AUDIO: Starețul Emilianos Simonopetritul – „Aspecte practice ale viețuirii monahale autentice” (subtitrare Ro)

AUDIO: Starețul Emilianos Simonopetritul (†9 mai 2019) – „Aspecte practice ale viețuirii monahale autentice” (subtitrare Ro) / traducere Mănăstirea Dragomirna.
Mai multe articole din arhiva blogului cu și despre Părintele Emilianos Simonopetritul: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/tag/emilianos-simonopetritul/

Nouă apariție editorială: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – „Casa lui Dumnezeu. Poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic” (Editura Sfântul Nectarie, 2022)

În volumul de fată sunt cuprinse cateheze și cuvantări ale Părintelui Emilianos Simonopetritul, rostite la Sfânta Manastire Simonos Petras și la Sfânta Mănăstire Ormylia între anii 1978 și 1982.

Toate aceste texte reprezintă esențializarea matură și plină de savoare a meditării profunde și trezvitoare de către Gheronda Emilianos a învățăturilor patristice despre monahism, stareț, ascultare, ucenicie, primirea în mănăstire, legaturile dintre monahi și legătura lor cu starețul. Scrieri patristice vechi sau mai recente, filtrate prin experiența personală a Starețului Emilianos care i s-a născut în inimă și prin cea dobândită prin povățuirea obștii, grăiesc astăzi cititorului și îi deschid zările luminoase ale viețuirii monahale.

352 pag. / 13 cm x 20 cm
traducere din elină de părintele Agapie Corbu

Cartea se găsește în librăriile online și la standurile de carte ortodoxă din librăriile mari.

VIDEO: Omilie a Arhimandritului Elisei Simonopetritul despre Viața și învățăturile părintelui său duhovnicesc, Gheronda Emilianos Simonopetritul (†2019) – subtitrare Ro.

Canalul YouTube Orthodoxia ne prezintă o omilie minunată a Arhim. Elisei Simonopetritul, în care ne înfățișează viața și învățătura plină de Har a lui Gheronda Emilianos, la picioarele căruia a ucenicit din tinerețe.

De asemenea, omilia Părintelui Elisei se poate citi (și downloada) în format text PDF de la linkul de mai jos: https://drive.google.com/file/d/1o5icCIGzQr2bYszv4bPOjVS-2V55m3Wm/view

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – „Isihasmul, pecetea mântuirii”

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – „Isihasmul, pecetea mântuirii”

Subtitrare RO Dinu Elena / Dacă găsiți folositoare traducerile, vă recomandăm abonarea la acest canal YouTube.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Nouă apariție editorială: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – „Dumnezeiescul urcuș. Tâlcuire la Cuviosul Teognost” (Editura Sfântul Nectarie, 2020)

„Volumul de față cuprinde tâlcuirea lui Gheronda Emilianos, făcută în primăvara anului 1987, la capetele Cuviosului Teognost Despre făptuire, contemplație și preoție. Ea se adaugă firesc și necesar la tâlcuirile Părintelui Emilianos deja editate, fiind întemeiată, în bună măsură, pe experiența sa personală și făcută cu scopul de a transmite învățătura patristica fiilor săi duhovnicești, monahii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și monahiile Sfintei Mănăstiri Ormylia, dar și pentru a-și tăinui trăirile personale în spatele cuvintelor Părinților.

În tâlcuirea sa, Gheronda Emilianos îl urmează pe Cuviosul Teognost, dar și învățătura Bisericii noastre despre preoția generală, adăugând și trăirile sale personale, prilejuite de întâlnirile sale tainice cu Sfântul Duh și de împărtășirea sa cu Trupul și Sângele lui Hristos la slujirea aproape zilnică a Dumnezeieștii Liturghii.

Gheronda se referă la făptuirea și la contemplația cu care trebuie să se împodobească atât fiecare credincios, în calitatea sa de preot, cât mai cu seamă preotul, care are preoția sacramentală.”

Arhim. Elisei Simonopetritul

296 pag. / 13 cm x 20 cm
traducere din elină de părintele Agapie Corbu

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/2X33Pbv ]

Sfânta Maria Magdalena cea întocmai cu Apostolii (22 iulie / 4 august) – slujba și paraclisul

Doamne, ajută!
La linkurile de mai jos am încărcat Slujba Sfântei Maria Magdalena cea întocmai cu Apostolii (22 iulie) în format PDF text, respectiv în notație psaltică și un Paraclis / Canon de rugăciune (se poate face și download). Să fie cu folos și să avem parte de rugăciunile Sfintei!

Slujba Sfintei Maria Magdalena – 22 iulie

Paraclisul Sfintei Maria Magdalena

Mulțumim traducătorului pentru îngăduința de a posta textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Notă privind Icoana de mai sus:
Datorită faptului că la Mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte sunt adăpostite moaștele sale, dar și datorită multelor minuni ce s-au întâmplat acolo prin mijlocirea Sfintei Mironosițe Mariei Magdalena, aceasta este socotită împreună-ctitor cu Sfântul Simon Simonopetritul, precum se poate observa și-n icoană.

 

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, un alt Gheron Iosif (Isihastul)

Prima întâlnire dintre Părinții Efrem Katunakiotul și Emilianos Simonopetritul

La prima lor întâlnire, Papa Efrem îl judecase pe Părintele Emilianos.

Văzându-l așa, bine îmbrăcat și cu hainele călcate, i s-a părut ca un „prințișor” și și-a zis întru sine: „Ei, bine, încă un părinte ca toți ceilalți, care vine să vorbim despre rugăciune… cu rasa călcată și cu cămașă! Haide, să îi dau niște loukumi și să plece!”

Părintele Emilianos cum era din fire binevoitor, respectuos, luminos, și-a dat jos, cu respect, potcapul călugăresc și stătea în fața părintelui Efrem.

„Sunt egumen la Meteora”, s-a prezentat.

Părea că venise să discute cu mult dor să vorbească despre rugăciunea minții.

„La Meteora vine multă lume”, zise Papa Efrem, având încă înlăuntrul său o împotrivire față de musafirul nepoftit. Voia să-i zică să vină în Sfântul Munte, însă ceva l-a înștiințat în interior, cum că ar fi greșit cu gândul față de acel stareț tânăr de la Meteora, care s-a ostenit mult, cu alți doi părinți, să vină până acolo ca să-l întâlnească.

„Nu cumva îl nedreptățesc?”, se gândea Papa Efrem. A ieșit să îi aducă o kerasmă, dar era plin de îndoială.

„Ce-ar fi să primesc înștiințare?”, și-a spus pentru a se asigura. Se duse, așadar, în bisericuță, în fața icoanei Maicii Domnului să-i dea răspuns în legătură cu musafirul de la Meteora. A făcut două-trei metănii, iar apoi i-a spus Maicii Domnului:

„Măicuța mea, să îi vorbesc sau nu?”

Atunci aude un glas din icoană: „Ai găsit un al doilea Gheron Iosif Isihastul!”

S-a speriat atunci, Papa Efrem, și l-au luat toate transpirațiile.

„Am păcătuit!”

Atunci l-a luat pe Părintele Emilianos cu el și s-au pierdut câteva ore în discuții, și de atunci au devenit prieteni nedespărțiți.

Sursa: corortodox.blogspot.com
Traducere de M.A. după agiosnikanoras.gr

 

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

Pe 9 mai 2020, se împlinește un an de la plecarea la cer a Gherondei Emilianos Simonopetritul († 9 mai 2019). Veșnica sa pomenire!

Subtitrare RO Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Veste bună: Cuvioșii Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul au fost canonizaţi de Patriarhia Ecumenică

Patriarhia Ecumenică a anunţat miercuri, 27 noiembrie 2019, într-un comunicat de presă, canonizarea cuvioşilor Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul. 

Hotărârea a fost adoptată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod întrunit în data de 27 noiembrie la Fanar, sub preşedinţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.

Sofronie Saharov

Arhimandritul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul.

S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.

Părintele Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.

Ieronim Simonopetritul

Părintele Ieronim s-a născut în anul 1871, la Reiz-Dere din Asia Mică.

A fost tuns monah în data de 21 martie 1893, în Duminica Floriilor.

A trecut în veşnicie în data de 7 ianuarie 1957.

Foto credit: Fototeca Sfântului Munte / Sursa: Basilica

Conform anunțului făcut de către Patriarhul ecumenic Bartolomeu în timpul vizitei oficiale la Muntele Athos din luna octombrie 2019, urmează a fi proslăviți oficial și Părinții Daniil Katounakiotul, Efrem Katounakiotul și Gheron Iosif Isihastul.

Viața Cuviosului Ieronim Simonopetritul întocmită de ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

Printre cele mai extraordinare, mai mari, mai importante persoane pe care le-a înfăţişat istoriei Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte se numără şi Părintele Ieronim, stareţ al acestei mănăstiri vreme de zece ani. Fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, a fost răsădit în grădina Maicii Domnului şi a sfinţeniei şi a dat florile virtuţilor şi roadele sfinţeniei la Metocul Înălţării Domnului.

Un mic chivot aflat dedesubtul Sfintei Mese a Paraclisului simonopetrit al Sfintei Maria Magdalena păstrează ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o moştenire unică, rămăşiţele parusiei pământeşti şi amintirea cereşti, sfintele moaşte ale virtuosului său egumen.

În spatele Sfântului Altar al Înălţării Domnului un mormânt gol nu conţine decât puţinul pământ care a odihnit trupul său cel subţiat de asceză şi care a înghiţit ultimele lichide fiziologice ale economului său, om plin de duh. Oamenii care până astăzi care se închină simplu la locul său de îngropare, amestecând lacrimile şi rugăciunile cu amintirea blândă dar profundă a persoanei stareţului, îi adeveresc harul şi-i dovedesc sfinţenia. Mormântul său gol este plin de har. Cel ce lipseşte este prezent. Amintirea sa nu se stinge în trecut ; însufleţeşte prezentul şi dă viaţă viitorului.

Părintele Ieronim, în lume Ioan Diakoghórghis, s-a născut în anul 1871, la Reiz-Deré din Asia Mică. La Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte a venit pe 28 octombrie 1888 şi a fost tuns monah pe 21 martie 1893, în Duminica Floriilor. În februarie 1914 devine întâistătător al mănăstirii, pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar pe data de 12 aprilie acelaşi an presviter. Pe 20 aprilie 1920, în Duminica Femeilor Mironosiţe este întronizat egumen al mănăstirii sale de metanie. Pe 15 iunie 1931 este exilat la Sfânta Mănăstire Kutlumuş iar după trei luni este trimis la Biserica Înălţării Domnului din Atena. În anul 1937 i se propune să se întoarcă pe tronul de egumen al Mănăstirii, dar acesta refuză cu discreţie. Douăzeci de ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1957 (preziua Sărbătorii Naşterii Domnului, după calendarul vechi), îşi dă ultima suflare, părăsind lumea aceasta. A trăit 17 ani în patria sa, în Asia Mică, 43 de ani în mănăstirea sa de metanie, Simonopetra şi 26 de ani la Înălţarea Domnului, lumina sa călăuzitoare.

Aceasta este schiţa simplă a petrecerii temporale a unui om al veşniciei. În acest cadru s-a desfăşurat complexitatea vieţii simple a părintelui Ieronim şi în aceste condiţii s-a exprimat frumuseţea tainică a persoanei sale. Alături de aceasta, micul său trup, cu suferinţele şi bolile sale, cu detaliile importante sau mărunte ale evenimentelor din viaţa sa compun icoana sa văzută, care în ciuda simplităţii ei, prefigurează ceva măreţ, unic, sfânt. Părintele Ieronim nu este egumenul aghiorit şi iconom al Bisericii Înălţării Domnului. Este sfântul care şi astăzi rânduieşte cele de folos pentru Simonopetra şi Biserica Înălţării Domnului şi pentru totdeauna împodobeşte Biserica.

Viaţa şi evenimentele mai importante

Rădăcinile Părintelui Ieronim sunt micrasiate. A crescut în tovărăşia adâncii credinţe şi evlavii a părinţilor săi, a vieţii Bisericii, a sfinţilor, a semnelor vii şi minunilor dumnezeieşti, dar şi a sărăciei, bolilor şi suferinţelor. Cercetarea sfinţilor în viaţă – la numai doisprezece ani merge în Hios şi primeşte binecuvântare şi pregustare a darului înainte vederii Cuviosului Parthenie din Hios (1815-1883) – refugiul şi legătura vie cu marii sfinţi ai Bisericii noastre şi pelerinajele, contactul cu slujbele de pomenire, cu posturile şi textele liturgice – de la şapte ani cunoştea pe de rost Acatistul Buneivestiri – familiaritatea cu intervenţiile şi răspunsurile lui Dumnezeu – el însuşi fusese vindecat în mod minunat de boli şi pătimiri grele – chemarea sa firească spre tot ceea ce este sfânt, bisericesc, monahal, calităţile şi harismele caracterului său – era serios, scum la vorbă, profund şi direct – binecuvântările aleşilor săi părinţi, dar mai ales harul lui Dumnezeu au constituit bazele sănătoase ale sfinţeniei sale şi ale vieţuirii sale unice.

Aşadar, la numai şaptespezece ani, simţindu-şi limpede chemarea, face marele pas al autoexilului şi jurămintelor monahale. Părăseşte patria sa binecuvântată şi familia şi se încetăţeneşte în societatea monahilor. Părăseşte peninsula micrasiată a Eritreei, traversează Marea Roşie a deşertăciunii acestei lumi, schimbă împărăţia acestei lumi cu împărăţia cerească şi vine în peninsula Sfântului Munte, care pătrunde mai mult în cer decât în mare, cu scopul de a se hrăni mai mult din Harul lui Dumnezeu şi nu pentru a-şi valorifica multele harisme.

Mănăstirea care-l găzduieşte este mănăstirea compatrioţilor săi de la Alátsata, din Asia Mică; este Sfânta Mănăstire Simonopetra, cea mai îndrăzneaţă şi impresionantă clădire a Sfântului Munte care arată de parcă, atârnată de stâncă, ar încerca să urce în cer.

La Simonopetra va rămâne cu totul 43 de ani, împlinind toate ascultările, de la aceea de chelar şi arhondar până la aceea de egumen, şi cultivând în cel mai înalt grad virtuţile răbdării, smereniei şi ascultării, lipsa de slavă deşartă şi tăcerea până la asceza fără cruţare de sine, înfrânarea, rugăciunea neîntreruptă, milostenia şi neiubirea de arginţi.

Sârguinţa şi râvna sa erau neîntrecute. De îndată ce găsea cât de puţin timp liber, îl valorifica prin studiu şi îndeletniciri duhovniceşti în biblioteca Mănăstirii. Devreme încă i se încredinţează responsabilităţi şi misiuni ostenitoare la metocuri. Fără nici o reţinere, cu o ascultare denă de exemplu, răspunde cererilor întâistătătorilor săi, petrece mari perioade de timp în afara Mănăstirii ocupându-se de probleme de ordin economic şi administrativ, dar nu pierde nici un moment simţirea chemării sale monahale sau nevoia comunicării interioare cu Dumnezeu.

După cum scrie în 1911 într-o scrisoare monumentală, pe care a trimis-o pe când se afla la Biserica Înălţării Domnului, lui Ioanichie, egumenul de atunci al Mănăstirii : „Dacă nu evit sau mai degrabă doresc să mă întorc în mănăstirea noastră de metanie căci cunoaşte Dumnezeu conştiinţa omului, multele cuvinte sunt fără rost. Sunt de ajuns părerile de rău pentru neţinerea întocmai a îndatoririlor mele pe care le simt împovărătoare, să mai adaug şi că depărtarea fizică de cuibul nostru, duhovniceşte nu este uşoară pentru mine, dimpotrivă îmi este peste măsură de grea dacă binele şi progresul proprietăţilor Sfintei noastre Mănăstiri, aflate sub conducerea şi porunca Voastră nu m-ar dispune” (22.9.1911).

Această grijă, respectul, aristocraţia manierelor şi desăvârşita ascultare faţă de Mănăstire şi de superiorii săi l-au caracterizat toată viaţa, până la adânci bătrâneţe. Marea trecere de care se bucura la Mănăstire, îndeplinirea cu succes a slujirilor care i se încredinţează, dar mai ales modestia, bunătatea şi virtutea sa îl fac pe de-o parte foarte iubit şi respectat iar pe de altă parte, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, subiect al invidiei şi meschinăriei. Răspunsul său a fost întotdeauna tăcerea şi răbdarea.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ceea ce l-a susţinut mult a fost relaţia de părtăşie pe care a întreţinut-o cu sfinţii Bisericii. Dragostea lui pentru Sfântul Dimitrie şi Sfântul Ioan Teologul avea rădăcini în copilăria sa, relaţia aceasta directă având drept urmare faptul că a trăit vindecări minunate prin ajutorul amândurora. Astfel, Sfântul Dimitrie l-a vindecat, în copilărie, de umflături ale picioarelor care-i provocau mari dureri, iar Sfântul Ioan l-a vindecat în 1897, la începutul vieţii sale monahale, de hernie. Ceea ce îi dăruiau mai cu seamă nu era, însă, vindecarea trupească, cât mai ales simţirea prezenţei lor. Această simţire îi cultiva relaţia neîntreruptă cu ei şi-i dădea putere, în grijile zilnice pentru Mănăstire, să nu piardă părtăşia cu lumea de dincolo.

Iubirea sa faţă de sfinţi era atât de mare încât a binevoit Dumnezeu să cunoască, puţin înainte de adormirea acestuia în Domnul pe mult nevoitorul Cuvios Parthenie din Hios, a legat o relaţie personală de prietenie cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Sava cel Nou din Kálymnos şi cu Sfântul Nicolae Planás.

Această iubire puternică a sa faţă de sfinţi a găsit expresie artistică, între harismele pe care i le-a dat Dumnezeu având-o şi pe aceea de imnograf. Astfel, imediat după tunderea sa în monahism, în 1893, scrie opt canoane pe glas ale Cuviosului de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Simon Izvorâtorul de mir, înlocuindu-le pe cele care arseseră în incendiul din 1891. În anul 1896 compune un paraclis al sfinţilor Mănăstirii, Sfântul Simon Izvorâtorul de mir şi Sfânta Maria Magdalena, pe care-l publică mai târziu, în 1924, împreună cu slujbele acestora şi cele opt canoane ale Sfântului Simon.

În anul 1902 scrie şi pune pe note slujba Cuviosului Efrem Sirul şi completează diferite alte lacune, printre care şi slujbele sfinţilor Neofit şi Ioanichie, ale căror nume le purtau părinţii lui duhovniceşti, ale Sfântului Ieronim şi a Sfintei Maria Magdalena.

Activitatea sa imnografică de slăvire continuă şi în timpul exilului său cu paraclis al Sfântului Antonie cel Mare, Laude la Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie, Pavel, Patriarhul Constantinopolului, Serghie şi Vah, completări la slujbele altor sfinţi ale căror sfinte moaşte sunt păstrate la Simonopetra, stihuri de cerere şi rugăciune către Domnul, Maica Domnului şi diferiţi sfinţi, şi mai ales cu participarea sa neîntreruptă la slujbele zilnice şi rugăciunea neîntreruptă.

Cum era de aşteptat, coexistenţa multor virtuţi rare cu harisme şi capacităţi unice l-au individualizat în mijlocul obştei mănăstirii. Deja personalităţii lui începuse să devină panaghiorită şi încet-încet panelenă iar recunoaşterea sa aproape universală. Pentru aceasta, când egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Simonopetra şi părinte duhovnicesc al lui, Gheronda Ioanichie, a părăsit această lume după o boală grea, hotărârea părinţilor a fost unanimă în a respecta ultima dorinţă a fericitului părinte stareţ, înţeleapta propunere a învăţatului monah Daniil Katounakiótul, dar şi asentimentul părinţilor aghioriţi şi a alege drept urmaş al acestuia în scaunul de egumen pe părintele Ieronim.

Merită subliniat faptul că în viaţa lui nu a cerut şi nici nu a revendicat nimic. A aşteptat întotdeauna cu răbdare şi a refuzat orice cinste şi distincţie. Pentru aceasta, el care era născut ieromonah şi duhovnic, până în momentul alegerii sale ca egumen, în 1920, la vârsta de 49 de ani, a rămas un simplu monah. Deşi îl rugau să se hirotonească, el ezita să accepte. A venit, deci, ora să fie obligat să primească hirotonia. Pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar a doua zi prezviter apoi arhimandrit şi duhovnic de către Mitroplitul Irineu al Kassandriei.

La câteva luni după alegerea sa iese din Mănăstire şi vizitează Atena, slujind, în calitate de egumen, pentru prima oară la iubitul său metoc al Înălţării Domnului. Cu o lună înainte de adormirea iubitului său prieten, pe care-l cunoştea din anul 1898, episcopul de Pentapole, Sfântul Nectarie, s-a învrednicit să-l viziteze la spital, în ziua onomasticii sale, pe 11 octombrie 1920.

Astfel, cu binecuvântarea sfântului, cu rugăciunile Sfintei Chinotite şi a întregii lumi aghiorite, cu acoperământul patronului său, Sfântul Ieronim şi ale patronilor Mănăstirii sale, Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir, ridică greutatea egumeniei şi crucea preoţiei la vârsta de aproape 50 de ani. Şi cu toate că dintr-o dată este ridicat la rang de conducere şi devine obiectul unei preţuiri unice, nimic din toate acestea nu se schimbă în viaţa sa personală. Continuă să fie la fel de simplu, smerit, binevoitor, respectuos, nevoitor, discret, neiubitor de slavă deşartă şi reţinut cum era şi înainte. Perioada cât a fost egumen s-a caracterizat prin rodnicie, simplitate, ospitalitate şi milostenie, hărnicie, sârguinţă şi încredere în pronia dumnezeiască.

ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
pentru Pemptousia

VIDEO: Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019), rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990 (subtitrare în limba română)

Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019),
rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990.

Subtitrarea este făcută de Elena Dinu la discursul în limba greacă.
Sursa filmului: Mount Athos Film Archive (youtube)

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – Isihasmul Ortodox (audio cu subtitrare în limba română)

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – Isihasmul Ortodox (audio cu subtitrare în limba română)

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Așteptarea lui Dumnezeu – despre boală, suferință și moarte” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

Astăzi, când se împlinesc 40 de zile de la trecerea la Domnul a părintelui Emilianos Simonopetritul, Editura Sf. Nectarie a scos una dintre cele mai valoroase cărţi ale marelui stareţ: Despre boală, suferinţă şi moarte. Cartea conţine şi cuvântul noului stareţ Elisei rostit la înmormântarea stareţului Emilian. Lectură plăcută! – Pr. Dr. Petru Pruteanu

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Adormirea părintelui Emilianos Vafeidis sau moartea ca desăvârşire în iubire. Mărturia Părintelui Agapie Corbu

În dimineaţa zilei de 9 mai, cu puţin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii, Gheronda Emilianos Simonopetritul, cunoscut şi iubit în toată lumea ortodoxă, a trecut lin şi imperceptibil la Domnul, ca un prunc care adoarme în braţele blânde ale mamei. A plecat de „de la moarte la viaţă” (Ioan V, 24), lăsând Bisericii o moştenire duhovnicească a cărei importanţă va fi conştientizată tot mai bine odată cu trecerea vremii: două obşti monahale exemplare, o mulţime de ucenici în diferite locuri ale lumii şi nenumărate omilii duhovniceşti. Într’una dintre aceste sinaxe, în care gheronda le vorbea monahilor săi despre moarte, el spunea: Întreaga noastră viaţă pământească este o pregătire pentru veşnicie, dar fiecare dintre noi pleacă din această viaţă într’un mod diferit. În acea clipă ne vor îmbrăţişa cerurile, ne va îmbrăţişa Dumnezeu, ne va îmbrăţişa Împărăţia cerurilor, ne va îmbrăţişa acoperământul Împărătesei noastre, Născătoarea de Dumnezeu (1) şi, de aceea, pentru noi, ca monahi şi creştini, moartea este „împlinirea finală a viselor noastre”. Poate că în aceste câteva cuvinte se concentrează nu numai viziunea părintelui Emilianos asupra morţii, ci şi întreaga sa învăţătură duhovnicească şi povăţuire monahală, care urmăresc pregătirea sufletului pentru acest moment unic, inevitabil şi măreţ.

Născut în 1934, în Pireu, într’o familie de greci emigraţi din Asia Mică, gheronda Emilianos a studiat la Atena Dreptul şi Teologia. Deşi iniţial dorea să se dedice unei vieţi de misionar creştin, a căzut el însuşi victimă „misionarismului” tăcut al harului dumnezeiesc, care i’a robit inima spre iubirea lui Iisus Hristos. Şi care e calea cea mai potrivită pentru a cultiva cineva această iubire pentru Domnul? Monahismul, de bună seamă. Ca urmare, părintele Emilianos a intrat în cinul monahal, începând viaţa monahală la mănăstirea Dusiko (9 decembrie 1960), aflată într’o indescriptibilă paragină duhovnicească şi materială, ca mai toate mănăstirile greceşti şi din Sfântul Munte din acea vreme. Contrastul radical dintre înflăcărarea căutărilor inimii lui şi realitatea găsită era atât de mare, încât, în scurtă vreme, pe tânărul ieromonah Emilianos (hirotonit preot la 15 august 1961) avea să’l încerce adânca şi neagra deznădejde. Dar ea a fost repede transformată de părinte în strigăt de rugăciune dintru adâncuri, în acea rugăciune căreia Dumnezeu niciodată nu’i spune „nu”.

Elanului său lăuntric către Cel dorit i s’a răspuns de Sus cu descoperiri şi experienţe duhovniceşti, care au dat concreteţe harică tuturor celor citite în scrierile Părinţilor Bisericii. Învăţăturile care odinioară îi înflăcăraseră râvna au fost transformate de harul dumnezeiesc în trăire, în experienţă personală, în vedere a lui Dumnezeu, devenind propria’i stare lăuntrică şi bogăţie duhovnicească. Cu neputinţă de stăvilit, cuvântul său a început să curgă, împărtăşind harul şi altora. Prin rugăciune, prin Liturghie, prin prezenţa sa plină de nobleţe duhovnicească şi, mai ales, prin cuvânt, gheronda Emilianos – devenit în decembrie 1961 egumen al mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Meteore – a aprins inimile tinere, curate şi vii ale multor tineri, şcolari şi liceeni, dintre care cei mai mulţi au devenit monahi şi monahii în obştile pe care le’a întemeiat la Simonos Petras (1974) şi Ormylia (1975). Acestor ucenici li se datorează şi părtăşia noastră, a celor de departe, la „cuvântul viu şi lucrător” (Evrei IV, 12) al lui gheronda Emilianos, maicile de la Ormylia îngrijindu’se de gruparea şi editarea tematică a omiliilor şi sinaxelor părintelui lor duhovnicesc.

Traducerea în româneşte a aproape tuturor acestor volume este un privilegiu aparte al Ortodoxiei de limbă română şi explicaţia faptului că părintele este atât de cunoscut şi iubit în România unde, de ani buni, scrierile sale au devenit, pentru numeroase mănăstiri şi pentru mulţi monahi şi chiar creştini din lume, un îndrumător practic de neînlocuit. Diversitatea temelor atinse face din seria textelor sale o adevărată enciclopedie monahală, întru totul tradiţională şi, totodată, expusă pe înţelesul contemporanilor, fără a aduce vreo ştirbire profunzimii vechilor scrieri: tâlcuiri la texte filocalice, la vieţi de sfinţi, la canoanele monahale, la sfintele slujbe, la praznicele bisericeşti, la Scripturi – iată spaţiul acoperit de cuvântul lui gheronda Emilianos, cuvânt izvorât din experienţă, dătător de har şi mistagogic.

Adormirea părintelui Emilianos îi lipseşte, desigur, pe ucenici de prezenţa sa fizică, de mângâierea gândului că el, fie şi bolnav, este… acolo. Dar dăruieşte Bisericii un stâlp şi un mijlocitor, întrucât, pentru gheronda Emilianos, a sosit mult dorita şi mult aşteptata „ultimă clipă, în care ne vor îmbrăţişa Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi ne vor muta la cele cereşti”.

În îmbrăţişarea sa cu cele cereşti, în iubirea de care este plin, el ne cuprinde şi pe noi, îi va cuprinde şi pe toţi cei care iubesc numele lui Hristos, pe toţi cei care încă nu’L cunosc pe Domnul şi pe toţi cei care nu vor să’L cunoască. Iubirea sa nu este altceva decât iubirea lui Hristos, revărsată într’un om care I s’a dăruit necondiţionat şi a alergat întreaga viaţă către măsura bărbatului desăvârşit.

De dincolo de mormânt, glasul părintelui Emilianos răsună şi va continua să răsune, spunând oricărui muritor care dorește să se înveșnicească împreună cu Hristos: „Chiar dacă toţi vom fi înfricoşaţi în ziua aceea, să iubim acea ultimă clipă a vieţii noastre, pentru că va fi clipa în care vom întâlni lucrul după care am tânjit întreaga noastră viaţă, adică iubirea.”

Notă:
(1). Acest citat, precum şi toate cele care urmează, sunt din cartea Părintelui Emilianos Simonopetritul Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, aflată în curs de apariţie la Editura „Sfântul Nectarie”.

Ieromonah Agapie Corbu

Sursa: revista Lumea monahilor nr. 143, din 20 mai 2019.