Mărturii ale teologului ortodox francez Jean-Claude Larchet despre Cuvioșii români athoniți Dionisie Ignat și Petroniu Tănase

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU

„Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi‐a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuiește în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator și Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându‐l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s‐au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au și rămas. Părintele Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 și rânduit duhovnic în 1945. A dobândit de atunci încet‐încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) și înţelepciunea sfaturilor sale duhovnicești, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. Însuși bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obștea sa, mergea la el ca să se spovedească și să primească sfat, și la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped. Firește, pentru monahii români din Athos și pentru numeroșii preoţi și pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăși de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) – pe care îl întâlnisem în 1978 –, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obște. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că așa a putut fi cu o mai mare luare‐aminte la viaţa sa lăuntrică și s‐a putut adânci și mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i‐a sporit străvederea duhovnicească.

În timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbește despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, și nou‐veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie și un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra așezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme și câștigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânși să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să‐și cumpere două pâini pe zi… Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aștepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrișare și de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuși să împlinească așa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic… Amintindu‐și acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l‐a prăpădit munca, și a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor și tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce‐i privește și asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creștini ortodocși. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreștinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica și pe cel mai bun copil. Numai rugându‐se pentru copiii lor pot părinţii să‐i ţină pe calea cea bună. Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbește apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia și izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin și toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, și este foarte ușor. Nu trebuie decât să fii pururea conștient de propria ta nimicnicie, spunându‐ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit și în pământ am să mă întorc.”

Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul și culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbește despre viaţa duhovnicească. Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit‐o toată viaţa sa și nevoinţa aspră la care s‐a supus nu l‐au slăbit, ci, dimpotrivă, l‐au întărit. Orbirea i‐a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie și o lumina care vin din harul sălășluit în el. Smerenia pe care o propovăduiește necontenit, la el nu este o simplă vorbă deșartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârșită simplitate (aplôsis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s‐a făcut pe sine duhovnicește ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor și convingător.”

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL PETRONIU TĂNASE DE LA PRODROMU

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea […] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3] La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din lucrarea :Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. pp. 148-153 (pentru evocarea Pr. Petroniu) și pp.173-175 (pentru evocarea Pr. Dionisie)

Mai multe informații despre carte și cum poate fi comandă găsiți aici: Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Nou în librăriile ortodoxe (aprilie 2023)!

„Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut”
Jean-Claude Larchet
Editura Sophia, 2023
13×20 cm / 248 pagini

Cartea de faţă cuprinde însemnările autorului în cursul mai multor perioade petrecute în Athos, măreţul locaş al spiritualităţii ortodoxe, în care douăzeci de mari mănăstiri şi sute de sihăstrii păstrează cu credincioşie în zilele noastre tradiţii cu o vechime mai mult decât milenară.

Autorul îl face pe cititor părtaş la convorbirile sale cu minunaţii duhovnici athoniţi ai acestei epoci, vieţuitori ca pustnici sau în micile obşti din sihăstrii – Sfântul Paisie, Sfântul Efrem de la Katunakia, tovarăş de nevoinţă şi ucenic al marelui Iosif Isihastul, părintele Dionisie Ignat de la Colciu; de asemenea, la întâlnirile sale cu marii egumeni care au restaurat viaţa monahală de obște în multe dintre marile mănăstiri – părintele Efrem de la Filoteu, părintele Emilianos de la Simonos Petras, părintele Gheorghe de la Grigoriu, părintele Vasile de la Stavroni­chita şi părintele Petroniu Tănase. Sunt înfăţişate alesele însuşiri şi virtuţi ale acestor monahi – ei fiind mărturii vii ale spiritualităţii ortodoxe din secolul al XX‑lea, şi învăţăturile pe care autorul le‑a pri­mit de la ei ca răspuns la întrebările sale, mai cu seamă referitor la Rugăciunea lui Iisus, Muntele Athos fiind o minunată şcoală pentru lucrarea acesteia.

Datorită mărturiilor personale şi sfaturilor ziditoare ale acestora consemnate de autor, cartea de faţă, departe de a fi o simplă istorisire a călătoriei sale într‑un tărâm cum nu‑i altul pe lume, este cu adevărat o scriere duhovnicească de mult folos celui care o citeşte.

https://www.librariasophia.ro/povatuiri-duhovnicesti/athosul-si-duhovnicii-pe-care-i-am-cunoscut-15666.html

Jean-Claude Larchet – scurtă notă bio-bibliografică
doctor în filosofie și teologie

Jean-Claude Larchet este un teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocşi. Este doctor în Filosofie (1987) şi Teologie (1994) al Universităţii din Strasbourg. Este unul din puţinii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înţelegere şi trăire a vieţii bisericeşti și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Născut într-o familie catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 22 de ani.
Astăzi Jean-Claude Larchet trăiește și profesează în principal la Strasbourg (Franța), unde este profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Strasbourg.

Jean-Claude Larchet est autorul a circa 20 de volume şi a unui număr important de articole în diferite domenii ale teologiei. Lucrările sale au fost traduse în 15 limbi.
Cele trei volume ale sale despre Sf. Maxim Mărturisitorul sunt recunoscute ca fiind printre cele mai bune studii despre acest sfânt publicate vreodată:
– La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996)
– Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998)
– Saint Maxime le Confesseur (2003)

Jean-Claude Larchet este cunoscut publicului românesc mai ales pentru remarcabilele sale volume despre suferinţă, boală şi vindecare în tradiţia patristică. Între acestea se remarcă seria de trei volume:
– Théologie de la maladie (1991)
– Thérapeutique des maladies mentales (1992)
– Thérapeutique des maladies spirituelles (1997).

Sursă biografie: orthodoxwiki.org

Nouă apariție editorială: „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”

„Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”
Stefanos Dimopoulos, Editura Doxologia, 2020
Traducere din neogreacă de Elena Dinu

Sfinți și Cuvioși Părinți athoniți precum Efrem Katunakiotul, Emilianos Simonopetritul, Paisie Aghioritul, Ambrozie Lazaris și mulți alții ne vorbesc în cartea cartea „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”, prin intermediul experiențelor athonite ale doctorului oftalmolog Stefanos Dimopoulos, ucenic al Părintelui stareț Emilianos. Autorul ne oferă prilejul de a respira atmosfera duhovnicească a Grădinii Maicii Domnului, de a cunoaște întâmplări minunate trăite de acesta alături de sfinții athoniți ai veacului trecut.

„Cel care stă în mănăstire chiar și pentru o zi, poate înțelege în chip practic, fără să fi citit în cărți, că aici Liturghia nu se sfârșește cu „Pentru rugăciunile”, ci este o experiență neîncetată a prezenței lui Dumnezeu în toate aspectele vieții. Este de ajuns să pătrundă pentru puțină vreme în viața armonios rânduită a obștii, ca să simtă că slujbele și ascultările nu sunt fapte executate mecanic, ci toate au un conținut duhovnicesc și o semnificație praznicală, fiind cu adevărat o continuă dumnezeiască Liturghie.

Pelerinul înțelege cu ușurință și în chip nemijlocit faptul că într-o mănăstire aghiorită viețuiesc oameni care au adânca simțire a înfierii lor de către Dumnezeu-Tatăl, pe care Dumnezeu le-o dă în dar; ei nu pretind a fi ceva sau cineva, oameni îmbunătățiți sau înțelepți, ci se nevoiesc aspru pentru a ajunge la lipsa de griji, simplitatea inimii, și la încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în ocrotirea Preasfintei noastre Maici.”

Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii „Simono Petras”

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Nouă apariție editorială: „Pelerinaj spre Rai – Turismul religios în Sfântul Munte Athos”, Valentin-Lucian Beloiu (Editura Evanghelismos, 2020)

Format: 16,5×23,5 cm
240 pagini / 30.00 lei
Cartea poate fi comandată online de pe site-ul Editurii Evanghelimos

Cuvânt înainte de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Din Muntele Slavei în Slava Muntelui…

Nu sunt multe locurile din lume în care poți spune că Dumnezeu locuiește în pacea Sa. Miez al culturii Ortodoxiei, Athosul, cu geografia sa cea luminoasă și teologia plină de Har în Hristos Dumnezeu, poartă cu sine icoana Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Până să ajungi acolo, orice ai asculta povestindu-se este trădare de realitate. E totul cu mult mai frumos. Mai înalt. Mai Luminos. Mai Grădină vie a Maicii Domnului. Prin ea locul acesta a devenit locaș. Spațiu de sfințenie și luptă întru despătimire. Golf în furtuni și scăpare după gravele încercări ale vieții duhovnicești. Precum liniștea aceea care pătrunde în toți porii sufletului când dinspre străni se revarsă, în marile Privegheri ale Athosului, răspunsul obștei în rugăciune la ecteniile Altarului din care se desprind Liturghii spre Cer. Ca român, taina trăirii athonite mi-a îngăduit Dumnezeu să o gust din plin în Schitul românesc Prodromu. Liniștea din primele zile ale Creației te pătrunde în toată fibra vieții. Respiri atent atomii Împărăției și trăiești din plin Taina Rusaliilor. Duhul lui Dumnezeu Se poartă pe deasupra apelor Mării și schimbă sensul vieții tale, dacă te lași cuprins în Dumnezeiasca Liturghie.

Un specialist în mediu și turism, Valentin-Lucian Beloiu, strașnic pelerin athonit, ne-aduce dinainte o lucrare atent construită. Știința turismului articulată cu simțirea duhovnicească și liniștea călătorului umbrit de Duh. Un amalgam de date care nu se exclud construiesc icoana unui Athos al oamenilor atenți la Dumnezeu. Nu este, precum pare din subtitlu, o simplă analiză de economia turismului. Ci mai curând un soi de iconomie a pelerinajului. Adică restaurarea managerială a unei nevoi de căutare a lui Dumnezeu prin locurile Sale de pace! Și asta. Dar mai ales developarea atentă, cu metodă și sens științific, a principiilor care ne alcătuiesc mecanismele de alegere în ce privește odihna noastră activă. Și duhovnicească. Poate părea un pic prea riguros pentru spațiul libertății pe care-l reprezintă Athosul, dar se simțea nevoia unei astfel de cartografieri a nevoii de Athos. Autorul nu scrie din perspectiva absentului din peisaj. Știindu-ne de ani buni deja, cartea sa nu mă surprinde sau, dacă o face, o face în chip plăcut. Susținută ca teză de master în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă de la Constanța, lucrarea depășește cu mult limitele unei construcții academice. Iese din rutina muncii unui student. Lămurit în timp asupra vocației sale, Valentin-Lucian Beloiu dovedește, a câta oară, că dragostea de Dumnezeu se ține cu rigoarea muncii. Cu atenta profesionalizare a impresiilor. Și că emoția face parte din rigoarea academică. Paginile despre relațiile Țărilor Române cu Athosul, chiar sistemic prezentate, sunt astfel de descifrări emoționale ale contribuției voievozilor – mulți intrați în rândul sfinților – la construirea și întreținerea acestui bastion unic al Ortodoxiei vii. Prin efortul său de profesionist autorul caută să deschidă un orizont nou de înțelegere a efortului de rigoare într-ale conservării liniștii de rugăciune și pace pe care Athosul îl prețuiește în detrimentul, ar zice unii, business-ului turistic. Pentru cel care nu a atins încă țărmurile de la Dafne ori din arsanalele marilor lavre cartea aceasta este un ghid de călătorie bucuros construit, migălos și relevant pentru inițierea unei călătorii. Dacă la ea se adaugă efortul de rugăciune, conștiința ascezei, spovedania curată și trăirea liturgică a Slujirii athonite veți înțelege de ce contribuția acestui mirean îndrăgostit de Peninsula Grădină este de reținut. Poate că nu în ultimul rând bucură cititorul icoana pe sticla amintirii pe care o reactivezi când citești facerea de literă și duh a lui Valentin-Lucian Beloiu. Dacă ai străbătut cărările Athosului, se redesenează în inima ta Muntele. Muntele Slavei reamintește inimii tale slava Muntelui. Semn că lucrarea Pelerinaj spre Rai cheamă nu doar la cuprinderea informală a Athosului, ci și la schimbarea vieții. Pentru ca Muntele să fie punte spre Cer. Cum și este.

Mi-e drag să văd laicii Bisericii încercând să dăruiască comunității creștine descoperirea lor riguroasă și iubitoare. E semn că Dumnezeu ne iubește. Că înțelegem că nu suntem Biserica lui noi și voi. Ci Biserica în care noi și voi suntem Una. Efortul lui Valentin-Lucian Beloiu pare o întoarcere Acasă. Cine-i cunoaște preocupările sale de cunoaștere în domeniul psihologiei ori psihoterapiei vindecării spirituale (aici înțelegând și duhovnicești) va simți cum Dumnezeu l-a purtat spre Ortodoxie ca un Tată grijuliu pe fiu. Sper din toată inima să vă prindă bine cartea. E parte din parcursul de cercetare al unui specialist îndrăgostit de locul în care Pacea lui Dumnezeu trăiește. Și cheamă la trăire.

Încă două precizări, Domnul Valentin Beloiu, vechi pelerin și prieten de-al nostru, este și autorul lucrării „Miracolul în viața omului modern. O monografie sociologică a pelerinajului„. Iar lucrarea prezentată mai sus, „Pelerinaj spre Rai”, va avea cât de curând o ediție și limba sârbă! Felicitări și din partea noastră pentru această lucrare inedită și densă ce va fi de mare folos iubitorilor Muntelui Athos!

Cel ce urcă Muntele

E bine știut faptul că un pelerinaj reprezintă totdeauna o experiență folositoare, însă un pelerinaj în Sfântul Munte Athos constituie un eveniment care te marchează pentru tot restul existenței, întrucât Athosul este un spațiu ce nu seamănă cu nici un altul din lumea creștină, din toate punctele de vedere. Acest loc, unde se distinge pecetea unei nevoințe monahale neîntrerupte de peste o mie de ani, mai e numit şi Grădina Maicii Domnului din pricina ocrotirii ei nemijlocite faţă de cei ce au ales să iasă din lume și să-I slujească lui Dumnezeu, prin asumarea voturilor cinului îngeresc. Însă aceasta nu înseamnă că Sfântul Munte reprezintă o atrac­ție numai pentru monahi, nicidecum, ci deopotrivă reprezintă o experiență neasemuită şi pentru mireni.

Întreaga peninsulă, care cuprinde 20 de mănăstiri, 12 schituri și nenumărate chilii pustni­cești, poartă numele de Athos, însă mai cu seamă Athosul este denumirea Muntelui. Iar din tra­diția Bisericii cunoaștem că muntele poartă în sine simbolistica cunoașterii absolute, dar cuprinde și efortul absolut necesar în osteneala urcușului spre culme. Așa se face că cel ce se hotărăște să urce acest munte are șansa de a se întâlni cu trei tipuri deosebite de urcuș.

Urcușul fizic. Toate sfintele simboluri pornesc de la lucruri şi experiențe palpabile și desigur că tot așa se întâmplă și în cazul Muntelui Athos. Pentru mulți, fie și numai din punct de vedere fizic, urcușul Muntelui constituie o probă teribilă, iar pentru unii ajunge să fie chiar un moment al atingerii capătului puterilor, de cunoaștere a propriei limite şi, tocmai din acest motiv, un moment revelator, deoarece ne descoperă ceea ce încă nu știam despre noi înșine. E un moment în care omul îşi vede pe viu slăbiciunile şi limitarea de făptură creată. Cu certitudine, cel ce poate fără să-și dea seama își alimenta o falsă imagine despre sine are parte de o experiență zguduitoare. De aceea, atingerea limitei devine un moment deschizător de noi perspective, întrucât ne vedem siliți să ne reconsiderăm percep­țiile și vederile asupra propriei persoane și asupra lumii.

Urcușul sufletesc. Dar cel ce ajunge pe Muntele Athos are ocazia să constate și să se bucure de un dar special al acestui loc, pecetluit de sfințenia Maicii Domnului și a sfinților athoniți, anume senzația foarte puternică, palpabilă chiar, a faptului că ai ieșit dintr-o lume și ai intrat într-o alta, că ai pășit într-un alt spațiu, cu alte coordonate, dintre care aş zice că cea a timpului este cea mai frapantă, întrucât scurgerea lui este cu totul alta decât afară. Aici pelerinul trăiește experiența unui timp ce deodată se dilată, oferindu-i posibilitatea unei ample re­flecții, dar și a unei lărgiri a spectrului trăirilor sale, în totală opoziție cu civilizația modernă care contractă timpul, ducându-l astfel pe om spre neliniște și apoi spre angoasa cotidiană. Un alt dar firesc al Athosului e și acela că, numai după câteva zile petrecute în acest loc, omul experimentează un fel de deparazitare sufletească, adică un soi de primenire mentală de toată infor­mația balastieră a modernismului, care ne acoperă inima și ne orbește mintea prin inutilitatea și redun­danța ei insistentă. Ca prin minune, omul uită aici de grijile cotidiene, de stupiditatea politicii şi de falsurile atotstăpânitorului comerț. Aici toată hipnoza lumii cade, lăsându-i sufletului în chip firesc capacitatea de a intui faptul că des­tinația lui e cu totul alta decât cea propusă de duhul lumesc. Acesta e motivul pentru care mulți dintre cei ce au pășit pe Athos au ajuns să ia decizii care le-au schimbat radical modul de viață.

Urcușul duhovnicesc. Desigur că principala caracteristică a Sfântului Munte e cea a sfințeniei şi de aceea Muntele reprezintă aici, în principal, simbolul unui urcuș duhovnicesc, al unei expe­riențe ce poate ajunge până la vederea necreatei lumini dumne­zeiești. Numai că această vedere duhovnicească nu mai constituie un dar firesc, ci se profilează numai ca o șansă a celui ce voiește să-I urmeze liber lui Hristos. Prin urmare, Muntele te conduce numai până în acel punct în care ai devenit o făptură liberă de magia lumii şi poți să vezi limpede că faci parte din specia lui homo religiousus, dinaintea căruia se întinde de-acum priveliștea nesfâr­șită a omului orthodox. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu Athosul ne înlesnește, într-un mod unic, percepția că de noi depinde faptul dacă ne asumăm sau nu intrarea în experiența incomparabilă a cunoașterii lui Dumnezeu.

Nicușor Deciu / Ziarul Lumina / 28.09.2019
/ foto din arhiva blogului /

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie Ignat”. Mărturia Părintelui Prof. Ioan Valentin Istrati

Astăzi, 22 septembrie 2019, când se împlinesc 110 ani de la nașterea Starețului Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos, vă punem înainte trei mărturii patericale legate de Bătrânul Dionisie postate în această lună de Părintele Prof. Ioan Istrati pe contul său de facebook. Mulțumim Părintelui pentru îngăduința de a posta pe blogul Sfântul Munte Athos mărturia sa despre cel pe care-l numește fără teamă – Părintele Sfânt Dionisie. – LD

Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie

Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.

O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatopedi, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.

Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.

Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „e un bătrân român”, îl strigă pe unu’ Ion. Moșulețul iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „cu mine vorbiți?” Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?” Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: „nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.

Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.

În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.

Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan student”. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.

Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.

Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.

Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.

Eram la Schitul Colciu, poiana scoborâtă din rai de pe marginea prăpastiei. De acolo, de pe buza hăului, dacă arunci un bolovan, ajunge în mare după vreo 20 și ceva de secunde. Era liniște de după amiază, iar Părintele Dionisie i-a șoptit la ureche unui părinte tânăr, pictor teribil de icoane: „du-l și pe el la peșteră”.

Așa că părințelul tânăr m-a luat împreună cu alți doi studenți teologi și ne-a dus la arsanaua (portul) schitului. Aici a deschis o șandrama veche și a scos o barcă pneumatică, cu un motoraș. Ne-am suit în barcă și am mers preț de vreo 500 de metri pe apă. La un moment dat, munții uriași de piatră se prăbușesc unul în altul, făcând o intrare într-o peșteră. Am intrat cu barca acolo și am încremenit. Toată măreția albastrului mării se reflecta în bolțile gigantice ale peșterii. Eram într-o catedrală a apei, de o maiestate unică, pictată mereu diferit de mâinile lui Dumnezeu. Am vâslit vreo câteva zeci de metri, în adâncul colosului de piatră. Se întuneca încet.

Într-un colț, piatra se ridica molcom, într-o peșteră mică, de vreo trei, patru metri adâncime.

Acolo, ne-a spus pictorul ca i-a zis bătrânul Dionisie, la începutul veacului au pustnicit doi monahi, tată și fiu. Se rugau acolo în tăcere, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie, căci bătrânul era preot. La câteva săptămâni, se suiau într-o plută și veneau să ia apă dulce de la schit și mâncare.

Într-o iarnă grea, valurile enorme au spart pluta mică a nevoitorilor. Nu s-au mai arătat la schit. Călugării au crezut că vor fi plecat la vreo mănăstire sau ceva, așa că nu i-au mai căutat. De-abia peste patru ani, câțiva monahi la pescuit au găsit peștera. Călugării ședeau cu fața în sus, cu mâinile în cruce la piept. Parcă dormeau. Muriseră de sete în acea iarnă. Pe o coajă mare de copac, au găsit scris: Părintele meu a trăit 20 de zile fără apă, iar eu 39 de zile, și acum mă sting.

Au sărutat sfintele moaște din inima mării și au plecat la Vatopedi să vestească starețului. Au pornit cu procesiune, cu veșminte, pe mare, să ia trupurile sfinte ale cuvioșilor. Când au ajuns, trupurile nu mai erau nicăieri. Însuși Dumnezeu știe unde sunt.

Astăzi călugării mi-au confirmat că în peștera aceea și-au făcut sălașul niște foci.

De-abia aștept să mai ajung acolo și să sărut pământul pe care s-au nevoit îngerii aceia în trup.

Să vă zic una să muriți de râs. Când m-am întors din Sfântul Munte Athos, am povestit tuturor de Părintele Dionisie cel minunat, văzător cu duhul și înțelept în Duhul Sfânt. Un părinte călugăr foarte stilat și uns cu alifii mi-a zis: „Părinte, au fost niște frați la Părintele Dionisie, și au zis că nu-i văzător cu duhul. Dimpotrivă, e foarte simplu”.

Da eu, cum sunt slobod la gură, zic: „părinte, dacă or fi fost niște imbecili, niște tâmpiți, tocmai pentru că-i văzător cu duhul, o văzut prostia lor și nu s-o mai ostenit în zadar să le spună ceva”.
Da’ părintele: „păi eram și eu printre ei”.

Am căzut jos. Terminat, am încercat să dreg busuiocul. Poate era bolnav, ori obosit…
Tardiv.

Pr. Ioan Valentin Istrati

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

„Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, ediția completă 2018, va fi lansată la București în prezenta autorului Ionuț Riteș

Librăria Sophia și editura Neverland au onoarea de vă invita la lansarea ultimei ediții a volumului „Cu picioarele pe pământ”, autor Ionuț Riteș. Evenimentul va avea loc miercuri, 4 iulie 2018, ora 18.30, la Librăria Sophia din Str. Bibescu Vodă nr. 19, București (lângă Facultatea de Teologie).

Invitați:
• Pr. Aurelian Chira / Pr. Răduț Dragoș
• Prof. dr. Pavel Chirilă
• Sarmiza Andronic / Manuela Golescu
• Octavian Dumitru / Ionuț Riteș

Vă așteptăm cu drag!

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Mai multe detalii despre carte pe pagina dedicată: http://www.cupicioarelepepamant.ro/

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Prof. Marius Manta: Gânduri de pelerin la Muntele Athos

Pelerin la Sfântul Munte

În urmă cu câțiva ani buni visam adesea cu ochii deschiși: pe de o parte, mă vedeam în sala de la Musikverein, luând parte direct la Concertul de Anul Nou. O adevărată poveste de iarnă. Pe de altă parte, evident fără legătură cu Viena, mă vedeam călcând hotarul Athosului și pășind în ținutul Sfânt al Maicii Domnului. Dar parcă dintre cele două, acesta din urmă „mă chinuia” mai tare; îmi făceam socoteli, mă gândeam cum să reușesc să transform „fantasia” în realitate. Pe atunci se intra mai greu în Munte; apoi, probabil că ori aspectele materiale ori mai degrabă o anumită teamă de a nu fi meritat o asemenea bucurie, m-au făcut să tot amân, până în primăvara lui 2018.

În urma unei discuții avute pe internet (iată că din când în când platformele de socializare mai au și rod bun!) cu Laurențiu Dumitru – președintele Asociației Culturale „Karyes”, aveam să mă îndrept în sfârșit către Athos, acolo unde ținta țintelor avea să fie Vatopedul. Ar trebui să scriu zeci de pagini pentru a explica de unde această fascinație pentru Vatoped – mă voi opri aici doar la a consemna faptul că ea se clădise de-a lungul anilor, iar în cele din urmă avea în centru dorința de a participa la una din slujbele de acolo. În paranteză fie spus, îndrăgostit de muzica bizantină, participasem în țară la Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași. Corul Mănăstirii Vatoped este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai performante, deși ideea de „performanță” e cu totul altfel drămuită în această parte a lumii. Așadar, Vatopedul și iar Vatopedul. Țin minte că înainte de plecare, un prieten mai hâtru m-a și mustrat: „Nu știu de ce nu mergem noi românii în primul rând la ale noastre…”. L-am privit „cu înțelegere” prima dată; la sfârșit, urma să îi dau dreptate!

Dar revenind, iată ziua cu pricina – un grup mic de pelerini, o mașină rapidă care și-a făcut datoria fără mofturi, un șofer extrem de simpatic care s-a dovedit a fi un ghid foarte priceput. Și pentru că într-o asemenea călătorie contează și cu cine pleci, voi mai stărui pentru câteva momente: din Bacău s-au urcat doi buhușeni, oameni cu exprimare simplă dar cu un bun simț al vieții deosebit. La Buzău aveam să cunosc un tânăr cumva aparte, fie și pentru faptul că, întors din Suedia, avea să cheltuie o bună parte din ce câștigase pentru această aventură duhovnicească. Ce exemplu ar fi… Apoi, din București grupul s-a completat cu un student, un întreprinzător în mediul construcțiilor și o persoană mai în vârstă, despre care am înțeles că a lucrat în mediul diplomatic. Una peste alta, un grup cu oameni de vârstă diferită, cu preocupări diferite! Greu de crezut coeziunea și buna înțelegere la care s-a ajuns încă după primele ore! Păstrez mereu acest gând pe care din păcate unii îl consideră primitiv – când toate sunt făcute în numele lui Hristos și se disociază de politici de-o clipă, atunci și omul își va găsi mai nimerit temeiul.

Drumul până la Ouranoupoli s-a dovedit a fi fără evenimente – un drum în parte al mărturisirilor, în parte al unor glume primite cu înțelegere și poate chiar cu drag. Prima noapte ne-am petrecut-o pe străzile micuței localități „de frontieră”; un mini-orășel cu tot ce trebuie, cu zeci de magazine destinate turismului religios, cu oameni extrem de binevoitori, terase cu bun gust care te îmbiau cu bucate alese.

A doua zi, dimineața, ziua cea mare: aproximativ la ora șase – sper să nu greșesc! – aveam să țin în mână diamonitirionul, permisul de trecere către Sfântul Munte Athos. Preț de câteva momente bune m-am tot uitat la el, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Visul se înfăptuia… Vaporașul avea să ne ducă preț de vreo trei ore până la arsanaua Schitului Sfânta Ana, acolo unde aveam prima cazare. Vremea numai bună, cu temperaturi parcă ușor peste firescul perioadei, un vânt potrivit și un joc al pescărușilor parcă desprins din basme – cei care au fost în Munte știu despre ce vorbesc! Și pentru că da, și bărbații mai plâng câteodată, când am făcut primii pași pe tărâmul ocrotit, am constatat că privirea mi se scaldă într-o bucurie totală, greu de așezat în cuvinte. Dar după bucurie… vine osteneala, așa avea să se întâmple și cu mine, întrucât avea să urcăm până sus, la Sfânta Ana.

Odată ajunși, am fost întâmpinați de chiar părintele arhondar, care ne-a oferit tradiționala și renumita kerasmă (la fiecare mănăstire am întâlnit același ritual, ca expresie a bunăvoinței și dragostei frățești întru Hristos). Cumva atipic, dormitorul mare, în care a încăput tot grupul, venea în prelungirea Bisericii principale. După două ore de odihnă am intrat în Biserică, acolo unde părintele ne-a vorbit preț de vreo patruzeci de minute despre importanța Schitului și despre odoarele pe care le adăpostește, dintre care probabil cel mai important era Icoana Sfintei Ana. Mi s-a părut din start interesant faptul că noi toți am înțeles destul de mult din ce ne-a fost prezentat, deși în afara ghidului, nu vorbeam niciunul greaca.

Acestei prezentări i-a urmat masa – poate nu atât de bogată dar oferită cu drag – asta se simțea! A urmat o seară cu discuții duhovnicești purtate într-o liniște deplină. De la înălțimea schitului părea să nu se audă nici sunetul mării; în zare, natura ne oferea în manieră impresionistă din preaplinul ei. Momente ce nu au cum să fie șterse din inimă vreodată! După un somn profund, la cinci dimineața am participat la Sfânta Liturghie – după cum era de așteptat (aveam să constat asta în tot Muntele!) momentul de vârf – fără gesturi pompoase, cu multă sobrietate, cântări bizantine (exclusă polifonia), lumina lumânărilor. Nimeni nu vorbește în biserică. Deloc. Cu niciun motiv!

Cea de-a doua zi din Munte ne-a propus de dimineață un drum destul de lung, între Schitul Sfânta Ana și Mănăstirea Pavel. Undeva la mijloc, am coborât puțin spre Noul Schit, acolo unde am rămas preț de minute bune la mormântul lui Gheron Iosif Isihastul, personalitate cu totul remarcabilă, înnoitorul vieții monahale din Athosul de după război. La Mânăstirea Sfântul Pavel ne-am închinat la Darurile Magilor, precum și la icoanele Maicii Domnului Mirovlitissa și Oglinda. Momente frumoase și în katholikon, dar și în afara acestuia – am întâlnit un părinte român, slujitor al Mănăstirii Pavel, care a avut îngăduința de a ne răspunde la tot felul de întrebări.

După vreo trei ore, am fost preluați de o mașină și duși către Schitul Lacu, așezare românească după cum bine se știe. Aici m-am simțit brusc „și mai acasă” – totul era bine orânduit, călugări binevoitori. Mi-aș fi dorit mult să am bucuria de a sta de vorbă mai mult cu Părintele Stareț Ștefan Nuțescu – aflasem atâtea lucruri din țară… Din păcate pentru grupul nostru, osteneala pe care o depune pentru a înălța Schitul, în cele administrative, nu l-au lăsat să ne vorbească decât pentru câteva clipe. Dar fie și așa, atunci ori mai târziu, când am primit o simplă binecuvântare trecând pe lângă, am simțit o căldură aparte, dublată de o fire blândă. Iertare, cel puțin așa am receptat eu! Când noaptea întâlnea dimineața, am intrat în biserica mare, pentru a participa la Sfânta Liturghie. O impresie deosebită mi-a făcut Icoana Lacuschitiotisa, despre care, sincer să fiu, nu știam prea multe. Din nou, momente de neuitat.

A treia zi, spre Prodromu. Bucurie mare când am ajuns! Probabil ciudat pentru alții, mie mi-a amintit prin grandoarea sobră de Marea Lavră a Neamțului! Deși vremea nu era prietenoasă deloc, ploua abundent, toată această zi a întruchipat cumva o încununare a întregii călătorii. După cum se știe, în Sfântul Munte primești de obicei îngăduința de a sta câte o zi la un așezământ. De această dată, din pricina faptului că pe mare era furtună și nu mai circula niciun vapor, cei cazați deja au primit încă o noapte; acestora li s-au adăugat alte zeci de pelerini, situație probabil mai greu de gestionat la arhondaric. Totuși, și aici binevoitori, părinții ne-au găsit un loc bun – în acest dormitor am întâlnit și un pustnic, plecat cu ani în urmă de la Mănăstirea Sihăstria. Pe lângă truda sa exclusiv duhovnicească, se ocupa cu sculptatul: realiza cruci (de toate dimensiunile), cu multă migală. Ne-a oferit cuvânt de învățătură, ne-a descoperit câteva momente ale vieții sale. Pe chipul său se citeau liniștea, lumina. Am îndrăznit apoi să cobor în curtea Schitului. Aproape neverosimil, nu era nimeni! M-am îndreptat spre Biserică, unde am sperat că voi găsi deschis. Imediat în urma mea a venit paracliserul care m-a lăsat să mă rog la Icoana Maicii Domnului Prodomița. Iarăși momente ireale; la ieșire am constatat că trecuseră vreo treizeci de minute! Ce binecuvântare! După slujbă (aceeași sobrietate!), a urmat masa. Cu totul copleșitor: nu bucatele în sine, ci interiorul trapezei, vasele în care se servea, buna orânduială – să nu uităm că erau probabil peste două sute de suflete! Iar peste toate, cuvântul de învățătură venit dinspre balconul dominat de figura vulturului bicefal! Ce vremuri necunoscute mi-au înviat în inimă!

Ultima zi, a patra. Un tur cumva pe fugă! După mici peripeții (se schimbase programul de vizitare), am ajuns la Vatoped, unde ne-am închinat la toate sfintele icoane făcătoare de minuni, la Brâul Maicii Domnului etc. A trecut așa repede… Am mai vizitat în această ultimă zi Mănăstirea Iviron (aș putea vorbi aproape de o minune resimțită în fața Icoanei Portărița!), Mănăstirea Xenofont, Mănăstirea Russikon, Schitul Sf. Andrei, Biserica Protaton (Axionița, ce bucurie!), Kareia.

Pe drumul de întoarcere, aflat pe vapor, am avut timp să meditez la cele trăite. La minunea vieții. La bucuria unor sentimente ce iradiază dimpreună dintr-un preaplin ce presupune în centru chipul lui Hristos. Mă îndreptam astfel spre casă, spre cei dragi. Poate adevărata casă avea să rămână în urmă. Acum, după ceva timp, simt că trebuie să mă întorc la Sfântul Munte. Și mai ales la Prodromu ori Schitul Lacu. Mi-au rămas întipărite ceva mai adânc decât celelalte. Sper să mă întorc cu cel mic, în sufletul căruia să se așeze lumina Prodomiței ori a Lacuschitiotisei.

Marius Manta
Jurnalist, Profesor Limba Română

Fotografiile, cu excepția icoanelor, aparțin autorului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pelerin în Athos – Pr. Silviu Cluci – Pridvoarele credinței (link extern)

Pelerin în Athos – Pr. Silviu Cluci – Pridvoarele credinței, 3 februarie 2018

>> VIDEO AICI <<

Emisiunea „Pridvoarele credinței” de sâmbătă, 3 februarie 2018, l-a avut ca invitat pe Părintele Silviu Cluci, redactor Doxologia.ro, care a vorbit despre Muntele Athos și pelerinajul în acest loc sfânt.

O emisiune realizată de TVR Iaşi şi Doxologia Media.
Moderator: Ioana Stoian
Redactor: Sergiu Ciocoiu
Producător: Cătălin Acasandrei

/ doxologia.ro /

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pelerinajul unor greci în pustiul Arizonei, la Mănăstirea Sf. Antonie cel Mare, ctitoria lui Gheronda Efrem Filotheitul

Binecuvântați fie acești tineri!

Din aeroportul Phoenix ne-a luat un tânăr monah de la Sfânta Mănăstire, părintele Antónios. Orașul Phoenix este imens: are cinci milioane de locuitori și o suprafață de patru ori mai mare decât Atena. Bulevardele sale uriașe cu câte șase benzi sunt impesionante. Nu prea are verdeață, fiindcă este situat la marginea pustiului Arizonei. După aproximativ o oră, am ajuns la Sfânta Mănăstire.

Intrarea mănăstirii este deosebit de frumoasă, fără porți de fier sau de lemn. Un mic parapet până la piept separă mănăstirea de pustiul din împrejurimi. Pe când căuta un loc prielnic pentru a zidi mănăstirea, ajungând în acest loc, gheronda Efrem a auzit clopote bătând, precum cele ale mănăstirii Filothéou din Sfântul Munte. Le-a auzit și însoțitorul său, bătrânul monah Antónios. Astfel și-au dat seama că este un semn din cer, care le arăta locul în care trebuia construită mănăstirea. Ca urmare a rugăciunilor făcute de Gheronda, săpăturile efectuate au scos la suprafață apă din belșug. Astfel, cu rugăciunile sale, acel loc arid, uscat și plin de cactuși, s-a transformat într-o adevărată oază. Cactușii impunători au devenit hotarele în interiorul cărora au fost sădiți diverși pomi fructiferi: măslini, portocali, grepfrut, meri, bananieri, și au fost cultivate zarzavaturi și flori de tot soiul.

După ce am trecut de intrarea simplă, pavată cu piatră, am poposit în arhondaric, un chioșc spațios, din lemn, care te odihnește cu liniștea sa, cu apa răcoroasă și dulcele pe care ți le oferă cu multă generozitate părintele Márkellos, care vorbește foarte bine grecește. Apoi un monah te însoțește în camerele răcoroase, aflate în niște căsuțe joase, smerite, aflate foarte aproape de arhondaric și întru totul în acord cu peisajul din împrejurimi.

În centrul complexului de clădiri se află biserica centrală (katholikon-ul), cu hramul Sfântului Antonie, deloc impunătoare, ci dimpotrivă, destul de joasă, în armonie cu statura noastră, cu efortul nostru, cu căldura și durerea noastră, cu setea sufletului nostru uscat, rănit și însângerat. Chiar la intrare, te întâmpină doi lei de piatră, care îți amintesc de troparul din Vinerea Mare «ca un leu, Tu, Doamne, adormind cu trupul…» și îndată te umpli de emoție și optimism, gândindu-te că ți se poate întâmpla și ție ceea ce i s-a întâmplat sfântului Ioan Hrisostom. Căci acesta, binecuvântându-i pentru ultima oară pe credincioșii pe care îi împărtășise, le-a zis: Știți cum vă văd acum? Ca pe niște lei care scot foc pe nări, focul Dumnezeirii, care este harul necreat al Dumnezeului Celui în Treime.

Văzută din interior, biserica îți dă senzația că te afli în cea mai călduroasă și primitoare casă. Nu te simți pierdut în haosul dimensiunilor impunătoare ale casei unui Dumnezeu colosal, incomprehensibil și inaccesibil, ci simți o căldură prietenoasă ce te încearcă și în momentul în care te întâmpină micuțul Gheronda, care de la bun început te însoțește cu rugăciunile sale în spațiul sacru și unic al cultului ortodox.

Pronaosul, cu icoana Sfântului Antonie, ne introduce simplu și tainic în spațiul luminat, vesel și ordonat al naosului. Imediat privirea este furată de catapeteasma din piatră aurită, împodobită cu icoane mari și deosebit de frumoase. În fața ei domnesc două icoane mari: în partea dreaptă, Domnul nostru Iisus Hristos, așezat pe un tron frumos împodobit și îmbrăcat în veșmânt arhieresc, iar în partea stângă, Maica Domnului Panaghía Arizonítisa, care îl ține în brațe pe Hristos, nu în chip de prunc, ci de flăcău destul de mare. Marginile icoanei sunt îmbrăcate în argint și frumos împodobite. Chipul Sfintei Fecioare este serios și plin de har, exprimând plinătatea sfințeniei sale, în armonie cu chipul Fiului ei, care iradiază de sfințenie.

În calitate de pelerini, pot să spun atât primele noastre impresii despre biserică, cât și primele noastre experiențe trăite în întunericul acesteia, căci la ora unu din noapte am asistat la slujba de dimineață. La unu fără un sfert, ușa apartamentului unde eram cazați se deschide și se aude glasul tânărului monah Nektários, care ne strigă: Father Sarantis, get up! Father Gregorios, get up! Father Abraham, get up! Páter, ekklisía! După ce se asigură că ne-am trezit, face o metanie în fața preoților și pleacă ca să-i trezească și pe ceilalți pelerini.

Gheronda Efrem [Filotheitul] tocmai își ocupase locul său de lângă strana dreaptă. Noi, pelerinii, după ce ne închinăm la sfintele icoane, așa cum prevede rânduiala, luăm binecuvântare de la micuțul Gheronda Efrem, pe care îl auzim șoptind neîncetat «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Cei 45-50 de monahi și preoți ocupă stranele din față și din lateral ale primei jumătăți a naosului, în timp ce aproximativ o sută sau poate chiar mai mulți pelerini se așează în liniște în stranele din cealaltă jumătate a naosului. Cu toții au vedere spre sfintele icoane ale catapetesmei, ale iconostaselor și ale analogurilor. Nu există nici o coloană care să împiedice vederea sau să reducă din intensitatea cântărilor de la strană.

Naosul este luminat numai de cele opt candele din dreapta și din stânga ușilor împărătești, precum și de micile candele agățate în dreptul icoanelor din catapeteasmă, care par vii, pregătite să îți vorbească. La strană, monahii au aprinse lumânărele, atât cât să le permită să citească și să cânte din sfintele cărți.

La ora unu fix începe miezonoptica, care se săvârșește în jumătatea din spate a naosului, acolo unde stau pelerinii: bărbați, femei și copii. Atmosfera este cu totul aghioritică. Zilnic, pe la mănăstire trec în medie în jur de două sute de persoane, ca să-I mulțumească, să-L laude și se să roage Domnului întreit în Persoane, cu inima frântă, cu gura pecetluită și cu sufletul smerit. Atât de mare este respectul și evlavia lor, încât nu scot nici un sunet, de parcă ar fi inexistenți. Astfel, ai impresia că te afli singur în casa lui Dumnezeu.

Cântăreții și preoții, și ei foarte discreți și smeriți, te ajută să trăiești măreția Domnului răstignit și înviat din morți. Și astfel, te simți cuprins de o imensă bucurie că te afli acolo, că crezi în Dumnezeu Tatăl, Care nu te apucă de gât din înălțimea cerului ca să te forțeze să crezi în El, ci coboară El însuși spre tine (Dumnezeu Fiul), sub forma pâinii și a vinului, pentru a putea fi gustat de oricine. Iar Sfântul Duh, Care suflă unde vrea, vine și te mângâie, șoptindu-ți la ureche că martiriul tău – mare sau mic – în curând va lua sfârșit. În această lumină trăiești bucuros prezența dumnezeiască, ai ocazia să vezi comoara bunătăților duhovnicești în Hristos și să aștepți cu nerăbdare ca bucuria pe care o trăiești acum să devină permanentă, viitoare, veșnică, în sânul tuturor sfinților.

În fața icoanei Panaghía Arizonítisa, nu poți să rămâi rece, oricât ai fi de tare, de neînduplecat, de insensibil. Nu poți să nu-ți amintești în rugăciunile tale de cei dragi, căci simpla ei vedere face să ți se perinde prin fața ochilor nume, probleme, dorințe, judecăți, osândiri, nerecunoștințe, păcate, nevoi, conflicte, impasuri. Pe toate acestea, ea, Arizonítisa, le ia asupra sa și le depunde în fața Copilașului și Domnului ei, Iisus Hristos. Astfel, toate se transformă, dimpreună cu pâinea și vinul, toate devin speranță, bucurie, dragoste, credință, răbdare și întărire pentru luptele viitoare de zi cu zi, martirice, văzute sau nevăzute, pentru «pâinea cea spre ființă», pentru viața aceasta și pentru viața veșnică alături de ea și de Fiul ei.

De fiecare dată când nu slujeam și eram obligat să stau într-o strană îngustă, căutam tot timpul să mă mut într-una mai largă, mai comodă. De data asta n-am mai procedat la fel și foarte bine am făcut, pentru că, dacă plecam, poate că aș fi pierdut ceea ce câștigasem cu atâta trudă. În cele trei ore în care te afli înghesuit în strana ta, le vezi pe toate. Vezi abisul nevredniciei și al păcatelor tale și nu știi pe unde s-o apuci, cu toate că legile stricte americane, din motive de siguranță, impun ca ieșirile din orice clădire să fie prevăzute cu semnalul EXIT. Însă, chiar dacă găsești ieșirea, nu vrei să fugi. Rugăciunile lui gheronda pentru toți și toate, care se întrepătrund cu rugăciunile Bisericii triumfătoare din cer, te fac prizonier al dragostei dumnezeiești. Strana, care la început te strâmtorează, neîngăduindu-ți să te miști liber, devine o punte către cer și îți înalță sufletul din asfixia de aici și de acum, în viața de sus, care nu cunoaște sfârșit și care îți oferă o liniște dulce, o bucurie mereu crescândă, pace, iubire, puterea de a înțelege pe aproapele și nădejdea vieții veșnice.

Este cunoscut tuturor faptul că aici sfintele slujbe și Sfânta Liturghie se săvârșesc conform tipicului aghiorit. Se folosește muzica bizantină și greaca veche, la fel ca în Sfântul Munte și în toate bisericile din țara noastră (Grecia – n.tr.). Această rânduială a fost impusă în toate cele nouăsprezece mănăstiri înființate de Gheronda Efrem pe pământul american. Nu este minunat faptul că toți monahii și monahiile, care habar n-aveau de greaca veche, acum citesc și cântă în greacă, cea mai desăvârșită limbă?

Sfânta Liturghie nu durează mult, căci preotul slujitor și diaconul cântă irmologic, simplu și nelălăit. Rugăciunile nu se aud deloc, fiindcă tradiția a rânduit ca ele să fie citite în taină. De aceea nu trebuie să se audă, ca să nu-și piardă profunzimea tainică și plină de har. Așa cum în corpul uman, funcțiile cele mai importante, precum respirația, digestia și mai ales circulația sângelui, nu se observă, tot astfel și rugăciunile citite în taină acționează în mod mistic, tăcut, nevăzut de către credincioși. Sfântul Iustin Popovici, în cartea sa intitulată «Omul și Dumnezeul-om», vorbește cu multă admirație despre funcțiile minunate ale omului creat de Dumnezeu, «după chipul și asemănarea Sa». Nimeni în afară de Dumnezeul în Treime n-ar fi putut confecționa un trup perfect din pământ și un suflet nemuritor, pentru a-l crea pe om. Mergând mai departe, ce să mai spunem despre funcțiile creierului sau despre întregul sistem nervos? Atunci când dormim, inima și creierul nostru încetează să mai funcționeze? Sau funcționează fără ca omul să conștientizeze acest lucru? Omul nici nu se întreabă și nici nu este preocupat dacă îi funcționează inima, plămânii, creierul. Abia atunci când apar anumite simptome, își face câteva controale medicale și începe să aibă nedumeriri și neliniști. De ce în Trupul lui Hristos, care este Biserica, să nu funcționeze la fel lucrurile? Însuși Domnul, sfinții Apostoli, sfinții Părinți, sfântul Ioan Hrisostom, scriitorul Sfintei Liturghii, au acționat dintotdeauna în taină, după modelul rugăciunilor tainice, iar când împrejurările o impuneau, acționau și în chip vădit, după modelul ecfoniselor.

Această tradiție a fost instalată și în America de sfântul gheronda, din postura unui om care are experiența vieții spirituale tainice în Hristos, exprimată în diversele activități și slujbe din timpul zilei, dar mai ales în Sfânta Liturghie, care reprezintă apogeul tuturor slujbelor. Trebuie accentuat faptul că singurul imn care se cântă în cor, dar cu smerenie și simplitate, în timpul Sfintei Liturghii din zilele de rând este imnul heruvic, care acum era interpretat de șase monahi tineri, cu voci angelice. Acest imn înmoaie chiar și cele mai tari inimi și luminează întunericul celei mai înguste minți. Oameni pierduți, confuzi, derutați, drogați, s-au trezit, au plâns, s-au pocăit la auzul imnului heruvic și al Axionului cântat de acești oameni asemenea îngerilor.

Din clipa în care începe Heruvicul și până la «ale Tale dintru ale Tale», la Axion și la momentul Împărtășirii, ți se confirmă faptul că cele ce a văzut, a crezut și a scris Sfântul Ioan Hrisostom nu sunt niște chestii imaginare, ci o realitate care se repetă zilnic în îndepărtata Arizonă, dar și în fiecare biserică de lângă noi. Trebuie doar să ne deschidem urechile («cine are urechi de auzit, să audă»), ochii, inima și s-o acceptăm cu smerenie. De fapt toate trebuie acceptate cu smerenie, așa cum zice, crede, îndeamnă și scrie sfântul bătrân în lucrările sale.

El însuși stă neclintit, fără să scoată vreo vorbă în timpul sfintelor slujbe, de vreme ce nu mai poate sluji din cauza bătrâneților, căci are 84 de ani. Slujește însă tainic. La «Pe Tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru», se aude glasul său slab, secundat de glasul unui monah tânăr și evlavios, în timp ce în taină se săvârșește prefacerea Sfintelor Daruri.

Nu putem să descriem în cuvinte ce am trăit în puținele minute petrecute în Sfântul Altar în momentul împărtășirii preoților. A fost o experiență negrăit de frumoasă; am trăit o liniște unică, «o tăcere sfântă», am gustat din Împărăția cerurilor, din taina, evlavia, măreția, Dumnezeirea cea de negrăit. Primul s-a împărtășit preotul slujitor, simplu, modest, evlavios. Al doilea sfântul gheronda, cu mișcări și gesturi simple, în fața Împăratului împăraților. Apoi noi, ceilalți preoți, imitându-l pe sfântul bătrân și cerând rugăciunile sale ca să devenim părtași Sfintei Taine a Trupului și Sângelui Domnului. În momentul rostirii frazei «Cu frică de Dumnezeu…», se apropie de Împărtășire și monahii. Oare sunt oameni sau îngeri? Căci nu-i poți deosebi. Toți plini de evlavie, simplitate și smerenie… nu vezi nimic prefăcut. La fel și mirenii, bărbați și femei.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Este deosebit de impresionant momentul de dinaintea otpustului, când toți monahii se întorc unii către alții și fac o metanie până la pământ, cerându-și iertare unii de la alții pentru eventualele mici supărări sau neajunsuri pricinuite. Diavolului îi este silă de cei smeriți, se ferește de ei. Nu este ceea ce ne dorim cu toții?

Nici nu-ți dai seama când se termină Sfânta Liturghie. Panaghía Arizonítisa ne introduce în timpul liturgic, care fuge, trece repede, aducându-ne mai aproape de viața veșnică. E ca și cum ne-ar zice: în curând chinurile voastre vor lua sfârșit, căci vine Domnul Slavei…

Este ora patru dimineața. Tocmai am ieșit din biserică și mă îndrept spre trapeza situată la câțiva metri depărtare. Deodată aud niște urlete puternice, ca un schelălăit de câine. Monahii îmi spun că sunt șacalii, care noaptea ies să caute hrană. Cu rugăciunile sfântului bătrân, niciodată nu s-a apropiat de mănăstire vreo fiară sălbatică, cu toate că nu este împrejmuită de gard protector. Trapeza se deschide pentru micul dejun, iar apoi urmează program de odihnă și în continuare program liber până la ora 11:30 AM, când se servește masa de amiază, dimpreună cu toți vizitatorii.

Mâncărurile sunt foarte bine gătite. În timpul mesei se citește din viețile sfinților, astfel încât, dimpreună cu hrana trupească, să fie luată si cea spirituală. Căci și sufletul trebuie să fie hrănit. Apoi urmează program liber până la 3.30 PM, atunci când se săvârșește Vecernia, urmată de Paraclis. La 4.30 pm este masa de seară, la care, de asemenea, se citește din cărțile sfinte. Imediat după trapeză, se face Pavecernița cu Paraclisul Maicii Domnului. Apoi mai este puțin timp liber, care poate fi folosit pentru o plimbare în spațiile mănăstirii și poate pentru câteva fotografii cu peisajul uimitor din împrejurimi. În jurul bisericii Sfântul Antonie, pe o rază de aproximativ 100 de metri, vizitatorul se poate închina în alte șase paraclise deosebit de frumoase, care, prin sfinții zugrăviți pe icoanele lor, împrăștie o mireasmă plăcută de sfințenie și binecuvântare în pustiul din împrejurimi și, prin extensie, în întreaga lume, de vreme ce sfinții sunt cinstiți pretitundeni.

Vestea despre mănăstirile de monahi și monahii întemeiate de Gheronda Efrem s-a răspândit pe tot cuprinsul continentului american. Unul dintre oamenii de vază ai Arizonei, aflând de această floare din mijlocul deșertului, de sfântul Antonie și de cum a fost transformat acest loc dintr-un peisaj pustiu într-o minunată oază, a vrut să vadă îndeaproape toate cele povestite lui de către alții. După ce a fost ghidat prin spațiile mănăstirii, extrem de uimit a întrebat: «la care arhitect ați apelat pentru a crea această oază? Sau cine a venit cu idea și cu planul construirii mănăstirii?». După ce i s-a răspuns că bătrânului i se datorează tot, a întrebat din nou: «și de unde are gheronda vostru cunoștințe de arhitectură? Este arhitect?». Răspunsul pe care l-a primit la această ultimă întrebare a fost deosebit de sugestiv: Gheronda are experiența Raiului.

Permiteți-mi să vă pun următoarea întrebare: faptul că un omuleț ca Gheronda, cu glasul său plăpând, care nici măcar n-a absolvit gimnaziul, poate nici măcar școala primară, fără cunoștințe de limbă engleză, fără bani, ci numai cu darurile duhovnicești cu care este înzestrat de Sus, a reușit să ridice un monument de o asemenea amploare, nu reprezintă o mare minune? Iar faptul că mănăstirile întemeiate de el au fost îmbrățișate cu mult entuziasm de către ortodocși, dar și de către oameni aparținând unor diverse secte, care, datorită harului și darurilor duhovnicești ale lui Gheronda și din mila Domnului se convertesc la Ortodoxie, nu confirmă setea tuturor oamenilor pentru modul de viață teandric al Ortodoxiei? Iar Domnul binecuvintează, sporește și întărește această sfântă misiune ce se desfășoară pe acest continent.

Ce să mai spunem despre darurile și sfințenia lui Gheronda? Acestea se descoperă și se vădesc în lucrarea pe care acesta o înfăptuiește zilnic în mijlocul poporului american. Sute, mii de oameni de toate vârstele, aflând de sfințenia și dragostea lui, vin aici ca să pună bazele unui nou edificiu spiritual în Hristos, ale unui nou mod de viață dătător de fericire. Cu dragostea sa, gheronda ridică greutatea păcatelor lor și, prin invocarea sfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos, îi sfințește, hrănește și întărește pe toți oamenii, și pe cei cu familii, și pe cei din mănăstirile întemeiate de el, care reprezintă adevărate faruri ce luminează întreaga Americă.

Monahii și monahiile de aici vorbesc de nenumărate minunile săvârșite de Gheronda, mai ales de adevărate învieri din moartea păcatelor la pocăința și viața în Hristos. Desigur, această experiență duhovnicească i-a fost dăruită de către Cel Preaînalt, datorită ascultării oarbe și îndelungate față de Gheron Iosif Isihastul, precum și rugăciunii sale neîntrerupte: «Doamne, Iisuse Hristose, miluiește-mă». Această experiență o transmite – cu inima înflăcărată și cu harul necreat al Preasfintei Treimi – și zecilor de mii de suflete care îl căută cu evlavie.

A consemnat Αrhimandrit Sarantos Sarantis pentru pemptousia
Fotografiile realizate la Mănăstirea Sfântul Antonie sunt realizate de Părintele Gregory Edwards / iulie 2011

„Vino și vezi!” Gânduri despre pelerinaj, Laurențiu Dumitru

Pelerinajul

Nevoia de pelerinaj este nevoia întâlnirii cu taina, născută din dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu ascuns în oazele duhovnicești presărate pe tot pământul. Este nevoia de a primi răspunsuri la întrebări lăuntrice, tămăduiri la neputințele de zi cu zi și așezări în matca firescului și a purtării de grijă a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui.

Orizontalul vieții mundane nu ne plinește, de aceea ne pornim, în răstimpuri, în căutarea verticalei comuniunii cu Dumnezeu și Sfinții Lui. Efemeritatea lumii și contrafacerile ei, agonia și stresul vieții cotidiene ne îndeamnă să căutam acel „altceva”, diferit de tot ce ne înconjoară.

Locurile sfinte ne sunt oaze cu apă limpede și faruri călăuzitoare ce deschid noi perspective de înțelegere asupra vieții. Pelerinul care caută cu inimă bună răspunsuri, găsește linişte sufletească şi împlinire. Chiar și nepregătit fiind, poți fi bulversat de experiențele trăite într-un pelerinaj în așa măsura încât te poți întreba, asemenea criticului literar Dan C. Mihăilescu: „Oare m-am întors de la Athos?” Adică, oare nu cumva inima mea a rămas captivă în acele sfinte locuri, într-un dor mistuitor greu de numit?

Îndemnul evanghelic e limpede: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46). Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino să petreci câteva zile în Locurile sfinte ale Ortodoxiei! Fie că e vorba de Țara Sfântă sau Muntele Athos, Rusia pravoslavnică sau Serbia martiră. Ori Romania noastră cea dreptcinstitoare, presărată de la un capăt la altul de locuri binecuvântate ca Sihăstria, Neamț, Voroneț, Agapia, Lupșa, Râmeț, Nicula, Tismana, Frăsinei, Cozia sau Dervent. Vino și vezi! Vino și descoperă sfințenia „pe viu”!

Și chiar dacă pelerinul nu va avea întotdeauna ocazia de a intra, spre exemplu, în contact cu parinții din mănăstiri, este imposibil să nu te folosești de prezenţa lor, de cadența pasului monahal, de ritmul rugăciunilor, de închinarea la odoarele sfinte și tihna locurilor. În Pateric se vorbeşte de trei monahi care obişnuiau să-l viziteze pe Antonie cel Mare pentru a-i pune întrebări legate de chestiunile duhovniceşti care îi preocupau. Unul dintre ei rămânea întotdeauna tăcut, fără a-l întreba vreodată ceva pe Avva Antonie. Avva Antonie l-a întrebat, aşadar, la un moment dat pe acest frate: „De atâţia ani de când vii aici de ce nu m-ai întrebat nimic?”. Iar fratele i-a răspuns: „Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte”.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anume Egeria, posibil călugăriță, originară din Spania, pleca într-un pelerinaj de anvergură în Țara Sfântă, Siria, Egipt, Constantinopol. Pelerinajul avea sa dureze câțiva ani, astăzi însă, datorită deplasării cu ușurătate în spațiu, pelerinajele ne sunt mai la-ndemână, osteneala este mai mică, dar folosul duhovnicesc cu nimic mai prejos.

Într-o lume aflată în derivă, care persiflează nevoia creștină de a fi prezent la Locurile sfinte, opunem cuvântul de foc al Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul care spunea: „Dacă lumea ar vizita mai mult mănăstirile şi ar avea legături cu monahii, s-ar închide multe spitale de psihiatrie”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Laurențiu DUMITRU

Textul a fost scris inițal pentru Ziarul Lumina / 29 octombrie 2017. Aici apare într-o formă uşor prescurtată.

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Cu Patriarhul în Sfântul Munte, un documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Cu Patriarhul în Sfântul Munte
Un documentar despre vizita istorică a Preafericitul Patriarh Kirill al Moscovei şi al Întregii Rusii în Muntele Athos, prima în calitatea sa de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos