Category Archives: Emilianos Simonopetritul

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume?

Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos.

Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!

Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi.

Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20).

Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa.

Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii.

Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.

Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.

Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor.

Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune.

Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!

Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din clipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni.

Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire.

Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna.

Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfantul Nectarie, 2016

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
logo-librarie

Reclame

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română)

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română).

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie. Postate pe youtube prin râvna fraților de la Orthodox Teaching of the Elders pe al cărora canal veți găsi încă multe alte înregistrări, în special traduse în limba engleză.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)

Sursa Pemptousia.Tv / Traducere din greacă de Elena Dinu.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ieromonah Agapie Corbu – Conferința „Părintele Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească” (video)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Marţi, 21 februarie 2017, la ora 19:00 în sala C4 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor, Str. Haşdeu, nr. 45) l-am avut invitat pe părintele ieromonah Agapie Corbu, stareţul Schitului cu hramul “Buna Vestire” din Almaş, judeţul Arad.

Tema întâlnirii a fost intitulată: “Pr. Emilianos Simonopetritul şi povăţuirea sa duhovnicească”. Părintele Agapie a vorbit despre rugăciune în acest moment prielnic de pregătire pentru păşirea în Postul Mare.

Părintele Agapie a tradus şi s-a îngrijit de apariţia mai multor cărţi dintre care amintim: “Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuitor al Scripturii – o introducere în exegeza biblică patristică”, “Despre „Vieţile Sfinţilor” şi istoria Bisericii în Palestina şi Bizanţ în sec. V-VI”, “Talcuiri si Cateheze – Volumul II, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul” şi altele.

Nouă apariție din seria de autor Emilianos Simonopetritul: „Cuvântări mistagogice la sărbători” (Editura Sfântul Nectarie, 2016)

cuvantari-mistagogice-la-sarbatori-emilianos-simonopetritul

Cuvântări mistagogice la sărbători
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Editura: Sfantul Nectarie, 2016
Copertă tare /  376 pagini

Cuvintele Starețului Emilianos adunate în volumul de față cu titlul Cuvântări mistagogice la sărbători, alcătuiesc o livadă duhovnicească cu mult mai presus decât cea pământească. În această livadă vei găsi, iubite cititor, un povățuitor minunat pentru călătoria ta de-a lungul anului, un instrument al autocunoașterii, poate că uneori dureros, iar alteori nedureros, dar, întotdeauna, vindecător. Vei descoperi comorile iubirii lui Dumnezeu pentru om și te vei înnoi. Ți se va naște dorul de a lupta, de a le părăsi pe cele pământești, de a te înălța la cele cerești.

Cartea se poate comanda online de la linkul: goo.gl/HUojwE

Însemnătatea praznicului Schimbării la Față în viața monahului aghiorit, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

18 august 2006

De secole, în fiecare an, în ajunul praznicului Schimbării la Față, mai mulți monahi pleacă de la Marea Lavră cu animale de povară încărcate cu provizii, învelitori, veșminte, vase și cărți liturgice și urcă către ,,Muntele cel Sfânt” al Atonului, care se află la 2033 metri, deasupra norilor, unde se găsește un mic paraclis al Schimbării la Față a Domnului. Acolo, în ziua următoare, vor face priveghere mare de toată noaptea, așa cum se face la toate mănăstirile de la Sfântul Munte.

Urcând încet, încet, precum apostolii cu Iisus odinioară, pe ,,muntele înalt” (Matei 17, 1),  cântă imnuri ale înainte prăznuirii în ritmul dangătelor clopotelor de la gâtul catârilor: ,,Veniți să ne suim cu Iisus pe muntele cel sfânt…” [1]. Pe cale, monahi din diferite părți ale Sfântului Munte, dar și pelerini de toate neamurile se alătură lor, toată această suită asemănându-se evreilor de altădată care, împreună cu prozeliții, se adunau din toate părțile Palestinei pentru a merge să sărbătorească în ,,casa Domnului” din Sion: ,,Şi s-a veselit toată obştea lui Iuda şi preoţii şi leviţii, toată adunarea şi străinii care veniseră din ţara lui Israel şi locuiau în Iuda” (II Cronici 30, 25). ,, Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Psalm 121, 4).

top-4

,,Muntele cel Sfânt”, Athonul, care, când se înveșmântează în straie albe de zăpadă, când reflectă razele soarelui ori nu se poate zări din pricina norilor, a fost hărăzit să devină ,,Muntele Luminii”, pentru că vechiul cuvânt ,,aithón” înseamnă roșiatic, luminos, strălucitor. Vârful cel înalt al Atonului reprezintă ceva cu totul special pentru toți monahii aghioriți. Ei văd acest munte ca pe un ax central care unește cerul cu pământul, ca pe un turn prin care rugăciunile lor urcă la cer, ca pe ,,așternutul picioarelor Domnului”(Psalm 109, 1), locaș ales al Maicii Domnului ,,Pantanassa”, Maica Luminii. Numeroase icoane o înfățișează pe Maica Domnului în ceruri, deasupra vârfului acoperit de zăpadă al Atonului, întinzându-și peste lume omoforul, Sfântul Acoperământ al rugăciunii ei. Tot acolo, după o tradiție veche, monahii urcă din când în când, ca într-un pelerinaj, ca să se roage mai aproape de cer, ca să primească de la Dumnezeu vreo ,,veste” în clipele de cumpănă din viața lor.

01

Acolo, în secolul al X-lea, în ziua Schimbării la Față, ctitorul Mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, a văzut lumina lui Dumnezeu strălucind în chip de foc în timp ce liturghisea: ,,Dintr-o dată, o lumină nestăvilită ne-a orbit pe toți și pământul s-a zguduit și toți au căzut la pământ. Doar fericitul Eftimie, ca un stâlp de foc a rămas neclintit în fața Jertfelnicului”[2].

athos35

Patru secole mai târziu, Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o aură de lumină și de miresme dumnezeiești, ținând în brațele sale pe Domnul, l-a binecuvântat pe cuvios umplându-l de dumnezeiască bucurie[3]. Tot acolo, la câteva secole de la evenimentele acestea, care rămăseseră necunoscute, gheron Iosif (+1959), marele ascet și părintele adevărat al renașterii de astăzi a tradiției rugăciunii minții la Sfântul Munte, l-a întâlnit pe tovarășul său de nevoință, gheronda Arsenie (+1983), și a început lupta cea aspră a nevoinței pe muntele Atonului. Iar de pe vârful acestui munte, într-o zi, când îl cuprinsese deznădejdea, o rază de lumină s-a prăvălit din înalt și i-a pătruns în inimă. Și, de atunci, precum odinioară pe Tabor, mintea lui nu a încetat să rămână unită cu Iisus în inima sa[4].

athos kor

Există, de asemenea, o istorie conform căreia șapte asceți viețuiesc pe vârful muntelui, goi, neștiuți de nimeni, ducând astfel, mai departe, de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția tainică a ascezei și a theoriei, a vederii lui Dumnezeu. Mit sau adevăr, această istorisire arată exact locul central pe care îl ocupă ,,Muntele cel Sfânt” în conștiința și în viața aghioriților. De aceea, micul paraclis al Schimbării la Față de pe Athos și impunătoarea cruce de metal ce se găsește pe stânca îngustă, au o valoare simbolică deosebită și arată, ca două semne, unul îndreptat către cer iar celălalt către lumea de jos, cele două caracteristici ale comunității monahale, care înseamnă trăirea Crucii, participarea neîntreruptă și de bună voie la Pătimirile Domnului, fiind, în același timp, calea îndumnezeirii, o viață în lumina slavei eshatologice, pe care a descoperit-o Hristos, pentru o clipă, apostolilor săi, pe muntele Tabor.

Așa după cum Domnul a urcat pe munte ca să se roage (Luca 9, 28), luând cu Sine doar pe trei dintre ucenicii săi, la fel și monahii, părăsind cele lumești, trăiesc pe Athos în ,,isihie și rugăciune”, trăiesc aici și acum în lumina Schimbării la față. Pentru aceștia, Atosul este Taborul de odinioară, preînchipuire a Împărăției Cerurilor.

korifi in 2

Către sfârșitul Imperiului Bizantin, atunci când Sfântul Grigorie Palama, aghiorit și susținător al învățăturii despre dumnezeiasca lumină necreată s-a luptat cu umaniștii pentru apărarea isihaștilor și pentru sprijinirea învățăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului – adică a participării reale a acestuia la viața lui Dumnezeu prin intermediul harului necreat – tema Schimbării la Față și a naturii luminii de pe Tabor s-a aflat în centrul disputei. În toate scrierile lor, Sfântul Grigorie și cei ce gândeau asemenea lui, fac nenumărate referiri la acest eveniment dumnezeiesc și arată că Schimbarea la Față a Domnului, ca preînchipuire a propriei noastre îndumnezeiri, este, prin excelență, sărbătoarea monahismului, praznicul Sfântului Munte[5]. Timp de mulți ani, Sfântul Grigorie viețuise la poalele Atonului, la Marea Lavră iar mai apoi, ca isihast, la chilia Sfântului Sava aflată sus, pe munte[6]. Pentru acesta, ca și pentru fiecare monah aghiorit contemporan, Atosul se identifică cu Taborul și cu fiecare ,,munte al lui Dumnezeu”, acolo unde El s-a descoperit oamenilor. Pentru aceștia, Atonul este și muntele Sion, și muntele Sinai, și muntele Carmel, muntele Măslinilor dar și muntele Golgotei. Este asemănător tuturor ,,munților sfinți” unde Domnul ,,locuiește întru sfinții săi” (Psalm 150, 1) și în ,,dumnezeiască adunare” (Psalm 81, 1), asemenea muntelui Olimp din Bitinia, de unde au venit primii aghioriți, cu munții Látros și Gános, cu muntele Sfântului Auxentie, și cu toate centrele monahale cunoscute din Asia Mică, cu toți munții sfinți ai Greciei, și, în sfârșit, trebuie văzut în paralel cu muntele Olimp, sălașul celor 12 zei din mitologia antică. Se înrudește cu stâncile sfinte ale Meteorelor – acolo unde, pe cea mai înaltă stâncă, se găsește Mănăstirea Schimbării la Față – cu munții Peloponezului, ai Macedoniei, cu Carpații, cu munții din Serbia și Armenia, cu vechiul Ararat și cu Munții Caucaz, cu munții Rusiei și cu ,,Sfântul Munte cel Mic” al Sfântului Serafim din pădurea Sarovului. Cu Monte Cassino al Sfântului Benedict, cu Muntele lui Mercurie – adevărat turn de strajă al asceților din Calabria – și cu toți munții sfinți din Apusul ortodox. Așadar, Atosul se identifică cu toți acești munți care au devenit Tabor, pentru monahii din toate veacurile care ,,se strămută acolo asemenea păsărilor” (Psalm 10, 1).

korifi in 3

În această noapte, în paraclisul cel mic unde nu încap decât câțiva oameni – în timp ce ceilalți încearcă să se încălzească la focul ce va arde tot timpul afară – vocile psalților vor fi trâmbițele Bisericii, care vestesc lumii lumina cea veșnică.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Sursa: pemptousia via „Trăirea Schimbării la Față în viața monahului aghiorit” – fragment – din volumul „Schimbarea la Față”, Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, ed. Akrítas, p. 121-125.

Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

chrismon

Principii de viață monahală după învățătura Starețului Emilianos de la Simonopetra

Ieromonah Macarie Simonopetritul [1]

Starețul Emilianos a fost în ultimii ani unul din principalii responsabili ai reînnoirii vieții monahale pe Muntele Athos și în Grecia în general.

Strălucirea învățăturii sale a devenit evidentă din momentul în care s-a îmbolnăvit (1995), odată cu publicarea cărților, care sunt transcrieri ale învățăturii sale orale pe care a dat-o timp de douăzeci de ani comunității noastre de la Simonos Petra și de la Ormilia. Anterior, era considerat ca fiind un stareț bun și un predicator strălucit, dar puțini oameni, cu excepția familiei noastre duhovnicești, puteau să intuiască profunzimea viziunii sale asupra monahismului.

Această viziune nu era consecința studiilor teoretice, deși încă din copilărie urmase școala Sfinților Părinți ai Bisericii, ci era mai curând expresia experienței sale personale, a întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Schiță biografică

Hrănit din evlavia tradițională a grecilor Asiei Mici, în special de către bunicii săi, care s-au refugiat în 1924 din Iconia, Starețul Emilianos a crescut în Atena, frecventând mediul organizațiilor religioase influențate de pietatea occidentală, care dețineau pe atunci aproape întreg monopolul activităților pastorale ale Bisericii Greciei, și a manifestat de foarte tânăr talent în catehizarea și îndrumarea tineretului. Ajuns la vârsta studiilor uniersitare, după ce a studiat pentru scurt timp la Facultatea de Drept, studii care îi vor folosi ulterior în organizarea mănăstirilor, a urmat studii de teologie la Universitatea din Atena. La sfârșitul studiilor a fost hirotonit preot, în 1961, de către episcopul Dionisie de Trikala, care fusese inițial călugăr la Marea Lavră a Sfântului Munte, și care dorea să dea un nou elan monahismului de la Meteora, care se afla în declin peste tot în Grecia postbelică.

emilianos_01Tânărul preot s-a așezat imediat în mănăstirea aproape abandonată a Sfântului Visarion, zisă Doussikon. Acolo s-a simțit dezorientat, fără îndrumător și lipsit de inspirație pentru a-și începe viața călugărească, și și-a exprimat durerea în nopți de rugăciune, ținând moaștele Sfântului Visarion, făcătorul de minuni. Într-o noapte, pe când se afla în pragul disperării, chilia sa a fost luminată de o lumină care nu provenea din nicio sursă vizibilă. Inima și întreaga sa ființă i s-au umplut de această lumină necreată și a căzut în extaz, astfel încât atunci când a intrat în biserică, a îmbrăcat veșmintele și a început Liturghia, nu știa dacă se află în cer sau pe pământ, deoarece era transportat la un alt nivel al vieții. Această Liturghie, pe care nu a uitat-o niciodată, a devenit baza vieții sale ulterioare și a învățăturii sale. Ulterior, de fiecare dată când săvârșea Sfânta Liturghie, ca o veritabilă mistagogie, se putea simți că se afla în extaz, că se găsea într-o altă realitate. A asista la o asemenea Liturghie era cu adevărat o experiență bulversantă, care pentru mulți dintre noi a devenit motivul vocației noastre monahale.

 După această experiență, tânărul ieromonah devenise alt om, dobândise în câteva clipe o asemenea experiență a lui Dumnezeu, manifestat în slava Sa, încât răspândea această slavă divină în întreg comportamentul și cuvintele sale. Fiind deja înzestrat cu darul învățării, cuvântul său a dobândit o forță de atracție extraordinară, încât la puțin timp după ce a devenit stareț la marea mănăstire a Schimbării la Față de la Meteora, a creat o mișcare de entuziasm pentru viața duhovnicească în rândul tineretului din regiune. Astfel au început să se organizeze cele două comunități ale noastre, care erau formate din tineri și tinere care îl vedeau pe Stareț ca modelul de urmat și părintele ale cărui tandrețe și învățătură erau garanția drumului lor pentru a-L întâlni pe Hristos.

Treptat, în timpul anilor în care fusese singur la mănăstire, șia îmbogățit experiența prin studierea intensă a textelor fundamentale ale Tradiției, ale Sfinților Părinți și ale tipicelor mănăstirești, astfel încât viața sa mistică să poată deveni sursa unui nou elan dat monahismului.

Viziunea sa referitoare la monahism este prin urmare, consecința experienței slavei lui Dumnezeu care se descoperă în rugăciunea nocturnă și în cursul Sfintei Liturghii. Aceste trei puncte vor fi axele învățăturii sale.

Mănăstirea ca Biserică

Pentru Starețul Emilianos, fiecare mănăstire este o descoperire a tainei Bisericii în deplinătatea sa. Se identifică cu Biserica. Acesta spunea:

„Viața monahală este o viață universală, căci este viața în Biserică, este o viață care pornește din Biserică, sfârșește în Biserică și care este ea însăși Biserica”[2].

„Obștea constituie tocmai locul de întâlnire a sufletelor care au același cuget și care și-au propus ca scop al vieții lor practicarea poruncilor evanghelice”[3].

emilianos_02Spunea de asemenea:

„Obștea nu este o coabitare rece a indivizilor izolați, ci apropierea sufletelor, drumul comun al persoanelor reunite într-un singur Trup, trăind într-o intensă dragoste fraternă …, neavând decât o singură inimă și un singur suflet…”[4].

O mănăstire ortodoxă nu s-a limitat niciodată la o organizație instituțională. Aceasta rămâne întotdeauna un eveniment harismatic și eshatologic, este imaginea Bisericii și pregustare a Împărăției cerurilor.

„Faptul de a locui împreună, în realitatea sa cotidiană și dincolo de ceea ce se vede, este numit adunare sfântă și Biserică. Unită în inima sfinților, aceasta este cortul lor viu și tronul lui Dumnezeu, care ne-a apărut nouă și care sălășluiește în noi”[5].

În special în timpul slujbelor, care sunt o imagine a doxologiei continue a îngerilor, dar de asemenea în toate activitățile obștii, mănăstirea este o cetate cerească, iar rolul părintelui duhovnic este acela de a face reală această dimensiune, devenind el însuși omul care trăiește în veacul ce va să fie, fără să fie distras de grijile materiale inerente slujirii sale.

Obștea

Reuniți în jurul lui Hristos, care este prezent în mijlocul lor, monahii sunt uniți nu printr-o afecțiune umană sau sentimentală, ci prin legătura comuniunii sacramentale și fraterne. Pe când lumea nu oferă decât coexistența indivizilor, care de cele mai multe ori sunt în concurență unii cu alții pentru dobândirea puterii, banilor sau a slavei deșarte, mănăstirea cultivă „persoane”, care își găsesc plenitudinea în comuniunea fraternă „în același loc” (cf. F. Ap. 2, 1): tinzând toate spre același scop. Criteriul progresului duhovnicesc va fi deci sporirea în iubire, în aceptarea celuilalt, în respectul fratelui și nu în satisfacerea egoismului.

În timp ce viața isihastă poate să ascundă multe înșelări sau dorințe de a ne plăcea nouă înșine, dacă nu este controlată prin ascultarea de un bătrân experimentat și de discernământ, care se dobândește după mulți ani de asceză, viața de obște, atunci când rămâne deschisă acestei dimensiuni a dezvoltării armonioase a persoanelor, oferă garanția experienței Bisericii. Din acest motiv, unul din marii isihaști ai timpului nostru, părintele Efrem de la Kanounakia, obișnuia să spună: „Am petrecut 60 de ani ca pustnic în pustia Sfântului Munte, dar cred în obște!”.

emilianos_03Viața comunitară are avantajul de a permite fiecăruia dezvoltarea darurilor personale în legătură cu ceilalți și de a concura astfel la edificarea întregului Trup al lui Hristos, și aceasta permite de asemenea împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, ceea ce ar fi imposibil unei persoane singure.

Criteriul autenticității frăției monahale este, conform Starețului Emilianos, iubirea frățească, care nu se exprimă prin multe cuvinte, ci prin respectul reciproc și recunoașterea celuilalt în unicitatea și identitatea sa. Așa cum a subliniat Ava Isaia, căruia Starețul i-a făcut un comentariu lung și luminos, călugării trebuie să-și dea toată silința pentru a nu răni cu nimic conștiința fraților.

Acest principiu îl accentuează de asemenea în Regulamentul mănăstirii Ormilia, care este chintesența învățăturii sale

„Inima fiecăruia trebuie să fie deschisă, plină de simplitate, de sinceritate și de tandrețe”[6].

O dimensiune fundamentală a vieții unei comunități monahale este deci reprezentată de acest efort de a cultiva dragostea în raporturile reciproce. Aceasta era de asemenea tema frecventelor adunări pe care le convoca Starețul, și în cadrul cărora pornea de la evenimente din viața cotidiană – care puteau fi neînsemnate în ele însele – pentru a ne reaminti de aceste principii.

Cugetul comun

Această comuniune a comunității bisericești care este mănăstirea se exprimă în principal prin cugetul său comun, prin scopul său comun și unitatea de gândire. Starețul reamintește că într-o frăție unde există păreri particulare sau voință proprie, vor apărea în mod necesar tensiuni, dezacorduri și se vor crea tabere opuse. În asemenea condiții monahii nu vor mai putea privi spre cer fără să fie distrași, se vor diviza și într-o zi obștea se va dizolva.

Acest cuget comun nu se dobândește însă o dată pentru totdeauna, dar trebuie să fie permanent cultivat și înnoit, și acesta este rolul principal al starețului sau al stareței.

Starețul și binecuvântarea lui Dumnezeu

Starețul – egumenul sau egumena – deține în mijlocul obștii călugărești locul lui Hristos în mijlocul Apostolilor, nu din cauza virtuții sale personale – deși și aceasta joacă un rol important – ci datorită tainei Bisericii. Slujirea sa este „taină”, după cum este și cea a episcopului în Biserica locală. Rămâne un om cu slăbiciuni, dar ocupă „locul lui Dumnezeu”, este „chip al lui Hristos”[7], este o icoană vie și din acest motiv, semnele de respect pe care le manifestă monahii nu sunt formale, ci exprimă taina care se împlinește în adunarea monahală.

emilianos_04Starețul Emilianos a acordat o importanță excepțională rolului starețului sau stareței, până într-acolo încât poate fi greșit interpretat, crezându-se că favoriza cultul personalității. Însă nu o făcea deloc! Avea conștiița deplină a fragilității personale a superiorului, dar voia să accentueze caracterul tainic și divin al relațiilor sale cu monahii.

Toate în mănăstire trebuie să aibe loc cu binecuvântarea Starețului, căci aceasta este garanția binecuvântării lui Dumnezeu.

„Binecuvântarea părintelui duhovnicesc sau a egumenului este forța susținătoare a obștii, care abolește voia proprie, care împărtășește cuvântul și judecata lui Dumnezeu și care asigură unitatea”[8].

Atunci când monahul primește binecuvântarea starețului, aceasta este o comuniune cu voia lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Relația dintre stareț și ucenic, plină de încredere reciprocă, este deci un mister divin, care devine loc al acțiunii Duhului Sfânt. Atunci când călugărul merge înaintea starețului pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a-și descoperi gândurile, pentru a-și exprima posibilele sale dificultăți, dar și pentru a-i vorbi despre bucuriile și harurile pe care i le dă Dumnezeu, nu se apropie de el ca de un om, ci se prezintă în fața lui ca înaintea tronului lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și încredere, căci știe că este iubit și înțeles.

Slujirea cuvântului

Cu excepția sarcinilor sale administrative, starețul este înainte de toate, părintele duhovnicesc al obștii. Această paternitate o exercită în principal prin slujirea cuvântului și a îndumării sufletelor.

Conform vechii tradiții monahale, care se păstrează în Muntele Athos și în Grecia, în general, starețul este în mod normal părintele duhovnic al tuturor călugărilor din obștea sa. Această îndrumare spirituală nu se limitează la mărturisire căci, în marile mănăstiri, această sarcină poate fi delegată altor duhovnici, dar întotdeauna starețul va fi cel care va decide direcțiile principale ale vieții monahului, canonul său de rugăciune, slujirea (diaconia) sa, tipul de relație pe care îl va avea cu frații și cu lumea exterioară, etc. Această relație trebuie să fie dinamică și să însoțească progresul călugărului, să îl susțină în încercări și să fie pârgia care să îl ridice la cer. Starețul este un „antrenor al sufletelor”, care îi întărește pe monahi în lupte vitejești.

Această slujire a cuvântului și a pedagogiei spirituale o exercită pe de o parte în discuțiile particulare regulate cu monahii, dar de asemenea în catehezele comune, pe care le poate susține mai mult sau mai puțin regulat (în sinaxe). Părintele Emilianos avea obiceiul să spună că o mănăstire căreia îi lipsește cateheza vie și care se mulțumește cu simpla observare a Tipicului, este condamnată la decădere morală și moarte spirituală.

emilianos_05Această cateheză nu este însă un învățământ teoretic. Obiectivul ei nu este de a transmite cunoștințe care sunt necesare, dar pe care monahii le pot dobândi prin lecturile lor. Este vorba de a le oferi un cuvânt viu care să constituie energia dinamică a vieții obștii, care să trezească entuziasmul monahilor, amintindu-le de motivele pentru care au renunțat la lume și perspectiva eternității care se deschide înaintea lor.

Această cateheză este deci nervul care animă obștea, în funcție de starea ei reală, pe care doar starețul o poate judeca, în măsura în care păstrează contactul personal cu fiecare dintre călugării săi.

Ascultare și libertate

Ascultarea este desigur prima virtute a monahului și tema principală a învățăturii Sfinților Părinți despre monahism. Dar această ascultare călugărească nu are nimic de a face cu o simplă disciplină sau cu o supunere față de ordinele date.

Călugărul trebuie să asculte fără să cârtească nu numai de stareț, dar și față de oricare frate învestit cu autoritate, chiar dacă este mai tânăr decât el, ceea ce adesea este dificil. Prin renunțarea la ideile sale, care pot fi de altfel juste și rezonabile în ele însele, arată că împărtășește „cugetul” obștii.

Ascultarea se exercită mai ales în muncile comune, dar de asemenea în toate celelalte activități. Ea îi permite de a se elibera de părerile sale personale și de „cugetele” sale. De aceasta este considerată temelia rugăciunii lipsite de distragere și avea o importanță considerabilă la Părinți precum Starețul Iosif Isihastul (1959), care era sub acest aspect de o rigoare implacabilă față de ucenicii săi.

Monahul se bucură în slujrea fraților, dar lucrarea sa principală rămâne rugăciunea, atât liturgică cât și personală, căci prin rugăciune exprimă dorul de Dumnezeu.

Rugăciunea liturgică

Cultul liturgic este centrul vieţii mănăstirii, care este înainte de toate o „adunare liturgică permanentă”. În Sfântul Munte şi în multe mănăstiri, biserica se găseşte în centrul clădirilor monahale, şi din aceasta încep toate activităţile pentru a reveni în aceasta.

În cadrul cultului monahii nu găsesc doar comuniunea sacramentală în Trupul lui Hristos, ci şi împlinirea speranţei lor: „Biserica este locul visurilor noastre”, ne spunea frecvent Stareţul.

Viaţa liturgică, deşi este primordială şi constituie fundamentul, nu este însă singura activitate a mănăstirii şi trebuie să se armonizeze cu celelalte slujiri, care dobândesc un caracter liturgic, în conexiune cu cultul (de exemplu, bucătăria).

Stareţul sublinia adesea că slujbele trebuie să determine entuziasmul monahilor. Acestea sunt o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să menţină în celebrarea lor caracterul eshatologic al bucuriei şi încântării în faţa Domnului venit în slavă. Acesta este motivul pentru care insista ca la slujbe să cânte corul şi nu cântăreţi izolaţi, monofonic.

Rugăciunea personală şi privegherea

emilianos_06Dacă slujbele sunt fundamentale pentru viaţa mănăstirii, trebuie de asemenea să ajute viaţa personală a monahilor, şi se cuvine ca fiecare, în cadrul obştii, să îşi cultive relaţia personală cu Dumnezeu şi căutarea „singurului lucru de folos”. Chilia monahului este locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Este „cuptorul Babilonului” în care va fi încercat de focul gândurilor, dar care va deveni, cu ajutorul Domnului, un adevărat sanctuar, „locul lui Dumnezeu şi poartă a cerului”, de unde va vedea, asemenea Patriarhului Iacov, scara care duce la cer (cf. Gen. 28, 12).

Chilia monahală nu este un loc de odihnă, ci arena luptei spirituale şi în mod normal nu ar trebui să amintească de nimic din această lume.

În timpul lungilor ore ale nopţii, care sunt cele mai favorabile acestei întâlniri zilnice cu Dumnezeu, monahul trebuie să exprime în cel mai bun mod posibil dorul său după Dumnezeu: prin studiul Sfintei Scripturi sau al Sfinţilor Părinţi, unit cu rugăciunea, prin metanii, prin citirea de rugăciuni dar în special a rugăciunii inimii, prin chemarea numelui lui Iisus, care va deveni bucuria sa. Atunci va putea să fie încercat în lupta contra distragerii atenției și a gândurilor viclene, a somnului și lâncezelii. Își va putea arăta lui Dumnezeu neputința sa, implorându-L pe Domnul să îi vină în ajutor.

Întunericul lăuntric, confuzia gândurilor, eventualitatea dificultate chiar de a spune Rugăciunea lui Iisus vor deveni pentru acesta o experiență a „luptei cu Dumnezeu” și aceste dificultăți îi vor aduce bucurie, independent de simțirea sau nu a prezenței lui Dumnezeu în aceste momente dureroase ale luptei. Este bucuria luptei eroice, care se laudă chiar și pentru înfrângerile sale.

Iar atunci când vine clipa pentru a merge la biserică pentru slujba de dimineață, pentru a cânta cu ceilalți frați, monahul aleargă cu căldură, plin de această experiență tainică, care va fi hrană pentru întreaga obște, confirmând faptul că într-o mănăstire nicio zi nu seamănă cu alta și că ascensiunea este permanentă.

Cultul divin în biserică este deci însuflețit și îmbogățit de experiența nevoinței nocturne a fraților care, în sânul obștii, au de asemenea posibilitatea să guste experiența adevăraților isihaști. Și, pe parcursul zilei, relațiile lor reciproce în ascultările mănăstirii, vor oferi multiple ocazii de a dovedi autenticitatea experienței rugăciunii lor nocturne. Și în mod reciproc, bucuria comuniunii fraterne îi va oferi monahului puterea de a suporta, cu harul lui Dumnezeu, eventualele dificultăți pe care le-ar putea întâlni în viața de obște.

Bucuria

emilianos_07Criteriul infailibil care îi permite monahului să înțeleagă dacă sporește realmente în Dumnezeu este bucuria, care îi va umple inima, chiar în ciuda dificultăților și a încercărilor. Este o bucurie plină de certitudinea că se află pe calea cea bună deschisă de sfinți, și că în ciuda slăbiciunii sale, este susținut de harul lui Dumnezeu. Este bucuria care îl face să exclame împreună cu Psalmistul: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1). Starețul Emilianos ne asigura că nu conferea tunderea în monahism unui novice dacă acesta nu dovedea o asemenea bucurie, care se dobândește după încercările de a se acomoda vieții de mănăstire și când s-a eliberat de toate legăturile care îl țineau lipit de lume. Voia ca mănăstirea să fie un ansamblu de oameni liberi și veseli, care să simtă că se găseau deja în cer în comuniune cu toți sfinții.

Sinteză între isihasm și viața de obște, cenobitică

Așa cum am menționat la început, deși avea o cunoaștere aprofundată a teologiei patristice privitoare la sfârșitul ultim al omului care trăiește în Hristos, Starețul Emilianos nu era un ideolog. Tinzând cu întreaga sa ființă spre Hristos, care ne este dat în Biserică, fără să își cruțe nici trupul, nici timpul, cu prețul unei asceze extreme, Hristos era totul pentru el, iar noi aveam conștiința deplină că Domnul însuși era Cel care vorbea prin el și ne invita să-L urmăm.

Învățătura sa duhovnicească și principiile după care organiza cele două comunități ale noastre, erau expresia unei experiențe, a unei viziuni a tainei vieții monahale ca desăvârșire a vieții evanghelice. Înțelesese din experiență că cheia învățăturii Sfinților Părinți privitoare la viața monahală se găsea exact în această relație organică și intimă între comunitatea fraternală pe care o oferă obștea și nevoința isihastă a rugăciunii, lucruri care au fost adesea separate în două forme instituționale deosebite în decursul îndelungatei istorii a monahismului ortodox. Viața într-o mănăstire care oferă o asemenea sinteză – desigur întotdeauna imperfectă – poate deveni scena unor nevoințe eroice pentru Dumnezeu și ocazia unui progres constant spre Împărăția care va să vină.

În concepția Starețului Emilianos, oamenii care văd o mănăstire ar trebui să zică: „Iată împreuna locuire a lui Dumnezeu cu oamenii!”. Este o „cetate” unde totul este pregătit pentru unirea nupțială a locuitorilor săi cu Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca omul să devină în El fiu al lui Dumnezeu. Este de asemenea un fel de laborator, unde condițiile de viață sunt izolate de lume, pentru a se ajunge la experiența transformării oamenilor trupești în ființe spirituale și în profeți ai Noului Testament, care să anunțe lumea că promisiunile Evangheliei nu sunt utopice ci reale și astăzi. Aceștia sunt purtători de Dumnezeu, trăiesc împreună purtați de energia divină a dragostei și înțeleg zi după zi că au găsit „mărgăritarul de mult preț”, „comuniunea unei vieți desăvârșite”[9].

Traducere din neogreacă diac. Florin Toader Tomoioagă

[1] Conferință susținută de Preacuviosul Părinte Macarie Siminopetritul în cadrul manifestărilor „Doxologia – comuniune și filantropie” organizate de Arhim. Teofan Mada în data de 17 octombrie 2015.

[2] Arhimandritul Emilianos, „Viața monahală”, Cateheze și cuvântări, vol. II, Ormilia 1998, p. 132.

[3] Arhim. Emilianos, „Studiu asupra modului de revenire la vechea administrație canonică a sfintelor mănăstiri și a principiului cenobitismului”, Cateheze și cuvântări, vol. I, Ormilia 1995, p. 57.

[4] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 3, Cateheze și cuvântări, vol. I, p. 187.

[5] Idem, cap. 48, p. 182.

[6] Idem, cap. 41, p. 179.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 22, 4 PG 31, 1409.

[8] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 41, p. 205.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Ασκητικαί Διατάξεις, 18, 2 PG 31, 1381-1384.

Sursă text: teofanmada.ro

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Tâlcuiri la canoanele monahale” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

talcuiri-la-canoanele-monahale-emilianos-simonopetritul

Anunţăm pe toţi iubitorii cuvintelor de-Duh-însuflate ale Părintelui Emilianos Simonopetritul apariţia, la începutul lunii iunie, a unui nou volum: „Tâlcuiri la canoanele monahale”.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/eW2xlW ]

« Deşi canoanele din acest volum au o vechime de mai bine de 1500 de ani, ele îşi dovedesc actualitatea prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, care explică în mod amănunţit organizarea vieţii de obşte a unei mănăstiri din zilele noastre, respectând principiile Părinţilor de odinioară, pentru a trăi în acelaşi duh cu ei ».

Sursa: Editura Sfântul Nectarie

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

carte-emilianos-ioanichie-balan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

carte-macarios-ioanichie-balan

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

carte-kapsanis-ioanichie-balan

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Iacob, ruda Domnului (23 octombrie), Arhim. Emilianos Simonopetritul

Sf. Iacob, ruda Domnului2

După cum știți, Sfântul Iacob a fost fiul tâmplarului Iosif și prin urmare, frate cu Hristos. Era atât de ales, atât de drept și de sfânt încât iudeii se simțeau inferiori, nefericiți că nu exista altul în neamul lor, precum Iacob. Astfel, pentru că acesta îi critica aspru deoarece nu L-au primit pe Hristos ca Messia, din revoltă și invidie, l-au urcat pe aripa templului și l-au aruncat de acolo, însă el nu a murit. Au alergat atunci cu răutate și l-au ucis.

Pentru noi are importanță nu numai faptul că era superior pentru credința sa, pentru virtutea și realizările sale jertfelnice, ci și faptul că era de o mare noblețe. Am putea spune că era un model de noblețe socială, arătând adică, felul în care să stabilim relații cu oamenii, cum să îi stăpânim și cum să ne supunem lor. De asemenea, cum să fim iubiți, cum să fim o icoană, un cort, o casă, o inimă, o iubire. Deoarece era atât de fin, atât de nobil, atât de dulce, nu se găsea un om în Biserica din Ierusalim care să nu îl iubească și să nu aibă încredere în el. Dumnezeu vrea ca în viața de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubescă ceilalți și să ne găsească plăcuți. Să poată relaționa cu noi, să-și spună bucuria, tristețea, problemele. Să simtă că suntem inimi ce trăim una alături de cealaltă și că ne putem ajuta unul pe celălalt.

Deși existau multe probleme în perioada apostolică, nimeni nu avea neînțelegeri cu Sfântul Iacob. Dimpotrivă, și pe cei care erau dezbinați – dezbinarea este un vierme care pătrunde pretutindeni; chiar și în paradis a pătruns!- Sfântul Iacob îi unea. Amintiți-vă că Biserica primară, după percepția omenească, risca să se dizolve împreună cu lucrarea Mântuitorului Hristos. Însă, nu era cu putință ca aceasta să fie distrusă, căci Dumnezeu a găsit oameni și astfel a fost salvată acea binecuvântată conjunctură creată de răstignirea și învierea lui Hristos.

După cum știți, exista un conflict între creștinii din rândurile iudeilor și cei din rândurile elinilor; ei nu puteau conviețui. Influențele, ale unora din partea legii, ale celorlalți din partea educației eline, le provocau neîncetat dificultăți în cadrul comunității. Cine i-a reunit? Sfântul Iacob, care în final a reușit să convoace Sinodul Apostolic pe care l-a și prezidat. Nici un alt apostol nu l-ar fi putut prezida căci acesta știa să tempereze inimile oamenilor, să înțeleagă duhurile și să ajute credincioșii fără a jertfi esența.

Sf. Iacob, ruda DomnuluiEste, de asemenea, cunoscut că l-a împăcat și pe Petru cu Pavel. Relația lor ajunsese la paroxism. Apostolul Pavel voia să meargă la Ierusalim. Întârziase însă pentru că se temea că nu va fi primit. Îl considerau aproape păgân căci nu ținuse rânduiala legii. Inima lor era plină de suspiciune la adresa lui. Pe de altă parte, Petru, al cărui caracter îl cunoaștem din faptele vieții lui, era un om spontan și s-ar fi năpustit asupra apostolului Pavel, pe care îl verificase în Antiohia din acest motiv. Sfântul Iacob i-a împăcat.

Sfântul Iacob era foarte sărac. Cel mai sărac om al acelei perioade. Nu purta haine scumpe ci o cămașă ușoară și mergea desculț. Iar aceasta era o înfățișare pe care evreii nu o puteau înghiți. Era și un mare atlet! Primul la îngenuchieri! Genunchii săi ajunseseră ca ai cămilei- plini de bătături. Atât e mult lucra ziua și noaptea! Ziua pentru inimile oamenilor iar noaptea, înaintea lui Dumnezeu.

Așadar, Sfântul Iacob ne-a dat premisele rafinamentului, ale nobleții și ale structurilor sociale ale vieții omenești, pe care le întâlnim mai ales în cea mai veche și mai organizată formă de soicietate- comunitatea monahală.

Fragment din Omilia Părintelui Emilianos Simonopetritul, Larnaca – Cipru, 23 octombrie 1988

Foto: Două reprezentări aghiorite ale Sfântului Iacob, ruda Domnului (sus – Theofan Grecul, jos – medalion – Manuil Panselinos)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Gheronda Emilianos Simonopetritul [singurul interviu filmat, traducere în limba română]

Gheronda Emilianos Simonopetritul [singurul interviu filmat, traducere în limba română]. Traducere din limba greacă de Elena Dinu

Interviul cu Părintele Emilianos Simonopetritul este fragment dintr-un documentar mai lung – „Athos, 1000 de ani ca o singura zi” – A Thousand Years are as One Day

Gheronda Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul este unul din marii părinţi duhovniceşti contemporani, care au revigorat viaţa duhovnicească a ultimelor decenii. Din anul 2000, fiind foarte bolnav, s-a retras la ctitoria sa, Sfântului Așezământ al Bunei Vestiri – Mănăstirea Ormylia, metoc al Mănăstirii Simonopetra.

 

Părintele Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul ne sfătuieşte

arhim. Emilianos, Simonopetras

  • Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.
  • Iubirea constă în putinţa de a da bucurie celuilalt, de a mă lipsi pe mine pentru ca celălalt să aibă mai mult; de a mă jertfi pe mine pentru ca celălalt să se simtă confortabil, să simtă siguranţă în viaţa sa.
  • Dumnezeu vrea ca în viaţa noastră de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubească ceilalţi şi să ne simtă bucuroşi. Să poată comunica cu noi, să spună bucuria lor, tristeţea lor, problemele lor. Să simtă că suntem inimi ce trăiesc aproape una de alta şi că ne putem ajuta unul pe altul.
  • monahi-rugaciune-athosSă îl îngăduim deci, pe celălalt, aşa cum este. Unul mă va insulta; desigur. Altul mă va lăuda; desigur. Unul îmi va oferi o jumătate de pahar cu apă; desigur. Să nu ne amestecăm în viaţa altuia. Numai atunci când ne vor cere dragostea, să o dăm aşa cum o dă Dumnezeu „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Să păstrăm „unitatea Duhului”, adică credinţa sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea fac subiectul luptei noastre pe care o iubeşte Dumnezeu…
  • Aşa cum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au strâns mulţime de peşti, a spus Ioan lui Petru – „Domnul este!”, aşa şi noi, când întindem mrejele rugăciunii, putem repeta – „Domnul este!” cu toată convingerea, căci ne încredinţează biserica noastră că acolo se află El. Iată-L! Prezent Însuşi Dumnezeu! Dar, pentru ca prin rugăciune, credinciosul să se ilumineze şi să strălucească prin prezenţa Domnului, trebuie să fie atent ca însăşi viaţa lui să se asemene celei aflate în armonie cu Dumnezeu. Dacă îl doreşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu. Să tindă să scape de mizeria umană şi de nenorocire, să se întărească prin puterea cea sfântă, să lucreze, să devină vas încăpător al sfintelor harisme. Încă, să dorească curăţirea lui de tot păcatul, încredinţat de cuvântul adevărului că aceasta este cu putinţă. Cu dorinţa lui autentică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu să ajungă la nepătimire şi desigur să devină cu totul asemenea lui Dumnezeu.
  • … Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, aşa să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului. Trebuie să fim veseli. Când ne obişnuim să ne rugăm, ni se dăruieşte bucuria lui Hristos, şi încă din plin. Dacă atunci când te rogi te întristezi, dacă te mâhneşti, ceva înlăuntrul tău nu merge bine. Să te cercetezi cu atenţie căci caracterul omului exercită o mare influenţă.
  • vechi desen simonopetraMonahismul este o comunitate în toată regula, o sinaxă. În mănăstire nu suntem indivizi şi simple nume, ci, împreună alcătuim o inimă, un trup. Nu ne deosebim. Şi după cum mănăstirile, de cele mai multe ori, au mai mulţi monahi şi mai puţine chilii, unul se află aproape de celălalt şi respiră iubirea inimii lui. Toate câte sunt în monahism sunt întocmite după modelul ceresc. Biserica ia aceste modele şi e oferă credincioşilor, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi.
  • Lumea crede că atunci când cineva merge la mănăstire, pleacă din societate şi se sălbăticeşte. Spun asta pentru că nu cunosc faptul că monahii sunt cei mai sociabili oameni. Să ştiţi că nimeni nu poate deveni monah dacă nu este sociabil, dacă nu poate relaţiona cu oamenii şi înfrunta toate dificultăţile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să întemeieze o familie, nu poate să devină nici monah. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa sa. Mănăstirea nu e un loc de refugiu. Aşadar, monahul poate realiza toate acestea, pe care le iubeşte, nu le tăgăduieşte, nu le judecă, nu le dispreţuieşte, dar îşi doreşte ceva mai mult..
  • Căsătoria este o cale; începe de pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o angajare, o legătură cu Hristos, ce ne încredinţează că vom ajunge cândva în cer…
  • Mai presus de iubire, de soţul sau soţia ta, de întâmplările de zi cu zi, să-ţi aminteşti că eşti hărăzit cerului, că ai păşit pe calea care trebuie neapărat să te ducă acolo. Mirele şi mireasa îşi unesc mâinile, preotul le ţine pe ale amândorora şi înconjoară masa dănţuind şi psalmodiind. Aceasta înseamnă că nunta este călătoria ce se va încheia în cer, în veşnicie.
  • În taina cununiei pare că se unesc două persoane. Nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, femeia se căsătoreşte cu bărbatul iar împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină şi tot trei rămân de-a lungul vieţii.
  • Toate cele ce se folosesc la oficierea slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri ce arată că acolo este Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, înţelegi că a venit cineva. Nu îl vezi dar ştii. Te trezeşti dis-de-dimineaţă şi vezi orizontul roşu la răsărit. Va ieşi, spui, în curând, soarele..
  • Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, când îţi vezi necazurile şi toate din casa ta, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. Este ca şi cum ai auzi paşii Lui, ca şi cum ar veni, ca şi cum ar urma să îi auzi acum şi vocea. Toate acestea sunt umbre care arată că Hristos este cu noi. Este adevărat că datorită preocupărilor noastre nu Îl simţim prezent dar Îl vedem în umbre şi suntem siguri că este cu noi. Viaţa noastră este de acum împreună cu Hristos…

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
după Μοναχική Έκφραση | Ιερά Μονή Αγίου Νεκταρίου, t
extul sursă pdf, nr. sept.-oct. 2008, pag 26- 28.
Foto: Arhiva LD.
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (13)

„Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America”, interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Maica Emiliani, Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Maica Emiliani, Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia
(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

Maica Emiliani, in prezent stareţă la Mănăstire Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC

Maica Emiliani, in prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente. Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Atonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus („Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

Parintii Sofronie Saharov si Emilianos Simonopetritul

Parintii Sofronie Saharov si Emilianos Simonopetritul

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ): „Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie.

Sursa: stnina.org. Traducere din limba engleză de Elena Dinu.
Se va prelua cu menţionarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

O experiență marcantă a Părintelui Emilianos Simonopetritul, trăită în urma unei profunde crize spirituale, pe care părintele o povestește referindu-se la ”un oarecare monah”

Staretul Emilianos Simonopetritul

Despre un oarecare monah,
Omilie, Drama, 24 apr. 1983

Îngăduiți-mi să vă spun  despre un oarecare monah, pe care l-am cunoscut și care – ca toți cei ce întâmpinăm atâtea greutăți – traversa o perioadă hotărâtoare în mănăstirea lui; cumplite zile! Îi aprinsese creierul răul vrășmaș și forțe potrivnice voiau să-l ”arunce” din vrednicia monahicească, să-l transforme într-un căutător de așa-zis adevăr. Sufletul lui gemea ca valurile înspumate și căuta scăpare din dificultăți. Își amintea când și când de rugăciunea lui Iisus, dar aceasta răsuna  foarte slab, deoarece nu credea în ea. Împrejurările nu-l ajutau deloc – îi erau potrivnice. Cumplit de nefericit devine omul când e copleșit de probleme! Cine, însă, nu trece prin asemenea zile înfricoșătoare, nopți întunecate, încercări dramatice?

simonopetras222Așadar, monahul nostru nu știa ce să facă. Plimbarea nu-l ajuta cu nimic. Noaptea îl sufoca. Și, într-o noapte, în apăsarea  pe care o simțea, deschise fereastra chiliei pentru a pătrunde aerul. Era întuneric- în jur de 3 dimineața. Și pentru că era obosit, merse să o închidă, gândind că poate va reuși să se odihnească puțin. Însă, parcă în jurul lui – și tot întunericul de afară – s-a făcut lumină! Se aplecă să vadă de unde putea  veni această lumină! Dar nu (pro)venea de nicăieri. Întunericul cel lipsit de proprie existență devenise lumină și încă și inima îi era luminată; chilia lui, întorcându-se, a văzut că și ea devenise lumină. A cercetat lampa crezând că poate această lumină era de la ea. Însă, nu putea lampa de gaz să devină și să facă totul lumină!

Deși  înainte, inima lui nu era încă luminată, avea o oarecare nădejde; fără să înțeleagă, în înfricoșarea lui și în nădejdea pe care o întrezărea, iese în curtea neagră a mănăstirii, care de multe ori îi păruse un iad; iese în tăcere, iese în noapte. Dar lucru curios! Totul era luminat! Nimic nu era ascuns în întuneric. Totul era în lumină- grinzile de lemn și ferestrele, biserica, pământul pe care călca, cerul, izvorul care curgea neîncetat, greierii, licuricii, păsările de noapte, toate erau vizibile acolo, toate! Și coborâseră și stelele, se aplecase și cerul, mai curând se părea că toate deveniseră – cerul și pământul – un Cer! Și toate împreună psalmodiau rugăciunea, toate spuneau rugăciunea. Iar inima lui, în mod straniu, s-a deschis și ea și a început să salte, a început și aceea să bată și să participe involuntar la aceeași rugăciune; iar picioarele lui abia atingeau pământul.

Nici n-a realizat când a deschis ușa și a intrat în biserică, când s-a ”îmbrăcat”, când a început să slujească, când au venit și ceilalți monahi. Nu știa ce se întâmplase. Pierduse șirul lucrurilor, știa numai că se află în fața altarului, în prezența nevăzutului Dumnezeu, liturghisind. Și lovind clapele inimii și ale altarului, sunetul ajungea sus, în altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia a continuat în biserica luminată mistic de candele. S-a încheiat Evanghelia. Lumina nu mai era în jurul lui, însă aceasta i se cuibărise în inima. Toate au încetat; însă cântecul pe care inima lui l-a început nu se sfârșește. Da, a văzut – în extazul său – că pământul și cerul psalmodiază rugăciunea și a înțeles că monahul trăiește cu adevărat când tresaltă din pricina rugăciunii. E de ajuns numai să înceteze a trăi pentru el însuși.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Traducere Elena Dinu

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos