Category Archives: File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Muntele Athos și viața athonită. Eseu fotografic de Rick Findler, fotojurnalist la The Guardian

01
A monk looks toward Dionysiou from the ferry. Dionysiou, which was built in the 14th century, is one of 20 monasteries that are on the peninsula.

02
Monks chant a prayer at a midnight service

03
Father Iusif lights candles inside the church that he built.

04
Father Iusif prays inside his church.

05
A monk prays in the church of Pantokratoros.

06
A monk lights candles during a midnight vigil. Monks usually pray in the early hours of the morning as they believe this is when they are closer to God and their prayers can be heard.

07
A monk helps a general worker to build and repair new parts of the monastery to house the steady influx of pilgrims.

08
A monk makes a window frame.

09
A monk teaches a new arrival about carpentry.

10
Father Theophilos drives his car to the capital, Karyes.

11
A monk fishes outside of Xenophontos monastery.

12
Monks take deliveries to and from monasteries from the main port of Dafne.

13
Monks eat in silence in the refectory of Pantokratoros.

14
A monk in deep thought as he eats in silence in the refectory of Pantokratoros.

15
Monks leave the refectory of Pantokratoros.

16
Monks sit and talk as they make wine.

17
Monks look out from their cell, which clings to the cliffs of Karoulia

18
Because most of the cells are so inaccessible, supplies such as firewood and food need to be brought over in baskets suspended from ropes.

19
Father Iusif inside his bedroom at his cell in Karoulia.

20
Father Arsenios by the entrance of his cell. He has not left there for 64 years as he is too old and frail now to climbs the cliffs which surround his cell.

21
Twinings tea bags in the kitchen of Father David.

22
Bones belonging to the monk who previously lived at that cell is kept in a silver box. Even after death, the monk remains in the cell.

23
A monk starts the journey up the many steps toward his isolated cell.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: The Guardian

În Sfântul Munte: Lecție de credință și evlavie de la străini

in-sf-munte-in

Un pelerinaj în Grădina Maicii Domnului este întotdeauna folositor, din toate punctele de vedere: pe lângă revizuirea gândurilor și a ierarhiei valorilor vieții, adesea avem ocazia să aflăm exemple din viețile altor oameni cu care ne întâlnim acolo, atât monahi, cât și laici.

În articolul de față mă voi referi la două astfel de exemple. Este vorba despre două întâlniri spontane cu pelerini străini, care ar trebui să ne dea de gândit nouă, grecilor, care, deși suntem ortodocși și avem Sfântul Munte atât de aproape de noi, ne caracterizăm, din păcate, prin lipsă de respect, suntem căldicei și chiar lipsiți de evlavie.

Prima întâmplare: 23 octombrie 2013

Întoarcerea de la Mănăstirea Vatoped, Karyés. În autobuzul mic care ne transporta eram aproximativ 20 de persoane. Dintr-odată, auzim psalmodieri care veneau dinspre ”tunel”: vedem, surprinși, vreo 7 sau 8 ruși, cântând împreună, în cor, imnuri ortodoxe! Desigur, nu înțelegeam nimic, dar am identificat câteva cuvinte pe care le știu în limba rusă, ca ”Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”. Țineau în mâini niște cărțulii din care citeau imnurile. Așadar, probabil că făceau Paraclisul Maicii Domnului, pe drum!

Simțeam bucurie, pe de o parte, pentru că aveam între noi creștini evlavioși, dintre cei mai evlavioși chiar, dar și mâhnire, pentru că, inevitabil, făceam comparație cu noi, grecii ortodocși. Într-adevăr, când am cântat împreună ceva ultima dată, așa, spontan? Când ne-am manifestat credința, fără să ne temem de reacțiile (de obicei batjocoritoare ale) celorlalți? Când I-am mulțumit Domnului și Maicii Sale  pentru purtarea de grijă, nestingheriți de ”societatea” atee cu mentalitatea ei materialistă?

Psalmodierile pelerinilor ruși ne-au însoțit în călătoria noastră până la Dáfni. Și ne-au dat tuturor o lecție bună.

A doua întâmplare: 24 octombrie 2013

Așteptăm vaporul care ne va traversa de la limanul Mănăstirii Xenofont, la Ouranoúpolis. Încă un pelerinaj în Sfântul Munte se apropie de final și sentimentele de bucurie, dar si tristețe, sunt foarte puternice. La un moment dat, auzim niște voci puternice vorbind într-o limbă străină. Un grup de șase persoane se apropie de noi în balconașul care scrutează albastrul profund al Mării Egee, într-o nouă zi însorită de octombrie.

Am înțeles că sunt nemți, toți de vârsta a treia. Între ei se afla și un grec care, după cum ne-a spus, era ghidul acestui grup de străini și cunoștea limba germană datorită șederii sale îndelungate în Germania.

După cum era și firesc, l-am întrebat despre prietenii săi. Aveau între 70 și 83 de ani și erau romano-catolici. Era visul lor de o viață să viziteze Áthosul, iar unul dintre ei chiar mai fusese aici, în urmă cu patruzeci de ani!

Începem să discutăm cu nemții despre impresiile cu care au rămas după pelerinajul în Sfântul Munte. Din răspunsurile lor, am înțeles că nu sunt simpli turiști. De altfel, cine se încumetă la o călătorie de mii de kilometri, la o asemenea vârstă, într- un astfel de loc non-turistic, cu rugăciuni și slujbe neîncetate, cu viață ascetică?

Nemții aceștia, fie ei și romano-catolici, cunoșteau destul de mult din dogmele Ortodoxe. Păreau impresionați de viața bisericească, atât cât au putut vedea din Pronaos, până unde le era permis să intre. Vorbeau în cuvinte afectuoase despre monahi, despre Mănăstiri și despre experiențele lor în acele locuri.

Fără să ne dăm seama, am vorbit destul de multă vreme. Comunicarea a fost întrucâtva dificilă, în ciuda prezenței traducătorului care ne era la dispoziție. Însă, bucuria zugravită pe chipurile acestor domni respectabili a contrabalansat orice greutate în traducere.

La momentul plecării, căci doreau să meargă pe jos până la Mănăstirea Dohiaríou care se afla în apropiere, ne-au cerut să facem împreună o fotografie. Este amintirea cea mai prețioasă, împreună cu schimbul de impresii pe care l-am făcut, de la teme religioase, până la realitatea contemporană. Ne luăm rămas bun cu întrebarea:

– ”Vă veți întoarce?” Și ne răspund:

– ”La anul, cu ajutorul lui Dumnezeu!”.

-”Vă așteptăm!”

A consemnat Dimítrios Sotirόpoulos
Sursa: pemptousia.ro

 [P] Pentru pelerinaje la Sfântul Munte Athos consultați acest link:
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/

Părintele Serafim Popescu în Sfântul Munte Athos

serafim-popescu-teofil-paraian
L-au întrebat părinţii: Ce v-a plăcut mai mult în Sfântul Munte Athos?

–    Râvna şi disciplina călugărilor atoniţi, punctualitatea lor pentru sfintele slujbe, respectarea cu sfinţenie a rânduielilor canonice şi tipiconale, precum şi osârdia lor pentru apărarea Ortodoxiei şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, chiar cu preţul vieţii. Aceasta m-a mişcat şi m-a zidit mai mult sufleteşte. De aceea, m-am întors din Athos în ţară hotărât să intru şi eu în monahism, după cum am şi făcut.

Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 714

Notă via Doxologia: Părintele Serafim (1912 – 1990) a fost duhovnic aproape 50 de ani la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus din județul Brașov şi îndrumător, duhovnic şi prieten al părintelui Teofil Părăian, care îl considera pe părintele Serafim „un om sfânt”. În fotografie, Părintele Serafim Popescu (stg.) alături de Părintele Teofil Părăian (dr.).

O vizită în Sfântul Munte în anul 1923

i-m-dionisiu

Am ajuns la mănăstire pe la amiază. Arhondarul, privindu-ne pe sub sprâncene, ne-a deschis uşa unei camere unde se aflau 4 paturi foarte murdare. Aceea era camera de oaspeţi. Am intrat înăuntru, privind, precum cel întemniţat, la singurul loc de mângâiere, fereastra. Era una singură. Măcar dacă ar fi avut o privelişte deosebită! Ne-ar fi ajutat să ne simţim liberi. Din păcate, pentru noi, fereastra dădea spre o vale prăpăstioasă plină de vegetaţie, de lemne şi crengi uscate, unde nu puteai să deosebeşti nici un trunchi întreg de copac. Aşadar, privirea noastră nu avea la ce să spere. Peisajul era unul din acelea pe care natura îl ,,oferă” din plictiseală şi din răutate. Priveliștea nu era prea încântătoare, părea că natura nu avea altceva să ofere în acel loc. Ceva ştiau călugării care au ales acest loc pentru a ridica mănăstirea.

În jurul prânzului, cineva ne-a adus o platou plin cu de toate. Un adevărat festin cu mâncare uscată de mănăstire! Nimic din ceea ce arhondarul aranjase cu atâta migală pe platou nu se putea mânca. Primul dintre noi care a încercat mâncarea, a ridicat mâna şi ne-a făcut semn: ,,Atenţie, pericol!”, care însemna ,,Arde!”. Tot aşa a fost şi masa de seară, şi prânzul din ziua următoare. Legumele şi pastele nu puteau fi mâncate din cauza piperului adăugat din belşug și care, pare-se, era reţeta ,,secretă” a bucătăriei mănăstirii.

Lucrurile au început să meargă şi mai prost, fiindcă vremea liniştită de până atunci s-a înrăutăţit şi s-a pornit un vânt aprig, dintr-acelea care suflă în Athos. Privim de la fereastra ,,temniţei” noastre şi vedem valea răscolită de vântul care suflă cu putere. Frunzişul des pare prins într-un dans ciudat cu vântul, iar mie, acest lucru, îmi aduce aminte de cuvintele unui scriitor care spunea că ,,ramurile se zbat ca nişte câini care vor să scape din lanţ”. Ceaţa acoperise muntele. Un cărăuş ne-a spus că vântul acesta, când se porneşte, poate să treacă în câteva ore, sau poate să ţină chiar şi două săptămâni. Dacă s-ar fi adeverit cea de-a doua predicţie, urma să mâncăm – pentru cine ştie cât timp – tot piperul acela pe care îl puneau în mâncare… Am început să ne plimbăm pe verandă, precum fiarele în cuşcă. O singură mângâiere aveam în tot acest întuneric al deznădejdii: gândul că vom pleca cândva de acolo. Dar oare, vom pleca? Ceaţa care se tot lăsa, vântul care agita natura cu totul, toate acestea ne arătau că vom mai întârzia până a pleca de acolo.

Nimeni dintre noi nu vorbea. Era o linişte deplină. Din când în când se mai auzeau paşii vreunui monah care urca sau cobora scara. Monahul care avea cheile de la bibliotecă era de negăsit. Egumenul nu primea pe nimeni în vizită. Nici un monah nu avea curiozitatea să ne vorbească, şi nici măcar să ne privească. Monahii, aceşti ,,admirabili filosofi”, erau retraşi la chiliile lor. Impresia că un monah se plictiseşte singur la el în chilie – impresia noastră, dar şi a lumii, în general – a dispărut imediat. Doar noi, străinii, fusesem învinşi de plictiseală. Sentimentul era doar al nostru, şi îl dusesem cu noi la mănăstire. Ei erau foarte bine aşa cum erau. În adâncul tăcerii, în nemărginita singurătate, prin repetarea aceloraşi lucruri, ei își aflaseră liniştea. Dispreţul şi ignoranţa în care am fost cufundaţi noi, ceilalţi, erau dovada palpabilă a acestei bucurii. Nimeni nu a schimbat-o nici măcar o clipă pentru a ne privi. Niciodată nu am mai văzut ,,expusă” în acest fel măreţia Ortodoxiei, firescul, rostul de a trăi!

La un moment dat am coborât în bucătărie, sperând că cineva va vorbi cu noi. Am fi vrut să auzim chiar şi un cuvinţel din gura lui Grigóris, ajutorul de bucătar. În zadar! Grigóris tăcea de parcă mintea sa era străbătută de idei existenţiale, în timp ce curăţa ceapă. Arhondarul se mişca continuu pe lângă maşina de gătit, iar pe chipul lui se citea ,,sfânta mânie” pentru străinii care vroiau să-i tulbure liniştea. Cele două-trei cuvinte pe care le-a rostit la un moment dat au fost precum mila pe care un bogat o arată faţă de săraci, aruncându-le câţiva bănuţi. Un cărăuş stătea picior peste picior pe o canapea şi privea focul care ardea în vatră. Ce privelişte minunată! Numai la mănăstiri poţi vedea asemenea foc. Îl priveam toţi ca pe un apus de soare. Şi l-am fi privit mult şi bine, dacă tăcerea nu ar fi fost spartă de vocea stinsă a arhondarului care ne-a informat că la mănăstire, peisajele frumoase sunt unice.

La un moment dat, unuia dintre noi i-a venit ideea să coborâm în curte. ,,Feriți-vă!”, a strigat un altul: ,,o să revedem A Doua Venire!”. Şi, într-adevăr, curtea nu este decât un loc deschis foarte strâmt, şi recreere nu am fi găsit dacă am fi intrat în biserică, să vedem zugrăvit pe pereţi focul [iadului] care îi înghite pe păcătoşi, cântărirea sufletelor şi fiarele. Astfel, ne-am găsit şi noi o îndeletnicire care ne-a bucurat: să facem plimbări interminabile prin cerdac. Iar, şi iar… Aici am simţit pentru prima dată cu adevărat, ce minunat lucru este să păşeşti, precum condamnaţii la moarte cărora li se îndeplineşte ultima dorinţă. Bucuria soldatului care face de gardă ore întregi şi trebuie să-şi umple timpul cu ceva! Dacă nu ar fi existat veranda aceasta, ce ne-am fi făcut? Păşeam călcând apăsat şi făcând paşii mari, ,,înghiţind” distanţe mari, aşa cum cel flămând mănâncă pe nerăsuflate feliile mari de pâine atunci când i se iveşte ocazia. Prin fereastra întredeschisă se auzeau cântări şi rugăciuni care se citeau.

Aşa ne petreceam timpul, până când, în ziua următoare, am reuşit, în sfârşit, să avem parte şi de altă privelişte: am văzut obştea la masă. Această imagine, care nouă ne-a făcut o mare impresie, am surprins-o în ziua următoare, pe la orele 6 după amiaza, la trapeză, acea sală mare care se găseşte la toate mănăstirile, cu mesele de marmură albă, având atârnate pe pereţi aceleaşi icoane cu A Doua Venire. Înconjuraţi de imagini ale Dreptei Judecăţi, imagini înfricoşătoare, într-o continuă ,,dies irae”, cu capetele plecate, călugării mâncau salata de icre şi lintea pe care le aveau înainte. În faţa tetrapodului, în picioare, un monah citea cu voce tare omiliile unui sfânt, după obiceiul care se păstrează la mănăstiri, pentru a nu se bucura trupul prea mult de mâncarea aceea sărăcăcioasă. Retras într-un colţ, mânca egumenul mănăstirii, cu o expresie ascetică severă a feţei pe care vârsta înaintată o făcea să pară de-a dreptul sălbatică. Să fi avut vreo optzeci de ani. La sfârşitul mesei şi-a întins mâna şi a sunat dintr-un clopoţel pe care îl avea înainte. Imediat, toţi călugării, în acelaşi timp, cu o mişcare coordonată şi mecanică, dobândită de-a lungul anilor, s-au ridicat în picioare, aliniaţi, unul în spatele celuilalt şi stând nemişcaţi. Parcă ar fi vrut să arate că se pocăiesc pentru că gustaseră din bunurile pământeşti… Văzându-i aşa pe toţi, drepţi, în picioare, ei au redevenit ceea ce erau. Păcatul de a fi gustat puţină salată de icre şi linte trebuia ,,pedepsit”, trebuia să-şi revină şi să reintre în ,,ritm”. Am simţit o adiere rece când toată această armată de rase negre a trecut prin faţa noastră, înaintând în pas cadenţat, până au ajuns toţi în curtea mănăstirii. Bătrânul egumen, cu chipul lui încruntat, stând afară nemişcat, şi-a ridicat mâna şi a binecuvântat acea mare de rase negre care a trecut prin faţa lui. Mai apoi, după cum prevedea tipicul bisericesc, doi călugări, adică cei doi care pregătiseră mâncarea, au făcut o metanie mare în faţa lui, cerându-şi astfel iertare pentru neajunsurile mâncării. Această privelişte a fost singura noastră răsplată (pentru toată vremea cât am stat la mănăstire).

Iar acum, ce vom face…? Nu aveam nădejdea că vom mai vedea ceva. Ne-am reîntors în ,,temniţa” noastră. Ne uitam pe fereastră şi vedeam aceeaşi imagine, frunzişul din prăpastie şi ceaţa care se tot lăsa peste mănăstire. Am început din nou să păşim… Ah, dacă am fi putut să plecăm…! Dacă s-ar fi oprit vântul…! Dacă am fi găsit şi o barcă…

După ce am visat bărci, frânghii, pânze, ba chiar cum ,,evadam” pe fereastră, cum zburam prin aer, şi multe asemenea ,,acrobaţii”, într-o dimineaţă ne-am trezit că vântul se potolise şi ne-au spus că urma să plece și barca cu motor a mănăstirii. Ne-am strâns lucrurile în mare grabă, am închis valizele şi am coborât. Arhondarul, văzând că străinii pe care îi găzduise pleacă, a rămas – mare minune! – zâmbind, şi, când i-am strecurat o bancnotă de cincizeci – ca răsplată pentru toate lipsurile pe care nu a reuşit să ni le impună – a făcut cel mai nobil gest pe care putea să-l facă: a primit banii fără nici cea mai mică împotrivire. Ospitalitatea de care a dat dovadă nu s-a oprit aici, încredinţându-ne, pe mai departe, ploii care începuse să cadă în rafale.

Am sărit în barcă. Era o barcă robustă, solidă, ca toate care se găsesc la Athos și care trebuie să se lupte cu marea furioasă; era de curând vopsită, iar la cârma ei se afla fratele Evdókimos, novice, desculţ şi gata de plecare… Împreună cu noi călătorea şi un călugăr bătrân care mergea la Tesalonic cu treburi ale mănăstirii. Plouă… Suntem toţi trei acoperiţi cu o pânză de corabie şi cuverturi de lână ca să ne ferim de ploaie. Plouă. Stânci sălbatice, cuiburi de corbi… Trecem pe sub pietre suspendate deasupra capetelor noastre, văi se deschid în faţa noastră şi iar dispar, alte stânci stau agăţate deasupra noastră, titanice construcţii, promontorii pe care natura le-a creat pentru cine ştie ce motiv… Pentru ce oare? Pentru mântuirea unor suflete? Pentru pierderea celorlalte? Pare că cea de-a doua variantă este mai aproape de adevăr, în cazul nostru.

Dintr-o dată, barca noastră rămâne nemişcată. Motorul s-a oprit, nu mai funcţionează. Evlóghios încearcă să-l repare. Plouă. În dreapta noastră, întinderea pustie de apă, în dreapta, stâncile înalte. Un val mai mare ar fi de ajuns să facă bucăţi mica noastră barcă. Motorul porneşte din nou. Pornim. Dar, se opreşte iar… Aşteptăm. Ploaia cade de sus şi ne biciuieşte feţele. Într-un final, Evlóghios reuşeşte să pornească din nou motorul bărcii care, de data aceasta, nu se mai oprește. Continuăm fără nici un fel de peripeţii, şi, sub o ploaie torenţială, ajungem la Dafni.

Micul han din Dafni, cu cărăuşii, hamalii, călugării săi, ni se părea acum, după experienţa noastră, un hotel de pe Coasta de Azur. Când le-am povestit celor de acolo păţania noastră, ne-au întrebat:

– Nu cumva la mănăstirea Dionisiou aţi fost?

– Ba da, chiar acolo.

– Aţi nimerit la mănăstirea cu cel mai sever mod de vieţuire. Dacă v-aţi dus ca să vă relaxaţi, nu v-aţi dus unde trebuie. Dacă aţi vrut să vedeţi ce înseamnă cu adevărat Sfântul Munte, da, aţi găsit ceea ce căutaţi. Obştea de acolo este expresia cea mai ,,sălbatică” a monahismului, iar la Dionisiou, vieţuirea este foarte aspră. Monahismul înseamnă fuga de lume. Apărarea călugărului în faţa ideii de socializare, pe care străinii, fără voia lor, o aduc cu ei în mănăstire, este tocmai ceea ce aţi găsit voi acolo: piper din belşug, cearceafuri murdare şi tăcere.

Foto sus: Mănăstirea Dionisiu cca. 1867-1872
Foto jos: Portul Dafni în 1967
Sursa: Zaharías Papantoníou, Sfântul Munte (1923)

DAFNI 1967

Studenți teologi clujeni, în stagiu de practică la Sfântul Munte Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

În perioada 04-14 iulie 2016, un grup de opt studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, au efectuat un stagiu de practică în Sfântul Munte Athos, Grecia. Timp de zece zile ei au făcut ascultare la două dintre cele mai renumite mănăstiri din Sfântul Munte: Mănăstirea Vatoped și la Schitul românesc Prodromu, ce aparține de Mănăstirea Marea Lavră.

În fiecare zi au participat la programul slujbelor și al activităților mănăstirești: la laboratorul de plante medicinale, la atelierul de tămâie, la bucătărie și la menajul din mănăstire, unde zilnic, cu excepția sărbătorilor, trebuiau să fie prezenți. În timpul liber, tinerii au vizitat  mai multe mănăstiri și schituri din Sfântul Munte, printre care: Simonos Petras, Cutlumuș, Iviron, Stavronichita, Pantocrator, Zografu, schitul Sfântul Apostol Andrei și schitul românesc Sfântul Ipatie.

La fiecare mănăstire, după cum este tradiția locului, pelerinii au fost serviți cu un pahar de apă, rahat și ouzo (băutură tradițională grecească). O parte dintre aceștia au făcut o drumeție pe vârful Athonului, la cota 2033. La întoarcerea spre casă au vizitat Mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, orașul Tesalonic, ruinele orașului vechi și Biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, unde se află sfintele sale moaște izvorâtoare de mir.

De asemenea au participat alături de alți seminariști și studenți teologi de la  Facultățile de Teologie din București, Sibiu, Alba Iulia și Arad la o serie de întâlniri duhovnicești cu părinții athoniți, care le-au adresat cuvinte de folos duhovnicesc, sfaturi părintești pentru luminarea minții și întărire în credință.

Stagiul de practică s-a desfășurat cu binecuvântarea și susținerea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei și prin purtarea de grijă a părintelui protos. Benedict Vesa, secretar eparhial.

Darius Echim, student în anul III la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
Sursă text și foto : Radio Renașterea

Apariție editorială: William Dalrymple, „De la Muntele Sfânt”, un inedit jurnal de călătorie iniţiatică şi de cercetare istorică

de-la-muntele-sfant_1_fullsize

În primăvara anului 587 doi călugări porneau într-o călătorie extraordinară, ce avea să-i poarte în semicerc prin lumea bizantină de pe malurile Bosforului până la dunele Egiptului. Pe drum, Ioan Moshu și ucenicul său, Sofronie Scolasticul, au poposit în peșteri, mânăstiri și sihăstrii îndepărtate, culegând înțelepciunea pustnicilor și a părinților din deșert înainte ca lumea acestora să se prăbușească sub umbra Islamului.

După aproape 1500 de ani, călăuzit de scrierile celor doi, William Dalrymple pornește pe urmele lor. Jurnalul său de călătorie este mărturia unei lumi pe cale de dispariție. Comparat deseori cu Alan Bennett, în ceea ce priveşte oralitatea stilului, William Dalrymple construieşte aici un discurs neaşteptat, cu un subiect pe cât de grav, pe atât de controversat, dar contracarat în fiecare pagină de o relatare prietenoasă, caldă, personală, de un umor dezarmant.

Jurnal inedit de călătorie iniţiatică şi de cercetare istorică deopotrivă, această carte surprinde cititorul încă de la primele pagini prin stilul spumos, inedit şi nota uşor ironică. Călătorie, magie, misticism, istorie, ortodoxism, într-un spaţiu mediteranean circular, de la Muntele Athos, prin Turcia, Siria, până în Egipt – toate aceste elemente sunt prinse într-o poveste captivantă, presărată cu informaţii istorice, fotografii inedite și comentarii neașteptate.

William Dalrymple s-a născut în Scoţia şi a crescut pe ţărmurile golfului Firth of Forth. Este autorul a cinci cărţi de istorie şi călătorii şi laureat al premiilor Cook Travel Book Award, Sunday Times Young British Writer of the Year Award, Prix d’Astrolabe, Wolfson Prize for History, Duff Cooper Memorial Prize, Vodafone Crossword Award. Trăieşte împreună cu soţia şi cei trei copii la o fermă în afara oraşului Delhi.

Autor William Dalrymple
Traducator Raluca Cimpoiaşu
Editura Vellant, 2013, 592 pagini

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/uVE4s6 ]

„Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, ediția extinsă 2016, va fi lansată la București și Timișoara în prezenta autorului Ionuț Riteș

Coperta-Cu-picioarele-pe-pamant2-V2-760x1024

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Mai multe detalii despre carte pe pagina dedicată: http://www.cupicioarelepepamant.ro/

Mai jos aveți afișele celor după lansări, de la București și Timișoara!

Afis-717x1024

Lansare-carte-The-Sound-1024x724

Primul meu pelerinaj în Sfântul Munte (1963), Lykourgos Anghelopoulos

Vocile-IN-0-Lykourgos-Anghelopoulos,-foto-de-I.-Panousakis

Maestrul Lykourgos Anghelopoulos, fotografie de I. Panousakis

Athos, 1963

Călătoria mea iniţiatică a început într-o după-amiază de vară. Soarele de august incendia coasta Ierissosului şi plajele sale cu nisip. De pe vapor observam adolescenţii care se scăldau în apa limpede, imagine idilică a unei Grecii eterne şi paradisiace, orientată spre cultul tinereţii şi al frumuseţii.

Marea era calmă, nu adia nici vântul, iar condiţiile de navigare erau ideale. Este nevoie de măcar patru ore pentru a ajunge la Iviron, capătul pelerinajului meu, mănăstire sacră, fondată în anul de graţie 979 de Ioannis Tornikios şi de alţi doi călugări, mănăstire închinată Adormirii Maicii Domnului.

Soarele strălucea din înaltul cerului, umbra stâncilor şi a munţilor cădea pe talazurile Mării Egee. Pe vapor, un grup de muncitori sezonieri şi nişte turişti nemţi. Mai erau, de asemenea, un călugăr bătrân, uşor de recunoscut după îmbrăcămintea neagră şi pieptănătură, precum şi un călător grec ce mergea în vizită la fratele său, călugăr în Athos, Sfântul Munte.

Turiştii, acaparaţi de frumuseţea plimbării pe mare, vorbeau tare şi fără reţinere. Deodată, s-a stârnit agitaţie în mulţimea de pe punte: muncitorii s-au adunat în jurul călugărului, asaltându-l cu întrebări. Intrigat, m-am apropiat şi l-am auzit pe părinte repetând, năucit: „L-am condus la spital. Nu aveam bani ca să rămân alături de el. Era nevoie să mă întorc la mănăstire.” Atunci, cineva l-a întrebat: „Părinte, s-a îmbolnăvit un călugăr?” El a răspuns laconic: „Nu, este vorba de un laic, care acum două zile a înjunghiat un călugăr pentru a-l jefui”.

Am aflat că, de fapt, un om apărut de nicăieri pătrunsese într-una din numeroasele chilii ale mănăstirii, răspândite de-a lungul malului mării. Seara, când călugărul a intrat în propria chilie după o zi de muncă, necunoscutul l-a lovit de mai multe ori cu sălbăticie cu un cuţit. Grav rănit, călugărul a reuşit să se târască până pe plajă. Abia în seara următoare a fost descoperit şi dus cu vaporul până la spitalul cel mai apropiat.

Această poveste i-a uluit pe toţi călătorii. Să agresezi un călugăr! Cine ar fi putut comite această crimă? Cum de a reuşit un necunoscut să pătrundă în Sfântul Munte? Bătrânul călugăr, fatalist, a răspuns ridicând din umeri: „Nu putem împiedica oamenii să vină pe Muntele Athos, nici să-i numărăm sau să le aflăm adevăratele intenţii. Este cu adevărat imposibil!”

Ancheta a dezvăluit faptul că asasinatul era cunoscut de serviciile de poliţie. Dar căutările au fost zadarnice… Omul era încă în libertate. Un pasager mi-a şoptit la ureche: „Este posibil să se fi ascuns într-o chilie sau să fie sub protecţia altor călugări.” Apoi, coborând glasul, a adăugat: „Din două, una: ori nu ştiu că protejează un asasin, ori sunt în deplină cunoştinţă de cauză. Se povesteşte că, într-o zi, un călugăr a ascuns criminalul propriului său frate pentru a se sfinţi prin aceasta!”

Situaţie paradoxală: acest fapt trist mă aducea spre lume şi josnicia ei, tocmai când începusem călătoria pentru a mă îndepărta de această lume şi pentru a mă apropia, a contrario, de Istorie, de Tradiţie şi de Asceză, pentru a mă impregna cu limba mistică a credinţei şi pentru a încerca să înţeleg puterea Ortodoxiei. Să particip la un moment de intensitate a vieţii monastice, ritmată de chemarea toacei, o toacă manuală pentru slujbe, alta al cărui sunet se aseamănă cu sunetul unui clopot, şi marea toacă de lemn atârnată de clopot, care pregăteşte serile liturgice.

iviron nyxta

După patru ore de navigare, am ajuns în apropierea mănăstirii. Se lăsase întunericul. Nu era nici măcar luna pe cer. După ce mi-am lăsat bagajele la arhondaric, am ajuns la mănăstire în momentul în care arhondarul, călugărul care întâmpina pelerinii, a strigat: „Ekklisia! Este ora de mers la biserică!” Eram nerăbdător să trăiesc această experienţa unică: să particip la ceremonia agrypniei (privegherii), la sărbătoarea de duminică, aici pe Muntele Athos, în grădina Maicii Domnului. În mintea mea erau pământul grecesc, mănăstirile lui, Kremasti, Vlacherna, Frangapidima, Skafidia, sfinţii săi ai căror ochi fuseseră scoşi de turci, sărbătoarea copilăriei mele, unde protopsaltul, care era unchiul meu patern, cobora solemn din strană pentru a cânta.

În momentul în care am pătruns în katholikon, biserica principală a mănăstirii, lumânările s-au aprins una câte una. Slujba a început când biserica s-a luminat în întregime. Stranele erau confortabile. În faţa mea, înfăşurat într-un voal diafan, transparent, se găsea lămâiul din argint oferit mănăstirii la sfârşitul secolului cil XIX-lea de către grecii ortodocşi emigraţi în Rusia. Călugării îmi povestiseră că în momentul instituirii primei republici greceşti (1924), toate mănăstirile din ţară hotărâseră să vândă o parte din bunurile lor pentru a finanţa primii paşi ai tinerei democraţii. Aşadar, aici oferiseră tot ce aveau mai preţios, acest faimos lămâi al cărui argint putea fi topit pentru a face monede… Reprezentantul Statului a refuzat acest cadou: „Păstraţi-vă lămâiul, Statul va găsi bani din altă parte!” a hotărât el, după ce s-a gândit puţin, emoţionat de imensul sacrificiu. Astfel, lămâiul împodobeşte biserica până astăzi. Este expus în fiecare an, în mod solemn, pentru Panaghia Ivironului, Portaitissa, la cincisprezece august.

iviron lemoni

Vecernia începuse de ceva timp. În biserică, umbrele devin tot mai multe, schimbându-şi forma. Templul se înalţă la dimensiuni infinite şi îmi revine în minte o dilemă din copilărie: „Vrei să spui că cerul o să se deschidă în această seară?…” După ceasul meu, miezul nopţii trecuse demult. În foarte puţin timp se va oficia artoklasia (Litia): „Îmi ridic inima mea spre tine, o, Cuvântule!”.

Asceza pe muntele Athos îl trimite pe călător în alte timpuri, îl transportă spre o lumină îndepărtată: „Aminteşte-ţi, Doamne, de împăraţii noştri, Nichifor şi Ioan, care au ridicat această mănăstire”, rosteşte solemn un bătrân cu părul alb, ca şi cum împăraţii Bizanţului, Nichifor Fokas şi Ioan Tsimiskis, ar fi murit ieri. În ochii înţelepciunii divine, o mie de ani sunt ca o zi… Pentru pelerinul care vine să-şi împlinească asceza pe Muntele Athos, doar rugăciunea şi puritatea sufletului mai contează. Astfel spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, în al 83-lea Discurs al său: „Pentru că intenţia celor care intră într-o asemenea luptă este în primul rând nevoia de a se detaşa de lume şi de tot ceea ce este lumesc. Nu pentru că aceste realităţi ar fi obstacole, sau lucruri dăunătoare; ci mai degrabă pentru că nu ne-am putea regăsi în ele şi nici nu am putea trage vreun folos din ele”.

Câteva zile mai târziu am făcut o lungă plimbare în Grădina Maicii Domnului, în acea natură sălbatică unde potecile abrupte conduc de la o mănăstire la alta. De la Lavra până la Katounakia am mers purtând în gând glasul mistic al binecunoscutului sfânt Ioan Cucuzel, aşa-numitul Maistor, maestru între maeştri. Bătrânul care ne însoţea şi-a ridicat deodată bastonul, indicând o porţiune mai joasă în stâncă: „Priviţi peştera lui Cucuzel”, spuse el. O legendă povesteşte că în acel loc unde păştea o turmă de capre tinere, un ascet a auzit o cântare. Ieşind din chilia sa, a observat caprele adunate în jurul unui cântăreţ străin. A alergat până la Lavra şi a povestit întâmplarea egumenului. Acesta l-a chemat pe Noul Orfeu şi l-a întrebat cum îl cheamă: era chiar marele Cucuzel în persoană, archimousikos-ul împăratului (conducătorul muzicienilor de la curtea împăratului)!

Continuându-ne coborârea spre Karoulia, ne-am întâlnit cu doi jandarmi, aflaţi în căutarea asasinului. La Karoulia, viaţa de sihastru îşi intră în drepturi, cu imaginea descrisă de Filocalie: „Sărăcia şi liniştea sunt comoara ascunsă al acestui fel unic de vieţuire.” Intransigenţa ascezei apără de degenerare, ea obligă la adevărata apreciere a lucrurilor, stă mărturie pentru credinţa gravată în piatra monahismului ortodox. Într-o zi, părintele Theoklitos [Dionysiatul], având un vizitator impresionat de biblioteca sa, a răspuns: „Nu fiţi uimit. Aveţi mai degrabă admiraţie pentru cei umili şi neştiutori, oamenii fără minte! Pentru că aceia cred şi acest lucru este singurul care contează”.

În acelaşi gând cu mine, un sihastru a adăugat amar şi supărat: „Am venit aici, pe partea cea mai retrasă a Sfântului Munte pentru a scăpa de lume, crezând că ne-am putea găsi liniştea. Dar suntem în permanenţă asaltaţi. Nu există un loc de pe coastă pe care să nu se debarce în permanenţă, pentru a ne fotografia, pentru a ne striga, pentru a ne privi ca pe nişte fiinţe ciudate. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, îşi aduc după ei femei pe jumătate goale, expunându-şi fără ruşine părţile corpului, fără a ţine seama de respect şi bună-cuviinţă. Probabil intră în programul croazierelor să fie scoase din cuiburile lor abrupte aceste păsări sălbatice… Astfel, femeile de lume vor avea subiect de discuţie la întâlnirile mondene”.

În acest sfârșit de vară, chipurile pelerinilor erau mai umane, mai umile. Ne făceam bagajele, când prima ploaie cădea pe pavajul de dale al mănăstirii. Un pustnic ne-a însoţit până la mare. Şchiopăta puţin şi ne-a spus aceste vorbe: „Vă rog, acum că vă întoarceţi în lume, să ne trimiteţi nişte tineri – sunt din ce în ce mai puţini cei care îmbrăţişează vocaţia de călugăr, pentru ca viaţa şi Tradiţia să poată continua.”

vocile end„Pentru ca viaţa să continue…” Pe vapor, cuvintele bătrânului îmi stăruiau în minte. Astfel ne implora sfânta mănăstire, să păstrăm vie flacăra ortodoxiei.

Marea redevenise liniştită. Primul meu pelerinaj la Muntele Athos se încheia.

Sursa: Lykourgos Angelopoulos, Vocile Bizantului, traducere de prep. univ. drd. Adrian Sârbu, Iaşi, România, 2011, pp. 5-10 via pemptousia.ro

Săptămâna altfel: Seminariști buzoieni la Muntele Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

În Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, cunoscând impactul „metanoic” al pelerinajului, în viața duhovnicească a credincioșilor, și caracterul ziditor al abordării transdisciplinare a cunoștințelor teologice, într-un astfel de demers mobilizator, Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul și Sectorul Social-Misionar, ale Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, au propus tinerilor seminariști, în Săptămâna altfel, primul pelerinaj, dedicat lor, la Muntele Athos, la invitația monahilor de la Mănăstirea Vatoped.

Astfel, în perioada 18-23 aprilie 2016, cu binecuvântarea și prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, un grup format din șapte elevi seminariști, cu rezultate bune și foarte bune la învățătură, comportament liturgic – duhovnicesc ireproșabil și implicare constantă în acțiunile de voluntariat propuse de Centrul Eparhial, însoțiți de coordonatorii celor două sectoare, au parcurs un itinerar spiritual inedit – pentru majoritatea dintre ei fiind și prima călătorie în afara României – prin provincia Macedonia și Peninsula Calcidică din Grecia.

Cu emoții, rugăciune înainte de călătorie, Apărătoare Doamnă, popasuri și prezentări despre țările și obiectivele religioase spre care ne îndreptam, am ajuns, în după-amiaza primei zile la Serres, al doilea oraș ca mărime al Macedoniei, al cărui nume este atestat pentru prima dată în 1383, în forma actuală, într-un document al Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos.

Vechea fortăreață a Imperiului Bizantin este familiară comunității seminariale buzoiene, datorită Liceului de muzică din Serres, unul din partenerii tradiționali de proiecte școlare europene ai Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău. De aceea, după închinarea la Catedrala veche a orașului – fondată în epoca paleocreștină – și la Biserica „Sf. Muceniță Paraschevi”, bucuria reîntâlnirii cu primii noștri prieteni greci s-a prelungit în discuții cu profesorii angajați în proiectele de parteneriate strategice europene, dar și în cântarea bizantină la slujbele Bisericii.

Am continuat drumul spre Tesalonic, „Symprotévousa” cum îl mai numesc grecii (tradus: „co-capitala”), cu referire la statutul istoric al cetății de împreună-domnitoare cu cea a Constantinopolului, în Imperiul Roman de Răsărit.

Comunitatea creștină din Tesalonic a fost înființată de către Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorie misionară, când acesta a predicat în sinagoga evreilor din orașul fondat de Alexandru cel Mare.

Apusul scălda linia de orizont modernă a orașului din zilele noastre într-un ocru nobil, ce lăsa călătorilor plăcerea descoperirii elegantului Ano Poli (Orașul de Sus), pe măsură albastrul mării în contrast se subția, în timp ce ne cufundam în vacarmul străzilor înțesate din centrul metropolei.

Ajunși la Arcul lui Galeriu, perena mărturie a puterii efemere a împăratului roman din secolul al IV-lea, am identificat și hostelul în care aveam să ne odihnim în prima noapte, ale cărui ferestre aduceau înaintea ochilor noștri silueta inconfundabilă a Rotondei lui Galeriu, monument ridicat de tetrarhul sus-amintit pentru a fi mausoleu, transformată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în basilică, iar de otomani, în moschee, din secolul al XVI-lea, până în 1912, în timpul Războiului Balcanic, când a fost resfințită ca biserică, astăzi monument protejat de UNESCO.

A doua zi, am pornit la pas pe renumita Egnatia Odos, numită astfel după străvechiul drum roman omonim care trecea pe lângă oraș, pentru a merge să ne închinăm la Basilica Sf. M. M. Dimitrie, locaș de cult ale cărui începuturi în istorie datează din secolul al IV-lea d. Hr., supraviețuind perioadei iconoclaste, apoi celor patru secole în care a fost transformată în moschee, de către dominația turcească, dar și marelui incendiu din 1917, încăpățânându-se să dea la iveală – odată cu săpăturile arheologice din anii ’30-’40 – locul în care Sfântul Dumitru a fost întemnițat și a luat cununa muceniciei, pentru credința sa ortodoxă.

Ne-am plecat capetele și am rostit rugăciuni de mulțumire înaintea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – ocrotitorul orașului, ale Sfintei Mucenițe Anisia, care a pătimit în anul 298, în timpul persecuției împăratului Dioclețian, și ale Sfântului Grigorie Kallidis, fost mitropolit de Heraclia, Redestos, Ioannina și Tesalonic, adormit în Domnul la 23 iulie 1925, ale cărui moaște se află în pronaos, în partea stângă.

Pașii ne-au purtat apoi spre bisericile Sfânta Teodora și Catedrala Sfântul Grigorie Palama, ce păstrează moaștele ocrotitorilor lor, binecunoscuta Sfânta Sophia, unde se păstrează moaștele Sfântului Ierarh Vasile al Tesalonicului, dar și spre Piața Kapani – unde unii elevi, încântați de diversitatea alimentelor și condimentelor, au văzut și mirosit pentru prima dată fructe de mare, pe care le-au și degustat apoi la una din tavernele din Piața Athonos –, spre eleganta Piață Aristotel, care se deschide spre faleza orașului și, evident, spre Turnul Alb, simbolul Tesalonicului și al eliberării Greciei de sub jugul otoman.

Printre imobilele terasate, ascunse uneori de palmieri ori arbuști multicolori în floare, drumul se dechidea ușor ascendent spre Halkidiki, oprindu-ne, după 30 de kilometri, la Mănăstirea Suroti, sihăstria de maici închinată Sfântului Ioan Teologul şi Sfântului Arsenie Capadocianul, unde ne-am închinat la moaștele celui din urmă și la mormântul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul. Frumusețea locurilor și abundența capetelor plecate în rugăciune, forfota tinerilor pelerini și ospitalitatea maicilor din chinovia atât de dragă Sfântului ne-au făcut să cugetăm la cuvintele de învățătură ale acestuia: Cel ce este cu luare-aminte și ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoiește, sporește, rodește, se hrănește duhovnicește și se bucură îngerește.

De pe esplanada din fața bisericii scăldate de soare, se zărea o altă chinovie cuibărită în munți, Mănăstirea Sfânta Anastasia Farmacolitria (Vindecătoarea), ctitorie a Sfintei Teofana, soția împăratului bizantin Leon Înțeleptul și stavropighie a Patriarhiei Ecumenice. Poposind, după o jumătate de oră, sub balcoanele exterioare, sprijinite de contraforți de lemn, ale mănăstirii, ne-am potolit setea cu Agheasma Sfântului Teona – un izvor de la poartă, apărut la rugăciunea Sfântului – și am pătruns pe culoarele ca de basm ale mănăstirii, pentru a ne închina la icoanele Sfintei Anastasia și ale Sfintei Teofana, cunoscute ca fiind făcătoare de minuni.

Seara am petrecut-o la Stavros, un orășel la intrarea în Halkidiki, pe malul Mării Egee, a cărei apă îmbietoare, alături de cazarea și masa oferite de prietenul românilor, Vasilis, într-o panoramă paradisiacă, ne-a făcut să ne (re)îndrăgostim toți – vizitatori mai vechi sau mai noi ai Greciei – de acest tărâm și de acest popor.

În ziua a treia, ne-am îndreptat spre Ierissos, orașul port la Marea Egee, de unde, după primirea permiselor diamonitirion, ne-am îmbarcat pe un vaporaș, pentru a ajunge la destinația finală, Mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte.

Sfântul Munte Athos este o republică monastică cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei, având capitala la Karyes. Sfântul Munte găzduiește douăzeci de mănăstiri mari, zise împărătești, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele, și încă 12 schituri și o mulțime de chilii monahale ortodoxe (ca niște schituri mai mici), în care trăiesc mulțime de călugări ortodocși. Acest regim special nu îl izolează, însă, de lume, fiind vizitat de câteva mii de pelerini zilnic, de al cărui sprijin beneficiază neîncetat, ca și de unele proiecte europene de renovare și dezvoltare.

Este însă de subliniat contribuția, de aproape 500 de ani, pe care domnitorii și boierii din Țările Române au avut-o la propășirea comunităților athonite, de la Vladislav Vlaicu, Sfântul Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu ori Șerban Cantacuzino, până la daniile boierilor Craiovești sau ale logofătului Gavriil Trotușanu, din Moldova. Am primit în schimb un nou suflu în cultura și trăirea duhovnicească ale Ortodoxiei românești, încercată de-a lungul veacurilor, noi jaloane existențiale în mănăstirile de pe plaiurile noastre – ca cele stabilite de Sfântul Nicodim, reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească sau de Sfântul Paisie Velicikovski, care a reorganizat viața monahală în secolul al XVIII-lea – articulată pe un autentic duh isihast – după 17 ani de nevoințe la Muntele Athos.

Ajunși în arsanaua (portul de corăbii) de la Vatoped, ridicat de Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, ne ridicăm privirile către măreața chinovie athonită, cu ziduri de fortăreață și cerdacuri de schimnici, și le plecăm, în câteva clipe, cu smerenie, preacinstind pe Maica Domnului pentru că ne-a ocrotit pe drumul spre insula fecioriei bărbătești, în care doar ea este Împărăteasă, după cum Ea însăși i-a spus fiicei Împăratului Teodosie cel Mare, în anul 382, de atunci interzicându-se accesul femeilor aici.

Mănăstirea Vatoped este una dintre cele mai mari și însemnate mănăstiri din Sfântul Munte Athos, având una dintre cele mai numeroase obști multiculturale de călugări. Mănăstirea, situată în partea de nord-est a peninsulei Athos, este închinată Bunei Vestiri de ctitorul său, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea.

Aici au trăit Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Grecul, aici a fost tuns în monahism prințul Serbiei, Simeon Nemanja, și fiul său, Sava, ca și, mai târziu, împăratul bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino, iar în prezent trăiesc aproximativ 130 de călugări aici, dintre care aproximativ 20 de români, cu diverse istorii și ascultări zilnice.

Aici, am fost primiți la Arhondaric de unul dinte călugării români, Serafim, care ne-a și cazat, imediat intrând în programul de rugăciune și lucru al Mănăstirii: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de la 11:30, masa de prânz, la orele 14:00, program de ascultare sau odihnă, până la orele 17:30, urmat de Pavecernița Mare, o gustare și program de ascultare sau de discuții cu părinții Mănăstirii, încheiat la orele 21:00, ora stingerii. Dimineața, Laudele începeau la orele 4:30, urmate de diferite ascultări până la orele 11:30.

Am fost primiți cu căldură, grijă și bucurie de către toată comunitatea monahală, îndeosebi de Părintele Areta, rânduit de Părintele Stareț Efrem pentru a se ocupa de grupul nostru, dar și de Părintele Chiril – duhovnicul român al mănăstirii, de Părintele Pahomie, de Părintele Theologos și de ceilalți.

Timpul s-a suspendat și am intrat într-un alt ritm și o altă ordine a vieții cotidiene, în care filonul central a fost rugăciunea, dublată de împărtășirea învățăturii, nevoință în ascultare și înrâurirea smereniei celor cu care am comunicat.

Dacă slujbele la care am participat și cărțile pe care le-am văzut ne-au provocat la valorizarea cunoștințelor de limbă greacă studiată, ascultările primite ne-au făcut să simțim că răspundem cu recunoștință ospitalității vatopedine, fie că au constat în  realizarea plicurilor de binecuvântare – cu brâulețe atinse de Brâul Maicii Domnului, oferite în dar pelerinilor, fie că ne-au solicitat la bucătărie, la trierea și curățarea legumelor și fructelor, la arhondaric ori la trapeză.

Într-una din zile, am făcut o drumeție la Chilia Sfântului Ipatie, comunitate românească de tineri monahi și frați, condusă de Ieromonahul Ignatie, care ne-a și adresat cu cuvânt de învățătură și folos duhovnicesc. Aici am participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, săvârșită în limba română, rugându-ne și cântând împreună cu cei ce și-au găsit aici pacea sufletului și fereastra spre Împărăția lui Dumnezeu.

Întorcându-ne în grădinile Mănăstirii Vatoped, am mers să descoperim livezile de pere, mere, caise, piersici, portocale, plantațiile de kiwi și vie, grădinile și serele de legume, ciupercăriile, fabrica de ulei, atelierul de miere, de plante medicinale, crescătoriile de fructe de mare, impresionând prin capacitatea de autogospodărire, viziunea asupra muncii în echipe multiculturale, ospitalitate neobosită și integrarea tehnologiei în peisajul conservator al mănăstirii athonite.

Momentele cu cea mai mare încărcătură duhovnicească au fost cele în care ne-am învrednicit de închinarea la cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, de venerarea Cinstitului Brâu al Maicii Domnului, a unei bucăți din trestia cu care a fost bătut Mântuitorului Iisus Hristos, a Cinstitului Lemn din Sfânta Cruce, a capului Sfântului Ioan Gură de Aur, a capului Sfântului Grigorie Teologul, a capului Sfântului Evdochim Vatopedinul, dar și a uneia din crucile cu care Sfântul Constantin cel Mare mergea la luptă.

Au rămas pentru suflet binecuvântarea primită la Părintele Stareț Efrem, Pavercernița Mică, la care a participat Preasfințitul Părinte Alexios, Episcop de Atlanta, Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Anthimos de Alexandroupolis, convorbirile duhovnicești cu Părinții Areta, Pahomie, Chiril și Theologos, dar și privilegiul de a păși în biblioteca nouă și în cea veche ale mănăstirii, unde ne-au fost prezentate manuscrise din sec. VI – VIII, hrisoave ale ctitorilor români, ediții de carte rară – despre care am învățat la Patrologie ori Istoria Bisericii, colecții de opere ale Sfinților Părinți, precum și opere teologice contemporane de o deosebită importanță, în diferite limbi.

Considerăm că, pentru tinerii participanți, dar și pentru noi, însoțitorii, acest pelerinaj a constituit o adevărată călătorie inițiatică, pe tărâmul Maicii Domnului, un timp de rugăciune și reflecție cu valențe terapeutice, un prilej de întâlnire providențială cu oameni de înaltă ținută spirituală și intelectuală, dar și un moment de cotitură în formarea duhovnicească a pelerinilor și o anticipare a bucuriei pascale, spre care ne-am îndreptat cu smerenie și cu nădejdea Învierii.

Le suntem recunoscători monahilor de la Vatoped, pentru invitația în această lume cumpănită de har, îi mulțumim Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian pentru purtarea de grijă și generozitate, pentru încredere și deschidere spre astfel de proiecte pentru tineret, ziditoare de suflete și generatoare de impact măsurabil, poate, pe durata întregii vieți pământești, în nădejdea mântuirii. 

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Pr. prof. Cristian Marius Dima – consilier eparhial

Sursa: Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Mulțumim Părintelui Profesor Cristian Marius Dima pentru îngăduința de a posta mărturia sa pe Blogul Sfântul Munte Athos

Umberto Eco la Muntele Athos (1988)

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988

Umberto Eco s-a născut în Alessandria, Piemont, în ianuarie 1932 și a murit în februarie 2016. Începând cu anul 1975 a fost profesor de semiotică la Universitatea din Bologna iar din 1988, fondator al Departamentului de Comunicare la Universitatea din San Marino. A început să își scrie romanele în anii ’70. Numele Trandafirului a primit premiul „Strega” în 1981 și „Medicis Etranger” în 1982, cartea fiind vândută în milioane de exemplare în întreaga lume. Alte opere de succes ale sale sunt: Pendulul lui Foulcault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Cum ne construim dușmanul, Numărul zero, ș.a. Umberto Eco cunoștea cinci limbi printre care greaca veche și latina. (…)

În 1995, vizitând Grecia, la propunerea profesorului de filosofie de la acea vreme – Teodosie Pelegrini, Umberto Eco a fost numit doctor onorific al Departamentului de Filosofie – Pedagogie – Psihologie al Universității din Atena. (…). Înainte de a scrie cartea Numele trandafirului, Umberto Eco a vizitat Sfânta Mare Mănăstire Vatoped și biblioteca acesteia, unde se păstrează codicele Geografia lui Claudiu Ptolemeu, unul dintre cele mai rare manuscrise din lume care datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea și conține unitățile: Introducere în Geografie de Claudiu Ptolemeu, Crestomația Geografiilor lui Strabon și Geografia lui Strabon.

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988 (1)Despre vizita lui Umberto Eco la Mănăstirea Simonos-Petras scrie Teodor Ioannidis în revista „To Tetarto” (Nr. 33, decembrie 1988):

„În portul Dafni, ne aflăm încă în lumea de afară. În lumea noastră. Dar când, după ultima cotitură a urcușului vedem Mănăstirea Simonos-Petras, înțelegem că în curând va trebui să acceptăm că aici sunt valabile alte măsuri, diferite. La balcoanele mănăstirii, poți rămâne tăcut ore întregi sau te poți avânta în discuții interminabile. Iar Umberto, poliglot și vorbăreț de fel, discută cu monahii încercând ca în cel mai scurt timp să cunoască cât mai multe cu putință. Și cum e și firesc, într-o discuție fără un program prestabilit, ale cărei subiecte pornesc de la infailibilitatea papei și ajung la evenimentul din mai 1968, se va ivi la un moment dat și subiectul care l-a fascinat întotdeauna: ereziile. Și, cu totul firesc, îi va „scăpa” faptul că în noua sa carte (Pendulul) există destule pagini dedicate acestui subiect. La Karyes, după o scurtă vizită la Mănăstirea Iviron, la conacul Mănăstirii Simonos-Petras, monahul Elisei nu este numai o gazdă ireproșabilă (foto jos). Foarte tânăr, serios și îngăduitor, cunoscător al scriitorilor bisericești latini, vorbește încet și liniștit, nu se lasă impresionat și nici nu dorește să impresioneze. Comentează cu aceeași modestie ideile Fericitului Augustin și ale lui Toma d’Aquino cât și micile noastre nedumeriri cotidiene. Monahii încearcă rachiul (ouzo) – care i-a plăcut atât de mult lui Umberto Eco – când îl pregătesc. Nu beau, însă, pentru că alcoolul le alterează gândirea. Cât despre grijile celebrului profesor pentru păstrarea și întreținerea valoroaselor manuscrise, acesta le consideră aproape nejustificate. Tradiția nu se păstrează prin conservarea codicelor sau a icoanelor și expunând tezaurele pentru a atrage turiști. O astfel de tradiție nu prezintă importanță. Tradiția vie, singura care merită păstrată, se află în fiecare monah, fiecare având înlăuntrul său, viu, pe Nazarinean”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ecaterina Huzuri

Traducere şi adaptare după agioritikesmnimes pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Seria de autor Umberto Eco (comandă online): http://goo.gl/iXGa0t

ΚΑΡΥΕΣ 1988

Sfântul Nectarie, pelerin în Sfântul Munte

sf-NECTARIE-in

În vara anului 1898, Sfântul Nectarie, Mitropolitul Pentapolei, alungat de la mitropolia sa din Egipt și fiind pe atunci director al Seminarului bisericesc Rizarion, după mai multe umilințe și necazuri pe care le-a îndurat fără să se plângă și cu răbdare creștinească, a făcut un pelerinaj în Sfântul Munte, către care privea totdeauna cu un dor aparte și unde, după alungarea sa din Egipt, avea intenția să se nevoiască ca monah.

biserica protaton

Ajuns la Protaton, în Karyes, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni Áxion estí, a admirat frescele lui Pansélinos și a participat la câteva slujbe ca întâistătător, unde a simțit profund străpungerea inimii, pe care o simt doar cei care merg acolo și mai ales prima oară.

Un simplu monah

Purtând pe cap un fes simplu și îmbrăcat cu o rasă smerită de călugăr, încălțat cu bocanci soldățești grosolani, a vizitat multe mănăstiri, kathisme, colibe, chilii, schituri și sihăstrii fie mergând pe jos, fie călare pe mulari pe care cu bunăvoință i-i puneau la dispoziție monahii, fie cu ambarcațiuni. Cum era un admirator al naturii, mergând ore întregi prin aceste locuri neprihănite, cu păduri dese de castani cu trunchiuri înalte și fagi, de chiparoși și brazi, în acest spațiu paradiziac cu o vegetație bogată, cu ape limpezi și ciripit de păsări, cu marea nesfârșită de un albastru închis deschizându-se înaintea ochilor lui, se simțea mai aproape de Creator.

În sfintele lăcașuri s-a închinat la Cinstitul Lemn, la sfinte moaște ale mucenicilor și cuvioșilor, precum și la icoane făcătoare de minuni, în timp ce pe iconostase și pe pereții ”ilustrați” ai bisericilor a admirat arta dumnezeiască a iconarilor smeriți și evlavioși. Acolo a cunoscut și s-a sfătuit cu monahi sfinți din mănăstiri de obște sau pustnici și, plin de smerenie, deși arhiereu, a ucenicit întru Hristos pe lângă acești oameni.

La Sfintele slujbe participa fie ca întâistătător șezând pe tronul arhieresc, fie într-o strană smerită pe care o lustruiseră cu coatele generații întregi de monahi, fie îngenunchea pe pardoselile de lespezi pe care de-a lungul veacurilor le udaseră monahii cu curgerile lacrimilor lor și le șterseseră cu nenumăratele metanii până la pământ. Auzind psălmuirile cu adevărat desăvârșite ale feluritelor cântări duhovnicești și văzându-i pe monahi cu capul acoperit stând nemișcați, ca niște umbre în semiîntuneric, Sfântul se muta cu duhul în lumile cerești.

Locuri de închinare

Sfantul-Nectarie-de-EghinaDe asemenea, ca unul ce era cărturar, a admirat schevofilachiile cu tezaure neprețuite și atât cât i-a îngăduit timpul, a studiat și unele manuscrise care îl interesau în chip deosebit. Redăm câteva note despre unele pelerinaje ale sale:

Pe 6 august, de praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului, se afla la Marea Lavră, iar pe 15 august, de praznicul Adormirii, a liturghisit la mănăstirea Iviron, unde s-a închinat la icoana făcătoare de minuni din Sfântul Munte, a doua ca însemnătate, la vestita ”Portărița”. Între Karies, Marea Lavră și Iviron a vizitat și Mylopótamos, unde se nevoia fostul Patriarh Ecumenic Ioachim al III-lea, după primul său patriarhat. Vizita aceasta era ceva cât se poate de firesc, dată fiind personalitatea luminoasă a acestui mare Patriarh, după cum consemna pe la 1910 pururea pomenitul părinte Gavriil Dionisiatul, monah în Sfântul Munte: ”Este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acest loc cu nume sfânt. Venirea Patriarhului a electrizat mulțimea ortodocșilor și s-a observat un aflux în număr și calitate a sufletelor iubitoare de Dumnezeu (…). Nici unul, cel puțin dintre noi, nu a ratat ocazia să treacă pe la Mylopótamos, ca să primească dimpreună cu binecuvântarea patriarhului și hrană sufletească (…). Ulterior, ori de câte ori Patriarhul Ioachim avea să primească în Constantinopol părinți aghioriți, cădea efectiv la gâtul lor și îi săruta.

Descoperire

La Katunakia și la Obștea Danileilor, Sfântul Nectarie nu le-a spus cine este, ci s-a prezentat ca un oarecare monah simplu. La un moment dat, mergând pe jos către sfințita Karulia din vecinătate, așezată într-un loc accidentat, i-a descoperit unui pustnic cine era. E vorba de o emoționantă întâlnire cu un ascet care avea harisma discernământului și căruia, din păcate, nu i s-a păstrat numele. Acesta, fără să-l fi văzut mai dinainte pe Sfânt, a cunoscut cine este și a vestit sfințenia lui.

Vizita Sfântului la Katunakia a pus începutul strânselor sale relații duhovnicești cu Obștea Danileilor și mai ales cu Părintele Gavriil, care în scrisorile sale îl caracteriza astfel pe Nectarie al Pentapolei, fiind acesta încă în viață: ”preasfânt, vestit Arhiereu, ridicându-se la virtuțile Sfinților Părinți din vechime (…), un mare Părinte al Bisericii (…), un Părinte cu duh foarte străvăzător”.

La Sfânta Ana s-a întâlnit cu oameni sfințiți, precum ”preasfințitul și prea nevoitorul”, fost episcop de Metrón, Dositei, cu harismaticul Papamínas din Muntenegru și cu smeritul și înaintevăzătorul monah Ioasaf, cu care a ținut apoi o corespondență frecventă.

Într-o scrisoare a Sfântului către acesta se face ”o minunată analiză comparativă între valoarea unui arhiereu, ca rang bisericesc, și aceea a unui monah virtuos” (scrie P. Teoclit Dionisiatul).

La Simonopetra

Simonopetra, 1969La Simonopetra a rămas vie amintirea vizitei sale la căminul de bătrâni al acesteia, păstrând în special o strânsă legătura duhovnicească cu Ieronim Simonopetritul. Tânărul, pe atunci, monah Ieronim a fost foarte impresionat de personalitatea Sfântului Nectarie și apoi, ori de câte ori venea în Atena și la Metocul simonopetrit al Înălțării Domnului din cartierul Víronas, se ducea și până la Eghina ca să ia binecuvântarea Sfântului, iar mai târziu, în octombrie 1920, l-a vizitat pe Sfântul Nectarie la spitalul Aretaíeio unde era internat. Cu acea ocazie, Sfântul Nectarie i-a mărturisit dorul său lăuntric:
”Dacă Dumnezeu îmi redă sănătatea, voi reveni în Sfântul Munte”.

Părăsind Sfântul Munte, Nectarie al Pentapolei a plecat cu mulțumire, cu folos duhovnicesc, iar modul de viețuire a Părinților Aghioriți i-a fost pildă în organizarea mănăstirii sale din Eghina. A venit în Sfântul Munte cu gândul cel bun, de aceea a și putut vedea atâtea lucruri minunate.

Sofoklís Dimitrakópoulos
Filolog și scriitor, profesor la Universitatea din Atena
Sursa: pemptousia.ro

Notă: Icoana de sus este pictată în atelierul iconografic al Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu, Muntele Athos

Despre fascinația Athosului. Simona Preda în dialog cu Teodor Baconschi

L9989557

– Simona Preda în dialog cu Teodor Baconschi –

„În jur, sihaștrii risipiți prin păduri și coline își fac rugăciunile de seară, își potrivesc candelele neadormite și se pregătesc de odihnă, ca după câteva ore să se deștepte iarăși la rugăciunea de la miezul nopții. Iar jos, la numai 500 de metri, se aude neadormita mare, singura ce veghează fără odihnă, cântă și laudă pe Dumnezeu în clipele de repaus ale cuvioșilor rugători athoniți.”[1]

M-au fascinat întotdeauna povestirile și fotografiile de la Muntele Athos. Adesea ascultam corul călugărilor athoniți de la Vatopedi sau Prodromu și încercam să îmi închipui dansul liturgic al candelabrelor, felul în care se balansau strălucind în întunericul naosului, acea stare pe care „lumea cea nepocăită n-o cunoaște”(Ioan, 1, 10), mirosul tămâii de acolo sau percepția dumnezeirii. Am prieteni care au plecat la Athos și s-au întors altfel de oameni, unii au fost acolo și au rămas muți de uimire, dar nu au putut cuprinde în cuvinte trăirile, am oameni care au plecat acolo într-o tinerețe frumoasă și nu s-au mai întors. Unii l-au simțit, trăit, ba chiar l-au și pictat. Discutăm despre Sfântul Munte cu diplomatul și scriitorul Teodor Baconschi, un intelectual în măsură să surprindă multiplele dimensiuni ale Sfântului Munte.

chrismon

Aș propune să începem discuția în primul rând despre topos, despre lumea văzută a Athosului, cea care ne este relevată în fotografii sau în imagini. Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumus, Pantocrator… sunt doar o parte dintre cele douăzeci de mănăstiri athonite care, alături de schituri și chilii, concentrează cel mai de seamă centru de viață monahală ortodoxă. Având în vedere legea Avalonului, îmi rezerv dreptul de a adresa o primă întrebare referitoare la felul în care se înfățișează Athosul privirii? Care este prima impresie atunci când pătrunzi pe Sfântul Munte?

12043042_689224161212588_3560182872705847867_n-e1446458541535”Sfântul Munte Athos” e o formulă oarecum pleonastică, dacă ne gândim că nu există, în creștinismul răsăritean, vreun alt munte sacralizat. Peninsula athonită (de la vârful alpin cel mai înalt, pe nume Athon) rămâne singurul loc unde am întâlnit, deodată, toate popoarele ortodoxe: greci, români, sârbi, bulgari, ruși, ucraineni, dar și credincioși din diaspora acestor națiuni pravoslavnice. În restul lumii, autocefalia bisericească și greutățile istoriei au separat sau chiar învrăjbit aceste neamuri. Prin urmare, Sfântul Munte ilustrează deopotrivă avangarda lumii post-bizantine, dar și principiul spiritual al unității sale de credință. Peninsula, inabordabilă pe uscat, devine o insulă. Un soi de promontoriu suspendat deasupra lumii. Natura e generoasă, dar nu oferă un paradis terestru, ci mai curând imaginea de ansamblu a unei grădini: multă verdeață (pini, palmieri, castani, platani, portocali amari, lămâi) dar și multă umezeală dătătoare de reumatisme și melancolie. Drumurile sunt special lăsate într-o stare ”forestieră”, pentru a putea controla fluxul pelerinilor. Pelerinii sunt bineveniți. Turiștii gălăgioși (de genul celor care-și umplu rucsacul cu pate de porc, ca să mai „îndulcească” Postul Mare, și caută imediat ”locul pentru fumat”) sunt priviți nu cu ostilitate, ci cu un soi de compasiune ușor iritată. Îți trebuie un ”pașaport” emis de Consiliul Sfântului Munte pentru a ajunge acolo. În porturi există oficiu vamal, garda de coastă elenă și poliția par să lucreze ”în deplasare”: chiar dacă Muntele aparține fizic Greciei și canonic Patriarhiei Ecumenice se simte în aer orgoliul suveranității…

„Este bine să te întrebi – spunea părintele Sofian Boghiu de la Antim – înainte de a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasul inimii tale consună cu cadența athonită”. Care sunt gândurile și așteptările cu care cineva pleacă la Athos? Mi-ar plăcea să ne povestiți despre trăirea și senzația de acolo, despre așteptările cu care te așezi cuminte în strană atunci când călugării pornesc minunatul balans al candelabrelor din timpul utreniei atunci când textul biblic se referă la lumină, despre cuiburile de rândunele de lângă chilii, despre zgomotul valurilor și despre acei trandafiri roșii de la Vatopedi. De ce merg unii la Athos? De ce ați fost la Athos? Este un sine qua non al Ortodoxiei practicante, un pelerinaj, o excursie, o provocare?

Locurile sfinte de la Ierusalim și Athosul sunt obiectivele oricărui creștin ortodox, ca două balize sacre în pelerinajul existențial spre lumea de dincolo. Nu toți pot ajunge acolo în această viață – fie din cauze materiale sau de… gen – dar toți își doresc asta, chiar dacă mai sunt destule biserici foarte vechi, construite înainte de Marea Schismă, din Sicilia până la Roma, și de la Ravenna până în Irlanda, Georgia sau Armenia. Spre deosebire de Islam, care numără pelerinajul la Mecca printre obligațiile musulmanului, creștinismul se limitează să recomande acest tip de călătorie deopotrivă inițiatică și expiatorie. Câștigul sufletesc e însă imens. Chiar dacă ajungi la Athos cu mașina sau cu avionul – și, oricum, cu vaporul, simți că treci prin niște ”vămi” simbolice. Urci spre Dumnezeu, adică te smerești în fața realității divine. Există și alte locuri de pelerinaj – în spațiul Ortodoxiei sau în cel romano-catolic, dar niciunul nu se poate compara cu peisajul athonit, cel vibrând de cântări liturgice, rugăciune isihastă, sfințenie dovedită prin relicve inestimabile…

„Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjește după comuniunea și căldura dragostei și vine s-o vadă la Athos. În chiliile smerite, unde în jurul unui gheronda câțiva frați și-au topit împreună sufletele în dragoste duhovnicească, pentru vecii vecilor!”[2] Vă invit să vorbim despre monahismul athonit, o stare anume de slavă a dumnezeirii care presupune multă luptă interioară și renunțare. Izolarea aceasta de lume aduce confruntări cu noi valențe, împrumută alte forme provocările sau, dimpotrivă, își pierd din contururi?

Din secolele III-IV, când creștinismul în sfârșit ”oficializat” intră în prima lui criză istorică, monahismul a fost mereu ”scara de incendiu” a Bisericii sobornicești. Atâta vreme cât Dumnezeu ridică în oameni vocația călugăriei, speranța rămâne activă. Respectarea voturilor monahale e grea oriunde, la Sf. Sava, în pustiul palestinian, la Sf. Ecaterina, în pustiul sinait, la Agapia, Neamț, Hurezi sau la Vatopedi. În tot acest vast peisaj al desăvârșirii prin tăierea voiei, Muntele Athos deține un soi de primat inatacabil. O peninsulă întreagă – pe zeci și zeci de kilometri – se concentrează, pe lângă cele 20 de mânăstiri mari, sute de schituri, chilii și peșteri anahoretice unde doxologia abundă, iar sfințenia e constant ”produsă”, ca un izvor de mir nesecat. Fiecare metru pătrat athonit e îmbibat cu bucuria renunțării la lumea profană și dulceața viziunii profetice, mai presus de veacul prezent.

„Dacă știi să rabzi singurătatea și străinătatea – spunea părintele Ghedeon Chelaru de la chilia Sfântul Gheorghe – și, mai ales, dacă te rogi permanent lui Dumnezeu oriunde și oricând, te mângâie Duhul Sfânt și simți în inimă că nu ești singur și nu trăiești în zadar pe pământ. (…) Dar sunt și momente de împuținare sufletească, atunci te lovește întristarea, dorul de țară și nu ai pace duhovnicească. Eu am trecut prin aceste ispite grele și numai cu rugăciunea, cu smerenia și cu deasa spovedanie le-am alungat.” Călugării de la Athos dețin acea cunoaștere mistică pe care, uneori, logica noastră o desfigurează și o împarte în silogisme care îi anulează sensul. Ați cunoscut acolo oameni care v-au rămas în suflet?

L9989502-e1446458632111La Athos am văzut proba vie a faptului că Întruparea răstoarnă complet logica umană, după modelul paulin al lui ”atunci sunt tare, când sunt slab”. Mii de oameni își lasă țara și adesea limba maternă, oricum, familia terestră, pentru acest exil mântuitor. Cu cât nevoința trupească e mai dură – asceza înseamnă ”exercițiu” – cu atât crește în acești oameni puterea duhovnicească. Evident, e greu să vezi la poalele mânăstirii, în valea cea mai adâncă, o mare azurie în care nu se cade să te scalzi… E greu să nu ai teribile momente de ispită. E de altfel un loc comun paterical care zice și că diavolul e ”mare teolog” și că mânăstirea, pustia, locul necercetat de oameni e bântuit de demoni feroce. Călugării athoniți duc cel mai periculos război nevăzut, tocmai pentru că istoria Muntelui și moștenirea harică a unui mileniu de sfințenie fac din ei exponenții unei avangarde ortodoxe chemate să apere totalitatea Bisericii lui Hristos. Dacă am întâlnit oameni care mi-au rămas în suflet ? Da, toți românii de la Vatoped, Colciu și chilia sf. Ipatie, cei de la Prodromu, părintele Macarie, francez de neam, care e bibliotecar la Simonpetra. Nu vreau să-i nominalizez, pentru că înșiruirea ar sugera o ierarhie afectivă. Vreau însă să le mulțumesc frățește pentru lumina pe care au reaprins-o în sufletul meu întunecat de cele lumești.

Sfântul Munte oferă atât o percepție senzorială, estetică, dar și una ce ține de slava lui Dumnezeu în frumusețe și armonie. Minunăția locului a rămas și pe pânzele artiștilor de la Prolog, ei înșiși apropiați sufletește de Athos. Este oare o pierdere sau o treaptă inferioară spre cunoașterea logosului să vezi doar spectacolul liturgic athonit, frumusețea stâncilor și intimitatea potecilor, albastrul mării și să nu te poți detașa pentru a cuprinde întregul, trăirea unică de acolo?

IMG_0461În ce mă privește, am trăit scurta experiență athonită ca pe un întreg inseparabil: evident, asta nu înseamnă nici panteism, nici animism ! E mai curând sentimentul liturghiei cosmice, despre care a scris o frumoasă carte Hans Urs von Balthasar. Să zicem că vezi un pin monumental, cum abia la Roma mai găsești. Nu e un pin, ci martorul slavei lui Dumnezeu cântate sau exaltate în rugăciune adâncă de-a lungul multor generații de ieroschimonahi îmbunătățiți. E prietenul pustnicilor, heraldul unor răpiri extatice, martorul unor disperări omenești și păstrătorul tăcut al unor secrete inefabile. Mergând cu un 4×4 pe drumurile roșietice, presărate cu bolovăniș, ai impresia că fiecare șerpuire te adâncește într-o arhivă sacră fără sfârșit.

Athosul nu este un loc pentru vanitate și egocentrism. Poți veni la Athos cinic, cu întrebări, cu îndoieli și să pleci smerit – o afirmă mulți dintre cei ce au străbătut potecile spre chilii. Există oare o chemare a locului pentru că mulți dintre cei care au fost își doresc cu ardoare să revină?

Sunt și cazuri din astea. Cinic poate veni acolo numai vreun intelectual plin de dubii, de cuget faustic, sosit să vadă ”patrimoniul bizantin”. Oamenii mai simpli sunt pelerini desăvârșiți, ca și cei bolnavi. Din unghiul ăsta, da, mersul la Sfântul Munte poate converti la smerenia teoforă un spirit din acesta rigid, zidit în disperarea civilizată a agnosticismului. Personal, m-am dus conștient de păcatele mele, sătul de aroganța intelectuală, de sentimentul epuizant al singurătății într-o imaginară superioritate. Am luat aproape imediat ”virusul” athonit care te îndeamnă să revii. Și o voi face, pentru că, pe măsură ce te apropii de moarte (și ești la un pas virtual de ea mai tot timpul), simți nevoia unei sume, a bilanțului critic, cauți simplitatea care te lasă să adaugi trecerii tale pământești nimbul unei concluzii bine plăcute lui Dumnezeu.

Nu aș insista asupra relațiilor româno-athonite, ctitorii au lăsat de-a lungul veacurilor mărturii acolo, însă ar fi interesant de discutat despre bibliotecile de la Sfântul Munte și valorile inestimabile – cărți, manuscrise, miniaturi – care se află la unele mănăstiri.

Aici nu strălucim, ca nație. A făcut cercetări în fondurile athonite Virgil Cândea, acum mai lucrează acolo un istoric, dar sunt zeci de mii de documente referitoare la Țările Române care stau colbuite, așteptându-și savantul traducător și editor. Cam la o treime din manuscrisele bizantine atestate la ora de față sunt depozitate în bibliotecile aghiorite. Au strălucit însă strămoșii noștri dreptcredincioși, care au contribuit prin dărnicia lor la menținerea și înflorirea aghiorită a ultimelor secole. Ici colo, acest lucru e pomenit, dar nu în detaliu și nici îndeajuns. E de salutat faptul că, după declinul spiritual și material petrecut prin anii 70 ai veacului trecut, Sfântul Munte renaște. Macarale se profilează deasupra fiecărei cetăți monahale, statele ortodoxe acordă asistență, sunt fonduri și de la Uniunea Europeană, ca să nu mai pomenim donațiile private. Firește că fenomenul cel mai încurajator rămâne renașterea spirituală, bazată și pe numărul tot mai mare de monahi din România.

[1] Pr. Streza Nicolae Zian, Catisme ale preotului Arsenie Boca pe Muntele Athos, Ed. Credința strămoșească, 2008, p. 88.

[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munthe Athos, Editura Bizantină, București, 2006, p. 39.

Sursă text și imagini: literaturadeazi.ro

Mulțumim d-lui Teodor Baconschi pentru îngăduința de a prelua interviul domniei sale pe blogul Sfântul Munte Athos

Nu ştiu nimic. Jurnalul athonit al lui Mihnea Măruță

Nu știu nimic.
Jurnal de la Athos (11-17 august 2008)

Luni, 11 august 2008

scris marţi

“Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Cred că ăsta e motivul pentru care am venit aici: să înţeleg diferenţa uriaşă între cum trăim noi şi cum ar trebui să o facem. Nu să ajungem precum călugării, că ne-ar fi imposibil, dar măcar o boabă de viaţă, o fărâmă de timp dac-am acorda zilnic adevăratei rugăciuni, dacă ne-ar preocupa şi sufletul nostru, mântuirea, nu numai gloria acestei lumi, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel, de la îngăduinţa minoră, de fiecare clipă, până la raporturile dintre naţii şi pacea mondială.

Sună exagerat, dar oamenii de aici, puţini câţi sunt, ţin lumea să nu o ia razna de tot. Rugăciunile şi nevoinţa lor salvează şi prelungesc şansele noastre de a putea profita de plăcere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de a-L găsi pe Dumnezeu pentru viaţa veşnică.

x

Vârful Athonului, cel mai înalt din Athos, văzut de pe vaporaşul pe care l-am luat din Ouranopolis

Vârful Athonului, cel mai înalt din Athos, văzut de pe vaporaşul pe care l-am luat din Ouranopolis

Se zice “să intri în Munte”. Nu să ajungi, nici să mergi, nici să te duci la…. Să intri. Aghion Oros. Muntele Sfânt. Şi dacă e sfânt, atunci “intri”, pentru că totul e o biserică. Grădina Maicii Domnului.

x

Prima uimire, din mersul vaporaşului care ne duce la Munte: norul care parcă mângâia, dar totodată se sprijinea, se bizuia pe vârful Athonului. Un nor alb, curat, care avea să rămână acolo până spre înserare.

Şi mi-am zis: oare voi putea urca până acolo? E o procesiune care va urca pe Athon de Schimbarea la Faţă. Cu mintea de azi, îmi pare aproape imposibil să mă imaginez acolo, sus. Pare prea sus.

x

Micul port Dafni

Micul port Dafni

Orăşelul în care am acostat, Dafni, constă în câteva case. Vreo nouă-zece. Citisem că e un orăşel, dar de fapt e doar o piaţetă şi câteva clădiri. Oameni simpli pe terasa unui “restaurant”, un călugăr rus stând la masă cu un mirean care bea bere şi vorbeşte tare.

x

Drumul cu maşina pe Munte e o experienţă în sine. Are porţiuni foarte scurte de asfalt, lângă capitala Kareya, lângă Marea Lavră, lângă schitul românesc Prodromu. În rest, e drum de munte, macadam – cum se zice în limbajul raliurilor. Aici, miza raliului nu e viteza, nici timpii, ci să ajungi cu bine la destinaţie. Totul e pe buza prăpastiei, nu poţi s-o “calci”, mereu există primejdia să cazi.

x

Mănăstirea Iviron. Întemeiată de călugări georgieni, acaparată de greci. Mi se zice că grecii, de altfel, pun stăpânire pe orice schit sau mănăstire în care se pierde filonul etnic al vieţuitorilor şi întemeietorilor. Din cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte, doar trei mai sunt ne-greceşti: Zografu (bulgărească), Hilandar (sârbească) şi Sfântul Pantelimon (rusească).

La Iviron se face curăţenie, în curte s-au scos toate vasele cele sfinte, candele şi alte recipiente. Strălucesc. Sus, pe turla bisericii, e legat un drac negru, ca stareţul să nu uite.
Ni se deschide paraclisul în care se află icoana Maicii Domnului Portaitissa – Portăriţa, despre care se spune că a venit pe ape, la începuturile vieţii monahale pe Munte. Şi că, la finele vieţii monahale, când totul se va sfârşi, ea va rămâne ultima şi va pleca la fel, singură, pe ape. Frumos eschaton.

Ar crede omul de acasă aşa ceva?

Părintele care îngrijeşte paraclisul e cunoscut, îmi spune L., pentru răceala lui, pentru că e mai mult decât distant. Nouă ne deschide, din proprie iniţiativă, încăperea în care se ţin moaştele şi ne obligă blând să intrăm.
– E o minune, zice L..
– Avem noroc cu cel mic, răspund eu.
– Nu e noroc, e pentru tine.

Părintele îl cheamă pe copil într-un alt corp de clădire şi el se întoarce cu trei mici sticluţe cu mir de la icoana Portăriţei. Asta e bucuria.

Când ieşim din curtea mănăstirii, un călugăr mai tânăr şi un altul mai în vârstă stau de vorbă, aşezaţi. Mă aplec spre cel tânăr, pentru binecuvântare (“Evloghite…”), iar el îmi face semn, zâmbind, să i-o cer seniorului. Îngenunchez, sau dau să îngenunchez – totul se petrece într-o secundă, dar vârstnicul mă refuză scurt şi dur, într-o românească stâlcită: “Drumu’! Placă!”.

Prima lecţie: nu tulbura un călugăr, pentru că rişti să-l ispiteşti. (Ulterior aveam să aflu că nu poţi, că nu e bine să te duci pur şi simplu să ceri binecuvântarea unui călugăr care nu te cunoaşte şi că nu se sărută mâna decât călugărilor care sunt şi preoţi, deci duhovnici). Prea multă evlavie devine falsă? De unde-a ştiut că-s român? Ei vorbeau greceşte…

x

Întemeietorul primei mănăstiri – Marea Lavră, Sfântul Atanasie, s-a rugat Fecioarei Maria să îl ajute să găsească apă, pentru că monahii sufereau de lipsa ei.

Beau apă din izvorul Sfântului, pe care se zice că l-a descoperit lovind cu toiagul în stâncă, într-un loc pe care i-l indicase Maica Domnului. Lângă oglinda izvorului (sub care stau patru pietre sparte în cruce), călugării lasă periodic zeci de sticle goale de un sfert de litru, pentru eventualii pelerini care vor să-şi ia apă din izvorul cel sfânt.

La câţiva paşi se află un foişor cu masă şi băncuţe, unde se poate mânca. Pe unul dintre stâlpii de susţinere ai foişorului, un dulăpior de metal în care pelerinii lasă de-ale gurii, neperisabile. Poţi veni cu mâna goală, dar vei mânca şi vei bea apă. Dar din dar.

Intrarea în schitul românesc Prodromu

Intrarea în schitul românesc Prodromu

x

Prodromu. Schitul românesc din Sfântul Munte e o aşezare a liniştii. Vârful Athonului o face parcă şi mai calmă. Noi suntem aici, jos, nimic nu ne agresează, e pace şi muntele pare că o protejează.

x

Prima slujbă, de la 5 la 7 seara. E altfel decât într-o biserică din oraş. Mă tem să nu greşesc, să nu scot vreun sunet, să nu tulbur, mă tem să nu mă închin greşit, să nu atrag atenţia. Călugării cu părul şi bărbile albe mă înspăimântă într-un chip frumos. Când stau aşezaţi în strană, cu capetele plecate peste mâini, parcă toată rugăciunea e la ei. Mie, nouă, ne rămâne să ne luăm după ei, să încercăm. Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.

Schitul Prodromu, văzut de jos, dinspre mare.

Schitul Prodromu, văzut de jos, dinspre mare.

Ce înţelegem noi? Un bătrân care abia merge, dar care îşi pleacă fruntea la pământ de trei ori în faţa Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, e peste minţile noastre de oameni lumeşti. El cum poate? Ce ştie? Cum a aflat? Şi noi?

x

Marţi, 12 august 2008

scris miercuri

Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.
Dar m-am dus.

x

toaca-Prodromu-300x182În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.

Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…

Iar ce mă înspăimântă şi mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală.

Iar eu abia aştept să mă mai aşez, să pot pune puţin capul pe braţ, să-mi fie mai uşor. Căci după priveghere urmează liturghia, unde vine toată suflarea obştii (mai puţin cei de la bucătărie, cred). Şi uite-aşa se face 7 şi jumătate şi nu vreau decât să dorm.
Dar mai întâi e masa de dimineaţă.

Peştera Sfântului Atanasie se află la vreo 15 minute de mers pe jos de schitul Prodromu

Peştera Sfântului Atanasie se află la vreo 15 minute de mers pe jos de schitul Prodromu

x

Peştera Sfântului Atanasie e săpată într-un perete de stâncă vertical, care străjuieşte un mic golf cu apă verde-albăstruie, aşa cum nu credeam că poate să fie marea. Turcoaz închis, bleumarin de smarald, verde azuriu.

Se coboară pe zeci de trepte abrupte până pe la jumătatea peretului. În faţa peşterii sunt construite mici clădiri din lemn, probabil şi un paraclis printre ele, dar închise. În grotă e, totuşi, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul – suficient pentru pelerinii care vor să se închine.

În inima muntelui, privind, când şi când, nesfârşitul mării, se nevoia un om. Împrejur, numai piatră şi vegetaţie neprietenoasă, prăpastie şi preaînalt.marea-pestera-Sfantului-Atanasie-300x223

x

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc.

Mi-era ciudă pe mine, mi se blocase mintea, toate problemele mele îmi păreau ridicole să i le explic. M-a lăsat să-l însoţesc într-o plimbare până la zidul dinspre mare şi tăceam stingher secunde întregi. Respira greu, mai degrabă hârâia, şi mă simţeam un străin care nu ştie nimic şi nici n-are cum să întrebe.

M-am eliberat când a intrat în vorbă cu monahii care îngrijeau grădina – am îngenuncheat să mă binecuvânteze cu gândul că discuţia lor despre recolta de ceapă e mai importantă, măcar are un rost.

Zidul dinspre mare de la Prodromu şi via schitului, protejată cu plasă de sârmă din cauza mistreţilor

Zidul dinspre mare de la Prodromu şi via schitului, protejată cu plasă de sârmă din cauza mistreţilor

x

După-amiază, ne-a îngăduit să ne primească un pustnic, părintele P.. Grec.

Trăieşte în aşa-numita pustie a Viglei, între schitul Prodromu şi mare. Pustia e, de fapt, un hăţiş verde tipic grecesc, pe care nu-l poţi străbate fără să fii sfâşiat de crengi şi de spini, un păienjeniş de arbori pitici şi agresivi. Nici la părintele P. nu poţi ajunge decât dacă ştii cărările.

x

Miercuri, 13 august 2008

scris joi

"Pustia" Viglei. În depărtare, Marea Lavră, cea mai importantă mănăstire în ierarhia Muntelui, de care aparţine şi schitul românesc Prodromu

„Pustia” Viglei. În depărtare, Marea Lavră, cea mai importantă mănăstire în ierarhia Muntelui, de care aparţine şi schitul românesc Prodromu

Aseară a fost lăsatul secului, aici se ţine calendarul vechi, cel adevărat. Nu bănuiam, înainte de a veni, amploarea dezbaterii privind calendarul şi întreaga istorie a disputelor pe această temă din cadrul Bisericii Răsăritene, dispute care par la fel de actuale şi după mai bine de 80 de ani de când câteva state cu populaţie majoritar ortodoxă au cedat presiunilor laice ale modernităţii.

Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet), şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.

Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor.
Nu ştim nimic.

Biserica schitului românesc Prodromu

Biserica schitului românesc Prodromu

x

După ce-am tocat pesmet (am făcut vreo două castronaşe din pâine uscată – nimic nu se aruncă pur şi simplu), m-a chemat la bucătărie, să-l ajut, unul dintre călugării care pun masa; îşi zdrobise o unghie de la picior – degetul mare, şi nu se mai putea mişca la fel de iute. M-am bucurat să-i pot oferi pansament adus de-acasă.

Am pus farfuriile pline la mese, mai întâi pe cele cu o porţie sănătoasă de rivit (un fel de năut, despre care-am fost convins că e fasole), apoi, alături, pe cele cu compot, că bun e un “dulce” la “felul doi”.

La finalul mesei, m-a lăsat să-l ajut din nou, şi-am golit farfuriile într-o găleată (pe cele neatinse – nu, că nu ştii cine mai vine, întârziat, la trapeză), am strâns toată pâinea de pe mese (cu tot cu bucăţelele începute), iar apoi am adunat firimiturile într-o tăviţă, cu un burete mare păstrat special în acest scop.

Fereastra uneia dintre camerele destinate pelerinilor

Fereastra uneia dintre camerele destinate pelerinilor

Încep să înţeleg: mă bucuram că fac ceva cu adevărat folositor, că se vede munca de pe urma mea, că se va mânca din nou la o masă curată.

Totul e bine rostuit, fiecare lucru e util, nu arunca degeaba.

x

Noaptea, la 3, când bate clopotul pentru adunarea la slujbă, din pustie se aud şacalii urlând şi râzând ca hienele. Se stinge bătaia clopotului, tac şi ei. E înfiorător.

Călugărul de la trapeză mi-a spus că mâncarea care se adună de pe mese, cea rămasă, care deseori e cel puţin jumătate din câtă s-a preparat, li se duce şacalilor. Şacalilor.

x

Părintele N., la care mergem pentru a doua oară, a fost stareţ la un alt schit. Acum are vreo 75 de ani şi ne mărturiseşte că vocea i s-a împuţinat şi nu mai are putere să cânte la strană.

Are grijă de toate vietăţile din curte, mai puţin de pisici (“Ia să-ţi dau!”, îi strigă uneia care îndrăzneşte să se apropie). Are două găleţi pline cu apă lângă şopronul unde repară şi vopseşte încălţăminte veche. Cam din 5 în 5 minute, vine câte o viespe uriaşă, se aşază pe marginea găleţii şi bea apă liniştită, preţ de câteva secunde. Viespile ştiu că acolo e apă, pentru că vin direct, cu ţintă precisă, şi apoi zboară fără să bâzâie oamenii. “Ai văzut cum a băut?”, ne întreabă, vesel, părintele N…

În grădină la Prodromu. Pomii din imagine se numesc lutuşi; fructele lor dulci par o combinaţie de mere cu piersici

În grădină la Prodromu. Pomii din imagine se numesc lutuşi; fructele lor dulci par o combinaţie de mere cu piersici

x

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

x

Unde suntem noi faţă de aceşti oameni? Câtă prăpastie e între o minte care caută să se răzbune sau să întindă capcane şi un suflet care se roagă pentru toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată?

x

Joi, 14 august 2008

scris sâmbătă

Nu m-am mai dus la slujbă de la 3, doar de la 5 dimineaţa. Au venit câţiva studenţi la Teologie şi îi găsesc cântând în strana stângă. Părintele M. – ecleziarhul schitului, cel care păzeşte respectarea tuturor canoanelor în biserică -, care de obicei e aproape invizibil, acum e mereu prin preajma lor, îi corectează, le arată ce să cânte, le mai dă tonul.

Părintele M. e cel mai fascinant călugăr din întreg schitul Prodromu. Are o prezenţă cu totul hieratică, însă, spre deosebire de părintele N., care zâmbeşte şi i se luminează chipul, ecleziarhul e tipul necruţător; mi-e ruşine şi teamă să ridic privirea spre el.

Trecut de 80 de ani (Părintele M a răposat în 2014, n. edit.), e longilin, păşeşte încet şi moale, nimic nu e greu în mersul său. Are ochi albaştri, o barbă albă şi lungă – perfectă – şi nu vorbeşte aproape cu nimeni. “Nici cu noi nu prea comunică”, îmi dezvăluie părintele care m-a pus să fac pesmet. De vizitatori-pelerini, părintele M. nu se apropie decât, eventual, pentru a le arăta unde să se mute, dacă stau cumva într-un loc de unde încurcă derularea slujbei.

Te zdrobeşte cu privirea aceea limpede şi lipsită de orice ezitare. Nu e încruntat, e necruţător şi senin.

Părintele M., în faţa iconostasului. În stânga, icoana Maicii Domnului Prodromiţa

Părintele M., în faţa iconostasului. În stânga, icoana Maicii Domnului Prodromiţa

x

Când îl vezi pe stareţul de la Prodromu, părintele P., făcând mătănii (metanii) la 93 de ani (Părintele Stareț P. a răposat în 2011, n. edit.), deşi abia se mişcă, înţelegi încă un pic cât de departe eşti. Merge ajutat de un toiag, ridicându-şi doar puţin tălpile de la pământ, are o voce pierită şi subţiată – monahii spun că trebuie să fie foarte atenţi să înţeleagă ce zice -, dar e nelipsit de la slujbe şi de la trapeză.

Spondiloza (?) şi reumatismul (?) l-au adus de nu-şi mai poate ridica drept capul, aşa că e mereu cu el plecat, privind în jos, ca şi cum Dumnezeu a vrut să-l smerească până la moarte.

x

Ideea că de la masă e bine să pleci înainte să te saturi e confirmată aici: nimeni nu începe să mănânce până nu bate stareţul cu ciocănelul într-un mic obiect care ţingăleşte şi până nu se spune o rugăciune, dar toţi trebuie să se ridice când acelaşi părinte stareţ ţingăleşte finalul. Dacă e prânzul, sunt două feluri, însă pe al doilea nu apuci să-l termini decât dacă mănânci foarte repede. Cred că totul durează 12-15 minute. Nu-i nimic, mai mănânci mâine.

x

Ordine şi curăţenie. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Muncă şi rugăciune. Aşa ar trebui să trăim.

x

Mi-am dat seama că monahii sunt bărbaţi cu adevărat compleţi. Toţi ştiu şi practică măcar un tip de muncă fizică, toţi ştiu şi practică cele trebuincioase sufletului.

Şi iar: nu ştiu nimic. Habar n-am să-mi folosesc mâinile să ţin o grădină sau să cioplesc sau să strunjesc sau să zidesc sau să repar pantofi sau să croiesc haine sau să pictez icoane. Ştiu doar să citesc şi, mai puţin, să scriu. Priceput, de fapt, nu sunt decât la citit, care înseamnă singurătate şi închidere: nu rămâne nimic trainic de pe urma mea.

Mi-ar plăcea să-mi ridic singur o casă, dar probabil n-o voi face niciodată. De lene. Pur şi simplu.

Detaliu al unei clădiri de chilii. Bucăţile de fier în formă de "x" sau de 8 sunt capetele unor drugi care străbat construcţia pe toată lăţimea, la fiecare etaj. Pentru că interiorul este complet din lemn, acei drugi uriaşi “strâng” clădirea, să nu se prăbuşească în caz de furtună sau viscol

Detaliu al unei clădiri de chilii. Bucăţile de fier în formă de „x” sau de 8 sunt capetele unor drugi care străbat construcţia pe toată lăţimea, la fiecare etaj. Pentru că interiorul este complet din lemn, acei drugi uriaşi “strâng” clădirea, să nu se prăbuşească în caz de furtună sau viscol

x

Am făcut greşeala pe care cred că o fac mulţi când ajung la vreo mănăstire: să-i judec pe monahi după aparenţe. În primul rând, să-i judec. Asta n-ar trebui să facem cu nimeni.

Când l-am văzut, în prima zi, pe părintele P. în straturile de ceapă, murdar pe haine, ars de soare, cu praf în barbă – mi-am zis că o fi unul dintre cei simpli, un călugăr de rang inferior (de parcă ar exista aşa ceva), un ţăran şi cam atât.

În fapt, e unul dintre puţinii preoţi-călugări (ieromonahi), iar în biserică are o forţă covârşitoare, dublată de o umilinţă neprefăcută. Când iese din altar şi rosteşte, înclinându-se spre icoana Mântuitorului, “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, te-ai înrola pe loc alături de el şi l-ai acoperi cu trupul tău dacă şuieră obuzele.

Spre seară, joi, l-am văzut din nou în grădină, stropea proaspetele răsaduri de varză, pusă în locul cepei. Avea călcâiele tăiate-tăiate şi bătucite. Şi faţa roşie, arsă de soare, şi praf în barbă. Un ţăran adevărat, care îşi lucrează ogorul şi se roagă cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dăruire.

x

Am adus de acasă trei bricege, unul mai mare, două mici, să le dăruiesc pe aici. Şi, când am aflat că e ultima seară la Prodromu (am decis să nu rămân mai mult, pentru a nu încălca regulile), am simţit să-i las briceagul cel mare părintelui N., cel care se bucură că viespile uriaşe vin să bea apă.

Sfială apăsătoare, ruşine stânjenitoare, nepricepere împiedicată – cam aşa m-am purtat când i-am zis că vreau să-i dau obiectul. A protestat cuminte, că mai are unul asemănător, s-a îngrijorat că eu voi rămâne fără, s-a bucurat pe rând de fiecare ustensilă, pe măsură ce le desfăcea din trunchiul briceagului (“Al meu n-are de-asta…”), a încercat să mi-l dea înapoi, i-am zis să-l dăruiască altui părinte, numai să-l păstreze, iar la final, când era clar că-l acceptase, m-a lovit: “Să nu vă pară rău după el…”.

Nu-mi părea, dimpotrivă, i-aş fi dăruit ceva mult mai important dacă aş fi avut (deşi ştiu că n-ar fi primit), însă m-am trezit tresărind la gândul – “Pentru câte dintre lucrurile pe care le dăruim nu ne pare rău?”. Câte cadouri facem din inimă, simţind că i-ar aduce mulţumire celuilalt, şi câte din obligaţie? Cât de des dăruim fără motiv, fără o ocazie anume, şi cât de des dăruim ceva care ne e drag şi de care nu ne-am despărţi? Dar dacă, atunci când nouă ni se fac cadouri, am refuza ce ne prisoseşte?

x

Prima icoană de la Prodromu, cea care dă şi hramul schitului, e una a Sfântului Ioan Botezătorul. Se zice că e singura din lume în care Înaintemergătorul (Prodromos) Domnului e încruntat. Şi e încruntat, nu glumă. Are o căutătură războinică, departe de pacea şi blândeţea obişnuite pe chipul sfinţilor.

Legenda spune că, în 1821, după izbucnirea revoluţiei din Grecia, turcii au luat cu asalt Sfântul Munte, să-l jefuiască. Au ucis călugări, au incendiat mănăstiri, au furat podoabe sfinte. Se zice că, atunci, 5000 din cei 6000 de monahi care vieţuiau aici au ieşit din Munte şi au pus mâna pe sabie.

Când soldaţii turci au intrat în paraclisul în care se află icoana, Sfântul s-a încruntat. Speriaţi, au început să tragă spre ea, însă gloanţele au ricoşat şi i-au ucis pe câţiva dintre ei. Cei rămaşi au luat-o la goană şi icoana a rămas nevătămată, şi încruntată, până în ziua de azi.

Sursa foto: nistea.com

Sursa foto: nistea.com

Mă gândesc că a crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui asemenea istorii. Un om laic nu se poate împăca, refuză posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir, să vindece boli sau să se încrunte. Pentru el, realul e limitat de propria experienţă, iar ce e dincolo e imposibil. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate :)), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii, în sens soteriologic: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce la coş tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut.

Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.

x

Un fluture cu aripile zugrăvite în oranj, maro şi galben s-a prins în plasa care acoperă via. Se tot zbate încercând să zboare în sus, mereu în sus. Nu ştie că scăparea e în jos, trebuie doar să coboare până la marginea plasei şi apoi e liber din nou. Nu ştie.

x

Când eşti pe drumul cel bun şi mergi cu inima curată, Dumnezeu te încearcă, iar când ţi-e cel mai greu, când rişti să deznădăjduieşti, te ajută să-ţi recapeţi încrederea. Aşa s-a întâmplat după ce am intrat în Grecia la miezul nopţii şi, fără hartă, am luat-o prin sate, pe unde ni se părea că sună mai bine, încercând s-o ţinem spre sud-est. Şi toate benzinăriile erau închise şi nu mai apărea nici măcar un motel, şi mă temeam că vom rămâne la marginea şoselei până la ziuă şi nu mai ştiam dacă să ne întoarcem sau să o ţinem tot înainte şi mă uitam din 10 în 10 secunde la liniuţa de la benzină; dar după vreo trei ore, când îngrijorarea risca să se transforme în disperare, am ajuns la mare, am găsit hotel, ne-a primit, am dormit după vreo 12 ore de condus fără întrerupere, iar dimineaţă, pompa era la un kilometru. Tot înainte.

x

În timp ce scriu, un fluture. O fi acelaşi? Seamănă. E la fel de mare şi de frumos. O fi scăpat?

x

La Athos, răspunsurile vin. Buclele se închid, sensul apare negreşit. Răbdare.

x

Vineri, 15 august 2008

scris sâmbătă

Răsărit la Marea Lavră

Răsărit la Marea Lavră

Plecăm de la Prodromu dis-de-dimineaţă cu un microbuz şi ne dăm jos după scurt timp, la Marea Lavră – prima mănăstire fondată pe Sfântul Munte, la 963, de către Sfântul Atanasie. Aici sunt moaştele lui, într-o absidă din stânga bisericii mănăstirii. E ora liturghiei, prin curte nu e nimeni, şi mă simt străin; nicăieri nu e ca printre ai tăi.

Primul călugăr care apare la arhondaric (pavilionul destinat pelerinilor) ne ceartă că ne-am pus rucsacii lângă un ghiveci cu busuioc. “Nu e destul loc?”, ne întreabă.

Ne traduce un român stabilit în Grecia, care a coborât deodată cu noi şi care vine în Munte cu speranţa că-şi va recâştiga soţia. L-a părăsit, iar el se ştie vinovat; recunoaşte că uneori îl apucă pandaliile şi bea până dimineaţă, apoi se întoarce acasă şi-i pare rău, dar e convins că nişte femei rele i-au făcut magie neagră. Scoate din bagaj nişte haine – probabil ale soţiei – şi şterge cu ele placa de sticlă care acoperă moaştele Sfântului Atanasie. Cu o seară înainte, făcuse la fel, cu aceleaşi haine, şi la Prodromu, numai că, acolo, preotul i le atinsese cu adevărat de moaştele care se scot după vecernie, pentru pelerini.

Imagine din curtea Marii Lavre

Imagine din curtea Marii Lavre

Grecii îşi iau revanşa pentru răceala de dimineaţă şi, după liturghie, ne servesc la arhondaric cu tzipuro (un fel de grappa), cafea (bună) şi şerbet cu apă. (Aşa e tradiţia, ca pelerinii să fie omeniţi când păşesc pentru prima dată într-o mănăstire). Apoi, grecul de la arhondaric, care nu poartă sutană, dar pare călugăr după barbă şi părul prins la ceafă, rezolvă şi cu vaporaşul care ne va duce la Vatopedu.

x

Ce diferenţă între trapeza de la Marea Lavră – foarte înaltă, adâncă şi cu două intrânduri laterale, ca două strane, cu mese masive din piatră şi bănci aşijderea – şi trapeza de-a dreptul intimă de la Prodromu – joasă, cu doar patru mese lungi, de lemn, pentru maximum 60-70 de persoane…

Chiparosul Sfântului Atanasie, aflat în faţa intrării în trapeză, are peste o mie de ani

Chiparosul Sfântului Atanasie, aflat în faţa intrării în trapeză, are peste o mie de ani

La Lavră încape un regiment, iar interiorul e înfricoşător, cu Judecata de Apoi, draci şi cazane de smoală pictate pe zidul de la ieşire. La Prodromu e simplu: icoane şi o frescă mare, Maica Domnului cu Pruncul, pe care monahii o sărută înainte să iasă.

Nu-mi place Lavra, Doamne, iartă-mă. Poate şi din cauza aşteptărilor mele prea mari, poate pentru că nu e ca la noi, la români.

x

Kyrie Eleison.

x

O buclă închisă: pe drumul dintre Prodromu şi Lavră, a apărut de nicăieri, din pustie, un părinte pe care aflu că-l cheamă H.. E pustnic şi se zice că e unul dintre cei îmbunătăţiţi. E român. Când urcă în microbuz, mă uimeşte cât e de tânăr pentru un pustnic (ce prejudecată!) – nu-i dau mai mult de 50 de ani. E luminos, zâmbeşte reţinut şi barba lui mai are ani mulţi până să-i albească de tot. Acum e colilie, lungă şi încă prinsă între tinereţe şi serenitate.

Seara, când stăteam pe terasa chiliei Sfântului Ipatie, părintele H. avea să apară printre măslini, cu acelaşi rucsac în spinare. Prilej de fericire pentru N. – fostul ziarist care de un an şi mai bine lucrează aici la o carte de interviuri cu părintele Dionisie, un călugăr român trecut la cele veşnice la peste 90 de ani, considerat ultimul mare duhovnic din Sfântul Munte. N. a avut răbdare luni întregi şi ziua a venit – va putea să-l întrebe pe părintele H. ce vrea să-l întrebe. Vor sta de vorbă, i-a promis. Îi strălucesc ochii.

chilie-300x262Ce şanse erau să ne întâlnim de două ori în aceeaşi zi, la zeci de kilometri distanţă, cu un pustnic care nu se arată aproape nimănui? Şi să mai şi înnoptăm sub acelaşi acoperiş?

x

O poartă de lemn stă să se prăbuşească lângă zidul de piatră care ascunde şi apără golfuleţul arsanalei (arsana = micul port al unei mănăstiri). Alături de poartă, două vedete rapide pe care scrie mare – Honda – îşi aşteaptă călătoriile. Peste un mileniu de viaţă de piatră au descins şi s-au aşezat  produsele şi brandurile post-modernităţii. Telefoane mobile, maşini 4×4, centrale eoliene, generatoare de curent, macarale uriaşe, computere şi altele asemenea.

arsana-300x225E o bătălie acută între nevoia de a respinge tehnica, pentru a păstra liniştea din Munte, de-o parte, şi, de cealaltă parte, investiţiile de milioane de euro în restaurare, consolidare şi extindere, dublate de presiunea pelerinilor – tot mai mulţi, tot mai “turistici” – care vor să-şi încarce telefoanele, să aibă duş şi lumină, să ajungă repede dintr-un loc în altul. Se vorbeşte chiar de proiectul unui teleferic până sus, pe vârful Athonului, unde acum se ajunge după o zi istovitoare, prin căldură sufocantă. De asfaltat, cu siguranţă se vor asfalta toate drumurile – pe care acum, în general, abia dacă poţi să bagi într-a doua.

Va creşte, probabil, numărul chiliilor, mici căsuţe pierdute printre copaci, pe teritoriul şacalilor şi al porcilor mistreţi. Simultan cu asaltul tehnologiei, tot mai mulţi monahi vor alege pustia, vor încerca să salveze ce-a mai rămas de salvat din liniştea lor şi a acestei lumi care se îngroapă în betoane şi se nevrozează celulă cu celulă, celular cu celular.contrast-300x231

x

Mi l-am deschis preţ de vreo două ore – nu o mai făcusem de la sosire, de luni. Şi atunci m-ai sunat – la Athos, totul capătă sens – şi plângeai şi mi s-a umplut inima de bucurie caldă şi eram atât de împăcat că exişti şi atunci aş fi vrut să-ţi spun cât de te iubesc te iubesc.

Coboram spre arsana şi punga pe care o ţineam în mâini s-a spart când îmi spuneai cât de greu îi e Mariei fără mine. Şi din pungă a căzut un borcan plin cu miere, în mijlocul drumului. O pată de soare dulce în miezul căldurii, lângă marea cea verde, uimitor de verde. Aşa a fost.

x

Marea-300x225Se petrec atâtea într-o singură zi, aici, dacă eşti atent la sufletul tău… Mi-ar trebui un caiet pentru fiecare zi, să descriu oamenii, vorbele, îmbinările, sensurile şi înţelegerea mea asupra tuturor acestora.

Cănile cu apă pe care le beau, spre exemplu. Ce poate fi deosebit într-o cană cu apă? Nu e setea ta, nici răcoarea ei, ci cuminţenia de a o bea la timp, gândindu-te la ea, oprindu-te să respiri întretăiat, nelăsând nici o picătură, oprindu-te.

x

De pe mare, din mersul vaporaşului, mănăstirea Iviron (Iviru) e fascinantă, cu zidurile ei preaînalte, cu turlele ei dese, cu forţa pe care o respiră. Nu mă pot abţine să nu mă duc cu gândul la “The Lord of the Rings” – ce să-i faci, suntem produsele a ceea ce vedem în filme, în loc să fim opera a ceea ce ne aşteaptă în inimile noastre.

Însă Iviru există, pe când cetatea asediată de orci e doar o plăsmuire. Mi-e dor de curtea interioară de la Iviru, pe care am străbătut-o în prima zi, ca într-un basm. Orice sentiment e inexpugnabil. Cetăţile oamenilor, nu.

x

scris duminică

Chilii în zidul dinspre livadă al Mănăstirii Vatopedu

Chilii în zidul dinspre livadă al Mănăstirii Vatopedu

Ajungem cu vaporaşul la Vatopedu, unde, la fel ca la Marea Lavră, macaralele întrec zidurile semeţe ale mănăstirii. Ne aşteaptă N., care e în Munte de peste un an, şi ne conduce la chilia Sfântului Ipatie – un drum de vreo 40 de minute prin pădure, primul drum pe care-l fac ca un adevărat pelerin, cu rucsacul în spate şi toiagul în mâna stângă.

Ajungem transpiraţi la chilie – în fapt o casă care are curte interioară, camere, terasă, vie, grădină, acareturi. În casă e încorporată şi o mică bisericuţă, cu altar şi strane, unde se ţin slujbe în mod regulat, dimineaţa (de la 4) şi seara, zilnic.

Chilia e aşezată între dealuri, de jur împrejur e numai pădure. Aici e liniştea cea adevărată a Muntelui. Nu se aud nici freze, nici drujbe, nici tractoare – ca la marile mănăstiri. E drept, chilia are propriul generator, însă, în general, singurul zgomot, ca în alte locuri din Grecia, e cel făcut de o insectă care-şi freacă picioarele într-un ritm constant, cât e ziulica de lungă – ca şi cum ar pili gratiile unei celule, să poată evada.

Prin pădure, de la Vatopedu spre chilia Sfântului Ipatie

Prin pădure, de la Vatopedu spre chilia Sfântului Ipatie

N. îmi spune că insecta se numeşte zizikia (de fapt, e vorba de cicada sau tzitzika), e urâtă, translucidă, cu aripi mari, şi “pileşte” gratiile liniştii până la moarte, când îi explodează corpul. Marea evadare.

Suntem aşezaţi direct la masă, îmbelşugată şi simplă totodată – ca la toate mănăstirile, cu rivit, vinete făcute fără ulei şi orez. Unul dintre cei trei ieşeni studenţi la Teologie care stau aici de 7 săptămâni, să ajute la muncă (câştigă 30 de euro pe zi), citeşte din “Vieţile Sfinţilor” sau din “Vieţile marilor duhovnici români”, scrise de părintele Cleopa. Va mânca după noi.

x

Pentru mine, om venit din lume, care ţin de calendarul nou, azi e Sântămăria Mare – sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Mi-e dor de Măriile mele de acasă şi îi mulţumesc Preasfintei Fecioare că pot să mă rog pentru ele aici, în Grădina sa.

Şi minunea se produce: la vecernie, nici nu mă dezmeticesc bine în bisericuţă şi N. mă întreabă dacă nu vreau să citesc eu cele câteva pagini din Canonul Maicii Domnului.

Şi uite-aşa, de Sântămărie, citesc pentru prima oară în viaţă un text sfânt într-o biserică, şi chiar Canonul Maicii Domnului, şi chiar aici, în binecuvântata ei Grădină, eu, tatăl a trei fete cărora le-am pus şi câte-un nume să se poată închina Mariei.

Mulţumesc, Preasfântă Fecioară.

x

Acasă le-aş fi spus coincidenţe, aici aş vrea să le găsesc un alt cuvânt, însă îmi dau seama că ar fi greşit. De fapt, ăsta e firescul: dacă te rogi, dacă nu te gândeşti la rele, dacă urmezi un ritm de viaţă aşezat – rugăciune, masă, odihnă, muncă, masă, odihnă, muncă, rugăciune, masă, odihnă – şi iar şi iarăşi, tot aşa, noapte de noapte şi zi după zi, dacă sari imediat în ajutorul celuilalt sau, şi mai bine, te oferi fără să ţi-l ceară, dacă eşti atent la gândurile tale şi nu te laşi purtat de vise diurne şi nici de fantasme care n-au legătură cu mântuirea, atunci, dacă toate acestea te străduieşti să le respecţi şi să devină parte din tine, atunci coincidenţele nu mai sunt coincidenţe, bucuriile sunt daruri obişnuite, te linişteşti şi vrei binele tuturor.

Liniştea

Liniştea

x

Sâmbătă, 16 august 2008

scris duminică

N-am putut dormi azi-noapte (prima noapte la chilie), m-am tot frichinit şi până la urmă am ieşit pe terasă. M-am întins pe spate pe o băncuţă şi am ascultat:
cine sunt mai puternici?, greierii sau gândurile mele?, cine luminează mai misterios, stelele sau rugăciunile tăcute?, cine te înfricoşează mai tare, grohăitul mistreţilor sau primejdia abia intuită?, văd umbre negre printre măslini, nu mă mai uit la ele, nici copacii nu mai foşnesc, mă uit iar la ele, par că s-au mişcat, or fi porcii?, or fi spaimele mele?, nu e nimeni altcineva, toţi dorm, pâlpâie o singură flăcăruie la candelă, da, ştiu unde mă aflu, dar parcă nu sunt aici, sunt şi acasă, sunt şi pe drum, trebuie să mă întorc, trebuie să scap de umbrele dintre măslini, să ascult doar greierii, ba chiar nici pe ei, să aud doar ce-mi spun eu mie, să fie lumină chiar dacă închid ochii, sunt singur şi împăcat în muntele care mă înconjoară, e linişte.

x

Ţing! Ţing! Ţing! E a treia utrenie la care particip, după cele două de la Prodromu, suntem doar vreo şapte persoane în bisericuţa nu mai mare decât o sufragerie, şi mă lupt, fără izbândă, cu momelile somnului. Încerc să nu aţipesc, încerc să ascult ce se citeşte sau să-mi ţin trează mintea cu propria rugăciune. Degeaba.

Trebuie să stau în picioare, dar aşa e şi mai greu, gândul cel ispititor vine încontinuu şi dă târcoale – “Aşază-te… Ce bine e să-ţi poţi odihni picioarele… Poţi să te rogi şi de jos, stând pe scaun… Hai, aşază-te…”.

Şi nu mă trezeşte decât murmurul constant al aceleiaşi rugăciuni spuse neîncetat, de sute de ori, pe care tinerii studenţi o preiau de la unul la altul, odată cu şiragul de mătănii socotitoare – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

Străbate bezna, e un flux care te înfioară şi căruia vrei să i te alături, să te poarte şi să te liniştească trezindu-te….

x

Le mărturisesc lui L. şi lui N. că am obosit, că am început să mă gândesc tot mai des acasă, că nu vreau ca şederea aici să-mi devină o povară, că mi-aş dori să se “sedimenteze” ce-am strâns. Şi ei mă înţeleg – e normal să rezişti cam 7 zile la prima venire în Munte. E normal că am fost încercat cu somnul la utrenie, sunt şi eu om, toţi aţipim la slujbă când şi când, nu-ţi mai fă griji.

Le sunt recunoscător şi mă tot mir cum a rezistat N. aici şi cum va continua să reziste, pentru că mai are mult de lucru. “Am venit pregătit, îmi răspunde, nu era prima oară, stătusem o dată 2 luni la Athos, iar acasă intrasem deja într-o viaţă duhovnicească – mergeam la slujbe, nu mă deranja singurătatea şi, în plus, aveam un stil de viaţă nocturn. Şi n-am nici familie, ca tine, aşa că e normal să-ţi fie dor”.

Da, mi-e dor să le strâng în braţe. N-aş putea trăi aici. Vreau să folosesc ce-am aflat, dar acasă.

x

Biserica mănăstirii Vatopedu. Foto: cutsinger.net

Biserica mănăstirii Vatopedu. Foto: cutsinger.net

Vecernie la mănăstirea Vatopedu, sau Vatopedi – cum îi zic grecii. Totul e fastuos şi impunător, biserica e plină de aur, icoanele sunt unice şi impresionante, călugării – mulţi şi distanţi. (Iar încep să-i judec…)

Pentru că nu le înţeleg limba, mă simt mai degrabă turist decât închinător. De altfel, după slujbă şi după copioasa masa de la trapeză (mâncare de fasole verde cu cartofi şi morcovi, castraveţi pentru însoţire, pepene galben şi încă un fruct necunoscut, a cărui coajă cu smocuri de ţepi negri trebuie s-o dai jos pentru a te bucura de miezul dulce), noi, pelerinii, suntem împărţiţi în două, grupul elen şi cel al străinilor care înţeleg engleză, şi câte un monah ne descrie principalele “atracţii” ale mănăstirii, ne spune puţină istorie şi ne arată câteva dintre mozaicurile seculare şi dintre icoanele făcătoare de minuni. Vatopedi e, poate, cea mai bogată dintre mănăstirile athonite, dar şi cea mai deschisă spre înnoire şi turism. Prinţul Charles are aici un apartament şi se zice că petrece o săptămână aproape în fiecare an.

Îmi place istoria monahului care făcea curăţenie prin biserică şi întârzia mereu la trapeză, până într-o zi, când fratele de la bucătărie n-a mai vrut să-i dea de mâncare, să se înveţe minte şi să rabde până dimineaţă dacă nu se disciplinează şi nu vine deodată cu obştea. Şi omul s-a dus şi-a înfipt un cuţit în obrazul Fecioarei, într-una din icoanele aflate la intrarea în biserică. Se zice că ar fi spus, cuprins de furie: “Eu fac curăţenie în toată biserica zi de zi şi tu nu-mi dai un blid de mâncare…“

Din obrazul rănit al Fecioarei a ţâşnit sânge cald – icoana păstrează o urmă roşie, o cicatrice sfântă -, monahul s-a înspăimântat şi, drept pedeapsă, s-a încuiat pe sine, pentru următorii 3 ani, într-un soi de dulap îngust, exact cât încape un om, aşezat chiar în faţa icoanei. Acolo primea mâncare şi se ruga şi-şi cerea iertare cu lacrimi icoanei de care-l despărţea doar peretele de sticlă al dulapului, şi încă un pas.

După 3 ani, Fecioara i s-ar fi arătat stareţului, zicând că l-a iertat pe nelegiuit, că poate să-şi părăsească supliciul, însă mâna lui cea dreaptă, cea cu care ridicase cuţitul asupra Ei, va merge în iad. După tradiţia mănăstirii, osemintele monahului au fost dezgropate la 3 ani de la moartea sa – petrecută mult după acea minune; oasele erau ca ale oricărui cadavru, numai mâna dreaptă era întreagă. Şi neagră.

x

Vatopedi păstrează moaşte dintre cele mai venerate de întreaga lume creştină: trei fragmente din Brâul Maicii Domnului, o bucată din Crucea Răstignirii, capul Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), autorul liturghiei, şi cel al Sfântului Grigore Teologul. Din nefericire, când te închini la aceste moaşte, săruţi doar nişte cutii de argint sau de sticlă, eventual folii protectoare…

E o măsură de prezervare, înţeleg, riscurile sunt incalculabile, nu ştii cine e omul care se apleacă asupra lor şi ce gânduri are, însă…

Doamne, iartă-mă, că iarăşi judec ce nu mi-e dat mie să judec.

x

padure-Athos-300x225Ne întoarcem la chilie, acum fără bagaje, şi pădurea mi se arată şi mai ameninţătoare. Drumul e un intrus printre arbori neînduplecaţi, printre crengi acaparatoare care se ivesc dincolo de povârnişuri sălbatice. Liniştea e acolo, o comoară păzită de uriaşi chiparoşi închişi în ei înşişi, de bolovani gata să se prăvălească la orice pas greşit, de porci înnebuniţi de foame, de vipere care fulgeră dintre pietroaie. Te încumeţi? Rămâi la drum? Ce cauţi?

Unde începe şi unde se sfârşeşte puterea ta? Când te afunzi în nevăzut, orice frunză uscată care-ţi crapă sub tălpi e prilej de inimă chircită. Dacă ieşi de pe drum, eşti doar tu, pierdut în negura trosnetelor, în clipocit de pâraie necunoscute. Cine te va călăuzi? Unde vei găsi alinare?

x

Zizikia începe prin a-şi ascuţi “armele”, ca un strigăt de pui părăsit în cuib, apoi purcede la îndeletnicirea ei de-o viaţă. Şi de-o moarte.

O acompaniază din alţi copaci, măslini sau nuci, smochini sau lauri, surate care trudesc şi ele să se elibereze din propriile închisori. E un concert monoton dar entuziast, pentru zeci de “pile” şi orchestră. Se opresc pentru a lăsa solo-uri şi celor mai îndepărtate, care ajung mai greu la auzul audienţei. Fiecare celulă cu frustrarea ei.

Se împletesc în ritm, reuşesc să se sincronizeze şi continuă, precum nişte Sisifi ai lumii insectelor, lucrarea imposibilă de roadere a liniştii. Uneori accelerează, măresc “ştrocul”, pila se înfierbântă, gratiile par să cedeze, însă vine epuizarea şi binemeritata pauză. E scurtă, căci scopul trebuie atins şi nu suportă amânare. Se apropie noaptea şi gratiile liniştii se vor reface la fel ca pânza Penelopei, şi vor fi preluate de alte vieţuitoare tulburate, care urlă, grohăie sau râd demonic…

Biata zizikia. Mi-e foarte dragă, dar nu pot să ţin cu ea. N-are nici o şansă, pe termen lung. Până la urmă, tot explodează. Şi nu e liniştea de vină.

x

Duminică, 17 august 2008

scris marţi

Ieri s-a întors stareţul chiliei, părintele I., iar azi-dimineaţă a oficiat utrenia şi liturghia. E un bărbat înalt, care merge un pic aplecat, are ochi verzi şi expresivi, o barbă roşie şi ascuţită de la gestul reflex de pieptănare-mângâiere şi, mai ales, o inteligenţă remarcabilă a nuanţelor. În discuţiiile cu folos, ideile nu trebuie spuse până la capăt, există o delicateţe a întreruperii propriilor vorbe, pe care oamenii cu har o posedă, căci nu e nimic mai hrănitor pentru dialog decât să-i laşi celuilalt firul la îndemână, să-l deşire singur, apoi să ţi-l cedeze din nou.

Iar părintele I., despre care cred că are vreo 35 de ani, ştie acest lucru. Uneori, inteligenţa îi poartă cuvintele mult mai repede decât pot ceilalţi să “compileze”, însă el se opreşte, se întoarce din drum şi le explică răbdător, cu un zâmbet de înţelegere ţinut în frâu.

A propos de zâmbet, am descoperit mirat ce oameni veseli şi glumeţi sunt monahii; te-ai aştepta la încrâncenări şi sobrietăţi importante şi, când colo, ei se poartă ca nişte copii puşi pe şotii, păstrând mereu măsura justă între ironie şi afecţiune, controlând şi controlându-se să nu supere şi nici să nu (se) smintească. Aceasta ar trebui să ne fie şi nouă linia – puterea smereniei în viaţa duhovnicească şi un optimism surâzător, fără urmă de batjocură, în raporturile cu ceilalţi.

x

Rămân singur la chilie – toţi ceilalţi pleacă la înmormântarea unui părinte de la o altă chilie, care se săvârşeşte la numai câteva ore de la moartea sa. Vestea circulă repede între mănăstiri – telefoanele mobile modifică ritmul milenar al lucrurilor -, astfel că la groapă vor fi prezenţi zeci de monahi, coliva va fi gata la timp, iar mantia în care va fi înfăşurat – aşijderea.

La Athos, monahii sunt băgaţi în pământ fără sicriu, doar cu o icoană pe piept. Înţeleg că la unele mănăstiri din ţară s-a renunţat la acest obicei, iar călugării sunt înmormântaţi în copârşeu.

x

liniste-Athos-300x225Numai eu şi zizikiile. Scriu ore întregi, scriu şi beau apă. Fac şi o pauză, dorm vreo jumătate de oră întins pe spate pe patru scaune lipite. E o odihnă integrală, nu te doare nici un os, decât când te trezeşti.

Când începe să se însereze, mă opresc din scris şi mă uit la pozele cu fetele din memoria telefonului mobil. Noi, la mare, acum 2 ani. Dormeam toţi într-o cameră, fetele pe o saltea uriaşă care ocupa tot spaţiul rămas lângă pat, până la uşă. Cea mică încă adormea ţinând palma pe obrazul celei mijlocii, cea mare avea toţi dinţii, şi mă apucă o nostalgie şi-un dor şi mă simt ca şi cum aş fi plecat de foarte demult, nu mai ştiu nimic despre ele, ce-au mai inventat, cum ne-au uimit, ce-au mâncat şi ce nu, cum se bizuie toată lumea lor pe încrederea în noi – familia e limanul dragostei, fructul dulce al binecuvântării, cetatea vulnerabilă a tandreţii.

x

Trebuie să spun povestea motanului Stratilat (aici, şi pisicile primesc nume de sfinţi), un motan alb, cu pete negre, simplu şi slăbuţ, de-a dreptul ascetic – ca mai toţi cei din neamul lui care trăiesc la Athos – şi, în aparenţă, bun doar să mănânce şi să toarcă.

Pisicile sunt singurul animal din care se acceptă şi parte femeiască pe Munte. N-aş fi ghicit motivul: apără chiliile, schiturile şi mănăstirile de şerpi.

Iar Stratilat s-a luptat chiar cu o viperă cu corn, a văzut N. şi mi-a povestit şi mie. Lupta a durat vreo 10 minute – enorm!, timp în care Bruce Lee, Jet Li, Neo din Matrix şi alţii ca ei ar fi putut lua lecţii de la motanul nostru. “O combinaţie de karate, kung-fu, judo şi alte arte marţiale, o demonstraţie de concentrare şi rapiditate, de viclenie şi curaj”, zice N..

Stratilat se eschiva, sărea înapoi, în lateral şi înainte, se ferea, dar şi lovea. Însă cel mai fascinant era felul în care îşi mişca vârful cozii, hipnotizându-l tocmai pe întâiul hipnotizator al necuvântătoarelor. Iar vipera, urmărind coada motanului, ataca greşit şi se trezea lovită peste cap de lăbuţa lui Stratilat.

Oricare dintre aceste atacuri otrăvitoare i-ar fi putut fi fatal eroului nostru, însă brusli-ul mâţelor nu şi-a pierdut ki-ul şi focusul. A plesnit vipera peste cap de atâtea ori, încât târâtura a cedat, epuizată, moment în care pisicul s-a repezit şi-a muşcat-o decisiv, de ceafă (dacă şerpii au aşa ceva…).

Vipera au mâncat-o însă fraţii lui Stratilat, care, în focul bătăliei, nu scăpase de venin. A zăcut vreo 3 ore, nemişcat, cu un lichid albicios curgându-i din gură, neavând reacţie nici măcar la o farfurie cu lapte pusă lângă botic. Apoi, într-un târziu, s-a ridicat şi a mâncat, iar azi e bine sănătos, l-am văzut eu. Stratilat…

x

Notă: Aici se încheie jurnalul de la Athos. De plecat, am plecat din Munte după alte trei zile, însă n-am mai scris nimic, iar acasă, în România, n-am reuşit să regăsesc acea stare de linişte unică, pentru a povesti şi urmarea.

Miercuri, 20 august 2008, am luat vaporaşul spre Ouranopolis din arsanaua mănăstirii bulgăreşti Zografu. La ţărm, lăsat în paragină, există încă turnul de apărare ridicat de Ştefan cel Mare…

O precizare: L. este prietenul datorită căruia am ajuns la Athos. El şi fiul său mi-au fost ghizi şi tovarăşi de călătorie. Le mulţumesc încă o dată, aici, pentru acele zile de linişte.

Textul integral al Jurnalului a apărut în revista clujeană “Steaua”, în august 2009, dar și serial pe blogul d-lui Mihnea Măruță. Mulțumim autorului pentru îngăduința de a prelua textul său pe blogul Sfântul Munte Athos. Fotografiile aparțin autorului, cu excepția celor care au specificată altă sursă.

O nouă apariție editorială: Alexandru Rădescu, „Athos. Însemnările netăcutelor cărări” (Doxologia, 2015)

athos-insemnarile-netacutelor-carari-alex-radescu2

În urmă cu mai bine de doi ani anunțam pe blogul de față: Apariție editorială de excepție la Editura Filos: „Jurnal athonit. Pagini de ucenicie”, Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu. De data aceasta Alexandru Rădescu „recidivează” cu un nou titlu ce are legătură cu Muntele Athos, fiind însă singurul autor al lucrării. Cartea de față apare sub egida Doxologia și are binecuvântarea Vlădicăi Theofan al Moldovei.

Lucrarea „Athos. Însemnările netăcutelor cărări” este, așa cum notează autorul, un fel de volum 2 al Jurnalului Athonit, o continuare pentru cei care îşi doreau asta, cu un entuziasm care m-a împins practic de la spate. Totuşi, o cu totul altă carte, care poate fi şi de sine stătătoare, fără a fi nevoie de cunoaşterea „primului volum” pentru a începe lectura. Trebuie spus de la bun început că am îndrăznit aici şi ficţiune, nu doar jurnal, notele de călătorie şi experienţele personale fiind trecute şi printr-o accentuată literarizare, o altă cerinţă a entuziaştilor cititori. Avem si rock&poezie, avem si povesti cu droguri, avem si un drum al Gorjului… Dar totul in cuprinderea athonită. athos-insemnarile-netacutelor-carari-alex-radescu3

O carte în care stilul adoptat incită la lectură, cu o abordare „proaspătă” şi mereu surprinzătoare (în sensul cel mai bun al lucrurilor!), fără inhibiţii de formulare, fără artificii stilistice, care trece, uşor, „graniţa” însemnărilor exclusiv(e) de tip „jurnal de călătorie”, propunând un nou tip de percepţie, provocator, în aceeaşi măsură, atât pentru autor cât şi pentru cel care urmează să parcurgă pagina scrisă. În plus, o carte ce nu este gândită ca o analiză a fenomenului religios pe Muntele Athos, dar nu este nici o „repede privire” asupra acestui loc sfânt al Ortodoxiei.

Eugenia-Daniela Răducea, din Prefața cărții

chrismon

Prima lansare a cărții „Athos. Însemnările netăcutelor cărări” se întâmplă joi, 25 iunie 2015, începând cu ora 19:00 la Librăria Bizantină din București și vine ca o continuare a „Jurnalului athonit”, în prezența autorului, a iubitorilor Sfântului Munte și a invitaților speciali Costion Nicolescu și Cristian Curte.

lansare-bizantina-alex-radescu