a limitat niciodată la o organizație instituțională. Aceasta rămâne întotdeauna un eveniment harismatic și eshatologic, este imaginea Bisericii și pregustare a Împărăției cerurilor.

„Faptul de a locui împreună, în realitatea sa cotidiană și dincolo de ceea ce se vede, este numit adunare sfântă și Biserică. Unită în inima sfinților, aceasta este cortul lor viu și tronul lui Dumnezeu, care ne-a apărut nouă și care sălășluiește în noi”[5].

În special în timpul slujbelor, care sunt o imagine a doxologiei continue a îngerilor, dar de asemenea în toate activitățile obștii, mănăstirea este o cetate cerească, iar rolul părintelui duhovnic este acela de a face reală această dimensiune, devenind el însuși omul care trăiește în veacul ce va să fie, fără să fie distras de grijile materiale inerente slujirii sale.

Obștea

Reuniți în jurul lui Hristos, care este prezent în mijlocul lor, monahii sunt uniți nu printr-o afecțiune umană sau sentimentală, ci prin legătura comuniunii sacramentale și fraterne. Pe când lumea nu oferă decât coexistența indivizilor, care de cele mai multe ori sunt în concurență unii cu alții pentru dobândirea puterii, banilor sau a slavei deșarte, mănăstirea cultivă „persoane”, care își găsesc plenitudinea în comuniunea fraternă „în același loc” (cf. F. Ap. 2, 1): tinzând toate spre același scop. Criteriul progresului duhovnicesc va fi deci sporirea în iubire, în aceptarea celuilalt, în respectul fratelui și nu în satisfacerea egoismului.

În timp ce viața isihastă poate să ascundă multe înșelări sau dorințe de a ne plăcea nouă înșine, dacă nu este controlată prin ascultarea de un bătrân experimentat și de discernământ, care se dobândește după mulți ani de asceză, viața de obște, atunci când rămâne deschisă acestei dimensiuni a dezvoltării armonioase a persoanelor, oferă garanția experienței Bisericii. Din acest motiv, unul din marii isihaști ai timpului nostru, părintele Efrem de la Kanounakia, obișnuia să spună: „Am petrecut 60 de ani ca pustnic în pustia Sfântului Munte, dar cred în obște!”.

emilianos_03Viața comunitară are avantajul de a permite fiecăruia dezvoltarea darurilor personale în legătură cu ceilalți și de a concura astfel la edificarea întregului Trup al lui Hristos, și aceasta permite de asemenea împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, ceea ce ar fi imposibil unei persoane singure.

Criteriul autenticității frăției monahale este, conform Starețului Emilianos, iubirea frățească, care nu se exprimă prin multe cuvinte, ci prin respectul reciproc și recunoașterea celuilalt în unicitatea și identitatea sa. Așa cum a subliniat Ava Isaia, căruia Starețul i-a făcut un comentariu lung și luminos, călugării trebuie să-și dea toată silința pentru a nu răni cu nimic conștiința fraților.

Acest principiu îl accentuează de asemenea în Regulamentul mănăstirii Ormilia, care este chintesența învățăturii sale

„Inima fiecăruia trebuie să fie deschisă, plină de simplitate, de sinceritate și de tandrețe”[6].

O dimensiune fundamentală a vieții unei comunități monahale este deci reprezentată de acest efort de a cultiva dragostea în raporturile reciproce. Aceasta era de asemenea tema frecventelor adunări pe care le convoca Starețul, și în cadrul cărora pornea de la evenimente din viața cotidiană – care puteau fi neînsemnate în ele însele – pentru a ne reaminti de aceste principii.

Cugetul comun

Această comuniune a comunității bisericești care este mănăstirea se exprimă în principal prin cugetul său comun, prin scopul său comun și unitatea de gândire. Starețul reamintește că într-o frăție unde există păreri particulare sau voință proprie, vor apărea în mod necesar tensiuni, dezacorduri și se vor crea tabere opuse. În asemenea condiții monahii nu vor mai putea privi spre cer fără să fie distrași, se vor diviza și într-o zi obștea se va dizolva.

Acest cuget comun nu se dobândește însă o dată pentru totdeauna, dar trebuie să fie permanent cultivat și înnoit, și acesta este rolul principal al starețului sau al stareței.

Starețul și binecuvântarea lui Dumnezeu

Starețul – egumenul sau egumena – deține în mijlocul obștii călugărești locul lui Hristos în mijlocul Apostolilor, nu din cauza virtuții sale personale – deși și aceasta joacă un rol important – ci datorită tainei Bisericii. Slujirea sa este „taină”, după cum este și cea a episcopului în Biserica locală. Rămâne un om cu slăbiciuni, dar ocupă „locul lui Dumnezeu”, este „chip al lui Hristos”[7], este o icoană vie și din acest motiv, semnele de respect pe care le manifestă monahii nu sunt formale, ci exprimă taina care se împlinește în adunarea monahală.

emilianos_04Starețul Emilianos a acordat o importanță excepțională rolului starețului sau stareței, până într-acolo încât poate fi greșit interpretat, crezându-se că favoriza cultul personalității. Însă nu o făcea deloc! Avea conștiița deplină a fragilității personale a superiorului, dar voia să accentueze caracterul tainic și divin al relațiilor sale cu monahii.

Toate în mănăstire trebuie să aibe loc cu binecuvântarea Starețului, căci aceasta este garanția binecuvântării lui Dumnezeu.

„Binecuvântarea părintelui duhovnicesc sau a egumenului este forța susținătoare a obștii, care abolește voia proprie, care împărtășește cuvântul și judecata lui Dumnezeu și care asigură unitatea”[8].

Atunci când monahul primește binecuvântarea starețului, aceasta este o comuniune cu voia lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Relația dintre stareț și ucenic, plină de încredere reciprocă, este deci un mister divin, care devine loc al acțiunii Duhului Sfânt. Atunci când călugărul merge înaintea starețului pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a-și descoperi gândurile, pentru a-și exprima posibilele sale dificultăți, dar și pentru a-i vorbi despre bucuriile și harurile pe care i le dă Dumnezeu, nu se apropie de el ca de un om, ci se prezintă în fața lui ca înaintea tronului lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și încredere, căci știe că este iubit și înțeles.

Slujirea cuvântului

Cu excepția sarcinilor sale administrative, starețul este înainte de toate, părintele duhovnicesc al obștii. Această paternitate o exercită în principal prin slujirea cuvântului și a îndumării sufletelor.

Conform vechii tradiții monahale, care se păstrează în Muntele Athos și în Grecia, în general, starețul este în mod normal părintele duhovnic al tuturor călugărilor din obștea sa. Această îndrumare spirituală nu se limitează la mărturisire căci, în marile mănăstiri, această sarcină poate fi delegată altor duhovnici, dar întotdeauna starețul va fi cel care va decide direcțiile principale ale vieții monahului, canonul său de rugăciune, slujirea (diaconia) sa, tipul de relație pe care îl va avea cu frații și cu lumea exterioară, etc. Această relație trebuie să fie dinamică și să însoțească progresul călugărului, să îl susțină în încercări și să fie pârgia care să îl ridice la cer. Starețul este un „antrenor al sufletelor”, care îi întărește pe monahi în lupte vitejești.

Această slujire a cuvântului și a pedagogiei spirituale o exercită pe de o parte în discuțiile particulare regulate cu monahii, dar de asemenea în catehezele comune, pe care le poate susține mai mult sau mai puțin regulat (în sinaxe). Părintele Emilianos avea obiceiul să spună că o mănăstire căreia îi lipsește cateheza vie și care se mulțumește cu simpla observare a Tipicului, este condamnată la decădere morală și moarte spirituală.

emilianos_05Această cateheză nu este însă un învățământ teoretic. Obiectivul ei nu este de a transmite cunoștințe care sunt necesare, dar pe care monahii le pot dobândi prin lecturile lor. Este vorba de a le oferi un cuvânt viu care să constituie energia dinamică a vieții obștii, care să trezească entuziasmul monahilor, amintindu-le de motivele pentru care au renunțat la lume și perspectiva eternității care se deschide înaintea lor.

Această cateheză este deci nervul care animă obștea, în funcție de starea ei reală, pe care doar starețul o poate judeca, în măsura în care păstrează contactul personal cu fiecare dintre călugării săi.

Ascultare și libertate

Ascultarea este desigur prima virtute a monahului și tema principală a învățăturii Sfinților Părinți despre monahism. Dar această ascultare călugărească nu are nimic de a face cu o simplă disciplină sau cu o supunere față de ordinele date.

Călugărul trebuie să asculte fără să cârtească nu numai de stareț, dar și față de oricare frate învestit cu autoritate, chiar dacă este mai tânăr decât el, ceea ce adesea este dificil. Prin renunțarea la ideile sale, care pot fi de altfel juste și rezonabile în ele însele, arată că împărtășește „cugetul” obștii.

Ascultarea se exercită mai ales în muncile comune, dar de asemenea în toate celelalte activități. Ea îi permite de a se elibera de părerile sale personale și de „cugetele” sale. De aceasta este considerată temelia rugăciunii lipsite de distragere și avea o importanță considerabilă la Părinți precum Starețul Iosif Isihastul (1959), care era sub acest aspect de o rigoare implacabilă față de ucenicii săi.

Monahul se bucură în slujrea fraților, dar lucrarea sa principală rămâne rugăciunea, atât liturgică cât și personală, căci prin rugăciune exprimă dorul de Dumnezeu.

Rugăciunea liturgică

Cultul liturgic este centrul vieţii mănăstirii, care este înainte de toate o „adunare liturgică permanentă”. În Sfântul Munte şi în multe mănăstiri, biserica se găseşte în centrul clădirilor monahale, şi din aceasta încep toate activităţile pentru a reveni în aceasta.

În cadrul cultului monahii nu găsesc doar comuniunea sacramentală în Trupul lui Hristos, ci şi împlinirea speranţei lor: „Biserica este locul visurilor noastre”, ne spunea frecvent Stareţul.

Viaţa liturgică, deşi este primordială şi constituie fundamentul, nu este însă singura activitate a mănăstirii şi trebuie să se armonizeze cu celelalte slujiri, care dobândesc un caracter liturgic, în conexiune cu cultul (de exemplu, bucătăria).

Stareţul sublinia adesea că slujbele trebuie să determine entuziasmul monahilor. Acestea sunt o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să menţină în celebrarea lor caracterul eshatologic al bucuriei şi încântării în faţa Domnului venit în slavă. Acesta este motivul pentru care insista ca la slujbe să cânte corul şi nu cântăreţi izolaţi, monofonic.

Rugăciunea personală şi privegherea

emilianos_06Dacă slujbele sunt fundamentale pentru viaţa mănăstirii, trebuie de asemenea să ajute viaţa personală a monahilor, şi se cuvine ca fiecare, în cadrul obştii, să îşi cultive relaţia personală cu Dumnezeu şi căutarea „singurului lucru de folos”. Chilia monahului este locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Este „cuptorul Babilonului” în care va fi încercat de focul gândurilor, dar care va deveni, cu ajutorul Domnului, un adevărat sanctuar, „locul lui Dumnezeu şi poartă a cerului”, de unde va vedea, asemenea Patriarhului Iacov, scara care duce la cer (cf. Gen. 28, 12).

Chilia monahală nu este un loc de odihnă, ci arena luptei spirituale şi în mod normal nu ar trebui să amintească de nimic din această lume.

În timpul lungilor ore ale nopţii, care sunt cele mai favorabile acestei întâlniri zilnice cu Dumnezeu, monahul trebuie să exprime în cel mai bun mod posibil dorul său după Dumnezeu: prin studiul Sfintei Scripturi sau al Sfinţilor Părinţi, unit cu rugăciunea, prin metanii, prin citirea de rugăciuni dar în special a rugăciunii inimii, prin chemarea numelui lui Iisus, care va deveni bucuria sa. Atunci va putea să fie încercat în lupta contra distragerii atenției și a gândurilor viclene, a somnului și lâncezelii. Își va putea arăta lui Dumnezeu neputința sa, implorându-L pe Domnul să îi vină în ajutor.

Întunericul lăuntric, confuzia gândurilor, eventualitatea dificultate chiar de a spune Rugăciunea lui Iisus vor deveni pentru acesta o experiență a „luptei cu Dumnezeu” și aceste dificultăți îi vor aduce bucurie, independent de simțirea sau nu a prezenței lui Dumnezeu în aceste momente dureroase ale luptei. Este bucuria luptei eroice, care se laudă chiar și pentru înfrângerile sale.

Iar atunci când vine clipa pentru a merge la biserică pentru slujba de dimineață, pentru a cânta cu ceilalți frați, monahul aleargă cu căldură, plin de această experiență tainică, care va fi hrană pentru întreaga obște, confirmând faptul că într-o mănăstire nicio zi nu seamănă cu alta și că ascensiunea este permanentă.

Cultul divin în biserică este deci însuflețit și îmbogățit de experiența nevoinței nocturne a fraților care, în sânul obștii, au de asemenea posibilitatea să guste experiența adevăraților isihaști. Și, pe parcursul zilei, relațiile lor reciproce în ascultările mănăstirii, vor oferi multiple ocazii de a dovedi autenticitatea experienței rugăciunii lor nocturne. Și în mod reciproc, bucuria comuniunii fraterne îi va oferi monahului puterea de a suporta, cu harul lui Dumnezeu, eventualele dificultăți pe care le-ar putea întâlni în viața de obște.

Bucuria

emilianos_07Criteriul infailibil care îi permite monahului să înțeleagă dacă sporește realmente în Dumnezeu este bucuria, care îi va umple inima, chiar în ciuda dificultăților și a încercărilor. Este o bucurie plină de certitudinea că se află pe calea cea bună deschisă de sfinți, și că în ciuda slăbiciunii sale, este susținut de harul lui Dumnezeu. Este bucuria care îl face să exclame împreună cu Psalmistul: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1). Starețul Emilianos ne asigura că nu conferea tunderea în monahism unui novice dacă acesta nu dovedea o asemenea bucurie, care se dobândește după încercările de a se acomoda vieții de mănăstire și când s-a eliberat de toate legăturile care îl țineau lipit de lume. Voia ca mănăstirea să fie un ansamblu de oameni liberi și veseli, care să simtă că se găseau deja în cer în comuniune cu toți sfinții.

Sinteză între isihasm și viața de obște, cenobitică

Așa cum am menționat la început, deși avea o cunoaștere aprofundată a teologiei patristice privitoare la sfârșitul ultim al omului care trăiește în Hristos, Starețul Emilianos nu era un ideolog. Tinzând cu întreaga sa ființă spre Hristos, care ne este dat în Biserică, fără să își cruțe nici trupul, nici timpul, cu prețul unei asceze extreme, Hristos era totul pentru el, iar noi aveam conștiința deplină că Domnul însuși era Cel care vorbea prin el și ne invita să-L urmăm.

Învățătura sa duhovnicească și principiile după care organiza cele două comunități ale noastre, erau expresia unei experiențe, a unei viziuni a tainei vieții monahale ca desăvârșire a vieții evanghelice. Înțelesese din experiență că cheia învățăturii Sfinților Părinți privitoare la viața monahală se găsea exact în această relație organică și intimă între comunitatea fraternală pe care o oferă obștea și nevoința isihastă a rugăciunii, lucruri care au fost adesea separate în două forme instituționale deosebite în decursul îndelungatei istorii a monahismului ortodox. Viața într-o mănăstire care oferă o asemenea sinteză – desigur întotdeauna imperfectă – poate deveni scena unor nevoințe eroice pentru Dumnezeu și ocazia unui progres constant spre Împărăția care va să vină.

În concepția Starețului Emilianos, oamenii care văd o mănăstire ar trebui să zică: „Iată împreuna locuire a lui Dumnezeu cu oamenii!”. Este o „cetate” unde totul este pregătit pentru unirea nupțială a locuitorilor săi cu Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca omul să devină în El fiu al lui Dumnezeu. Este de asemenea un fel de laborator, unde condițiile de viață sunt izolate de lume, pentru a se ajunge la experiența transformării oamenilor trupești în ființe spirituale și în profeți ai Noului Testament, care să anunțe lumea că promisiunile Evangheliei nu sunt utopice ci reale și astăzi. Aceștia sunt purtători de Dumnezeu, trăiesc împreună purtați de energia divină a dragostei și înțeleg zi după zi că au găsit „mărgăritarul de mult preț”, „comuniunea unei vieți desăvârșite”[9].

Traducere din neogreacă diac. Florin Toader Tomoioagă

[1] Conferință susținută de Preacuviosul Părinte Macarie Siminopetritul în cadrul manifestărilor „Doxologia – comuniune și filantropie” organizate de Arhim. Teofan Mada în data de 17 octombrie 2015.

[2] Arhimandritul Emilianos, „Viața monahală”, Cateheze și cuvântări, vol. II, Ormilia 1998, p. 132.

[3] Arhim. Emilianos, „Studiu asupra modului de revenire la vechea administrație canonică a sfintelor mănăstiri și a principiului cenobitismului”, Cateheze și cuvântări, vol. I, Ormilia 1995, p. 57.

[4] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 3, Cateheze și cuvântări, vol. I, p. 187.

[5] Idem, cap. 48, p. 182.

[6] Idem, cap. 41, p. 179.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 22, 4 PG 31, 1409.

[8] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 41, p. 205.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 18, 2 PG 31, 1381-1384.

Sursă text: teofanmada.ro

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Tâlcuiri la canoanele monahale” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

talcuiri-la-canoanele-monahale-emilianos-simonopetritul

Anunţăm pe toţi iubitorii cuvintelor de-Duh-însuflate ale Părintelui Emilianos Simonopetritul apariţia, la începutul lunii iunie, a unui nou volum: „Tâlcuiri la canoanele monahale”.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/eW2xlW ]

« Deşi canoanele din acest volum au o vechime de mai bine de 1500 de ani, ele îşi dovedesc actualitatea prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, care explică în mod amănunţit organizarea vieţii de obşte a unei mănăstiri din zilele noastre, respectând principiile Părinţilor de odinioară, pentru a trăi în acelaşi duh cu ei ».

Sursa: Editura Sfântul Nectarie

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie