Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

Ieromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peru–ului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Stathis Tsangarusiános  pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: pemptousia.ro

Vezi și alte două articole despre Părintele Simeon Grigoriatul :

Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Rugăm pe soții până mai ieri neroditori care, prin ținerea canonului și consumarea cu credință a boabelor de struguri din via crescută pe mormântul Sfântului Simeon de la Hilandar, au dobândit darul de a avea prunci, să ne scrie mărturia lor!

Sfântul Simeon (Ștefan) Nemanja, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandar, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori.

De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
• Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Încă alte câteva le-am adunat și păstrat.

UP-DATE (2020): Nădăjduim ca în prima parte a anului 2020 să definitivăm și să trimitem la tipar mult amânatul volum cu mărturii ale celor ce au primit ajutorul minunat al Sfântului Simeon de la Hilandar.

De aceea îi rugăm pe cei care au primit dar de prunci prin mijlocirea sa, să ne trimită o mărturie scrisă pe adresa sfantulmunteathos@yahoo.com pentru a o include în carte. Dacă printre cei ce vor citi anunțul nostru sunt persoane care cunosc la rândul lor persoane ajutate de Sfântul Simeon, rog să le facă cunoscut acestora demersul nostru.

În această lume aflată în derivă, în care se tăgăduiește ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea minunată a sfinților, sunt necesare astfel de mărturii spre slava lui Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Lui!

Laurențiu Dumitru

Ultimele zile ale Cuviosului Sofronie Saharov (1896 – 1993). Mărturia Părintelui Zaharia (Zaharou) de la Essex, UK

Cu patru zile înainte de a muri, Părintele Sofronie stătea cu ochii închiși și nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeași expresie ca atunci când săvârșea Dumnezeiasca Liturghie. Nu-și deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna și ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înțeles că urma să ne părăsească. Nu voiam să îl obosesc, așa că nu îl mai întrebam nimic. Dacă înainte mă rugam ca Dumnezeu să-i lungească bătrânețile, așa cum spunem în Liturghia Sfântului Vasile, în acele zile însă, văzând că se pregătea să ne părăsească, am început să mă rog astfel: ,,Doamne, dăruiește-i robului Tău intrare cu bogăție în Împărăția Ta”. Mă rugam folosind cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,, Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru, 1, 11). Mă rugam îndelung lui Dumnezeu, zicând: ,,Dumnezeul meu, dăruiește intrare cu bogăție robului Tău și așează sufletul lui împreună cu Părinții săi”, și-i pomeneam pe toți părinții care s-au nevoit împreună cu el la Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan și continuând cu ceilalți.

Și în ultima zi m-am dus să-l văd. Era ora șase dimineața, urma să săvârșesc cea dintâi Liturghie a zilei, iar după mine, părintele Chiril, împreună cu ceilalți preoți, pe cea de-a doua. Am simțit că Bătrânul avea să ne părăsească în ziua aceea. Am mers în biserică, am început Dumnezeiasca Proscomidie, la ora șapte au început Ceasurile, urmate de Dumnezeiasca Liturghie. Am spus doar rugăciunile Anaforalei, iar la mănăstirea noastră obișnuim să le citim cu voce tare. Pentru următoarele, rugăciunea mea a fost: ,,Doamne, dăruiește intrare cu bogăție robului tău în împărăția Ta”. Acea Liturghie a fost diferită față de toate celelalte Liturghii pe care le săvârșisem până atunci. În clipa când rosteam ,,Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”, părintele Chiril a intrat în altar. Ne-am uitat unul la altul și în acea clipă a început să plângă, iar eu am înțeles că părintele Sofronie ne părăsise. Întrebând când anume murise, am înțeles de la părinți că acest lucru s-a întâmplat la momentul citirii Evangheliei. Părintele Chiril m-a luat deoparte și mi-a spus: ,,Împărtășește-i pe credincioși, iar apoi anunță că Gheronda Sofronie a trecut la cele veșnice, după care fă și un trisaghion pentru odihna sufletului lui. La fel voi face și eu la ce-a de-a doua Liturghie”.

Am frânt cu grijă Agnețul și m-am împărtășit. Am ieșit și i-am împărtășit și pe credincioși și am făcut apolisul Liturghiei. Nici nu știu cum am reușit acest lucru. Mai apoi am ieșit înaintea credincioșilor și le-am spus: ,,Iubiții mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile acestei epoci, fiindcă în cuvintele Lui găsim mântuirea și dezlegarea tuturor problemelor noastre. Iar acum trebuie să facem după cum ne învață Liturghia, adică să mulțumim, să implorăm mila Lui Dumnezeu și să ne rugăm Lui. Astfel, haideți să-I mulțumim Lui Dumnezeu care ne-a dăruit un asemenea părinte și să ne rugăm pentru odihna sufletului său”. Apoi am început trisaghionul: ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. L-amadus pe Părintele Sofronie în biserică și l-am ținut vreme de 4 zile, pentru că mormântul încă nu-i era gata. L-am lăsat descoperit petoată durat acestor patru zile și i-am citit Sfintele Evanghelii de la început și până la sfârșit, iară și iară, așa cum se face în cazul preoților. Am făcut panihide și pomeniri, precum și celelalte slujbe zilnice, Liturghia, iar el a rămas acolo, în mijlocul bisericii, patru zile.

Deși murise, atmosfera nu era deloc tristă, era la fel ca la Paști! Nimeni nu era afectat de pierderea Părintelui, toți se rugau cu însuflețire. Aveam un prieten, arhimandrit pe atunci, care obișnuia să vină la mănăstire în fiecare vară și să petreacă câteva săptămâni la noi. Era părintele Ierótheos Vláhos, cel care a scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. Acum este mitropolit de Náfpaktos și Sfântul Vlasie. A sosit și el de îndată ce a aflat că Părintele Sofronie a plecat la cele veșnice. Era foarte pătruns de atmosfera ce exista atunci la noi în mănăstire și a exclamat: ,,Dacă părintele Sofronie nu a fost sfânt, atunci nu există sfinți”. S-a întâmplat ca atunci să vină și niște părinți de la Sfântul Munte ca să-l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l-au mai găsit în viață. Părintele Tihon de la Símonos Pétras era unul dintre ei. De fiecare dată când vreun grec venea în Anglia pentru tratament medical, obișnuia să treacă și pe la mănăstire pentru a le citi Gheronda o rugăciune, fiindcă foarte mulți s-au vindecat în acest fel.

A doua sau a treia zi de la moartea sa, la mănăstire a venit o familie cu un copil de paisprezece ani, bolnav. Copilul avea cancer la cap urmând să fie operat zilele următoare. Părintele Tihon a venit la mine și mi-a spus: ,,Oamenii aceștia care au venit acum s-au întristat foarte tare pentru că nu l-au mai prins în viață pe Gheronda. De ce nu mergi să-i citești câteva rugăciuni copilului?”. I-am spus: ,,Haide, vino și sfinția ta ca să faci pe citețul. Haide să-i citim la celălalt paraclis”. Am mers și i-am citit copilului, iar la sfârșit, părintele Tihon mi-a spus: ,,De ce nu treceți copilul pe sub coșciugul cu trupul părintelui ca să se vindece? (…)”. I-am răspuns că nu pot să fac asta fiindcă lumea ar spune că abia a murit Gheronda, iar noi, ucenicii lui, încercăm să ,,silim” recunoașterea lui ca sfânt. ,,Dacă vrei, fă tu acest lucru”, i-am spus într-un final. ,,Ești monah aghiorit, n-o să-ți spună nimeni nimic”. Atunci, părintele Tihon l-a luat pe copil de mână și l-a trecut pe sub sicriul părintelui. În ziulele următoare, copilul a fost operat, dar nu i-au mai găsit nimic. I-au închis tăietura pe care i-o făcuseră la cap și i-au spus: ,,Diagnosticul a fost greșit. A fost, probabil, o inflamație”. S-a întâmplat ca acel copil să fie însoțit de un medic din Grecia, și acela le-a arătat celorlalți tomografiile care dovedeau existența tumorii și le-a spus: ,,Știți foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit…”. Copilul a trăit și a crescut mare, acum este un tânăr de 27 de ani.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Ultimele zile ale părintelui Sofronie, în ,,Pará tin Límnin”, apariție lunară a parohiei Sfântul Dimitrie – Paralímni, iulie 2008 via pemptousia.ro

Pelerinaj la Muntele Athos (12 – 17 aprilie 2017). Participare la Denia Prohodului la Mănăstirea Vatopedi și la Slujba Sfintei Învieri a Domnului la Schitul Lacu. [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Miercuri, 12 aprilie 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Joia Mare, 13 aprilie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Chilia Sfântul Nicolae – Kapsala a Părintelui Macarie. Participare la slujbele specifice din Joia Mare la Chilia Sf. Gheorghe – Faneromenos sau Schitul Sfântul Andrei – Serai. Chilia Sfântul Nicolae (cazare).

Vinerea Mare, 14 aprilie 2017 (ziua 3): Chilia Sfântul Nicolae – Kapsala – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Odihnă, apoi drumeție până la Chilia Sfântul Ipatie. Participare la slujba Prohodului Domnului. Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Sâmbăta Mare, 15 aprilie 2017 (ziua 4): Mănăstirea Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Lacu. Închinare la kiriakon, biserica principală a schitului. Participare la Slujba Învierii Domnului. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare)

Duminică – Învierea Domnului, 16 aprilie 2017 (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Luni, 17 aprilie 2017 (ziua 6): Arsana Sfântul Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București  – Buzău – Focșani – Adjud – Moinești (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de marți, 18 aprilie 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările (Vatopedi și Lacu – sunt confirmate deja)! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte (*în Săptămâna Patimilor bucătăriile vor fi închise pentru monahi, pelerinii vor primi în unele locuri câte o masă, însă recomandăm să aveți și un mic pachețel de acasă cu hrană uscată) / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: „Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake (Editura Renașterea)

„Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake
Editura Renașterea, 2016
Traducere de Ierom. Nectarie Dărăban
282 pagini / copertă broșată

În Prefaţa la prima ediţie a volumului, Graham Speake, absolvent de Literae Humaniores la Oxford și Cambridge, membru al Societății Colecționarilor de antichități și autor a numeroase lucrări academice, arată că s-a convertit la Ortodoxie ca urmare a numeroaselor vizite pe care le-a făcut la Muntele Athos: „Călătoria spirituală spre Ortodoxie mi-a fost înlesnită inițial de către părinții de la mănăstirea Vatopedi, care astăzi sunt frații mei. Iar de la primirea mea, călăuzitor mi-a fost părintele meu spiritual, episcopul Kallistos de Diokleia. După știința mea, episcopul Kallistos este cel care aduce cel mai mult cu un geronda în afara Athosului și sunt profund onorat să mă număr între numeroșii săi fii duhovnicești. Datoria mea față de el și față de părinții de la Vatopedi e incalculabilă. Am scris această carte pentru că am resimțit nevoia unei astfel de cărți. Nu este nicidecum, mă grăbesc să adaug, «mărturia convertirii»: aceea ar fi o cu totul altă carte, dacă o voi mai scrie vreodată”.

Autorul se adresează, prin această carte, celor care au „o minte însetată de cele spirituale și care împărtășesc dorința de a afla mai multe despre misteriosul munte al monahilor, atât despre trecutul cât și despre prezentul lui. Athosul rămâne unul din cele mai fascinante locuri de pe pământ. Reînnoirea care are loc acum acolo îl face să fie și mai provocator și dinamic”. La 12 ani de la prima ediţie, în prefaţa celei de a doua ediţii, autorul menţionează că a adăugat un nou capitol în care vorbeşte despre schimbările petrecute la Muntele Athos în intervalul acestor ani.

Muntele panortodox
Graham Speake atrage atenţia că deşi Athosul se află în Grecia, „nu este grecesc, este Ortodox; mai mult decât atât, este panortodox”. Pe lângă majoritatea greacă a mănăstirilor, sunt şi mănăstiri sau schituri pentru ruși, sârbi, bulgari și români. Acestora li se adaugă monahi din întreaga lume în aproape toate mănăstirile – din Europa Occidentală, Statele Unite, Australia și chiar China.

„Pe parcursul istoriei sale Athosul a fost un centru supra­național și nu odată grecii au constituit o populație în minoritate. Spre deosebire de Biserica Greacă (care este autocefală, condusă de propriul arhiepiscop), Athosul intră sub jurisdicția spirituală directă a patriarhului ecumenic de Constantinopol”, arată autorul.

Graham Speake remarcă şi faptul că arhivele mănăstrilor deţin numeroase documente care acoperă întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX, alături de documente care interesează din punct de vedere politic, economic, juridic, social și cultural, astfel că Athosul „contează pentru oameni diferiți, pentru rațiuni diferite”.

Autorul afirmă că a fost preocupat să descrie renașterea de care s-a bucurat Muntele Athos în ultima perioadă, în pofida faptului că mulţi anticipau un sfârşit inevitabil al vieţii monahale pe Sfântul Munte. De asemenea, autorul mărturiseşte bucuria pe care a avut-o având acces la bogăţia informaţiilor şi a documentelor pe care le deţin arhivele mănăstirilor, şi reface, astfel, istoria, de la începuturi până în prezent al Muntelui Athos: „deși s-au scris multe despre diferite aspecte ale Sfântului Munte, puțini autori au încercat, după cunoștința mea, o istorie completă din cele mai vechi timpuri până în prezent. Sarcina a devenit mai laborioasă și răsplătitoare, dar și mai necesară odată cu publicarea încă în desfășurare a arhivelor mănăstirilor. Aceste arhive reprezintă o sursă de valoare unică și include nenumărate carte, hrisoave și alte documente acoperind întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX”.

După cum arată în Introducere, Graham Speake, Athosul este important, în primul rând, pentru tradiția sa spirituală, deoarece „timp de mai mult de o mie de ani Athosul a funcționat ca principalul centru al monahismului și spiritualității ortodoxe. La un moment dat se spune că a adăpostit 40000 de monahi. Numai Marea Lavră a dat 26 de patriarhi și mai mult de 144 de episcopi. Mănăstirea Vatopedi a oferit nu mai mult de 44 de sfinți recunoscuți. În secolul XX s-a înregistrat o scădere a numărului de monahi, însă tradițiile duhovnicești s-au păstrat, sfinții continuând să apară”.

Athosul este important şi pentru motive istorice: „Din clipa inaugurării de către împăratul Constantin cel Mare în 330, imperiul Bizantin a fost o instituție unicat, centrată pe Dumnezeu. Oricât de reduse i-ar fi devenit împrejurimile, împăratul a rămas un vicar al lui Dumnezeu pe pământ, suveran peste toți ceilalți domnitori creștini, uns de Dumnezeu, recunoscut de toți, popor, episcopi și patriarhi creștini. (…) Patriarhul și ceilalți membrii ai ierarhiei se bucurau de enorm prestigiu și mare bogăție; însă cel mai ciudat este faptul că monahii simpli și sfinții au fost mult mai influenți în societatea bizantină pe ansamblu; iar dacă se ivea vreodată un conflict între monahi și episcopi, cei care se bucurau de sprijinul poporului erau monahii. Acesta a fost unul din motivele pentru care împărații au fost atât de generoși cu așezămintele monahale și care explică imensa bogăție și putere dobândite de mănăstiri”.

Athosul este, de asemenea, important pentru moștenirea lui culturală, plecând chiar de la clădiri și conținutul lor: „chiliile și celelalte clădiri monahale răspândite în peninsulă reprezintă în mod covârșitor cea mai bună mărturie pe care o avem despre arhitectura domestică din Grecia în perioada otomană, marcate de un interesant adaos de stiluri rusești, sârbești, bulgare, române și georgiene.

Toate bisericile ortodoxe sunt decorate în încercarea de a face din ele simboluri vrednice ale cerului pe pământ, iar împodobirea bisericilor athonite se potrivește extraordinar cu paradisul pământesc pe care monahii sunt fericiți să-l locuiască. Câțiva din cei mai buni artiști și meș­teșugari bizantini au fost angajați la Athos iar monstrele glorioase ale operei lor pot fi admirate încă în multe mănăstiri. Pe lângă frescele care colorează zidurile, tavanele și cupolele multor biserici și trapeze, există neprețuite colecții de icoane, multe din ele socotite având pro­prietăți făcătoare-de-minuni. Pictarea icoanelor este o tradiție practicată încă de monahi și nu puține sunt schiturile ce găzduiesc o școală de pictură”. Foarte importante sunt şi colecțiile de manuscrise medievale și mai recente, texte liturgice, biblice sau patristice, unele împodobite cu frumoase miniaturi, după cum remarcă Graham Speake: „Bibliotecile și vistieriile găzduiesc adeseori obiecte prețioase cum ar fi coperți de carte împodobite cu pietre prețioase, vase de argint și aur, veșminte brodate, icoane de mozaic și nenumărate daruri din partea binefăcătorilor care împreună însumează celebra bogăție a edificiilor athonite”. De asemenea, de remarcat este importanţa deosebită a naturii înconjurătoare: „Datorită topografiei, geologiei și climatului variat, peninsula este casa unei flore larg răspândite incluzând un număr de specii endemice chiar pe vârful ei”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Studiu exhaustiv
Cuprinsul cărţii este structurat pe mai multe capitole, precum: „Athosul înainte de era creștină”, „Grădina Maicii lui Dumnezeu”, „Athosul bizantin”, „Athosul Paleologilor”, „Athosul otoman”, „Secolul XX la Athos”, „Athosul astăzi: pentru monah”, „Athosul astăzi: pentru pelerin”, „Athosul și lumea modernă”. La finalul volumului sunt prezentate şi câteva dintre recenziile de care s-a bucurat cartea în presa internaţională, aprecierile fiind dintre cele mai favorbile: „Cel mai cuprinzător studiu actualizat al istoriei, culturii, teologiei și spiritualității Muntelui Athos… Ca studiu al Athosului în toate dimensiunile sale, cu greu ar putea fi întrecut… un studiu excelent, splendid ilustrat, ce merită recomandat fără nicio ezitare”; „Speake acoperă toate subiectele: istoria, viața zilnică a monahilor și a pustnicilor, minunile, persecuțiile, icoanele, sfinții. Nu am citit niciodată un studiu mai înțelegător despre cea mai veche democrație continuă din lume”; „Cel mai reușit studiu exhaustiv scris de vreun autor de limba engleză… Călători și pelerini deopotrivă, precum și cei care preferă să rămână în confortul propriei case vor savura acest tur al istoriei Athosului, cu comorile și moaștele sale și, în parte, cu conștiința sa”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Irmos calofonic – Trandafirul cel neveștejit, cântă Protopsaltul Antonis Aetopoulos

Irmos calofonic – Trandafirul cel neveștejit, glasul al IV-lea aghia, facere a lui Balasie preotul (sec. al XVII), cântă Protopsaltul și Profesorul de muzică bizantincă Antonis Aetopoulos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Muzica psaltică în Sfântul Munte astăzi

Fericitul întru adormire, Bătrânul Spiridon Aghiannanitul (1951-2015), monah în obștea Părintelui Gherasim Aghiannanitul ,,Imnograful”, într-un interviu acordat la Mănăstirea Vatopedi pentru pemptousia, vorbește despre muzica psaltică aghiorită în zilele noastre.

Sunt foarte bucuros să văd că muzica psaltică a înflorit iarăși la Sfântul Munte și și-a arătat deja roadele. Desigur, unele mănăstiri au încă modul lor propriu de cântare, dar cred că încet, încet și acestea se vor lăsa influențate de celelalte și își vor schimba abordarea și stilul de interpretare. Eu sunt foarte mulțumit de ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că muzica este o parte a tradiției noastre, iar Sfântul Munte, ca păstrător al Tradiției, este dator să păstreze și să conserve muzica psaltică, singura muzică bisericească. Mă bucur că și aici, la noi, la mănăstire, muzica psaltică a înflorit în ultima perioadă. Acest lucru este extrem de important, este foarte important. Am văzut astăzi că părinții de la Mănăstirea Caracalu au arătat că au intrat în acest duh al muzicii psaltice, și noi, părinții de la Sfânta Ana, despre care ceilalți spun că ne pricepem cât de cât la muzică, ne putem declara mulțumiți de ceea ce auzim. Dar ei nu trebuie să rămână la acest nivel, ci să progreseze în continuare.

Atunci când mergi la priveghere, trebuie să simți că mergi să te rogi. Mergi la priveghere, nu la priveghi! Mie, personal, nu îmi place acest mod de asceză, când mergem la priveghere și stăm acolo până ne trece os prin os. Dacă există și o desfătare prin intermediul muzicii psaltice, nu este mai bine? Altfel, cum? Să stăm în strană moțăind în timp ce ascultăm o voce duioasă care cântă uniform, de la început până la sfârșit? Nu, trebuie să te bucuri că ești la priveghere, să înțelegi momentele slujbei, să înțelegi cuvintele și să te desfeți cu ceea ce auzi. Asta este părerea mea. Vreau ca celălalt, care ascultă, să simtă, prin intermediul muzicii, că participă la slujbă, că este prezent. De aceea, este foarte important, să nu se cânte foarte ,,argá” (pe larg). O cântare interpretată prea lent la o priveghere te ,,adoarme”. La o priveghere e nevoie de nervi de fier. Ei bine, la priveghere, cântarea trebuie să te trezească, nu să te adoarmă! O ,,injecție” bună la o priveghere este alegerea unui tempo mai grabnic de interpretare a cântărilor. Un ritm care să îți trezească interesul. Așa simt eu. Se spune că la privegheri,trebuie să cântăm ,,argá máthima” (cântări ,,pe larg”). Dar, cine este cel care a stabilit cât de repede sau ,,pe larg” trebuie să fie interpretată o cântare? Există undeva scris? Dintre teoriile muzicale mai vechi, există undeva scris? Știm cumva, cu precizie, cum se cânta un heruvic, de exemplu? NU știm! Din păcate, nu avem răspunsuri, nu avem ,,cheile” pentru a descifra toate aceste lucruri. Din păcate, dascălii din vechime au făcut acest mare ,,păcat”: au aruncat toate aceste chei în prăpastie, iar noi am rămas cu ceea ce ne-au lăsat. Am rămas cu multe întrebări la care nu vom afla niciodată răspunsul. Printre aceste nedumeriri se află și durata de timp în care se interpretează o cântare. Să vă dau acum un exemplu, în acest sens: problema heruvicului. Nu știu câți psalți au deschis vreodată Liturghierul, pentru a vedea rugăciunea pe care o citește preotul în timp ce la strană se cântă Heruvicul, și pentru a observa ce face preotul liturghisitor în acel moment. Din pasiune ,,nestăvilită” pentru muzică, cei mai mulți psalți încep heruvicul, dar într-un tempo foarte, foarte lent, astfel că Heruvicul va dura minute bune. În tot acest timp, preotul stă și așteaptă în altar. Preotul stă și așteaptă în altar terminarea Heruvicului (care câteodată, parcă nu se mai termină) sau trebuie să coincidă cântarea Heruvicului cu rugăciunea și cu cădirea în altar și în afara altarului? Sau, de ce trebuie să citească psaltul ,,Ca pre Împăratul”[i] și să nu îl cânte, așa cum era în vechime, și așa cum trebuie să fie? Dacă trebuia citit ,,Ca pre Împăratul”, nu ar mai fi fost scris pe note și ar fi rămas să fie citit. Însă, textul Heruviculu, întreg, este scris pe note, ceea ce înseamnă că trebuie cântat tot, nu așa cum se face acum, când se întârzie foarte mult cu prima parte a lui, iar când se ajunge la ,,Ca pre Împăratul tuturor primind” acesta se citește. Nu cumva trebuie să psalmodiem Heruvicul puțin mai repede? Nu este nevoie ca psaltul să-l ,,lungească” la nesfârșit fără să existe o nevoie liturgică în acest sens. Doar când există slujbă în sobor, ori slujbă arhierească, este nevoie ca Heruvicul să se cânte mai rar, pentru ca preoții să aibă timp să se pregătească, să treacă prin fața Sfintei Mese și apoi să iasă pentru Vohod.

În rest, atunci când slujește un singur preot, heruvicul trebuie să se cânte folosindu-se tempo-ul muzical potrivit, fără să se lungească inutil. În ultimii ani, la Sfântul Munte, la slujbele arhierești, se obișnuiește ca arhiereul să mai pomenească la Sfânta Proscomidie în timpul cântării Heruvicului. În acest caz se justifică cântarea unui Heruvic mare sau, cel puțin, interpretarea ,,argá” (pe larg) a heruvicului, pentru că, în acest fel se satisface o nevoie liturgică. De ce, așadar, să lungim inutil Heruvicul, atunci când slujește un singur preot? Poate că preotul respectiv slujește mai încet, este mai lent, mai domol. Dar, cât timp o să-i ia să citească rugăciunea Heruvicului și să cădească? Dacă nu există justificare liturgică, de ce să prelungim inutil cântarea Heruvicului? Și, de asemenea, de ce trebuie ca acolo, la ,,Treimi” [,,făcătoarei de viață Treimi”] să accentuăm, să strigăm, să prelungim silabele, ieșind, astfel, cu totul, din cadrul acela ,,tainic” al cântării? Pentru că spunem ,,cu taină închipuim”. Iar după aceea, așa cum am spus, în loc să cântăm, noi, astăzi, citim ,,Ca pre împăratul tuturor primind”. De ce să facem așa ceva, dacă în cărți scrie altceva? De ce le-au scris, nu ca să le cântăm? Dar, iarăși zic, că aceasta este părerea mea. Apoi, tot așa, când se cântă ,,Doamne strigat-am” ,,argá” se exagerează foarte mult, sunt mișcate candelabrele în biserică, cădirea se face foarte încet… Consider că toate aceste cântări ,,argá” sunt cântate prea ,,pe larg”…

Ce spune Sfântul Theodor Studitul? Cântarea trebuie să aibă muzicalitate, dulceață și iuțime. Acestea sunt caracteristicile cântării psaltice.

Problema interpretării muzicale este, într-adevăr, una foarte serioasă, dumneavoastră știți asta mai bine decât mine. Eu cred că ,,tradiția” ifosului se găsește în însăși interpretare. Aceasta este o chestiune foarte importantă. Dar, trebuie să știi și tu de ce aceeași cântare este interpretată de un psalt într-un fel, iar de altul, în alt fel. Trebuie să știi aceste lucruri. Pentru că, de exemplu, petasti are două-trei feluri de a-l interpreta. Iar oligonul, cu chendimele și psifistonul dedesubt are o interpretare specială. Pentru că nu cântăm doar notele scrise pe o foaie de hârtie, ci interpretăm ceea ce este dincolo de partitură. Aici, la Athos, cei mai mulți părinți țineau de o tradiție nescrisă a muzicii psaltice, mai mult decât de ceea ce este scris. Vedeau notele psaltice scrise, dar interpretau ,,tradițional”, așa cum învățaseră și ceilalți, care nu știau să citească note psaltice. ,,Anixandarele”, de exemplu, cum credeți că le zicem de zeci de ani de zile? Dacă mă pui să le cânt acum din carte n-o să pot, pentru că le-am învățat altfel și le spunem în alt fel, ,,tradițional” aici la Athos.

Dosítheos [Katunakiotul] a fost, într-adevăr, ceea ce numim un dascăl de psaltichie. Avea o voce remarcabilă, și a fost și ,,inventator”, fiindcă a inventat notația muzicală psaltică pentru orbi. Când am fost la el ca să mă cunoască m-a pus să cânt o idiomelă care se cântă în a patra Duminică a Marelui Post, seara. Este vorba de idiomela ,,Cel ce ai răsădit via”, glasul VII, varis. Vroia gheronda să vadă dacă execut corect o formulă… Da, îmi amintesc de el. Gheronda Dosítheos a făcut o lucrare foarte folositoare, a rescris mai multe cântări, mai simplu, pentru ca și copiii să se poată apropia mai ușor de muzica psaltică. Pentru mine, gheronda a făcut o treabă foarte bună. Acum, desigur, specialiștii vor analiza mai bine opera sa.

În mănăstiri, cel care știa mai bine muzică psaltică, îi învăța și pe ceilalți, și așa învățau unul de la celălalt. Învățau și din ,,practică”, la slujbele zilnice, la privegheri etc. Părinții au ținut cu strășnicie tradiția psaltică pe care au primit-o de la generația precedentă. Dar, chiar și între mănăstiri existau diferențe de tipic, iar acesta este un lucru bun. De exemplu, la Mănăstirea Dionisiu există o anumită tradiție psaltică. La fel și aici, la Vatoped. Nu exista uniformitate, din acest punct de vedere. Dacă a existat un oarecare specific al muzicii psaltice aghiorie, acest lucru, în mare parte s-a pierdut. Mai vedem acest specific la Dionisiu – unde s-a păstrat un al mod de interpretare a prosomiilor și a canoanelor – și la Vatoped. Cărțile de muzică psaltică au fost, poate, de ajutor, la Sfântul Munte. Ceea ce a stricat tradiția aghiorită a fost modul de interpretare. De exemplu, aici, când cântăm ,,Sfinte Dumnezeule”, prelungim puțin mai mult ultima silabă, pentru a lega ,,Dumnezeule” de ,,Sfinte Tare”, și, tot așa, ,,Tare” de ,,Fără de moarte”. Am observat că acum, în ultima perioadă, aghioriții au început să nu mai ,,lege” aceste cuvinte în cântare. S-a introdus, așadar, o tradiție nouă, care nu exista înainte. Din punct de vedere muzical, poate că este ,,corect” cum se cântă acum, dar nu mai este tradițional, aghioritic, așa cum cântau părinții în vechime și cum am apucat și noi. Pentru că, mai presus de notație, există și tradiția de interpretare, iar Sfântul Munte are propria sa tradiție în acest sens. De ce să se piardă această tradiție?

Am observat că, de-a lungul timpului, foarte mulți psalți și-au schimbat ,,stilul” și au adoptat formule melodice străine de muzica psaltică tradițională. Este cazul ,,marelui” Vasilikos, care, la Sfântul Toma – Goudí (Atena) cânta ca un caraghios. La un moment dat, în urma unei dispute cu un alt psalt, a plecat de acolo și a mers să cânte la Sfântul Gheorghe – Kipséli. Acolo, vrednicul de pomenire părintele Manolis Siniotákis i-a spus de la început: ,,Caraghioslâcurile pe care le făceai la Sfântul Toma trebuie să le uiți. Aici o să cânți cum cerem noi. Și ceea ce cerem noi de la tine este să cânți corect, să cânți cum se cântă”. Ei bine, cât a cântat acolo, Vasilikos a cântat așa cum trebuie. Era un altfel de psalt, un psalt așa cum trebuie să fie.

La fel și Harílaos, la începuturile sale era un dascăl exemplar. Ținea foarte mult la măsură, la timp. Apoi, odată cu trecerea timpului pot spune că s-a cam delăsat. Eu nu aș fi putut să fac niciodată așa. Dar, ce să facem, asta este…

Constantinopolitanii interpretau altfel partiturile, față de cei de la Patriarhia Ecumenică. Aveau mai multă libertate în exprimare, iar acest lucru se poate observa foarte ușor. Nu era o interpretare liberă, ci o libertate în interpretare. Atenție, e mare diferență!

Mă rog ca părinții de aici, de la Vatopedi, să păstreze și să transmită mai departe acest tezaur al Ortodoxiei, care este muzica psaltică, iar ei să ducă mai departe lucrarea lui Damian Vatopedinul, Marele Dascăl de psaltichie. Dacă vor reuși acest lucru, atunci muzica psaltică va avea foarte mult de câștigat și, atunci, sigur vor veni și din afara Sfântului Munte tineri, și nu numai, care să vrea să învețe muzică psaltică.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

[i] În cultul Bisericii Greciei, cântarea Heruvicului se face în felul următor: se cântă prima parte, ,,Noi, care, pre heruvimi cu taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm. Ca pre Împăratul tuturor să-L primim.” La acest moment se întrerupe și se face Vohodul Mare, iar după intrarea preotului în altar se continuă cu ,,Pre Cel nevăzut, înconjurat, de cetele îngerești. Aliluia, aliluia, aliluia!

Ouranoupolis, poarta spre Muntele Athos, scurtă filmare cu drona

Ouranoupolis, poarta spre Muntele Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Vezi și Turnul Prosfori din Ouranoupolis

Pelerinaj la Muntele Athos (20 – 25 martie 2017). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 20 martie 2017 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 21 martie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). (Posibil să se opteze pentru intrarea prin Ierissos). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Odihnă, apoi drumeție până la Chilia Sfântul Ipatie. Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Miercuri, 22 martie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi local pentru a vizita Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Joi, 23 martie 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare)

Vineri, 24 martie 2017 (ziua 5): Chilia Bunavestire – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare). Opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor, drumeție până la Mănăstirea Dionisiu sau Schitul Sfânta Ana.

Sâmbătă, 25 martie 2017 (ziua 6): Arsana Sf. Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București  – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de duminică, 26 martie 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) sunt asigurate gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Credința și hotărârea fac minuni. Fotografii noi de la Chilia vatopedină Sfântul Iosif de la Partoș

Această prezentare necesită JavaScript.

Unii încep o lucrare însă pentru a nu tulbura pe fratele, la cererea lui o lasă; alții își lasă lucrul din lene iar alții nu îl lasă din slavă deșartă; însă unii nu îl lasă din hărnicie.

Credința și hotărârea pot să facă minuni. E nevoie doar să începem smerit: să adunăm gunoiul, să reparăm podeaua, zidurile, ferestrele, tavanul și la final o să avem o chilie frumoasă în care vom trăi!

Text bazat pe Sf. Ioan Scărarul

În aceste fotografii puteți vedea cum muncitorii construiesc Chilia Sf. Iosif de la Partoș (Timișoara) – puteți dona pentru reconstrucția ei aici.

Traducere după originalul în engleză de pe AsceticExperience.com .