Category Archives: File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor

Pelerin în Athos – Pr. Silviu Cluci – Pridvoarele credinței (link extern)

Pelerin în Athos – Pr. Silviu Cluci – Pridvoarele credinței, 3 februarie 2018

>> VIDEO AICI <<

Emisiunea „Pridvoarele credinței” de sâmbătă, 3 februarie 2018, l-a avut ca invitat pe Părintele Silviu Cluci, redactor Doxologia.ro, care a vorbit despre Muntele Athos și pelerinajul în acest loc sfânt.

O emisiune realizată de TVR Iaşi şi Doxologia Media.
Moderator: Ioana Stoian
Redactor: Sergiu Ciocoiu
Producător: Cătălin Acasandrei

/ doxologia.ro /

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Reclame

Pelerinajul unor greci în pustiul Arizonei, la Mănăstirea Sf. Antonie cel Mare, ctitoria lui Gheronda Efrem Filotheitul

Binecuvântați fie acești tineri!

Din aeroportul Phoenix ne-a luat un tânăr monah de la Sfânta Mănăstire, părintele Antónios. Orașul Phoenix este imens: are cinci milioane de locuitori și o suprafață de patru ori mai mare decât Atena. Bulevardele sale uriașe cu câte șase benzi sunt impesionante. Nu prea are verdeață, fiindcă este situat la marginea pustiului Arizonei. După aproximativ o oră, am ajuns la Sfânta Mănăstire.

Intrarea mănăstirii este deosebit de frumoasă, fără porți de fier sau de lemn. Un mic parapet până la piept separă mănăstirea de pustiul din împrejurimi. Pe când căuta un loc prielnic pentru a zidi mănăstirea, ajungând în acest loc, gheronda Efrem a auzit clopote bătând, precum cele ale mănăstirii Filothéou din Sfântul Munte. Le-a auzit și însoțitorul său, bătrânul monah Antónios. Astfel și-au dat seama că este un semn din cer, care le arăta locul în care trebuia construită mănăstirea. Ca urmare a rugăciunilor făcute de Gheronda, săpăturile efectuate au scos la suprafață apă din belșug. Astfel, cu rugăciunile sale, acel loc arid, uscat și plin de cactuși, s-a transformat într-o adevărată oază. Cactușii impunători au devenit hotarele în interiorul cărora au fost sădiți diverși pomi fructiferi: măslini, portocali, grepfrut, meri, bananieri, și au fost cultivate zarzavaturi și flori de tot soiul.

După ce am trecut de intrarea simplă, pavată cu piatră, am poposit în arhondaric, un chioșc spațios, din lemn, care te odihnește cu liniștea sa, cu apa răcoroasă și dulcele pe care ți le oferă cu multă generozitate părintele Márkellos, care vorbește foarte bine grecește. Apoi un monah te însoțește în camerele răcoroase, aflate în niște căsuțe joase, smerite, aflate foarte aproape de arhondaric și întru totul în acord cu peisajul din împrejurimi.

În centrul complexului de clădiri se află biserica centrală (katholikon-ul), cu hramul Sfântului Antonie, deloc impunătoare, ci dimpotrivă, destul de joasă, în armonie cu statura noastră, cu efortul nostru, cu căldura și durerea noastră, cu setea sufletului nostru uscat, rănit și însângerat. Chiar la intrare, te întâmpină doi lei de piatră, care îți amintesc de troparul din Vinerea Mare «ca un leu, Tu, Doamne, adormind cu trupul…» și îndată te umpli de emoție și optimism, gândindu-te că ți se poate întâmpla și ție ceea ce i s-a întâmplat sfântului Ioan Hrisostom. Căci acesta, binecuvântându-i pentru ultima oară pe credincioșii pe care îi împărtășise, le-a zis: Știți cum vă văd acum? Ca pe niște lei care scot foc pe nări, focul Dumnezeirii, care este harul necreat al Dumnezeului Celui în Treime.

Văzută din interior, biserica îți dă senzația că te afli în cea mai călduroasă și primitoare casă. Nu te simți pierdut în haosul dimensiunilor impunătoare ale casei unui Dumnezeu colosal, incomprehensibil și inaccesibil, ci simți o căldură prietenoasă ce te încearcă și în momentul în care te întâmpină micuțul Gheronda, care de la bun început te însoțește cu rugăciunile sale în spațiul sacru și unic al cultului ortodox.

Pronaosul, cu icoana Sfântului Antonie, ne introduce simplu și tainic în spațiul luminat, vesel și ordonat al naosului. Imediat privirea este furată de catapeteasma din piatră aurită, împodobită cu icoane mari și deosebit de frumoase. În fața ei domnesc două icoane mari: în partea dreaptă, Domnul nostru Iisus Hristos, așezat pe un tron frumos împodobit și îmbrăcat în veșmânt arhieresc, iar în partea stângă, Maica Domnului Panaghía Arizonítisa, care îl ține în brațe pe Hristos, nu în chip de prunc, ci de flăcău destul de mare. Marginile icoanei sunt îmbrăcate în argint și frumos împodobite. Chipul Sfintei Fecioare este serios și plin de har, exprimând plinătatea sfințeniei sale, în armonie cu chipul Fiului ei, care iradiază de sfințenie.

În calitate de pelerini, pot să spun atât primele noastre impresii despre biserică, cât și primele noastre experiențe trăite în întunericul acesteia, căci la ora unu din noapte am asistat la slujba de dimineață. La unu fără un sfert, ușa apartamentului unde eram cazați se deschide și se aude glasul tânărului monah Nektários, care ne strigă: Father Sarantis, get up! Father Gregorios, get up! Father Abraham, get up! Páter, ekklisía! După ce se asigură că ne-am trezit, face o metanie în fața preoților și pleacă ca să-i trezească și pe ceilalți pelerini.

Gheronda Efrem [Filotheitul] tocmai își ocupase locul său de lângă strana dreaptă. Noi, pelerinii, după ce ne închinăm la sfintele icoane, așa cum prevede rânduiala, luăm binecuvântare de la micuțul Gheronda Efrem, pe care îl auzim șoptind neîncetat «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Cei 45-50 de monahi și preoți ocupă stranele din față și din lateral ale primei jumătăți a naosului, în timp ce aproximativ o sută sau poate chiar mai mulți pelerini se așează în liniște în stranele din cealaltă jumătate a naosului. Cu toții au vedere spre sfintele icoane ale catapetesmei, ale iconostaselor și ale analogurilor. Nu există nici o coloană care să împiedice vederea sau să reducă din intensitatea cântărilor de la strană.

Naosul este luminat numai de cele opt candele din dreapta și din stânga ușilor împărătești, precum și de micile candele agățate în dreptul icoanelor din catapeteasmă, care par vii, pregătite să îți vorbească. La strană, monahii au aprinse lumânărele, atât cât să le permită să citească și să cânte din sfintele cărți.

La ora unu fix începe miezonoptica, care se săvârșește în jumătatea din spate a naosului, acolo unde stau pelerinii: bărbați, femei și copii. Atmosfera este cu totul aghioritică. Zilnic, pe la mănăstire trec în medie în jur de două sute de persoane, ca să-I mulțumească, să-L laude și se să roage Domnului întreit în Persoane, cu inima frântă, cu gura pecetluită și cu sufletul smerit. Atât de mare este respectul și evlavia lor, încât nu scot nici un sunet, de parcă ar fi inexistenți. Astfel, ai impresia că te afli singur în casa lui Dumnezeu.

Cântăreții și preoții, și ei foarte discreți și smeriți, te ajută să trăiești măreția Domnului răstignit și înviat din morți. Și astfel, te simți cuprins de o imensă bucurie că te afli acolo, că crezi în Dumnezeu Tatăl, Care nu te apucă de gât din înălțimea cerului ca să te forțeze să crezi în El, ci coboară El însuși spre tine (Dumnezeu Fiul), sub forma pâinii și a vinului, pentru a putea fi gustat de oricine. Iar Sfântul Duh, Care suflă unde vrea, vine și te mângâie, șoptindu-ți la ureche că martiriul tău – mare sau mic – în curând va lua sfârșit. În această lumină trăiești bucuros prezența dumnezeiască, ai ocazia să vezi comoara bunătăților duhovnicești în Hristos și să aștepți cu nerăbdare ca bucuria pe care o trăiești acum să devină permanentă, viitoare, veșnică, în sânul tuturor sfinților.

În fața icoanei Panaghía Arizonítisa, nu poți să rămâi rece, oricât ai fi de tare, de neînduplecat, de insensibil. Nu poți să nu-ți amintești în rugăciunile tale de cei dragi, căci simpla ei vedere face să ți se perinde prin fața ochilor nume, probleme, dorințe, judecăți, osândiri, nerecunoștințe, păcate, nevoi, conflicte, impasuri. Pe toate acestea, ea, Arizonítisa, le ia asupra sa și le depunde în fața Copilașului și Domnului ei, Iisus Hristos. Astfel, toate se transformă, dimpreună cu pâinea și vinul, toate devin speranță, bucurie, dragoste, credință, răbdare și întărire pentru luptele viitoare de zi cu zi, martirice, văzute sau nevăzute, pentru «pâinea cea spre ființă», pentru viața aceasta și pentru viața veșnică alături de ea și de Fiul ei.

De fiecare dată când nu slujeam și eram obligat să stau într-o strană îngustă, căutam tot timpul să mă mut într-una mai largă, mai comodă. De data asta n-am mai procedat la fel și foarte bine am făcut, pentru că, dacă plecam, poate că aș fi pierdut ceea ce câștigasem cu atâta trudă. În cele trei ore în care te afli înghesuit în strana ta, le vezi pe toate. Vezi abisul nevredniciei și al păcatelor tale și nu știi pe unde s-o apuci, cu toate că legile stricte americane, din motive de siguranță, impun ca ieșirile din orice clădire să fie prevăzute cu semnalul EXIT. Însă, chiar dacă găsești ieșirea, nu vrei să fugi. Rugăciunile lui gheronda pentru toți și toate, care se întrepătrund cu rugăciunile Bisericii triumfătoare din cer, te fac prizonier al dragostei dumnezeiești. Strana, care la început te strâmtorează, neîngăduindu-ți să te miști liber, devine o punte către cer și îți înalță sufletul din asfixia de aici și de acum, în viața de sus, care nu cunoaște sfârșit și care îți oferă o liniște dulce, o bucurie mereu crescândă, pace, iubire, puterea de a înțelege pe aproapele și nădejdea vieții veșnice.

Este cunoscut tuturor faptul că aici sfintele slujbe și Sfânta Liturghie se săvârșesc conform tipicului aghiorit. Se folosește muzica bizantină și greaca veche, la fel ca în Sfântul Munte și în toate bisericile din țara noastră (Grecia – n.tr.). Această rânduială a fost impusă în toate cele nouăsprezece mănăstiri înființate de Gheronda Efrem pe pământul american. Nu este minunat faptul că toți monahii și monahiile, care habar n-aveau de greaca veche, acum citesc și cântă în greacă, cea mai desăvârșită limbă?

Sfânta Liturghie nu durează mult, căci preotul slujitor și diaconul cântă irmologic, simplu și nelălăit. Rugăciunile nu se aud deloc, fiindcă tradiția a rânduit ca ele să fie citite în taină. De aceea nu trebuie să se audă, ca să nu-și piardă profunzimea tainică și plină de har. Așa cum în corpul uman, funcțiile cele mai importante, precum respirația, digestia și mai ales circulația sângelui, nu se observă, tot astfel și rugăciunile citite în taină acționează în mod mistic, tăcut, nevăzut de către credincioși. Sfântul Iustin Popovici, în cartea sa intitulată «Omul și Dumnezeul-om», vorbește cu multă admirație despre funcțiile minunate ale omului creat de Dumnezeu, «după chipul și asemănarea Sa». Nimeni în afară de Dumnezeul în Treime n-ar fi putut confecționa un trup perfect din pământ și un suflet nemuritor, pentru a-l crea pe om. Mergând mai departe, ce să mai spunem despre funcțiile creierului sau despre întregul sistem nervos? Atunci când dormim, inima și creierul nostru încetează să mai funcționeze? Sau funcționează fără ca omul să conștientizeze acest lucru? Omul nici nu se întreabă și nici nu este preocupat dacă îi funcționează inima, plămânii, creierul. Abia atunci când apar anumite simptome, își face câteva controale medicale și începe să aibă nedumeriri și neliniști. De ce în Trupul lui Hristos, care este Biserica, să nu funcționeze la fel lucrurile? Însuși Domnul, sfinții Apostoli, sfinții Părinți, sfântul Ioan Hrisostom, scriitorul Sfintei Liturghii, au acționat dintotdeauna în taină, după modelul rugăciunilor tainice, iar când împrejurările o impuneau, acționau și în chip vădit, după modelul ecfoniselor.

Această tradiție a fost instalată și în America de sfântul gheronda, din postura unui om care are experiența vieții spirituale tainice în Hristos, exprimată în diversele activități și slujbe din timpul zilei, dar mai ales în Sfânta Liturghie, care reprezintă apogeul tuturor slujbelor. Trebuie accentuat faptul că singurul imn care se cântă în cor, dar cu smerenie și simplitate, în timpul Sfintei Liturghii din zilele de rând este imnul heruvic, care acum era interpretat de șase monahi tineri, cu voci angelice. Acest imn înmoaie chiar și cele mai tari inimi și luminează întunericul celei mai înguste minți. Oameni pierduți, confuzi, derutați, drogați, s-au trezit, au plâns, s-au pocăit la auzul imnului heruvic și al Axionului cântat de acești oameni asemenea îngerilor.

Din clipa în care începe Heruvicul și până la «ale Tale dintru ale Tale», la Axion și la momentul Împărtășirii, ți se confirmă faptul că cele ce a văzut, a crezut și a scris Sfântul Ioan Hrisostom nu sunt niște chestii imaginare, ci o realitate care se repetă zilnic în îndepărtata Arizonă, dar și în fiecare biserică de lângă noi. Trebuie doar să ne deschidem urechile («cine are urechi de auzit, să audă»), ochii, inima și s-o acceptăm cu smerenie. De fapt toate trebuie acceptate cu smerenie, așa cum zice, crede, îndeamnă și scrie sfântul bătrân în lucrările sale.

El însuși stă neclintit, fără să scoată vreo vorbă în timpul sfintelor slujbe, de vreme ce nu mai poate sluji din cauza bătrâneților, căci are 84 de ani. Slujește însă tainic. La «Pe Tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru», se aude glasul său slab, secundat de glasul unui monah tânăr și evlavios, în timp ce în taină se săvârșește prefacerea Sfintelor Daruri.

Nu putem să descriem în cuvinte ce am trăit în puținele minute petrecute în Sfântul Altar în momentul împărtășirii preoților. A fost o experiență negrăit de frumoasă; am trăit o liniște unică, «o tăcere sfântă», am gustat din Împărăția cerurilor, din taina, evlavia, măreția, Dumnezeirea cea de negrăit. Primul s-a împărtășit preotul slujitor, simplu, modest, evlavios. Al doilea sfântul gheronda, cu mișcări și gesturi simple, în fața Împăratului împăraților. Apoi noi, ceilalți preoți, imitându-l pe sfântul bătrân și cerând rugăciunile sale ca să devenim părtași Sfintei Taine a Trupului și Sângelui Domnului. În momentul rostirii frazei «Cu frică de Dumnezeu…», se apropie de Împărtășire și monahii. Oare sunt oameni sau îngeri? Căci nu-i poți deosebi. Toți plini de evlavie, simplitate și smerenie… nu vezi nimic prefăcut. La fel și mirenii, bărbați și femei.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Este deosebit de impresionant momentul de dinaintea otpustului, când toți monahii se întorc unii către alții și fac o metanie până la pământ, cerându-și iertare unii de la alții pentru eventualele mici supărări sau neajunsuri pricinuite. Diavolului îi este silă de cei smeriți, se ferește de ei. Nu este ceea ce ne dorim cu toții?

Nici nu-ți dai seama când se termină Sfânta Liturghie. Panaghía Arizonítisa ne introduce în timpul liturgic, care fuge, trece repede, aducându-ne mai aproape de viața veșnică. E ca și cum ne-ar zice: în curând chinurile voastre vor lua sfârșit, căci vine Domnul Slavei…

Este ora patru dimineața. Tocmai am ieșit din biserică și mă îndrept spre trapeza situată la câțiva metri depărtare. Deodată aud niște urlete puternice, ca un schelălăit de câine. Monahii îmi spun că sunt șacalii, care noaptea ies să caute hrană. Cu rugăciunile sfântului bătrân, niciodată nu s-a apropiat de mănăstire vreo fiară sălbatică, cu toate că nu este împrejmuită de gard protector. Trapeza se deschide pentru micul dejun, iar apoi urmează program de odihnă și în continuare program liber până la ora 11:30 AM, când se servește masa de amiază, dimpreună cu toți vizitatorii.

Mâncărurile sunt foarte bine gătite. În timpul mesei se citește din viețile sfinților, astfel încât, dimpreună cu hrana trupească, să fie luată si cea spirituală. Căci și sufletul trebuie să fie hrănit. Apoi urmează program liber până la 3.30 PM, atunci când se săvârșește Vecernia, urmată de Paraclis. La 4.30 pm este masa de seară, la care, de asemenea, se citește din cărțile sfinte. Imediat după trapeză, se face Pavecernița cu Paraclisul Maicii Domnului. Apoi mai este puțin timp liber, care poate fi folosit pentru o plimbare în spațiile mănăstirii și poate pentru câteva fotografii cu peisajul uimitor din împrejurimi. În jurul bisericii Sfântul Antonie, pe o rază de aproximativ 100 de metri, vizitatorul se poate închina în alte șase paraclise deosebit de frumoase, care, prin sfinții zugrăviți pe icoanele lor, împrăștie o mireasmă plăcută de sfințenie și binecuvântare în pustiul din împrejurimi și, prin extensie, în întreaga lume, de vreme ce sfinții sunt cinstiți pretitundeni.

Vestea despre mănăstirile de monahi și monahii întemeiate de Gheronda Efrem s-a răspândit pe tot cuprinsul continentului american. Unul dintre oamenii de vază ai Arizonei, aflând de această floare din mijlocul deșertului, de sfântul Antonie și de cum a fost transformat acest loc dintr-un peisaj pustiu într-o minunată oază, a vrut să vadă îndeaproape toate cele povestite lui de către alții. După ce a fost ghidat prin spațiile mănăstirii, extrem de uimit a întrebat: «la care arhitect ați apelat pentru a crea această oază? Sau cine a venit cu idea și cu planul construirii mănăstirii?». După ce i s-a răspuns că bătrânului i se datorează tot, a întrebat din nou: «și de unde are gheronda vostru cunoștințe de arhitectură? Este arhitect?». Răspunsul pe care l-a primit la această ultimă întrebare a fost deosebit de sugestiv: Gheronda are experiența Raiului.

Permiteți-mi să vă pun următoarea întrebare: faptul că un omuleț ca Gheronda, cu glasul său plăpând, care nici măcar n-a absolvit gimnaziul, poate nici măcar școala primară, fără cunoștințe de limbă engleză, fără bani, ci numai cu darurile duhovnicești cu care este înzestrat de Sus, a reușit să ridice un monument de o asemenea amploare, nu reprezintă o mare minune? Iar faptul că mănăstirile întemeiate de el au fost îmbrățișate cu mult entuziasm de către ortodocși, dar și de către oameni aparținând unor diverse secte, care, datorită harului și darurilor duhovnicești ale lui Gheronda și din mila Domnului se convertesc la Ortodoxie, nu confirmă setea tuturor oamenilor pentru modul de viață teandric al Ortodoxiei? Iar Domnul binecuvintează, sporește și întărește această sfântă misiune ce se desfășoară pe acest continent.

Ce să mai spunem despre darurile și sfințenia lui Gheronda? Acestea se descoperă și se vădesc în lucrarea pe care acesta o înfăptuiește zilnic în mijlocul poporului american. Sute, mii de oameni de toate vârstele, aflând de sfințenia și dragostea lui, vin aici ca să pună bazele unui nou edificiu spiritual în Hristos, ale unui nou mod de viață dătător de fericire. Cu dragostea sa, gheronda ridică greutatea păcatelor lor și, prin invocarea sfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos, îi sfințește, hrănește și întărește pe toți oamenii, și pe cei cu familii, și pe cei din mănăstirile întemeiate de el, care reprezintă adevărate faruri ce luminează întreaga Americă.

Monahii și monahiile de aici vorbesc de nenumărate minunile săvârșite de Gheronda, mai ales de adevărate învieri din moartea păcatelor la pocăința și viața în Hristos. Desigur, această experiență duhovnicească i-a fost dăruită de către Cel Preaînalt, datorită ascultării oarbe și îndelungate față de Gheron Iosif Isihastul, precum și rugăciunii sale neîntrerupte: «Doamne, Iisuse Hristose, miluiește-mă». Această experiență o transmite – cu inima înflăcărată și cu harul necreat al Preasfintei Treimi – și zecilor de mii de suflete care îl căută cu evlavie.

A consemnat Αrhimandrit Sarantos Sarantis pentru pemptousia
Fotografiile realizate la Mănăstirea Sfântul Antonie sunt realizate de Părintele Gregory Edwards / iulie 2011

„Vino și vezi!” Gânduri despre pelerinaj, Laurențiu Dumitru

Pelerinajul

Nevoia de pelerinaj este nevoia întâlnirii cu taina, născută din dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu ascuns în oazele duhovnicești presărate pe tot pământul. Este nevoia de a primi răspunsuri la întrebări lăuntrice, tămăduiri la neputințele de zi cu zi și așezări în matca firescului și a purtării de grijă a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui.

Orizontalul vieții mundane nu ne plinește, de aceea ne pornim, în răstimpuri, în căutarea verticalei comuniunii cu Dumnezeu și Sfinții Lui. Efemeritatea lumii și contrafacerile ei, agonia și stresul vieții cotidiene ne îndeamnă să căutam acel „altceva”, diferit de tot ce ne înconjoară.

Locurile sfinte ne sunt oaze cu apă limpede și faruri călăuzitoare ce deschid noi perspective de înțelegere asupra vieții. Pelerinul care caută cu inimă bună răspunsuri, găsește linişte sufletească şi împlinire. Chiar și nepregătit fiind, poți fi bulversat de experiențele trăite într-un pelerinaj în așa măsura încât te poți întreba, asemenea criticului literar Dan C. Mihăilescu: „Oare m-am întors de la Athos?” Adică, oare nu cumva inima mea a rămas captivă în acele sfinte locuri, într-un dor mistuitor greu de numit?

Îndemnul evanghelic e limpede: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46). Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino să petreci câteva zile în Locurile sfinte ale Ortodoxiei! Fie că e vorba de Țara Sfântă sau Muntele Athos, Rusia pravoslavnică sau Serbia martiră. Ori Romania noastră cea dreptcinstitoare, presărată de la un capăt la altul de locuri binecuvântate ca Sihăstria, Neamț, Voroneț, Agapia, Lupșa, Râmeț, Nicula, Tismana, Frăsinei, Cozia sau Dervent. Vino și vezi! Vino și descoperă sfințenia „pe viu”!

Și chiar dacă pelerinul nu va avea întotdeauna ocazia de a intra, spre exemplu, în contact cu parinții din mănăstiri, este imposibil să nu te folosești de prezenţa lor, de cadența pasului monahal, de ritmul rugăciunilor, de închinarea la odoarele sfinte și tihna locurilor. În Pateric se vorbeşte de trei monahi care obişnuiau să-l viziteze pe Antonie cel Mare pentru a-i pune întrebări legate de chestiunile duhovniceşti care îi preocupau. Unul dintre ei rămânea întotdeauna tăcut, fără a-l întreba vreodată ceva pe Avva Antonie. Avva Antonie l-a întrebat, aşadar, la un moment dat pe acest frate: „De atâţia ani de când vii aici de ce nu m-ai întrebat nimic?”. Iar fratele i-a răspuns: „Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte”.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anume Egeria, posibil călugăriță, originară din Spania, pleca într-un pelerinaj de anvergură în Țara Sfântă, Siria, Egipt, Constantinopol. Pelerinajul avea sa dureze câțiva ani, astăzi însă, datorită deplasării cu ușurătate în spațiu, pelerinajele ne sunt mai la-ndemână, osteneala este mai mică, dar folosul duhovnicesc cu nimic mai prejos.

Într-o lume aflată în derivă, care persiflează nevoia creștină de a fi prezent la Locurile sfinte, opunem cuvântul de foc al Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul care spunea: „Dacă lumea ar vizita mai mult mănăstirile şi ar avea legături cu monahii, s-ar închide multe spitale de psihiatrie”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Laurențiu DUMITRU

Textul a fost scris inițal pentru Ziarul Lumina / 29 octombrie 2017. Aici apare într-o formă uşor prescurtată.

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Cu Patriarhul în Sfântul Munte, un documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Cu Patriarhul în Sfântul Munte
Un documentar despre vizita istorică a Preafericitul Patriarh Kirill al Moscovei şi al Întregii Rusii în Muntele Athos, prima în calitatea sa de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul”. Claudiu Târziu în dialog cu George Crasnean

Poveștile Sfântului Munte Athos

Bucovinean prin naştere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Cras­nean este un nume de referinţă pentru cititorii de presă laică despre viaţa spirituală. Publică periodic arti­cole şi fotografii în revistele „Lumea credinţei”, „Lu­mea monahilor” şi „Sfinţii ortodoxiei”. I-a cu­noscut şi le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori şi mărturiseşte că îşi trăieşte viaţa pe din două: aici şi acolo. Aşa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveştile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată în Grădina Maicii Domnului.

„Un pelerinaj de nevoie”

– Pentru că mulţi dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneţi dvs. povestea, ca „om al locu­lui”. Cum aţi ajuns prima dată acolo?

– Aş putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soţia mea era însă bolnavă tare şi nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuşi să-i aduc un „brâu” al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Aşa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luţă care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Şi ştiţi cum e, când te duci după o minune şi vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul şi a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el şi aşteptam să se întâmple ceva. Şi, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soţia era mai în putere, mai plină de viaţă. M-am uitat repede după „brâu” şi am văzut că a dispărut. Soţia se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e şi mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îţi folosesc cât eşti „tare în credincioşie”. Dar când credinţa ta scade, te apucă iarăşi durerile. Cumva eşti şi tu păr­taş la miracol.

– De ce aţi decis să reveniţi pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

– O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soţia mea şi am simţit ne­voia să-i mulţumesc în vreun fel. Şi-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu ştiu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoţit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri şi 12 schituri. La absolut toate! În plus, şi la multe chilii din cele câteva sute existente.

– Ce privelişte oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

– E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri şi lată de 8-12 km. Creşte în înălţime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este şi vâr­ful, Atho­nul – care are 2033 de metri. Multă piatră, dar şi păduri de castan, pin şi stejar. Gă­sim însă acolo şi o floră impresionantă, despre care se spune că e aşa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc şi de câteva livezi – majoritatea de măslini, dar au şi pomi fruc­tiferi – iar două dintre chilii – Milo­pothamos şi Tsindali – cultivă şi viţă de vie (din care fac vestitul vin de împărtăşanie „Nama”). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci şi de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune şi nevoinţă. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creştin.

„Fiecare mânăstire are duhul ei”

– Se intră uşor pe Muntele Sfânt?

– În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbaţii, indiferent de religie. Băieţii trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoţiţi de taţii lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creştinii ortodocşi (afară de cei invitaţi direct de mânăstiri şi schituri) şi 10 pen­tru eterodocşi. Vizitatorii trebuie să-şi lase maşi­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă eşti înstărit, îţi închiriezi un „tahiplu” (o barcă rapidă). E bine de ştiut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului – de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poţi ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Aşa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

„Pe Athos n-ai cum să nu dai de Dumnezeu”

– Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

– Fiecare simte ce simte şi nu mulţi sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aş vrea să simt mereu ce am simţit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe ţărm şi m-am dus în spatele dughenelor din port şi am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Şi cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

– Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care eşti cuprins?

– Se simte diferit, în funcţie de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, care are o obşte de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!) și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni şi cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu căţuile… Atunci, chiar dacă nu înţelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul…, te trezeşte din orice amorţeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poţi merge la părintele Timotei, să zicem, care are şi doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele şi două lumânări, n-o să uiţi toată viaţa. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simţi că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poţi concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzleţe sau urâte. Acolo stăpâ­neşte Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experienţa mea şi a unor prieteni ştiu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă şi că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înţelegi ce ai de învăţat şi de făcut.

– Preferaţi o mânăstire anume de pe Athos?

– Nu, n-aş putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori şi Prodromit), dar merg şi în multe alte locuri, să caut anumiţi călu­gări de care mă simt mai legat sufleteşte. Şi, credeţi-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariţii, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Şi mie nu mi se prea în­tâmplă aşa ceva!…

„Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox”

– Din ce-aţi observat de atâţia ani de când mergeţi aco­lo, există o diferenţă de trăire a cre­dinţei între călugări, după neamul din care se trag – greci, ruşi, români?

– Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu ruşii. Ştiţi cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi… „căldicei”. O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau şi doi ruşi cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire şi, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopţii, m-am culcat şi eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat… tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Ruşii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Şi erau mireni; vă daţi sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte şi în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămaşă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinţi! Aşa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăşi na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Şi un lucru interesant: e foarte greu de… manipulat. Poate şi pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, faţă către faţă. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici şi foarte uniţi. Pot să se certe şi să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peşteri şi printre „cră­păturile pământului”, pentru că sunt învăţaţi cu căldura şi soarele. Aşa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii şi ruşii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Poate că nu suntem făcuţi să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se ştie că sunt mai degrabă obişnuiţi cu singură­tatea decât cu vie­ţuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai uşor decât în chinovie – ori că monahul retras voieşte a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să ştiţi că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiţi în Athos! În fine, toate acestea sunt diferenţe de tempe­rament şi sunt păreri subiective. Dife­renţele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

– Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­ţeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzaţi de discri­mi­nare…

– Nu e nimic exotic şi nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăşi Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin „grădina” ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori – cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel – a apărut în faţa îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna şi tămâia magilor) şi i-a spus să-şi lase acolo da­rurile şi să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinţi athoniţi care nu ştiu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie şi nu-şi mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

– Aşa după cum mulţi pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt şi multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveţi mai mare evlavie?

– Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­miţa – care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (şi îndeaproape) la chi­pul Fecioarei şi n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul – care şi-a modificat căutătura şi a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie şi la icoana Mai­cii Domnului „Portă­riţa”(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră nişte monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mişcă o candelă singură în al­tar. Şi, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos şi naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriţii învârt din când în când candelabrele, şi m-am gândit că aşa s-a întâmplat şi cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit aşa de mult, pentru că mişcarea candelei era una crescătoare şi nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredinţări şi minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

„Mi-e dor de avva Petroniu”

– Aţi cunoscut mari personalităţi duhovniceşti la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

– Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu ştiinţă de carte, stu­diase Matema­ticile şi Filosofia şi era licenţiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învăţătura sa şi s-a încredinţat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci „cunoştinţa îngâm­fă”. El a fost un om care a avut în­ţelepciunea şi puterea să aleagă rugăciunea în locul raţiunii. Peste toate astea, mai era şi un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuşi. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuşi nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, şi până la 92 de ani şi-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovniceşte dacă erai atent la el. Ca şi pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică şi la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ţinea cu asprime rânduiala călugărească în schit şi cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de „duritatea” lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obştea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruţi mâna, sau să-l ajuţi la ceva. Probabil că i se părea că-şi pierde plata pentru acea nevoinţă. Şi o uşă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi şi apoi şi-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins şi pe mine: plecam aca­­să din Prodromu şi, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Şi el, în loc să mă blagoslovească, m-a… îmbrăţişat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ţi­neam în braţe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă şi un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus şi el către ghe­ronda ca să-l înbră­ţişeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat şi doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deşi ne vă­zusem de peste şaptezeci de ori, era prima (şi ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în braţe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrăţişa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele…

– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de aceşti oa­meni?

– N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea şi probabil că ei au simţit asta şi m-au îngăduit pe lângă ei.

– În ce fel v-au schimbat viaţa?

– În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărţile Sfinţilor Părinţi. Pentru că, de fapt, monahii aghioriţi asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De ştiut le ştim şi noi, dar cu plinirea lor…. Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. „Cine are ochi de văzut, să vadă”. Aici am aflat cine sunt, de unde vin şi unde trebuie să ajung. Şi, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte uşor de cât ai trebuinţă ca să fii fericit. De cât de puţin ai nevoie ca să-ţi do­bândeşti pacea lăuntrică. Şi uite-aşa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo şi cea de aici. Şi pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuinţă ca să mă liniştesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viaţa mea: „Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”… Doam­ne ajută!

Text apărut în Formula As nr. 1274, 6 – 13 Iulie 2017. Preluare de pe blogul lui Claudiu Târziu.
Foto (1). George Crasnean – dec. 2015 / (2). Schitul Prodromu / (3). George la Agia Anna / (4). Icoana Maicii Domnului – Paramythia de la Vatopedi / (5). George alături de Avva Petroniu Prodromitul, 2008.

Mulțumim lui Claudiu Târziu pentru îngăduința de prelua interviul realizat cu George Crasnean pe Blogul Sfântul Munte Athos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Apariție editorială: Ieromonahul Andronic, Călătoria la Muntele Athos (1858-1859), Editura Universității Alexandru Ioan Cuza (Iași)

Ieromonahul Andronic,
Călătoria la Muntele Athos (1858-1859)
Editura UAIC, 2016 / 254 pagini / 27 lei

Descriere. Ediție îngrijită de Petronel Zahariuc. Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mulţi monahi din mănăstirile nemţene au luat calea Muntelui Athos, aşa cum făcuse la mijlocul veacului stareţul lor, Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi. Unii dintre ei s-au mutat cu vieţuirea în Sfântul Munte, iar alţii au făcut doar un pelerinaj, revenind în mănăstirile Neamţ şi Secu. Dintre cei din urmă, câţiva au pus în scris şi povestea pelerinajului, iar unul dintre ei este ieromonahul Andronic de la mănăstirea Neamţ. Prin acest volum publicăm integral descrierea mănăstirilor din Sfântul Munte Athos şi a Constantinopolului, realizată de călugărul pelerin, precum şi „istoria Sfântului Munte Athos”, pe care ieromonahul Andronic a scris-o în urma consultării unor istorii şi a unor mai vechi relatări de călătorie, ce aparţin unor călugări din mănăstirile Neamţ şi Secu sau unor istorici şi pelerini ruşi. Această lucrare este complet inedită, nefiind publicat până în prezent nici măcar un fragment din ea.

Din cuprins: Introducere; Notă asupra ediției, ilustrații, abrevieri; Călătoriia și istoriia pentru Sfântul Munte Athon (1. Careia 2. Cotlomuș 3. Sfântul Pantelimon 4. Seraiu 5. Bogorodiţa 6. Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie 7. Vatopedu 8. Pantocrator 9. Proroc Ilie 10. Stavronichita 11. Iviru 12. Schitul Ivirului 13. Filotheiu 14. Caracal 15. Schitu Lacu 16. Izvorul Maicii Domnului 17. Lavra Sfântului Athanasie 18. Schit Moldo-Românesc 19. Schit Cavsocaliv 20. Schitul Sfintei Ane 21. Schit al Nașterii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu 22. Sfântul Pavel 23. Dionisiu 24. Grigoriu 25. Simonpetra 26. Xiropotam 27. Rusicu 28. Schit Xenofu 29. Xenofu 30. Dohiariu 31. Constamonit 32. Zografu 33. Cernii Vir, al Zografului 34. Esfigmenul 35. Hilandariu).

Despre autor: Ieromonahul Andronic (n. 4 iulie 1820, Lungani, jud. Iași – d. 13 august 1893, mănăstirea Noul Neamț, jud. Tighina) a fost arhimandrit, istoric și copist. Intrat în mănăstirea Neamț în 1831, călugărit în 1839, mai târziu hirotonit ierodiacon (1842) și ieromonah (1850) și hirotesit duhovnic (1853), apoi arhimandrit (1890); egumen la Sihăstria (1861), apoi la Secu, a pus bazele mănăstirii Noul Neamț (Chițcani), după 1864, pe care a condus-o ca egumen. A copiat lucrări istorice și a scris Istoria Sfintelor monastiri Nemțul și Secul, adunată în scurt (Neamț, 1857) și Scurtă istorie pentru începutul creștinătății și a ierarhiei Moldaviei (Neamț, 1864).

Despre editor: Petronel Zahariuc (n. 1969, Ibănești, Botoșani) este profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Cărți publicate: Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan voievod (1653-1658), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2003; De la Iași la Muntele Athos. Studii și documente de istorie a Bisericii, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008; Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre Țările Române și Bisericile Răsăritene în secolele XIV-XIX, (editor), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009; Documente românești din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, editat în colaborare cu Florin Marinescu și Ioan Caproșu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005; Documentele familiei Miclescu. Colecția Emil S. Miclescu, editat în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015.

Lucrarea se poate comanda pe site-ul editurii UAIC

Editura Universității Alexandru Ioan Cuza (Iași) a mai publicat următoarele titluri ce au legătură cu Sfântul Munte Athos (linkuri externe):

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Muntele Athos și viața athonită. Eseu fotografic de Rick Findler, fotojurnalist la The Guardian

01
A monk looks toward Dionysiou from the ferry. Dionysiou, which was built in the 14th century, is one of 20 monasteries that are on the peninsula.

02
Monks chant a prayer at a midnight service

03
Father Iusif lights candles inside the church that he built.

04
Father Iusif prays inside his church.

05
A monk prays in the church of Pantokratoros.

06
A monk lights candles during a midnight vigil. Monks usually pray in the early hours of the morning as they believe this is when they are closer to God and their prayers can be heard.

07
A monk helps a general worker to build and repair new parts of the monastery to house the steady influx of pilgrims.

08
A monk makes a window frame.

09
A monk teaches a new arrival about carpentry.

10
Father Theophilos drives his car to the capital, Karyes.

11
A monk fishes outside of Xenophontos monastery.

12
Monks take deliveries to and from monasteries from the main port of Dafne.

13
Monks eat in silence in the refectory of Pantokratoros.

14
A monk in deep thought as he eats in silence in the refectory of Pantokratoros.

15
Monks leave the refectory of Pantokratoros.

16
Monks sit and talk as they make wine.

17
Monks look out from their cell, which clings to the cliffs of Karoulia

18
Because most of the cells are so inaccessible, supplies such as firewood and food need to be brought over in baskets suspended from ropes.

19
Father Iusif inside his bedroom at his cell in Karoulia.

20
Father Arsenios by the entrance of his cell. He has not left there for 64 years as he is too old and frail now to climbs the cliffs which surround his cell.

21
Twinings tea bags in the kitchen of Father David.

22
Bones belonging to the monk who previously lived at that cell is kept in a silver box. Even after death, the monk remains in the cell.

23
A monk starts the journey up the many steps toward his isolated cell.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: The Guardian

În Sfântul Munte: Lecție de credință și evlavie de la străini

in-sf-munte-in

Un pelerinaj în Grădina Maicii Domnului este întotdeauna folositor, din toate punctele de vedere: pe lângă revizuirea gândurilor și a ierarhiei valorilor vieții, adesea avem ocazia să aflăm exemple din viețile altor oameni cu care ne întâlnim acolo, atât monahi, cât și laici.

În articolul de față mă voi referi la două astfel de exemple. Este vorba despre două întâlniri spontane cu pelerini străini, care ar trebui să ne dea de gândit nouă, grecilor, care, deși suntem ortodocși și avem Sfântul Munte atât de aproape de noi, ne caracterizăm, din păcate, prin lipsă de respect, suntem căldicei și chiar lipsiți de evlavie.

Prima întâmplare: 23 octombrie 2013

Întoarcerea de la Mănăstirea Vatoped, Karyés. În autobuzul mic care ne transporta eram aproximativ 20 de persoane. Dintr-odată, auzim psalmodieri care veneau dinspre ”tunel”: vedem, surprinși, vreo 7 sau 8 ruși, cântând împreună, în cor, imnuri ortodoxe! Desigur, nu înțelegeam nimic, dar am identificat câteva cuvinte pe care le știu în limba rusă, ca ”Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”. Țineau în mâini niște cărțulii din care citeau imnurile. Așadar, probabil că făceau Paraclisul Maicii Domnului, pe drum!

Simțeam bucurie, pe de o parte, pentru că aveam între noi creștini evlavioși, dintre cei mai evlavioși chiar, dar și mâhnire, pentru că, inevitabil, făceam comparație cu noi, grecii ortodocși. Într-adevăr, când am cântat împreună ceva ultima dată, așa, spontan? Când ne-am manifestat credința, fără să ne temem de reacțiile (de obicei batjocoritoare ale) celorlalți? Când I-am mulțumit Domnului și Maicii Sale  pentru purtarea de grijă, nestingheriți de ”societatea” atee cu mentalitatea ei materialistă?

Psalmodierile pelerinilor ruși ne-au însoțit în călătoria noastră până la Dáfni. Și ne-au dat tuturor o lecție bună.

A doua întâmplare: 24 octombrie 2013

Așteptăm vaporul care ne va traversa de la limanul Mănăstirii Xenofont, la Ouranoúpolis. Încă un pelerinaj în Sfântul Munte se apropie de final și sentimentele de bucurie, dar si tristețe, sunt foarte puternice. La un moment dat, auzim niște voci puternice vorbind într-o limbă străină. Un grup de șase persoane se apropie de noi în balconașul care scrutează albastrul profund al Mării Egee, într-o nouă zi însorită de octombrie.

Am înțeles că sunt nemți, toți de vârsta a treia. Între ei se afla și un grec care, după cum ne-a spus, era ghidul acestui grup de străini și cunoștea limba germană datorită șederii sale îndelungate în Germania.

După cum era și firesc, l-am întrebat despre prietenii săi. Aveau între 70 și 83 de ani și erau romano-catolici. Era visul lor de o viață să viziteze Áthosul, iar unul dintre ei chiar mai fusese aici, în urmă cu patruzeci de ani!

Începem să discutăm cu nemții despre impresiile cu care au rămas după pelerinajul în Sfântul Munte. Din răspunsurile lor, am înțeles că nu sunt simpli turiști. De altfel, cine se încumetă la o călătorie de mii de kilometri, la o asemenea vârstă, într- un astfel de loc non-turistic, cu rugăciuni și slujbe neîncetate, cu viață ascetică?

Nemții aceștia, fie ei și romano-catolici, cunoșteau destul de mult din dogmele Ortodoxe. Păreau impresionați de viața bisericească, atât cât au putut vedea din Pronaos, până unde le era permis să intre. Vorbeau în cuvinte afectuoase despre monahi, despre Mănăstiri și despre experiențele lor în acele locuri.

Fără să ne dăm seama, am vorbit destul de multă vreme. Comunicarea a fost întrucâtva dificilă, în ciuda prezenței traducătorului care ne era la dispoziție. Însă, bucuria zugravită pe chipurile acestor domni respectabili a contrabalansat orice greutate în traducere.

La momentul plecării, căci doreau să meargă pe jos până la Mănăstirea Dohiaríou care se afla în apropiere, ne-au cerut să facem împreună o fotografie. Este amintirea cea mai prețioasă, împreună cu schimbul de impresii pe care l-am făcut, de la teme religioase, până la realitatea contemporană. Ne luăm rămas bun cu întrebarea:

– ”Vă veți întoarce?” Și ne răspund:

– ”La anul, cu ajutorul lui Dumnezeu!”.

-”Vă așteptăm!”

A consemnat Dimítrios Sotirόpoulos
Sursa: pemptousia.ro

 [P] Pentru pelerinaje la Sfântul Munte Athos consultați acest link:
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/

Părintele Serafim Popescu în Sfântul Munte Athos

serafim-popescu-teofil-paraian
L-au întrebat părinţii: Ce v-a plăcut mai mult în Sfântul Munte Athos?

–    Râvna şi disciplina călugărilor atoniţi, punctualitatea lor pentru sfintele slujbe, respectarea cu sfinţenie a rânduielilor canonice şi tipiconale, precum şi osârdia lor pentru apărarea Ortodoxiei şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, chiar cu preţul vieţii. Aceasta m-a mişcat şi m-a zidit mai mult sufleteşte. De aceea, m-am întors din Athos în ţară hotărât să intru şi eu în monahism, după cum am şi făcut.

Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 714

Notă via Doxologia: Părintele Serafim (1912 – 1990) a fost duhovnic aproape 50 de ani la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus din județul Brașov şi îndrumător, duhovnic şi prieten al părintelui Teofil Părăian, care îl considera pe părintele Serafim „un om sfânt”. În fotografie, Părintele Serafim Popescu (stg.) alături de Părintele Teofil Părăian (dr.).

O vizită în Sfântul Munte în anul 1923

i-m-dionisiu

Am ajuns la mănăstire pe la amiază. Arhondarul, privindu-ne pe sub sprâncene, ne-a deschis uşa unei camere unde se aflau 4 paturi foarte murdare. Aceea era camera de oaspeţi. Am intrat înăuntru, privind, precum cel întemniţat, la singurul loc de mângâiere, fereastra. Era una singură. Măcar dacă ar fi avut o privelişte deosebită! Ne-ar fi ajutat să ne simţim liberi. Din păcate, pentru noi, fereastra dădea spre o vale prăpăstioasă plină de vegetaţie, de lemne şi crengi uscate, unde nu puteai să deosebeşti nici un trunchi întreg de copac. Aşadar, privirea noastră nu avea la ce să spere. Peisajul era unul din acelea pe care natura îl ,,oferă” din plictiseală şi din răutate. Priveliștea nu era prea încântătoare, părea că natura nu avea altceva să ofere în acel loc. Ceva ştiau călugării care au ales acest loc pentru a ridica mănăstirea.

În jurul prânzului, cineva ne-a adus o platou plin cu de toate. Un adevărat festin cu mâncare uscată de mănăstire! Nimic din ceea ce arhondarul aranjase cu atâta migală pe platou nu se putea mânca. Primul dintre noi care a încercat mâncarea, a ridicat mâna şi ne-a făcut semn: ,,Atenţie, pericol!”, care însemna ,,Arde!”. Tot aşa a fost şi masa de seară, şi prânzul din ziua următoare. Legumele şi pastele nu puteau fi mâncate din cauza piperului adăugat din belşug și care, pare-se, era reţeta ,,secretă” a bucătăriei mănăstirii.

Lucrurile au început să meargă şi mai prost, fiindcă vremea liniştită de până atunci s-a înrăutăţit şi s-a pornit un vânt aprig, dintr-acelea care suflă în Athos. Privim de la fereastra ,,temniţei” noastre şi vedem valea răscolită de vântul care suflă cu putere. Frunzişul des pare prins într-un dans ciudat cu vântul, iar mie, acest lucru, îmi aduce aminte de cuvintele unui scriitor care spunea că ,,ramurile se zbat ca nişte câini care vor să scape din lanţ”. Ceaţa acoperise muntele. Un cărăuş ne-a spus că vântul acesta, când se porneşte, poate să treacă în câteva ore, sau poate să ţină chiar şi două săptămâni. Dacă s-ar fi adeverit cea de-a doua predicţie, urma să mâncăm – pentru cine ştie cât timp – tot piperul acela pe care îl puneau în mâncare… Am început să ne plimbăm pe verandă, precum fiarele în cuşcă. O singură mângâiere aveam în tot acest întuneric al deznădejdii: gândul că vom pleca cândva de acolo. Dar oare, vom pleca? Ceaţa care se tot lăsa, vântul care agita natura cu totul, toate acestea ne arătau că vom mai întârzia până a pleca de acolo.

Nimeni dintre noi nu vorbea. Era o linişte deplină. Din când în când se mai auzeau paşii vreunui monah care urca sau cobora scara. Monahul care avea cheile de la bibliotecă era de negăsit. Egumenul nu primea pe nimeni în vizită. Nici un monah nu avea curiozitatea să ne vorbească, şi nici măcar să ne privească. Monahii, aceşti ,,admirabili filosofi”, erau retraşi la chiliile lor. Impresia că un monah se plictiseşte singur la el în chilie – impresia noastră, dar şi a lumii, în general – a dispărut imediat. Doar noi, străinii, fusesem învinşi de plictiseală. Sentimentul era doar al nostru, şi îl dusesem cu noi la mănăstire. Ei erau foarte bine aşa cum erau. În adâncul tăcerii, în nemărginita singurătate, prin repetarea aceloraşi lucruri, ei își aflaseră liniştea. Dispreţul şi ignoranţa în care am fost cufundaţi noi, ceilalţi, erau dovada palpabilă a acestei bucurii. Nimeni nu a schimbat-o nici măcar o clipă pentru a ne privi. Niciodată nu am mai văzut ,,expusă” în acest fel măreţia Ortodoxiei, firescul, rostul de a trăi!

La un moment dat am coborât în bucătărie, sperând că cineva va vorbi cu noi. Am fi vrut să auzim chiar şi un cuvinţel din gura lui Grigóris, ajutorul de bucătar. În zadar! Grigóris tăcea de parcă mintea sa era străbătută de idei existenţiale, în timp ce curăţa ceapă. Arhondarul se mişca continuu pe lângă maşina de gătit, iar pe chipul lui se citea ,,sfânta mânie” pentru străinii care vroiau să-i tulbure liniştea. Cele două-trei cuvinte pe care le-a rostit la un moment dat au fost precum mila pe care un bogat o arată faţă de săraci, aruncându-le câţiva bănuţi. Un cărăuş stătea picior peste picior pe o canapea şi privea focul care ardea în vatră. Ce privelişte minunată! Numai la mănăstiri poţi vedea asemenea foc. Îl priveam toţi ca pe un apus de soare. Şi l-am fi privit mult şi bine, dacă tăcerea nu ar fi fost spartă de vocea stinsă a arhondarului care ne-a informat că la mănăstire, peisajele frumoase sunt unice.

La un moment dat, unuia dintre noi i-a venit ideea să coborâm în curte. ,,Feriți-vă!”, a strigat un altul: ,,o să revedem A Doua Venire!”. Şi, într-adevăr, curtea nu este decât un loc deschis foarte strâmt, şi recreere nu am fi găsit dacă am fi intrat în biserică, să vedem zugrăvit pe pereţi focul [iadului] care îi înghite pe păcătoşi, cântărirea sufletelor şi fiarele. Astfel, ne-am găsit şi noi o îndeletnicire care ne-a bucurat: să facem plimbări interminabile prin cerdac. Iar, şi iar… Aici am simţit pentru prima dată cu adevărat, ce minunat lucru este să păşeşti, precum condamnaţii la moarte cărora li se îndeplineşte ultima dorinţă. Bucuria soldatului care face de gardă ore întregi şi trebuie să-şi umple timpul cu ceva! Dacă nu ar fi existat veranda aceasta, ce ne-am fi făcut? Păşeam călcând apăsat şi făcând paşii mari, ,,înghiţind” distanţe mari, aşa cum cel flămând mănâncă pe nerăsuflate feliile mari de pâine atunci când i se iveşte ocazia. Prin fereastra întredeschisă se auzeau cântări şi rugăciuni care se citeau.

Aşa ne petreceam timpul, până când, în ziua următoare, am reuşit, în sfârşit, să avem parte şi de altă privelişte: am văzut obştea la masă. Această imagine, care nouă ne-a făcut o mare impresie, am surprins-o în ziua următoare, pe la orele 6 după amiaza, la trapeză, acea sală mare care se găseşte la toate mănăstirile, cu mesele de marmură albă, având atârnate pe pereţi aceleaşi icoane cu A Doua Venire. Înconjuraţi de imagini ale Dreptei Judecăţi, imagini înfricoşătoare, într-o continuă ,,dies irae”, cu capetele plecate, călugării mâncau salata de icre şi lintea pe care le aveau înainte. În faţa tetrapodului, în picioare, un monah citea cu voce tare omiliile unui sfânt, după obiceiul care se păstrează la mănăstiri, pentru a nu se bucura trupul prea mult de mâncarea aceea sărăcăcioasă. Retras într-un colţ, mânca egumenul mănăstirii, cu o expresie ascetică severă a feţei pe care vârsta înaintată o făcea să pară de-a dreptul sălbatică. Să fi avut vreo optzeci de ani. La sfârşitul mesei şi-a întins mâna şi a sunat dintr-un clopoţel pe care îl avea înainte. Imediat, toţi călugării, în acelaşi timp, cu o mişcare coordonată şi mecanică, dobândită de-a lungul anilor, s-au ridicat în picioare, aliniaţi, unul în spatele celuilalt şi stând nemişcaţi. Parcă ar fi vrut să arate că se pocăiesc pentru că gustaseră din bunurile pământeşti… Văzându-i aşa pe toţi, drepţi, în picioare, ei au redevenit ceea ce erau. Păcatul de a fi gustat puţină salată de icre şi linte trebuia ,,pedepsit”, trebuia să-şi revină şi să reintre în ,,ritm”. Am simţit o adiere rece când toată această armată de rase negre a trecut prin faţa noastră, înaintând în pas cadenţat, până au ajuns toţi în curtea mănăstirii. Bătrânul egumen, cu chipul lui încruntat, stând afară nemişcat, şi-a ridicat mâna şi a binecuvântat acea mare de rase negre care a trecut prin faţa lui. Mai apoi, după cum prevedea tipicul bisericesc, doi călugări, adică cei doi care pregătiseră mâncarea, au făcut o metanie mare în faţa lui, cerându-şi astfel iertare pentru neajunsurile mâncării. Această privelişte a fost singura noastră răsplată (pentru toată vremea cât am stat la mănăstire).

Iar acum, ce vom face…? Nu aveam nădejdea că vom mai vedea ceva. Ne-am reîntors în ,,temniţa” noastră. Ne uitam pe fereastră şi vedeam aceeaşi imagine, frunzişul din prăpastie şi ceaţa care se tot lăsa peste mănăstire. Am început din nou să păşim… Ah, dacă am fi putut să plecăm…! Dacă s-ar fi oprit vântul…! Dacă am fi găsit şi o barcă…

După ce am visat bărci, frânghii, pânze, ba chiar cum ,,evadam” pe fereastră, cum zburam prin aer, şi multe asemenea ,,acrobaţii”, într-o dimineaţă ne-am trezit că vântul se potolise şi ne-au spus că urma să plece și barca cu motor a mănăstirii. Ne-am strâns lucrurile în mare grabă, am închis valizele şi am coborât. Arhondarul, văzând că străinii pe care îi găzduise pleacă, a rămas – mare minune! – zâmbind, şi, când i-am strecurat o bancnotă de cincizeci – ca răsplată pentru toate lipsurile pe care nu a reuşit să ni le impună – a făcut cel mai nobil gest pe care putea să-l facă: a primit banii fără nici cea mai mică împotrivire. Ospitalitatea de care a dat dovadă nu s-a oprit aici, încredinţându-ne, pe mai departe, ploii care începuse să cadă în rafale.

Am sărit în barcă. Era o barcă robustă, solidă, ca toate care se găsesc la Athos și care trebuie să se lupte cu marea furioasă; era de curând vopsită, iar la cârma ei se afla fratele Evdókimos, novice, desculţ şi gata de plecare… Împreună cu noi călătorea şi un călugăr bătrân care mergea la Tesalonic cu treburi ale mănăstirii. Plouă… Suntem toţi trei acoperiţi cu o pânză de corabie şi cuverturi de lână ca să ne ferim de ploaie. Plouă. Stânci sălbatice, cuiburi de corbi… Trecem pe sub pietre suspendate deasupra capetelor noastre, văi se deschid în faţa noastră şi iar dispar, alte stânci stau agăţate deasupra noastră, titanice construcţii, promontorii pe care natura le-a creat pentru cine ştie ce motiv… Pentru ce oare? Pentru mântuirea unor suflete? Pentru pierderea celorlalte? Pare că cea de-a doua variantă este mai aproape de adevăr, în cazul nostru.

Dintr-o dată, barca noastră rămâne nemişcată. Motorul s-a oprit, nu mai funcţionează. Evlóghios încearcă să-l repare. Plouă. În dreapta noastră, întinderea pustie de apă, în dreapta, stâncile înalte. Un val mai mare ar fi de ajuns să facă bucăţi mica noastră barcă. Motorul porneşte din nou. Pornim. Dar, se opreşte iar… Aşteptăm. Ploaia cade de sus şi ne biciuieşte feţele. Într-un final, Evlóghios reuşeşte să pornească din nou motorul bărcii care, de data aceasta, nu se mai oprește. Continuăm fără nici un fel de peripeţii, şi, sub o ploaie torenţială, ajungem la Dafni.

Micul han din Dafni, cu cărăuşii, hamalii, călugării săi, ni se părea acum, după experienţa noastră, un hotel de pe Coasta de Azur. Când le-am povestit celor de acolo păţania noastră, ne-au întrebat:

– Nu cumva la mănăstirea Dionisiou aţi fost?

– Ba da, chiar acolo.

– Aţi nimerit la mănăstirea cu cel mai sever mod de vieţuire. Dacă v-aţi dus ca să vă relaxaţi, nu v-aţi dus unde trebuie. Dacă aţi vrut să vedeţi ce înseamnă cu adevărat Sfântul Munte, da, aţi găsit ceea ce căutaţi. Obştea de acolo este expresia cea mai ,,sălbatică” a monahismului, iar la Dionisiou, vieţuirea este foarte aspră. Monahismul înseamnă fuga de lume. Apărarea călugărului în faţa ideii de socializare, pe care străinii, fără voia lor, o aduc cu ei în mănăstire, este tocmai ceea ce aţi găsit voi acolo: piper din belşug, cearceafuri murdare şi tăcere.

Foto sus: Mănăstirea Dionisiu cca. 1867-1872
Foto jos: Portul Dafni în 1967
Sursa: Zaharías Papantoníou, Sfântul Munte (1923)

DAFNI 1967

Studenți teologi clujeni, în stagiu de practică la Sfântul Munte Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

În perioada 04-14 iulie 2016, un grup de opt studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, au efectuat un stagiu de practică în Sfântul Munte Athos, Grecia. Timp de zece zile ei au făcut ascultare la două dintre cele mai renumite mănăstiri din Sfântul Munte: Mănăstirea Vatoped și la Schitul românesc Prodromu, ce aparține de Mănăstirea Marea Lavră.

În fiecare zi au participat la programul slujbelor și al activităților mănăstirești: la laboratorul de plante medicinale, la atelierul de tămâie, la bucătărie și la menajul din mănăstire, unde zilnic, cu excepția sărbătorilor, trebuiau să fie prezenți. În timpul liber, tinerii au vizitat  mai multe mănăstiri și schituri din Sfântul Munte, printre care: Simonos Petras, Cutlumuș, Iviron, Stavronichita, Pantocrator, Zografu, schitul Sfântul Apostol Andrei și schitul românesc Sfântul Ipatie.

La fiecare mănăstire, după cum este tradiția locului, pelerinii au fost serviți cu un pahar de apă, rahat și ouzo (băutură tradițională grecească). O parte dintre aceștia au făcut o drumeție pe vârful Athonului, la cota 2033. La întoarcerea spre casă au vizitat Mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, orașul Tesalonic, ruinele orașului vechi și Biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, unde se află sfintele sale moaște izvorâtoare de mir.

De asemenea au participat alături de alți seminariști și studenți teologi de la  Facultățile de Teologie din București, Sibiu, Alba Iulia și Arad la o serie de întâlniri duhovnicești cu părinții athoniți, care le-au adresat cuvinte de folos duhovnicesc, sfaturi părintești pentru luminarea minții și întărire în credință.

Stagiul de practică s-a desfășurat cu binecuvântarea și susținerea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei și prin purtarea de grijă a părintelui protos. Benedict Vesa, secretar eparhial.

Darius Echim, student în anul III la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
Sursă text și foto : Radio Renașterea

Apariție editorială: William Dalrymple, „De la Muntele Sfânt”, un inedit jurnal de călătorie iniţiatică şi de cercetare istorică

de-la-muntele-sfant_1_fullsize

În primăvara anului 587 doi călugări porneau într-o călătorie extraordinară, ce avea să-i poarte în semicerc prin lumea bizantină de pe malurile Bosforului până la dunele Egiptului. Pe drum, Ioan Moshu și ucenicul său, Sofronie Scolasticul, au poposit în peșteri, mânăstiri și sihăstrii îndepărtate, culegând înțelepciunea pustnicilor și a părinților din deșert înainte ca lumea acestora să se prăbușească sub umbra Islamului.

După aproape 1500 de ani, călăuzit de scrierile celor doi, William Dalrymple pornește pe urmele lor. Jurnalul său de călătorie este mărturia unei lumi pe cale de dispariție. Comparat deseori cu Alan Bennett, în ceea ce priveşte oralitatea stilului, William Dalrymple construieşte aici un discurs neaşteptat, cu un subiect pe cât de grav, pe atât de controversat, dar contracarat în fiecare pagină de o relatare prietenoasă, caldă, personală, de un umor dezarmant.

Jurnal inedit de călătorie iniţiatică şi de cercetare istorică deopotrivă, această carte surprinde cititorul încă de la primele pagini prin stilul spumos, inedit şi nota uşor ironică. Călătorie, magie, misticism, istorie, ortodoxism, într-un spaţiu mediteranean circular, de la Muntele Athos, prin Turcia, Siria, până în Egipt – toate aceste elemente sunt prinse într-o poveste captivantă, presărată cu informaţii istorice, fotografii inedite și comentarii neașteptate.

William Dalrymple s-a născut în Scoţia şi a crescut pe ţărmurile golfului Firth of Forth. Este autorul a cinci cărţi de istorie şi călătorii şi laureat al premiilor Cook Travel Book Award, Sunday Times Young British Writer of the Year Award, Prix d’Astrolabe, Wolfson Prize for History, Duff Cooper Memorial Prize, Vodafone Crossword Award. Trăieşte împreună cu soţia şi cei trei copii la o fermă în afara oraşului Delhi.

Autor William Dalrymple
Traducator Raluca Cimpoiaşu
Editura Vellant, 2013, 592 pagini

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/uVE4s6 ]