Category Archives: Noul Schit (Nea Skiti)

Protopsalții athoniți de la Nea Skiti (Noul Schit) invitați la Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași (27 septembrie – 1 octombrie 2017), ediția I

În perioada 27 septembrie – 1 octombrie 2017, Iașul își va da întâlnire cu unele dintre cele mai cunoscute coruri de muzică bizantină din țară și din străinătate, care vor susține concerte deosebite și momente liturgice.  Vino să asculți interpreți specializați pe diferite ramuri ale acestui gen muzical din Grecia, Muntele Athos, Liban, Serbia, Statele Unite ale Americii și România.

Părinții Protopsalți de la Nea Skiti împreună cu Părintele Damaschin – dirijor vin la Festival

Părintele Damaschin a intrat în monahism în 1984, iar începând cu 1996 este stareț al Chiliei „Sfinții Doctori fără de Arginți”, Nea Skiti. Principala ascultare pe care o urmează este cântul psaltic. Împreună cu monahul Teodosie și cu ceilalți monahi ai obștii, participă la slujbele de hram ale așezămintelor athonite, contribuind prin aceasta la păstrarea și promovarea valorilor muzicale și a ifosului athonit pe care le-au moștenit.

Iașiul – Capitala cântului bizantin

Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași se anunță a fi cel mai mare eveniment din țară dedicat artei muzicale bizantine. Reunind la Iași cei mai renumiți interpreți, ediția I a Festivalului va transforma Iașul, pentru 5 zile într-o „capitală a cântului bizantin”.

Evenimentul, de înaltă ținută culturală, pregătește atât concerte deosebite, cât și momente liturgice, cu slujbe și privegheri săvârșite cât mai apropiat de modul în care acestea se desfășurau în vechiul Constantinopol, inima de odinioară a Ortodoxiei.

Pe site-ul oficial al festivalului http://www.ibmf.ro/ro găsiți informații despre Program și Invitați.

Urmăriți evenimentul pe Facebook

 

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Paisie Neoskitiotul (1903-1990)

Vizitele mele repetate la Nea Skiti mi-au dat binecuvântarea de a-l cunoaşte pe preacuviosul monah Paisie. Cunoştinţa noastră i-a dat şi lui posibilitatea să lege o legătură duhovnicească frumoasă cu mănăstirea noastră. Astfel, fie pentru motive de sănătate, pentru că în mănăstire avem doi medici monahi, fie pentru a lua parte la privegheri şi la sărbători, bătrânul Paisie a devenit, aş putea spune, o parte a obştii monahale de Mănăstirea Grigoriu.

M-am dus odată la chilia sa pe când era în vizită la mănăstirea noastră. Acolo, am început obişnuita noastră discuţie:

– Unde v-aţi născut, părinte Paisie?

– M-am născut în satul Kurunio din eparhia Karousias din părinţi ortodocşi şi foarte cucernici. Mama mea avea o mare evlavie la Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi l-a rugat să-i dea un copilaş şi, dacă va dobândi acel copilaş, să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-i dea numele lui. Într-adevăr, a rămas însărcinată şi m-a născut. Înainte de a se împlini patruzeci de zile de la naştere, mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. De asemenea şi eu, pruncul, m-am îmbolnăvit. Mama părea ca moartă timp de mai multe zile. Rudele s-au gândit să cheme un preot ca să mă boteze, pentru a nu muri nebotezat. Rudele mele voiau să-mi dea un alt nume. Sfântul Ioan Înaintemergătorul însă a vizitat-o pe mama şi i-a spus: „Vorbeşte şi dă-i copilului numele meu, aşa cum ai făgăduit! Ai tăi vor să-i dea numele Panayotis.” Mama şi-a revenit îndată şi le-a spus cu voce tare: „Să daţi copilului numele de Ioan, şi nu altul!”. Atunci preotul care venise mi-a pus numele de Ioan, pentru că şi-a dat seama că aceasta este voia lui Dumnezeu. Astfel, am fost botezat în iulie 1903. Ca toţi creştinii de atunci, mi-am dus şi eu viaţa în mijlocul a numeroase ispite. Când am fost în clasa a doua din şcoala primară, m-am îmbolnăvit de tifos. Când am început să mă simt mai bine, din cauza tratamentului greşit al medicului, am mâncat ceea ce nu trebuia şi m-am îmbolnăvit iarăşi de tifos. Medicii mi-au dat medicamente şi considerau că nu mai am nici o scăpare. Dar totuşi, voia dumnezeiască a fost ca să mă fac iarăşi bine, însă de atunci mi-am pierdut frumuseţea glasului. La vârsta de 15 ani, în 1918, m-am îmbolnăvit de gripă în timpul marii epidemii în care au murit foarte mulţi oameni în întreaga lume. Şi atunci, mulţi dintre medici au socotit că sunt aproape de moarte, dar iarăşi, cu ajutorul dumnezeiesc, m-am vindecat. În 1922, am fost chemat să fac armata la Tesalonic. Înainte de eliberare, m-am îmbolnăvit grav de malarie, apoi de icter şi de anemie. M-au dus la spital în Atena, iar medicii, după ce au făcut un consult general, au tras concluzia că nu mai am nici o nădejde de viaţă. Totuşi, cu voia lui Dumnezeu, m-am făcut bine. În 1927, m-am căsătorit cu o consăteană de-a mea şi am avut patru copii, doi băieţi şi două fete. Atunci lucram la atelierele de fierărie din Stratoniki, din peninsula Halcidică, unde munca era foarte periculoasă, deoarece în fiecare zi cădeau bucăţi mari de stânci şi de pământ. În perioada ocupaţiei germane, am suferit eu şi familia mea de foame şi peste tot ne urmărea şi ne pândea primejdia morţii. Neamţul acela care în Rafina omorâse toţi bărbaţii din oraş, în jur de o mie şase sute de persoane, a hotărât să ne omoare şi pe toţi cei din satul nostru, în jur de şaizeci de bărbaţi. Dar totuşi, la interogatoriul pe care ni l-a luat, prin răspunsurile insuflate de Dumnezeu nouă de sus, a hotărât să ne lase în viaţă. În 1943, au vrut să mă ia în Pendeli la judecată. Luaseră încă alţi treizeci şi nouă de bărbaţi, pe care i-au şi omorât în chinuri cumplite. Eu am fugit noaptea şi astfel am scăpat. Apoi, am mers pentru o oarecare treabă la Sintagma. Nemţii m-au prins şi au vrut să mă trimită în Haigari ca să mă omoare, dar iarăşi Pronia dumnezeiască m-a salvat. Am trecut prin multe pericole, şi din partea italienilor şi a germanilor, dar cei mai răi au fost partizanii. Un verişor de-al meu, partizan, a intrat la noi în casă şi a tras cu pistolul ca să mă împuşte. Ce să vă mai spun? Sărăcia, lipsurile, ostenelile, truda nu pot fi descrise în cuvinte şi, totuşi, am scăpat şi trăiesc slăvindu-L pe Dumnezeu.

În 1959, eram în Atena şi m-am îmbolnăvit de gripă. Lucrurile au evoluat într-o formă gravă de bronhopneumonie. Mă găseam acasă, pentru că la spitale nu mai era loc, toate fiind pline de bolnavi. Medicul care mă trata se aştepta să mor, toţi mă plângeau şi îmi aşteptau sfârşitul. Epuizat cu desăvârşire, am cerut atunci ajutorul Sfântului Nectarie. Am simţit din plin harul Sfântului. Am strigat-o pe fata mea Ecaterina: „Adu, copiliţa mea, uleiul Sfântului de la iconostasul nostru şi însemnează-mă cu el!”. Fata a luat puţină vată, a înmuiat-o în uleiul de la Sfânt şi mi-a făcut cruce pe frunte. În scurt timp am început să mă fac bine. Medicii au spus să mi se împuţineze numărul de medicamente, pentru că vedeau că mă însănătoşesc. Când a venit medicul să mă vadă, a spus: „În situaţia în care aţi fost dumneavoastră au murit până astăzi unsprezece oameni, dar dumneavoastră văd că nu mai aveţi nimic, ca şi cum nici n-aţi fi fost bolnav.”

În 1972 mi-a murit soţia de cancer, iar în 1973 am lăsat lumea şi deşertăciunea vieţii acesteia şi am venit la Sfântul Munte pentru a fi monah, deşi sunt plin de boli. Enumăr câteva: spondiloză, poliartrită, alergie, anemie, ficat mărit, ulcer gastroduodenal şi altele. Dar, slavă lui Dumnezeu!

– Cândva, părinte Paisie, mi-aţi spus că aţi văzut-o pe Maica Domnului la Tinos, la acel mare centru de pelerinaj din iubita noastră Grecie. Puteţi să-mi povestiţi mai pe larg întâmplarea?

– În 1929, din îndemnul mamei mele, m-am dus de Bunavestire la Tinos. M-am dus chiar în ziua praznicului. După Vecernia cea mare, preoţii au plecat, la fel şi cântăreţii, şi a rămas numai poporul în biserică, în priveghere. Eu eram în curtea din faţa bisericii şi priveam la poporul care intra în biserică. Dintr-odată, cineva s-a apropiat de mine şi a spus cu putere alor mei: „Eu n-o să mai supăr iarăşi pe Maica Domnului…” Şi apoi ne-a spus că, în biserică, Maica Domnului se arată vie oamenilor care erau acolo. Am alergat şi eu cu multă greutate să prind un loc printre cei prezenţi, pentru că biserica era plină până la refuz de lume. Dintr-odată, am auzit glasuri strigând: „Iată! Iată! Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Într-adevăr, o pasăre mare, neagră, cu aspect eteric, zbura din candelabru în candelabru şi intra din când în când în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, fără să păşească pe pământ, iar alteori zbura pe deasupra iconostasului. Trecea apoi pe deasupra capetelor tuturor creştinilor şi îi binecuvânta pe toţi cu o cruce pe care o ţinea în mână. Altădată, a intrat prin uşa dinspre miazăzi, cea pe care se află Sfântul Arhanghel Mihail. Ţinea Sfânta Cruce într-o mână, iar în cealaltă un crin. Zbura către turnurile şi cupolele bisericii. Apoi zbura pe deasupra capetelor noastre, apoi intra iarăşi în icoana cea făcătoare de minuni, făcea metanii şi se ruga pentru mântuirea lumii. În noaptea aceea, m-am vindecat, cu ajutorul Maicii Domnului, de şase boli pe care le aveam.

Atunci am început să plâng ca un copil mic. Mă miram de aceasta, pentru că niciodată până atunci, în împrejurările grele prin care trecusem, nu plânsesem. Atunci însă plângeam şi am zis cu multă durere Maicii Domnului: „Preasfânta mea Stăpână, ajută-mă să nu mai păcătuiesc, să nu-L mai supăr pe Dumnezeu şi învredniceşte-mă să te propovăduiesc!”.

Dimineaţa, în vremea dumnezeieştii Liturghii, o fată s-a vindecat, deoarece din pricina multei învăţături îşi pierduse minţile. Mama ei, o femeie foarte cucernică, s-a rugat acolo cu lacrimi, preţ de multe ore.

 În 1931 am venit pentru prima oară la Sfântul Munte. De atunci am încetat să mai hulesc şi să mai hulesc cele sfinte. Viaţa monahală mi-a plăcut foarte mult. I-am spus lucrul acesta unui părinte de la Kavsokalivia, iar acela m-a tuns monah, fără să mă spovedească şi să mă întrebe ce legături am eu cu lumea. Eu însă eram căsătorit şi nu ştiam că, dacă cineva se căsătoreşte, nu poate să fie monah. Nici părintele care m-a tuns călugăr nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Mai târziu, când problema mea a devenit cunoscută, m-au izgonit de acolo, mi-au dat jos şi rasa, şi mi-au spus să merg mai întâi să termin cu obligaţiile mele familiale şi apoi să vin să îmi duc viaţa de călugăr. Aşa a şi fost. Am plecat iarăşi în lume şi m-am ocupat de familia mea. Am venit iarăşi la Sfântul Munte ca să trăiesc viaţa mea monahală, de data aceasta şi corect, în 1973.

În 1935 mă găseam la Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia. Era, îmi amintesc, o duminică înaintea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nimeni care să ţină predica. Am cerut binecuvântare de la preot şi, fără să fi studiat înainte ceva sau fără să mă fi pregătit, am început să vorbesc. Un adevărat şuvoi de cuvinte, ca şi cum ani de zile n-aş fi făcut nimic altceva decât să ţin predici! Maica Domnului mi-a împlinit şi cererea aceasta a mea. De atunci, vreme de mulţi ani, până când m-am stabilit definitiv la Sfântul Munte, am ţinut predici în biserică, cu binecuvântarea preoţilor şi a episcopilor, spre slava şi strălucirea Preacuratei Fecioare.

– Părinte Paisie, ce ne puteţi spune despre războiul nevăzut cu demonii?

– Războiul cel nevăzut cu dracii este foarte aspru şi are mai multe forme. Uneori, diavolul vine noaptea, făcând un zgomot mare şi puternic. Atunci eu încep să spun Crezul, iar ispita încetează. Într-o noapte, a venit de două ori, alteori mă tulbură cu neîncetate gânduri de plăcere, alteori mă îndeamnă să hulesc şi-mi aduce în minte tot felul de cuvinte hulitoare şi înjurături, care mi se opresc pe buze. Atunci eu, cu multă hotărâre, mă oştesc împotriva lui, zicând: „Ho, răule şi netrebnicule, pleacă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Vrednic eşti de toată osânda, pentru că ai pricinuit pierzania multor suflete pentru care Hristos a murit pe cruce!”. Alteori, aud că dracii mă strigă din curte. Deschid uşa chiliei şi nu este nimeni afară. Alteori, iarăşi aud bătăi şi zgomote puternice chiar înăuntrul chiliei, ca şi cum casa s-ar dărâma. Alteori, glasul lor se aude strigându-mă de departe pe numele meu lumesc. Alteori, îmi aduc înaintea ochilor, ca un fel de film, tot felul de imagini legate de plăcerile pe care le-am trăit în lume. Odată, pe când eram la Kerasia, în vremea slujbei Miezonopticii, am auzit un glas la fereastră spunându-mi: „Ioannis, ce tot faci aici? Du-te afară în lume şi desfătează-te de dulceţile şi frumuseţile ei!”.

Nu-ţi spun acum decât puţine din meşteşugirile diavolului şi din ispitele pe care le-a adus asupra mea. Aici îmi aduce somn, alteori lucruri vrednice de râs, toate vin una după alta ca şi valurile mării, dar apoi trec. Pe cât îmi este cu putinţă, mă împotrivesc. Mă rog şi cer mila întru-tot înduratului Dumnezeu. Chiar şi în vremea dumnezeieştii Liturghii, îmi aduce gânduri şi somn. Duhovnicul meu mi-a spus că toate acestea sunt de la cel viclean. „Nu trebuie, mi-a spus, să te mâhneşti. Ajunge să rămâi la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Dacă nu pleci, el este biruit. O să treacă şi astea, precum au trecut şi atâtea altele.” Din toate ispitele acestea ale diavolului am învăţat şi eu cum să mă port şi cum să fiu atent, astfel încât să nu-i dau drepturi să mă ispitească.

Dacă am cerut de la Dumnezeu blândeţe, smerenie şi iluminare, este normal ca să fiu războit de către draci. Am atâtea boli, şi totuşi sunt încă viu. Toate acestea sunt spre încercare mea. Nu am ce să dau înapoi. Dumnezeu le îngăduie pe toate pentru mântuirea mea. Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă şi pe mine şi pe toţi monahii, ca să ducem o viaţă bineplăcută Ţie şi să ajungem în împărăţia Ta cea cerească! În Tine, Doamne, am nădăjduit, Ţie ne-am supus, pe Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm, pentru Tine am lăsat toate şi purtăm haina monahală şi cerem mila Ta! Sunt un închinător credincios al Tău, Doamne, toate le jertfesc pentru dragostea Ta. Dacă îmi îngădui, chiar şi martiriul l-aş primi cu bucurie.

– Mulţumesc, părinte Paisie, pentru sfaturile sfinţiei-tale şi să ne grăbim, că începe slujba.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 91-98, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

„Bucuria în viața creștinului”, omilie a lui Gheron Nikon de la Nea Skiti (audio, subtitrare română)

„Bucuria în viața creștinului” (audio, 20 min, cu subtitrare în limba română)
Omilie a lui Gheron Nikon, Nea Skiti – Muntele Athos / Traducere din greacă de Elena Dinu
17 octombrie 2016, Katerini

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Precizări legate de data de pomenire a lui Gheron Iosif Isihastul

Gheron-Iosif-isihastul

Gheron Iosif Isihastul († 15/28 August 1959) este fără îndoială una din cele mai impresionante personalități duhovnicești ale veacului trecut din Sfântul Munte, dar nu numai. Nevoința sa ascetică exemplară a atras un număr restrâns de ucenici, la rândul lor foarte nevoitori, unii dintre aceștia (Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul) preluând mai târziu conducerea câte unei mănăstiri și povățuirea duhovnicească a mai multora. Șase mănăstiri athonite sunt conduse astăzi de ucenici ai acestora, de aceea putem spune că Gheron Iosif Isihastul este înnoitorul tradiției isihaste aghiorite în veacul trecut. Tot de numele ucenicilor lui Gheron Iosif se leagă renașterea vieții monahale în mai multe obști grecești din afara Sfântului Munte și de ctitorirea a 17 mănăstiri ortodoxe pe pământ nord-american.

În decembrie 2013, după proslăvirea oficială a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, a apărut știrea că în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul (lucru care s-a întâmplat între timp), iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Așadar, nu este un secret faptul că în multe locuri din lumea ortodoxă, Gheron Iosif este cinstit ca Sfânt Cuvios, chiar dacă încă nu oficial. El apare de acum pictat în Icoane, iar cinstitele sale moaște, împărțite prin lume, sunt așezate la loc de cinste, în racle.

După ce m-am sfătuit cu mai mulți iubitori ai Muntelui Athos, am decis a face câteva precizări legate de pomenirea / prăznuirea lui Gheron Iosif Isihastul pentru că an de an, în luna august, apar diverse informații legate de această temă, uneori contradictorii.

Știm din mărturiile ucenicilor faptul că Gheron Iosif Isihastul s-a mutat la Ceruri în data de 15 august 1959, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului. Însă această dată corespunde datei de 28 august pe calendarul nou.  De aceea, cei ce țin calendarul nou, cum sunt cei din România (cu care, de altfel, Sfântul Munte se află în comuniune liturgică), îl pot pomeni pe Gheron Iosif la această dată, 28 august.

Vatopedinii, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif, il prăznuiesc pe 16 august după calendarul lor (29 august la noi) pentru a nu se suprapune cu prăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Însă cei ce țin calendarul nou, pe 29 august prăznuiesc Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Socotim că nu ar fi potrivit ca în țară să se prăznuiească tot pe 16 august, întâi datorită diferenței de 13 zile dintre cele două calendare, iar în al doilea rând pentru că pe 16 august, în România, sunt prăznuiți Sfinții Martiri Brâncoveni și ar fi bine să nu se suprapună.

Ori, pentru cei ce țin calendarul nou, data de 28 august respectă fidel adevărul istoric (corespunde zilei de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului în Muntele Athos, ziua în care Gheron Iosif a adormit întru Domnul) și nu pare să aibă niciun alt impediment.

Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa pentru rugăciunile Cuviosului Iosif Isihastul!

Laurențiu Dumitru

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la Cebza

Rânduiala rugăciunii neîncetate în obștea lui Gheron Iosif Isihastul

iosif-efrem

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simţ adânc al rugăciunii şi al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează şi se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi precum îngerii înalţă doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire şi o bucurie necuprinsă, contemplând, în acelaşi fel şi călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască şi să plângă zilele şi nopţile. Bineînţeles, noaptea este mai potrivită prin liniştea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la CebzaDuhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu şi nu ne ţinea multe teorii, adică învăţături de mai multe ore, ci în puţin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâţia ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te ruşinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalţi drept începător? Te crezi îmbunătăţit? Este ruşine când nu spunem rugăciunea şi când mintea noastră fuge încoace şi încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e ruşine, şi înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, şi într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse şi altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului şi ai trupului încât privea foarte diferit şi nu putea să explice. Toate câte vedea şi auzea erau foarte schimbate şi ţineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetaţia înflorită, copacii cu floarea şi mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca şi cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelaţie, apariţia unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovniceşti. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât şi cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreţia, farmecul şi frumuseţea lui Dumnezeu. El se minuna, ieşea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumuseţea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseţi şi descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

Sursa: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256 via doxologia.ro

Foto (sus): Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), astăzi unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, aici alături de povățuitorul său duhovnicesc lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, Gheron Iosif Isihastul (+ 1959).

Foto Icoană: Icoană a lui Gheron Iosih Isihastul, pictată la Mănăstirea Cenza, din colecția Pr. Cristian Ovidiu Groza.

Foto (jos): Arhiva blogului

komboskini-metanier

Bătrânul Theofilact de la Nea Skiti (+ 15 iulie 1986)

geron-theofilaktos1

Un alt bătrân vrednic de pomenire, care a trecut la Domnul de curând, este părintele Theofilact, care a fost ucenic al părintelui Ioachim Spetsiéris, om foarte evlavios, tăcut, liniştit şi neiubitor de cele materiale. După moartea părintelui Ioachim, gheronda Theofilact a rămas singur, şi, neştiind să lucreze nici un lucru de mână, aşa cum obişnuiesc monahii, trăia în mare sărăcie, nu doar din cauza lipsei oricărui venit, ci şi datorită lipsei grijilor pentru cele materiale şi a vieţii sale dusă în simplitate. Mergea din când în când la colibele celorlalţi monahi care locuiau în vecinătatea colibei sale şi îi ajuta pe aceştia la diferite treburi, acolo unde era nevoie, iar aceia îi dădeau câte ceva de mâncare. Avea la coliba sa boltă cu viţă de vie, aşa cum se obişnuieşte la Sfântul Munte. De foarte multe ori, pelerinii ori mirenii care mai treceau pe acolo îi furau din struguri. Gheronda Teofilakt îi vedea de fiecare dată dar el însuşi se ascundea ca nu cumva aceia să-l zărească şi să se ruşineze. Câteodată nu îi mai rămânea nici un strugure, şi rămânea doar cu munca pe care o depusese ca să îngrijească strugurii până aceştia se coceau şi ar fi trebuit culeşi.

Noi vieţuiam încă la peştera de la Sfânta Ana cea Mică, atunci când gheronda Theofilact a venit să ne viziteze. Vrednicul de pomenire bătrânul nostru l-a primit cu multă bucurie şi cu bunătate şi l-a întrebat despre vieţuirea sa, cum îşi petrece timpul la coliba sa, şi dacă este mulţumit. După ce a vorbit cu gheronda despre cum e viaţa sa şi despre alte lucruri, şi, după ce a întrebat şi el la rândul său cum vieţuim noi la peşteră, bătrânul Teofilakt l-a rugat pe gheronda să îl primească să vină să vieţuiască alături de noi, fiindcă îi era greu să vieţuiască singur.

Gheronda l-a încurajat şi i-a spus să nu plece de tot de la coliba sa, ci să vină din când în când să locuiască la noi pentru a se odihni, după care să se întoarcă, mai apoi, la coliba sa.

Acest lucru s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă de timp. Mai apoi a dorit să ia schima mare, fiindcă, până atunci fusese simplu monah. Bătrânul nostru a fost cel care l-a făcut schimonah la peştera de la Sfânta Mica Ana. După aceea, legăturile noastre cu el au devenit din ce în ce mai apropiate. Mergeam să-l vizităm destul de des la coliba sa, atunci când mergeam cu diferite treburi la Nea Skiti, de vreme ce, practic făcea parte din obştea noastră.

În perioada aceea începusem să ne gândim să părăsim peştera noastră în care vieţuiam la Sfânta Mica Ana, şi căutam un loc potrivit unde să ne mutăm. Ne înmulţisem şi locul nu permitea să mai vieţuim atâţia acolo, fiindcă încăperea era foarte strâmtă şi pentru trei-patru oameni, iar noi eram şapte. Atunci, gheronda Theofilact ne-a dat ideea de a merge să vieţuim la Nea Skiti, oferindu-ne, pentru început, propria sa colibă, până când vom putea să construim noi coliba noastră unde să ne instalăm. Aşa s-a întâmplat şi am plecat să vieţuim la Nea Skiti. Părintele Theofilact a rămas la coliba sa cu un frate din obştea noastră, iar noi ceilalţi, împreună, cu toată obştea, sub ascultarea vrednicului de pomenire gheronda, ne-am mutat la noua colibă, în afara schitului, după tradiţia chiriarhului mănăstirii.

Deşi era în vârstă, părintele Theofilact a rămas la fel de simplu şi de smerit, şi mereu se comporta ca un monah care se afla sub ascultarea cuiva, chiar şi faţă de mult mai tânărul monah care locuia cu el şi îl însoţea tot timpul. Lipsit de orice fel de răutate şi binevoitor, era mereu împăciuitor cu toată lumea, nu vroia nicidecum să-şi impună punctul său de vedere şi nici nu se plângea vreodată de ceva.

Ceea ce îl caracteriza în mod deosebit erau râvna şi evlavia adâncă faţă de cei 21 Sfinţi fără de arginţi, al căror sobor îl prăznuia mica sa biserică. Credinţa sa adâncă faţă de sfinţii săi – aşa cum îi numea el – îl alina în diferitele încercări, pe care le întâmpina cu simplitatea unui copil, de aceea sfinţii săi îl ajutau întotdeauna, aşa cum el însuşi ne mărturisea.

O, sfântă simplitate care nu cercetezi şi nici nu cauţi cu de-amănuntul, ci crezi tot ceea ce Dumnezeiescul Har îţi descoperă!

Războiul pe care îl ducea tot timpul gheronda era împotriva tristeţii şi a melancoliei care îl chinuiau tot timpul, mai ales atunci când a rămas singur, după ce părintele său duhovnicesc, gheronda Ioachim a trecut la cele veşnice. În momentele acelea grele când era războit de gândurile de întristare şi îşi pierdea curajul, intra în biserică şi îşi spunea mâhnirea sa la icoana Sfinţilor fără de arginţi. Aceştia îi primeau rugăciunea şi îi alinau suferinţa. Ne-a povestit cândva: ,,Odată mă luptau gândurile acestea foarte tare şi, aşa deznădăjduit cum eram, am mers să mă culc.  În somn se făcea că mă duceam către biserica mare a schitului. La un moment dat am ajuns într-un loc foarte strâmt, cu ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, şi simţeam că frica pusese stăpânire pe mine. Deodată, văd înaintea mea, în mijlocul drumului, un câine foarte mare, nu cum sunt câinii obişnuiţi. Cât un leu era de mare! Avea o privire sălbatică şi era gata să sară pe mine. Atunci, am înlemnit de frică şi m-am pierdut cu totul. Am început să mă rog la Sfinţii fără de arginţi să mă scape din această primejdie. Nu am apucat mai deloc să mă rog, că, într-o clipă au şi apărut doi flăcăi care erau ca para focului şi înveşmântaţi în slavă: au prins fiara aceea, au legat-o cu un lanţ gros şi mi-au zis: Vezi cum l-am legat şi nu mai poate să îţi facă nimic? Să nu-ţi mai fie frică, mergi la chilia ta şi fii liniştit. Mi-au dat şi o pâine albă, foarte frumoasă, şi imediat m-am trezit şi eram stăpânit de o bucurie care nu se poate descrie”.

,,Altădată am avut o altă încercare, la fel, şi deznădejdea pusese stăpânire pe mine. Mi-am dat seama, imediat, desigur, că este vorba despre o ispită, dar nu mă puteam opune în nici un fel. Fiindcă eram fără experienţă, nu m-am luptat cu aceste gânduri încă de la început, când am avut această ispită prima dată, şi aceasta a devenit crucea mea în continuare. Aşadar, după ce m-am aşezat să mă odihnesc, văd o mulţime de oameni de vârste diferite că urcă încet de pe drumul bisericii mănăstirii în sus, acolo unde se afla coliba mea, iar aceştia vorbeau între ei. Eu îi priveam cu atenţie ca să înţeleg cine sunt aceia şi unde vor să meargă. Când au trecut de locul unde se întretaie drumurile şi s-au apropiat de poarta mea, s-au oprit şi i-am auzit vorbind limpede: Nu trecem pe la locul nostru? Într-adevăr, au deschis poarta mea şi au intrat înăuntru, în ordine, cântând, în acelaşi timp propriul lor tropar: Dumnezeiasca adunare a celor douăzeci, cea care har de sus a primit, ceata Sfinţilor fără de arginţi să o lăudăm…În fruntea lor se afla Sfântul Pantelimon, tânăr, cu părul bălai, în mare cinste, cu decoraţia de medic atârnându-i la gât, urmat de ceilalţi şi cântând cu toţii troparul lor. Au urcat scara până la etajul de sus acolo unde se află bisericuţa închinată lor, au intrat înăuntru, s-au aşezat în ordine în cele două strane şi au început să psalmodieze tropare din slujba închinată lor. Când au terminat psalmodia, au ieşit din biserică şi au plecat în partea de sus a schitului, lăsând în urmă binecuvântarea lor şi multă mângâiere şi, timp de mai multe zile am simţit o desfătare şi bucurie duhovnicească”.

Fericitul părinte nu a păstrat însemnări despre toate arătările Sfinţilor fără de arginţi, şi peste foarte multe s-a aşezat uitarea.

Acest fericit părinte, în toată viaţa sa s-a evidenţiat, în special, prin răbdarea de care dădea dovadă, fiindcă, dincolo de greutăţile vieţii monahale, el a avut de purtat şi crucea unei suferinţe trupeşti care l-a chinuit întreaga viaţă. Îl durea continuu stomacul, dar, în ciuda diagnosticului pus de medici că ar fi suferit de stomac, se pare că ficatul era cel care îi producea suferinţă. Avea perioade când slăbea foarte mult. După cum ne spunea, mergea foarte des la prietenii săi – aşa cum îi numea pe Sfinţii fără de arginţi – şi se plângea lor fiindcă nu veneau să îl vindece, iar mai apoi îi vedea în vis spunându-i: ,,Dacă vrei, gheronda, noi putem să te vindecăm, dar lucrul acesta nu îţi este de folos, să ştii”. Acest răspuns al lor era foarte important pentru el şi se mângâia vreme îndelungată, după care îşi lua din nou crucea suferinţei şi mergea înainte.

Cât timp am stat noi la Nea Skiti era vesel şi încrezător fiindcă eram toţi împreună. Însă, atunci când am plecat ca să ne stabilim altundeva, aşa cum Domnul a rânduit, a rămas singur şi, într-un fel, i-a fost foarte greu. L-am rugat să primească să vină împreună cu noi, fiindcă toţi îl iubeam, dar ne spunea că nu vrea să-şi părăsească prietenii săi, pe Sfinţii fără de arginţi. Spre sfârşit, când problemele de sănătate s-au agravat şi avea nevoie de îngrijiri medicale, câţiva părinţi foarte evlavioşi l-au luat şi l-au dus tocmai la Atena pentru investigaţii, fiindcă îl dureau ochii şi începuse să îşi piardă vederea. Din păcate, însă, a ajuns prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru a-i vindeca ochii. Glaucomul de care suferea s-a agravat şi şi-a pierdut de tot vederea. Suferea însă şi de altceva, care de asemenea a evoluat, şi, aşa după cum au constatat medicii care l-au examinat, era vorba de cancer în ultimul stadiu. Mai apoi, părinţii de la Nea Skiti şi rudele sale au fost informate că nu mai avea foarte mult timp de trăit, în jur de 20 de zile.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre părinţi cuvioşi, Psihofeli Vatopedina 4, Ediţia a doua, Sfânta Mare Mănăstire Patriarhală şi Împărătească Vatoped, Sfântul Munte, 2003 via pemptousia.ro

Foto (jos): Gheron Iosif Isihastul (aşezat) înconjurat de obştea sa la Nea Skiti în anul 1958. Bătrânul Theofilact este al doilea din dreapta, iar autorul textului, Părintele Iosif (cel tânăr) Vatopedinul, este al treilea din dreapta sus.

sinodeia-osiou-iosif-spileotou

Cântări ortodoxe din tradiția liturgică a Muntele Athos în interpretarea Ieromonahului Prodromos de la Noul Schit (Nea Skiti)

A selection of Orthodox chants from the liturgical tradition of Mount Athos and performed by monks of the Holy Mountain. The main chanter is Hieromonach Prodromos from Nea Skete, Mount Athos.

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

cd

Cuvânt al Starețului Nikon de la Nea Skiti către tineri: „Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?”

GheronNikon de la NeaSkiti01

Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.

În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.

Africa_addioNu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.

Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Tot pe vremea când eram student am vizitat „Şcoala de surzi” alături de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul că aceşti copii nu pot vorbi pentru că nu pot auzi. Nu ştiu că există sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca să ne arate cum reuşeşte să-i facă să înţeleagă că există sunete pentru ca, în final, copii să poată vorbi. Îi ia mâna copilului şi-i duce mâna la gâtul ei, iar pe cealaltă, la gâtul lui. Doamna deschide gura şi zice „A!” S-a uitat la copil sugerându-i că vrea să facă şi el acelaşi lucru. Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat dezamăgită. Îi sugerează că nu asta doreşte. Doamna deschide gura din nou şi zice „A!” Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat, pentru a doua oară, dezamăgită.

După mai multe încercări, copilul a înţeles că atunci când doamna deschide gura făcea şi altceva care producea în gâtul ei o vibraţie. A înţeles asta cu ajutorul mâinii lui şi a înţeles că acelaşi lucru trebuia să-l facă şi el, adică să producă acea vibraţie în gâtul lui. Exersa, exersa, iar când a reuşit să scoată primul „a”, imediat doamna îl îmbrăţişa, îl săruta, îi dădea ciocolată, caramele. Copilul, aflându-se în culmea fericirii, alerga toată ziua „Aaaaa”, pentru că învăţase să-l pronunţe. După aceea trebuia să înveţe şi celelalte sunete fără să le fi auzit vreodată. Ne mai spunea directoare ce muncă ducea cu ei ca să-i facă să înţeleagă diferenţa dintre „g” şi „h”, dintre „d şi th (theta)”. Mă întreb din nou: De ce să nu audă aceşti copii, iar eu să aud? De ce mi-a dăruit Dumnezeu auzul şi vorbirea? Era dator la mine? De ce să ne dea glasul şi urechile? De ce să nu vorbească aceşti copii?

GheronNikon de la NeaSkiti03I-am spus vreodată mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi? Îl auzim pe prietenul nostru, îi auzim pe părinţii noştri, auzim tot ce ne spune cel de lângă noi, ascultăm muzică, auzim sunetele. Am spus vreodată „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri şi bine este să le dobândim, dar să spunem şi un „mulţumesc”. Să spunem şi un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”. Aşadar să ne învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să spunem pentru toate „Slavă Ţie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar şi pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici măcar pentru cele bune pe care ni le-a dat.

Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost găzduit în Atena de un arhimandrit. Acesta din urmă i-a spus: „Preasfinţia voastră, aş vrea să vă arăt trei sfinţi în parohia noastră”. „Desigur, cu plăcere”, a spus episcopul. L-a dus, aşadar, la trei fraţi care erau paralitici. Episcopul a înmărmurit. În cele din urmă a spus: „Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, să-L slăvim pe Dumnezeu ca să ne dea răbdare, să răbdăm deoarece El ştie de ce îngăduie ca anumiţi oameni să aibă anumite accidente…”. Când şi-a sfârşit cuvântul său, îi spune cel mai mare dintre fraţi: „Nu vorbiţi corect, preasfinţia voastră. Unde aţi văzut accidentul? Nu este un accident că suntem paralitici, ci un succes. Dacă am fi avut picioare şi am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toţi trei împreună să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, aşteptând ora în care Îl vom întâlni?”

Vedeţi un om care are mintea lui Hristos cum gândeşte? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare şi care l-au dus în iad, să se fi născut fără ele? Vedeţi cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucrează pentru fericirea şi mântuirea noastră? Închipuiţi-vă acum că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele rele pe care ni le trimite, şi pentru neplăcerile pe care nu le trimite, şi pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am început să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis şi ni le trimite.

„Mulţumiţi pentru toate!” Ca să mulţumim pentru toate, şi pentru cele rele, să începem de la darurile pe care ni le-a dat. Veţi spune „Slavă Ţie, Dumnezeule” de dimineaţă până seara. „Slavă Ţie, Dumnezeule” fără încetare! Oricât de mult aţi spune, nu veţi achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le merităm. Nu am făcut nimic ca să le merităm. Nu suntem mai sfinţi decât acei copii care nu aveau mâini, sau decât aceia care nu puteau să vorbească. Să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Avem la Mănăstirea Filotheou un părinte orb. Am fost împreună la Mănăstirea Xiropotamou. Acest părinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boală înfricoşătoare. Dacă apucă să fie scos acest parazit, omul nu se mai îmbolnăveşte. Dar sunt în cazuri în care nu sunt scoşi la timp, iar mai apoi iarăşi apar. Oamenii care au această infecţie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie să fie operaţi foarte des. Îi operează, li se scot paraziţii, după o perioadă iar apar, şi tot aşa. Acest părinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problemă serioasă cu ficatul, suferea de secreţie insuficientă de insulină, iar eu îi duceam mereu dulciuri. Într-o zi am mers la dânsul şi deasupra brâului său avea o pâine ascunsă. Îi spun:

NeaSkiti01– Ei, părinte, ce se întâmplă, mâncare pe-ascuns?

– Ce mâncare pe-ascuns?

– Unde duci pâinea? Crezi că nu te-am văzut? Crezi că dacă sfinţia ta eşti orb, suntem orbi şi noi?

– Ce pâine, măi părinte? Ia pune mâna aici!

Întind mâna, mi-o pune acolo şi simt că nu era pâine, ci umflătura provocată de ficatul său care aproape stătea să iasă din trup. Ce durere simţea, ce trăgea… nu vă puteţi închipui. Urla de durere, striga „Preasfânta mea, Preasfânta mea!” atât de tare încât răsuna toată mănăstirea. Am mers să-i spunem egumenului să-l liniştească, ca nu cumva lumea să spună că îl chinuim noi. „Ce să-i fac sărmanului? Trece printr-o adevărată mucenicie”. Fireşte, ce-i putea face omului? Într-o zi îl văd venind din capătul holului, strigând „Preasfânta mea, Preasfânta mea!”, şi am înţeles că l-au apucat crizele iarăşi şi îl durea foarte tare. Aşadar, am pregătit repede nişte dulciuri că să i le dau. În acelaşi timp, treceau prin faţa bucătăriei alţi doi părinţi. Unul dintre ei i-a spus: „

– Hai, părinte Isidore, ai răbdare! Spune „Slavă lui Dumnezeu!” Numai El ştie de ce îngăduie ceea ce îngăduie”.

Părintele Isidor i-a răspuns mâniindu-se:

– Ce ai spus? Să spun „Slavă Ţie, Dumnezeule” ? Nu o dată, ci de mii de ori spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Şi nu o spun aşa, superficial, ci din adâncurile inimii mele. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule” . Ce credeţi, dacă Îl roagă pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente în Arizona), sau părintele Paisie (n.tr. actualmente Sfântul Paisie Aghioritul) sau părintele Efrem Katunakiotul, nu mă voi face bine? Un singur cuvânt să-I spună aceştia lui Dumnezeu şi mă voi face bine.

Părintele cu care vorbea a înmărmurit. Nu înţelegea unde vrea să ajungă părintele Isidor.

– Ia imaginează-ţi, spuse părintele Isidor, să mă fac bine, să-mi dobândesc vederea şi să am războiul trupesc care i-a aruncat pe-atâţia şi-atâţia din mănăstiri? Aş îndura oare războiul? Ştie Dumnezeu ce îmi trimite. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule”!

Toţi am rămas fără cuvinte. Celălalt părinte nu putea să creadă că nu are războiul trupesc. Ştie ce trimite Dumnezeu. Părintelui Isidor, despre care ştia ca va îndura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut să o îndure, nu i-a trimis-o. Războiul trupesc, pe care părintele Isidor nu l-ar fi îndurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care ştia că-l va putea îndura.

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu? Vom învăţa să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”?

Extras din cuvântul adresat tinerilor din Tesalonic al Stareţului Nikon Aghioritul via Ortodoxia Tinerilor
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri după înregistrarea de pe youtube: Γέρων Νίκων προς νέους (μέχρι 100 ετών)

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Gheron Nikon: Cunoaşterea ne face liberi. Ce învățăm din Călăuza lui Andrei Tarkovski

GheronNikon de la NeaSkiti01

Cunoaşterea ne face liberi
Fragment dintr-o omilie a Părintelui Nikon de la Nea Skiti

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)
Cum să cunoaştem adevărul astfel încât să nu fim robi ai diavolului şi ai diavolilor lui, să nu fim robi ai celor ce vor să ne stăpânească? Dacă nu avem această cunoaştere, nu suntem liberi. Începând – se poate să vă pară straniu – începând de la noi înşine; cunoscându-ne pe noi înşine!

Am vorbit mai demult despre o operă cinematografică şi am să fac iarăşi referire la ea. Este foarte important: dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nu îi vom cunoaşte nici pe ceilalţi. Dacă nu cunoaştem ceea ce se petrece cu noi, nu vom cunoaşte niciodată, pe nimeni.

Filmul, dacă vă amintiţi, se numeşte „Stalker” (Călăuza, n.edit.). Protagoniştii sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi într-o „zonă” imensă şi stranie, a apărut o „cameră” ciudată. Oricine intra în acea cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu intra nimeni să ceară ceva.

stalkerAcum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea „cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor. Atenţie! Nici unul dintre cei trei nu are nume. „Stalker” înseamnă călăuză. „Profesorul” este omul raţional, al lui „2+2=4”. Celălalt este „Scriitorul”- nici acesta nu e nume. Este omul senzorialului, al intuiţiei. Ajung în „cameră”. În momentul în care ajung în „cameră” şi se pregătesc să-şi spună dorinţele, Călăuza le povesteşte o întâmplare despre cineva care, fără să vrea, devenise pricina morţii fratelui său, pe care îl iubea. El este singurul care are nume în această poveste – am să vă spun apoi şi de ce. Acest om, plin de dragoste, care nu iubea nimic mai mult decât pe semeni, intră în „cameră” şi îi cere să-i învie fratele. Se întoarce acasă unde constată că devenise miliardar, şi se sinucide. „Camera”, necunoscând ceea ce ceruse, i-a concretizat dorinţa cea mai adâncă, cea mai mare dragoste a lui – banii! – şi a realizat că nu era deloc acel om superior care se credea a fi, care iubea pe semenii săi mai presus de orice. Dintr-o dată, „camera” i-a descoperit faptul că ceea iubea şi dorea cu adevărat înlăuntrul său erau banii. După această istorisire nu a mai intrat nici unul dintre cei doi în „cameră”. Nimeni nu mai îndrăznea să intre şi să ceară ceea ce îşi dorea. Se temeau că li se va descoperi ceea ce erau cu adevărat şi se temeau să înfrunte aceasta. Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi.

Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul  proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: „Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.

NeaSkiti01Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătoşii. Vezi un curvar care nu vrea să accepte faptul că e curvar şi reprimă acest lucru. Ce se întâmplă? Îl proiectează asupra celorlalţi: „Taci! Toţi fac asta! Cine nu face? Este o necesitate fiziologică!” Tot ceea ce este reprimat, iese la suprafaţă! La fel şi hoţul: „Cine nu fură? Toţi fură azi!” Ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, psihicul său proiectează asupra celorlalţi.

Aţi înţeles de ce am spus că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine nu vom cunoaşte nici pe cel de lângă noi? De aceea trebuie să vedem cine suntem. Şi vom vedea cine suntem cu adevărat atunci când ne vom cunoaşte pe noi înşine.

Odată, am reuşit să nu primesc nişte gânduri urâte. Le-am respins. Le-am împins înăuntru. Asta trebuie făcut, până la un anumit punct. M-am dus mândru la stareţ şi i-am povestit. Îmi spune: „Nu, băiatul meu! Noi nu am venit aici ca să ne înăbuşim patimile şi să devenim complexaţi. Am venit ca să le smulgem din lăuntrul nostru şi să înrădăcinăm în locul lor virtuţi!”

Cum ne vom vedea patimile? Intrând în acea „cameră”! Altfel, vom fi ca acela care credea că este un altfel de om şi nu era. Ştiţi care era numele lui? Dikobraz! Ştiţi ce înseamnă în limba rusă? Porc spinos! Ştiţi cum este porcul spinos! Un animăluţ cu burtica moale precum catifeaua – îngăduitori şi buni faţă de noi înşine şi numai spini îndreptaţi către ceilalţi!
Un film foarte înţelept! Să-l vizionaţi!

„Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) – este porunca pe care ne-o dă Evanghelia. Vei intra în inima ta! „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17, 21).

Căci altfel nu am fi numai ca porcul spinos – moi şi îngăduitori cu noi înşine şi cu spini îndreptaţi către ceilalţi ci, precum s-a mai spus: luaţi aminte la voi, cei ce vă asemănaţi mormintelor, ipocriţilor, „care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27).

GheronNikon de la NeaSkiti03Însă, dacă ne întoarcem către noi înşine, ne plecăm capetele şi spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi realizăm cum suntem, atunci, spune Sfântul Grigorie Palama, se va întâmpla următorul lucru: numai pentru că te întorci la tine însuţi – dacă vă amintiţi pilda fiului risipitor, când acesta a văzut la ce decădere a ajuns, „şi-a venit în sine” şi a zis: „Voi merge acasă!” Şi-a venit în sine! S-a întors în el însuşi! Este ceea ce diavolul nu vrea să facem niciodată, ci să fim în mijlocul a toate şi în afara sinelui! Cu totul nebuni! – Când ne întoarcem în noi înşine, când intrăm în acea „cămară” din inima noastră, spune Sfântul Grigorie Palama: „Atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare care a fost meşteşugită  de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns”. Vom vedea acea dezgustătoare mască pe care inima noastră a căpătat-o prin înşelarea din „partea cea de jos”, de gheenă, şi atunci ne va apuca jalea. Ne vom pocăi, şi cu lacrimi vom îndepărta masca pe care o poartă sufletul nostru. Iar atunci când ochii inimii noastre se vor curăţi şi vom vedea limpede, atunci îi vom vedea limpede şi pe ceilalţi. De aceea, porunca lui Hristos este: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Notă: Textul de mai sus reprezintă traducerea fragmentului 15,55- 25,48 min. din înregistrea video de mai jos:

 

Cinstite moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna [update: ele au fost mutate la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, Stupini, Brașov]

La Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna, a fost adusă spre cinstire o părticică din cinstitele moaşte ale Cuviosului Iosif Isihastul (+ 1959), cel mai cunoscut isihast al veacului al XX-lea, cel ce a înviorat viața monahală aghiorită prin vrednicii săi ucenici. Ele se află în permanență în Paraclisul Maicii Domnului „Pantanassa” (din incinta Catedralei, în partea stângă), putând fi cinstite de oricine, zilnic, între orele 07.00 – 19.00. Amintim aici faptul că aici, în Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, se mai află la închinare și părticele din cinstitele moaște ale Sf. Nicolae, Sf. M. Mc. Gheorghe și Sf. Ioan Maximovici (având același regim de cinstire – în ceea ce privește orarul).

Icoana Cuviosului Iosif Isihastul la Sfantu Gheorghe cu cinstite moasteÎncercând a afla mai multe despre acest neprețuit dar ce a împodobit Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna (cinstitele moaște sunt prinse în icoana Cuviosului Iosif), am cerut mai multe detalii vechiului prieten, Părintele Cristian Ovidiu Groza, despre care știam dealtfel că redactează o lucrare de doctorat despre Viața și învățătura Starețului Iosif, la Sibiu, sub îndrumarea Părintelui Profesor Ioan I Ică jr.

„Lucrând la teza de doctorat despre Cuviosul Iosif Isihastul am colaborat foarte bine cu părinții de la Mănăstirea Sf. Antonie din Arizona, mai ales cu Pr. Efrem, ucenicul de chilie al Starețului Efrem Filotheitul. Prin intermediul lui am primit material necesar și util în redactarea lucrării. Mi-am exprimat anul trecut dorința de a primi o părticică din Moaștele Cuviosului Iosif, și anul acesta (2014), în ziua de Izvorul Tămăduirii, am primit răspuns că Gheronda Efrem și-a dat acordul de a ne trimite acest sfânt odor, mai ales după ce a văzut imagini cu fresca din Paraclisul Catedralei noastre în care este pictat Gheron Iosif. Am primit Sfintele Moaște prin părintele Stareț Petroniu de la Mânăstirea Pângărați care se afla atunci în America, în Arizona, la Mănăstirea Sf. Antonie. Dar, copleșit fiind de această faptă, am plecat și eu în America pt a-i mulțumi personal Starețului Efrem, primind de la acesta binecuvântare. M-am intors acum 3 zile”, îmi spunea Părintele Cristian în data de 10 iunie.

Aveți mai jos o scurtă filmare din ziua primirii sfintelor moaște ale Cuviosului Iosif Isihastul in Catedrala din Sfântu Gheorghe – 25.05.2014. De asemenea și câteva fotografii de la acest eveniment, fotografii cu Icoana Cuviosului Iosif și părticica cu cinstitele moaște și câteva cadre din Paraclisul în care este zugrăvit Gheron Iosif. Să avem rugăciunile sale! (Laurențiu Dumitru)

UPDATE : Icoana cu părticica de moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul s-a mutat, cu binecuvântarea ÎPS Andrei, în decembrie 2016, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov, unde slujește în prezent Părintele Cristian Groza.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vezi și

Despre Părintele Iosif Spileotul. Convorbire cu monahul Iosif Vatopedinul (Patericul Secolului XX)

Gheron-Iosif-isihastul

Klitos Ioannidis (K.I.): Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe sunt îndrumătorii luminaţi ai sufletelor credincioşilor, dar şi ai celorlalţi oameni cu probleme şi nevoi duhovniceşti. Ortodoxia grecească a fost binecuvântată cu acest mare dar al lui Dumnezeu care sunt Părinţii, ale căror suflete au urcat până la cer, de unde au trimis lumină sfântă asupra lumii.

Compatriotul nostru, monahul Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, a avut bucuria să trăiască destui ani în preajma părintelui Iosif Spileotul sau Isihastul, despre care a şi scris nişte cărţi (*). De aceea, ne bucurăm foarte mult că monahul Iosif a avut bunătatea de a ne vorbi puţin despre această mare figură duhovnicească a secolului nostru. Vom începe cu câteva repere biografice pe scurt, pentru a-l localiza pe fericitul părinte din punct de vedere istoric.

pateric sec. XXMonahul Iosif (M.I.): Am slujit la picioarele părintelui Iosif, care a fost duhovnicul meu, timp de doisprezece ani şi jumătate. După ce a adormit în Domnul, în anul 1959, am mai rămas numai patru fraţi.
Fericitul părinte s-a născut în insula Paros. Pentru că era foarte sărac, a muncit de mic copil, din care cauză, nu a învăţat prea multă carte: numai clasele întâi şi a doua primare. După aceea, a muncit în Lavrio. Apoi, şi-a efectuat serviciul militar la Marină, a economisit ceva bani şi a început să lucreze ca plasator.
Avea un caracter drept şi moral. Nu suferea nedreptatea şi minciuna. La Atena, unde s-a ocupat o vreme cu negustoria, a primit de la nişte doamne o carte duhovnicească despre vieţile marilor Părinţi ai Bisericii noastre. A rămas atât de marcat de ea, încât s-a gândit să urmeze drumul acelor părinţi. Aşa că a părăsit viaţa lumească şi s-a retras la mănăstire, ca să pună în lucrare ceea ce citise, pentru că avea credinţa că ar putea, cu harul lui Dumnezeu, să meargă şi el pe acelaşi drum.
Prin anii 1921-1922 a întâlnit pe drum un călugăr aghiorit, pe care l-a urmat până în Sfântul Munte. A preferat viaţa isihastă şi de aceea s-a dus la Katunakia, care este cel mai pustiu loc din Athos. Acolo l-a întâlnit pe remarcabilul călugăr Daniil, întemeietorul obştii Danieliţilor – un părinte învăţat şi plin de toate virtuţile, capabil să sprijine sufletele. De la el a primit lumina călugăriei. Acesta a fost începutul său.
Dar pentru că a vrut să se dedice unei vieţi mai aspre, a început să se nevoiască singur. Câteva zile a rămas alături de părintele Calinic Isihastul, care, aşa cum mi-a povestit părintele Iosif, era un mare ascet purtător de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu era înzestrat cu harul de a-i îndruma şi pe alţii pe calea sfântă. De aceea, novicele de atunci Iosif a plecat şi de acolo şi a hotărât să se izoleze şi să se nevoiască singur.
Dar pentru că a văzut că este greu să meargă de unul singur pe acest drum, la sfatul părintelui Daniil, a urmat tradiţia Părinţilor noştri şi s-a dus să se pună sub ascultarea unui călugăr simplu, pe nume Efrem, ce trăia la Katunakia. Acesta era unul dintre cei patru fraţi din Epirul de Nord care trăiau într-o colibă la Katunakia, în apropierea Danieliţilor. Între timp, însă, până să ajungă părintele Iosif acolo, plecaseră trei dintre fraţi şi mai rămăsese numai părintele Efrem. Părintele Iosif a rămas acolo împreună cu părintele Arsenie, pe care îl întâlnise pe drum şi cu care a hotărât să se nevoiască împreună, pentru că aveau aceleaşi idealuri.
După ce au stat acolo o vreme, fiindcă erau tineri şi aveau multă râvnă pentru cât mai mult duh isihastic, s-au retras împreună cu părintele lor în locurile cele mai înalte ale Muntelui sfânt ce puteau fi locuite, unde au dus o viaţă foarte aspră.

K.I.: În ce consta această viaţă aspră?

M.I.: Nu se ocupau cu lucruri mari. Făceau nişte măturele din tufişuri, pe care le duceau pe la mănăstiri şi, aşa cum era rânduiala pe vremea aceea, le lăsau la poartă, de unde luau pesmet. În mănăstirile de obşte se luau resturile de pâine de la masă, se uscau în cuptor ca să nu mucezească şi se puneau în nişte vase mari la intrarea mănăstirii, de unde le luau pustnicii.

K.I.: Aşadar, trăiau cu pesmet şi apă.

M.I.: Doar sâmbăta şi duminica, dacă se găseau pe la vreo mănăstire, stăteau şi ei la trapeză şi mâncau. Atât de aspră era viaţa lor.
Atunci când părintele Efrem, care a cunoscut de dinainte că va muri, şi-a dat obştescul sfârşit ca un sfânt, cei doi tineri, Iosif şi Arsenie, au rămas fără duhovnic şi au început să rătăcească prin locurile acelea. Pe unde auzeau că este vreun părinte bun sau vreun loc cu încărcătură duhovnicească deosebită, mergeau acolo şi rămâneau cât timp voiau, după care plecau mai departe. Toată averea lor era câte o pelerină groasă – cu care se acopereau când dormeau –, o tolbă pentru pesmet şi o ulcică în care fierbeau câteodată ierburi. În timpul iernii, din cauza frigului pătrunzător, se duceau să stea în nişte colibe sărăcăcioase de la biserica Sfântului Vasile. După Paşti, se apucau din nou să cutreiere munţii. Această nevoinţă a durat opt ani încheiaţi.

Sinodia Sfantului Iosif Sihastrul de la Schitul Nou (muntele Athos)K.I.: Cum vă explicaţi, părinte, faptul că s-au supus unor nevoinţe atât de aspre?

M.I.: Avem de-a face cu un caz izolat. În trecutul Tradiţiei ascetice a Bisericii, mai întâlnim părinţi pustnici care se supuneau şi ei unor asemenea nevoinţe, ce îi uimesc şi îi înfricoşează chiar şi pe aceia care aud doar povestindu-se despre ele. Însă, aşa cum am mai spus, asemenea cazuri au fost excepţia de la regulă. O excepţie a fost şi marele nevoitor al generaţiei noastre, părintele Iosif Spileotul sau Isihastul.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale.
Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei.
Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

K.I.: Era, aşadar, din cei care câştigă împărăţia cu de-a sila.

M.I.: Este foarte adevărat. În felul acesta, a dobândit vederea de Dumnezeu. Având conştiinţa prezenţei harului, nu întrerupea nicicând nevoinţele, pentru ca să aibă mereu în el harul sfânt.

K.L.: Ce vă spunea despre felul cum se ruga?

M.I.: Încă de la început, înţelegând, cu puţina lui ştiinţă de carte, puterea harului Sfinţilor Părinţi, s-a grăbit să ajungă şi el la nivelul lor. Desigur, nu era un lucru uşor de înfăptuit. Însă dorinţa lui de a merge pe acest drum era atât de mare, încât nu renunţa; avea ceea ce Părinţii numesc „foame vrednică de laudă“. Insista mereu, implorându-L fierbinte pe Dumnezeu, să nu-l lipsească de starea aceea binecuvântată. Se ruga Domnului spunând: „Tu, Doamne, pe toate le vezi şi le cunoşti. Eu am părăsit lumea pentru totdeauna, m-am lepădat de toate şi nu am ţinut seamă de nimic, după cum nici nu voi ţine vreodată, numai ca să vin aproape de tine şi să găsesc ceea ce Părinţii spun că dăruieşti tuturor celor care Te urmează pe Tine, lucru pe care îl cer şi eu acum. Unde este?“
Plângând şi chinuindu-se pe sine astfel, a avut parte, în cele din urmă, de prima vizită a harului. Stătea şi privea spre vârful Athosului, acolo unde se află biserica Maicii Domnului – locul în care a primit harul Sfântul Maxim Kapsokalivitul –, şi o ruga pe Născătoarea de Dumnezeu, pe care o iubea în chip deosebit, ca să vină şi la el harul Duhului Sfânt. Pe când stătea acolo, ca un tânăr fără multă experienţă ce se chinuia pe sine ca să poată rosti rugăciunea, a venit dintr-odată asupra lui o rază luminoasă de energie necreată, care a intrat în el şi a început din clipa aceea să lucreze neîmpiedicat rugăciunea.
Aşa cum povestea el însuşi, se vedea pe sine dublu: „Mă vedeam pe mine aşa cum eram pe dinafară, dar şi cum eram pe dinăuntru, spunând rugăciunea cu nesfârşită dulceaţă şi cu exactitate matematică, fără să depun nici un efort şi fără să obosesc. Eram plin de atâta bucurie şi fericire, încât îmi ziceam că aşa arată raiul şi că nu este nevoie de un alt rai“.
Aceasta a fost prima venire a harului sfânt. După ce Dumnezeu i-a arătat în mod simţit ce este harul – fructul pe care Sfinţii Părinţi l-au dobândit prin multă luptă duhovnicească –, nimeni n-a putut să-l mai oprească. A început să se nevoiască şi mai mult, să evite orice contact cu oamenii, ca să nu vorbească şi să nu audă nimic, cu scopul de a ţine gândul neîmprăştiat. A fi călugăr înseamnă uitarea trecutului. Cele vechi trebuie uitate, ca să fie înlocuite cu cele noi. Părintele se îndeletnicea acum numai cu privegherea şi rugăciunea. Făcea măturele, le ducea la Marea Lavră şi lua în schimb pesmet, cu care trăia câte o săptămână întreagă.
În timpul acestor opt ani de nevoinţă a primit şi puternice atacuri din partea vrăjmaşului. Războiul pe care l-a purtat cu sălbăticia duhurilor întunecate era atât de puternic, încât a fost nevoit să sporească asprimea nevoinţelor trupului, crezând că în felul acela va reuşi să se izbăvească.
Aşa cum povestea el însuşi, timp de opt ani nu s-a întins în pat. Avea un taburet de lemn, unde şedea şi dormea. Dar nu deznădăjduia, căci pe drumul acesta merseseră şi Sfinţii Părinţi, aşa cum citise prin cărţi. De altfel, mulţi Părinţi s-au nevoit şi mai aspru.
La un moment dat, i s-a arătat şi Maica Domnului. Părintele Iosif ne-a povestit că a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vie, cu trup, strălucind ca un soare şi ţinându-L în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Văzând, atât cât i-a fost cu putinţă, slava dumnezeiască a Maicii lui Dumnezeu, nu a putut să se mai ţină pe picioare şi a căzut pe podea, plângând şi suspinând: „Doamnă, nu mă părăsi!“ Atunci a auzit preacurata şi măreaţa voce a Maicii Domnului, care l-a asigurat de bunăvoinţa şi de ocrotirea ei.

K.I.: Cum era viaţa alături de fericitul bătrân?

Gheronda Iosif, 2007M.I.: Pentru cei mai tineri, era obligatorie privegherea. Începeam de la apusul soarelui şi ne opream la miezul nopţii. De la apus şi până la miezul nopţii, trebuia să ne rugăm singuri. După aceea, ne apropiam de el să-i spunem ce gânduri am avut, iar el ne dădea tot felul de sfaturi. Programul acesta era urmat timp de doi-trei ani, timp în care nu-i ascundeam nimic. Şi chiar dacă încercam să-i ascundem ceva, tot nu reuşeam, pentru că el însuşi ne spunea ce-i ascundeam prin harul său străvăzător.
După aceea, când dobândeam o oarecare experienţă, ne duceam să-i vorbim numai atunci când simţeam nevoia, dar niciodată înainte de miezul nopţii.
Ne explica mereu legea duhovnicească. Tălmăcea textele Sfinţilor Părinţi atât de amănunţit, încât duhul lor pătrundea în noi, ca şi cum le-am fi trăit noi înşine, pentru că una este să înveţi pe celălalt din cărţi, şi alta să-l înveţi din ce ai pătimit şi ai învăţat tu însuţi, pe pielea ta.
Când ne vorbea despre înţelesul ascultării, ne spunea că nimeni nu va reuşi să-l alunge pe „omul cel vechi“ decât numai dacă-şi va zdrobi egocentrismul. În cazul în care egocentrismul este prezent, harul sfânt nu poate să vină, ca să rămână în om şi să-l înnoiască pe acesta. Monstrul care se numeşte egoism este biruit numai prin totala supunere şi ascultare.
În continuare, ne introducea în înţelesurile iubirii lui Dumnezeu. Dându-ne numeroase amănunte, exprimate prin cele mai potrivite cuvinte, ne dovedea că nu există nimic mai vrednic de a fi o preocupare pentru om ca iubirea faţă de Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune. Chiar şi virtuţile sau nevoinţele nu ne pot duce decât până la un punct. Scopul nostru trebuie să fie iubirea lui Dumnezeu, care ne oferă harul sfânt. Toate mişcările, conversaţiile, ţelurile şi acţiunile noastre se învârteau în jurul dobândirii harului, a cărui lucrare nădăjduiam să o simţim în noi, ca să ne izbăvim de omul cel vechi. Mereu ne vorbea despre har.
Când făceam vreo greşeală, nu ne apostrofa. Ne dădea de înţeles unde greşisem doar atunci când noi uitam deja de lucrul acela. Ne spunea în amănunt care erau cauzele care duseseră la cădere, de la primul gând, până la faptă. Ne descria drumul greşelii cu atâta acurateţe, încât spuneam: „Omul acesta trăieşte în noi“. Noi, care făceam greşeala, uitam cum am ajuns la ea, în schimb el ne descria în amănunt cauza căderii. Îl admiram şi spuneam că el este în noi mai mult decât noi înşine.
Acestui părinte i se datorează – să îmi îngăduie athoniţii să mă exprim astfel – deşteptarea Sfântului Munte, după curentul ce pătrunsese mai de mult în Athos şi care dusese la neglijarea laturii profund duhovniceşti a vieţii monastice, care este adevărata teologie. Dacă trăirea interioară înfloreşte acum în Athos, lucrul acesta se datorează în mare parte părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul, prin impulsul deosebit pe care l-a dat lumii aghioritice, readucând-o la adevăratul ei înţeles, pe linia teologiei palamitice.

Preluare din lucrarea „Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.161-167.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Gheron Iosif Isihastul, (2) Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în spate, cu barba neagră – Monahul Iosif (1921-2009) cel ce răspunde întrebărilor lui Klitos Ioannidis, (3) Monahul Iosif Vatopedinul în 2007. 

Notă

*Spre exemplificare, amintim cărţile Cuvinte de rugăciune şi Părintele Iosif Isihastul: Nevoinţe – Experienţe – Învăţături. Din aceasta din urmă, prezentăm un fragment grăitor, astfel încât cititorul acestui volum să vină în contact direct cu harul cuvântului părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul:

„Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, să lăsaţi la o parte toate gândurile şi planurile pe care vi le-aţi făcut, şi cu multă smerenie să cereţi în rugăciune să se arate voia sfântă. Şi orice lucru v-ar îngreuna inima, să-l încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu. Cei cu mai multă îndrăzneală şi care se roagă pentru a se face voia lui Dumnezeu, primesc în ei vestirea pe care o aşteaptă şi devin tot mai atenţi în viaţa lor, ca să nu facă nimic fără vestire de sus.
Mai este şi o altă modalitate de a afla voia lui Dumnezeu, folosită des în Biserică, şi anume sfatul cerut prin intermediul părinţilor duhovnici. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte binefăcător pe cei ce o cinstesc, se face pentru ei cunoaştere în necunoaştere, acoperământ şi putere pentru punerea în lucrare a sfaturilor-porunci, pentru că Dumnezeu Se dezvăluie cu trăsătura Sa părintească oamenilor ce ascultă de El. Desăvârşirea ascultării, care este virtutea virtuţilor, îi aseamănă pe cei care o urmează cu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut ascultare până la moarte. Şi aşa cum lui Iisus I s-a dat toată puterea şi toată bunăvoirea Tatălui, la fel şi celor care ascultă de El, li se dă vestea despre voia sfântă şi harul de a o duce la împlinire.
Cei care caută oameni înduhovniciţi, de la care să afle voia lui Dumnezeu, trebuie să ştie următorul lucru: voia lui Dumnezeu nu se revelează în chip magic, şi nici nu este relativă, ea nefiind cuprinsă între limitele strâmte ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu caută asupra neputinţei omeneşti şi îl informează pe cel care crede în mod absolut şi se smereşte dinaintea Creatorului său, însetat fiind să afle voia Lui şi să aibă puterea de a o pune în aplicare. Un asemenea om primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul sfat pe care i-l spune părintele duhovnic. Însă când credinţa, ascultarea şi smerenia nu conlucrează cu adevărat – fapt dovedit prin aceea că-l contrazice pe părinte şi îi pune diferite întrebări, având intenţia de a se consulta după aceea şi cu alţi oameni –, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde, aşa cum se ascunde soarele după nori. Chestiunea acesta este foarte delicată şi necesită multă atenţie. Avva Marcu spune că «omul care se supune aproapelui său ascultă de el, iar Dumnezeu lucrează asupra celui care ascultă, după credinţa lui». Condiţia de bază pentru cel care cere să afle voia lui Dumnezeu este ca el să poată primi dezvăluirea sfântă, pentru că – aşa cum am mai spus – voia lui Dumnezeu nu este cuprinsă sau aşezată în chip magic în locuri şi obiecte, ci este revelată numai celor care sunt vrednici de bunăvoirea sfântă“ [n.a.].

„Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul”, interviu mărturisitor cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

– De ce această vizită sminteşte Biserica?

Cred că vizita Papei în Cipru va provoca anumite probleme de conştiinţă multor creştini evlavioşi. Ar fi fost mai bine să nu vină, deoarece cred că nu ne avantajează cu nimic – până acum nu am văzut nici o intervenţie a Vaticanului în favoarea Ciprului. Deja s-au produs destule nelinişti de care nu aveam nevoie.

– Ne paşte vreun pericol de pe urma acestei vizite?

Nu am spus că ne-ar paşte vreun pericol prin venirea Papei – el nu ne face să ne lepădăm de credinţa noastră sau să ne înstrăinăm de Biserica Ortodoxă. Doar spun că au fost date motive anumitor grupări zelotiste de a ne aduce învinuiri că cedăm uşor, că am renunţat la principiile credinţei ortodoxe, pentru destul de multă lume apărând anumite semne de întrebare. Bineînţeles, Papa a fost chemat de Preşedintele ţării, iar Arhiepiscopul şi-a dat consimţământul.

– Aţi discutat despre vizită în cadrul şedinţelor Sfântului Sinod?

În cea mai recentă şedinţă, s-a pus problema participării sau neparticipării episcopilor la întrunirile cu Papa. Eu am refuzat participarea la un eveniment despre care nu ştiam nimic; din ziare am aflat că Papa urmează să vină în Cipru.

– Nu ar trebui să existe o comunicare între biserici? Suntem totuşi în secolul 21, în Comunitatea Europeană…

Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.

– Din cauza schismei?

De zece secole este despărţit de Biserică şi nu mai este episcop canonic – nu mai are nici o legătură cu realitatea Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Una este să-l accepţi ca episcop canonic şi alta să dialoghezi cu el ca şi cu un eterodox, pentru a-i descoperi adevărul credinţei şi tradiţiei ortodoxe.

Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Papa şi a iniţiat un dialog al bisericilor. După cum am spus, dialogul nu este un lucru rău atunci când are loc în condiţii corecte, dar este greşit să le spunem acestor oameni că îi recunoaştem ca Biserică, că îl recunoaştem pe Papă drept episcop, drept frate în Hristos întru preoţie şi întru credinţă. Acest lucru nu îl pot accepta, pentru că înseamnă că spunem de fapt minciuni, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi au învăţat exact contrariul. Papismul este erezie şi sursă a altor multe erezii care astăzi chinuie întreaga lume. Un Sfânt contemporan, Cuviosul Iustin Popovici, a spus că istoria omenirii a cunoscut trei căderi tragice: a lui Adam cel întâi-zidit, a lui Iuda, ucenicul lui Hristos, şi a Papei, care era cel mai de seamă dintre Episcopii Bisericii, însă a căzut din credinţa apostolică, s-a despărţit de Biserica canonică, antrenând până astăzi în căderea lui o mulţime de oameni.

– Ce părere are Papa despre ortodocşi?

Papa a declarat că suntem o „Biserică incompletă”.

– Dar este un singur Dumnezeu!

Da, Unul este Dumnezeu şi Una este Biserica Lui, de aceea mărturisim în Simbolul de Credinţă „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Aceasta este Biserica Ortodoxă, nu există mai multe biserici…

– Nu este un act de egoism să considerăm că doar noi suntem Biserica?

Nu este un act de egoism. Atunci când spunem, de exemplu, că italienii nu sunt greci, lucru de altfel adevărat, nu ataci pe nimeni. Dar atunci când îi spun celuilalt: „Nu contează că eşti catolic, pentru că aparţinem aceleiaşi Biserici”, îmi bat joc de el, minţindu-l, atâta timp cât toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că există o singură Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

– De ce Biserica aceasta este Biserica Ortodoxă şi nu cea papală?

Pentru că Biserica Ortodoxă păstrează neclintite credinţa Apostolilor şi experienţa Prorocilor, până astăzi. Papistaşii, din nefericire, după ce s-au rupt de Biserică, au introdus multe învăţături greşite în credinţa lor, au modificat Crezul şi, mai mult decât toate celelalte, l-au ridicat pe Papă la rangul de unic reprezentant prin excelenţă al lui Hristos pe pământ. Papa se consideră infailibil, iar despre cei care nu sunt în comuniune cu el consideră că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt oficiale, au fost declarate în sinoadele lor… Când introduci în Simbolul de Credinţă lucruri pe care Sfinţii Părinţi nu le-au scris şi alte învăţături greşite, se cheamă erezie. Asta-i realitatea.

– Ce atitudine are Biserica Ortodoxă faţă de eretici?

O atitudine de iubire. Îl iubim pe Papa, îi iubim pe papistaşi aşa cum iubim pe orice om. Nu îi dispreţuim, nu îi respingem ca persoane, dar nu primim erezia, cacodoxia, rătăcirile lor. Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul.

– Fiecare are adevărul lui…

Tocmai din această cauză şi are loc dialogul: pentru a stabili, pe baza surselor istorice, care dintre biserici a păstrat credinţa şi experienţa apostolică a Sfinţilor.

– Credeţi că dialogul poate da rezultate?

Poate, dacă este corect şi are loc în condiţii corecte. Din nefericire, aşa cum decurge el astăzi, nu dă roade: am tot stat la discuţii atâţia ani şi nu am căzut de acord în mai nimic.

– Fiecare se aude doar pe sine?

Dialogul trebuie întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu smerenie şi cu dragoste, cu scopul de a se dovedi adevărul lui Hristos. Astfel, toate ar decurge cu uşurinţă.

– Păi, dialogul nu are loc cu smerenie şi cu dragoste?

Nu ştiu, personal nu particip la dialoguri, dar din cele hotărâte acolo nu am găsit rezultate semnificative.

– O grupare care a editat nişte cărţi împotriva Papei pregăteşte acţiuni de protest…

Nu sunt de acord cu acţiuni de acest fel. Nu trebuie să aibă loc nimic nepotrivit, nepoliticos sau necuviincios. Una e să ne spunem părerea (doar facem parte dintr-o cultură democratică!) şi cu totul altceva este să avem reacţii necuviincioase. Cu îndrăzneală şi înaintea tuturor, declar că nu sunt de acord cu vizita Papei în Cipru, şi din tot sufletul mărturisesc faptul că Papa este eretic, nu este episcop, nu este creştin ortodox – iar aceste lucruri le mărturisesc şi Sfinţii Părinţi. Dacă greşesc, sunt gata să mă las judecat – dar judecat pe baza celor scrise de Sfinţii Părinţi, nu pe baza unei mentalităţi globalizante. Faptul că nu sunt de acord nu înseamnă ca fac neorânduială, nici nu mă scoate în afara Bisericii. […]

Papa spune întotdeauna cuvinte formaliste şi protocolare, aşa cum va spune şi cu ocazia vizitei în Cipru, dar nu va face nimic substanţial, deoarece nu este conducător al Bisericii, ci o persoană politică care nu poate intra în conflict cu un status-quo politic. Oare când a luat Papa apărarea Ortodoxiei? Am avut atâţia cotropitori – când ne-a luat apărarea? Ca să nu spun că sub regimul frankilor am avut de suferit de pe urma Papilor şi a bulelor emise de ei, prin care voiau să ne şteargă de pe faţa pământului. De curând i-am prăznuit pe cei 13 cuvioşi mucenici din Kantara, ucişi din porunca Vaticanului. Am petrecut 400 de ani de robie crâncenă sub franki. A fost mai rău decât sub turci. Dar nu mă întorc în trecut; argumentele împotrivirii mele sunt strict teologice. Iar atunci când am fost hirotoniţi episcopi am făgăduit să păzim credinţa ortodoxă.

– Preoţii care îl vor primi pe Papă nu păzesc credinţa ortodoxă?

Apostolul Pavel a spus ca acela care mănâncă cele jertfite idolilor să nu-l judece pe cel care nu mănâncă. Eu nu-i judec pe cei care vor participa, dar nici nu vreau să fiu judecat pentru că nu particip.

În Duminica trecută s-a citit în biserici o enciclică din partea Sfântului Sinod care pomenea la sfârşit, nominal, toţi episcopii şi mitropoliţii.

Da, am fost de acord să dăm acea enciclică pentru ca poporul să rămână unit cu Biserica, să nu aplece urechea la zeloţii care ar vrea să-i îndepărteze de Biserica canonică. Ceea ce a rămas neclarificat în respectiva scrisoare este faptul că nu suntem toţi la curent şi de acord cu invitarea Papei.

– Din ce motiv credeţi că vine Papa în Cipru?

După cum ştiţi, papistaşii trec printr-o mare criză, datorită scandalurilor care văd acum lumina zilei.

– Pedofilia?

Nu vreau să vorbesc despre asta, dar în fiecare zi presa aduce la cunoştinţă noi amănunte teribile. Nu judec, însă Papa are impresia că este primul şi unicul Vicar al lui Hristos pe pământ, de aceea face misiuni de acest gen.

– Păi, a declarat că face un pelerinaj pe urmele Sfântului Pavel…

– …Atâta doar că Apostolul Pavel nu a circulat cu un automobil blindat de 500.000 de euro, după cum am citit că va fi cumpărat de guvernul cipriot pentru a i se pune la dispoziţia Papei pentru două zile. Eu, personal, am fost scandalizat de această ştire şi am spus că un automobil blindat nu este potrivit Vicarului lui Hristos. Pe criza asta, tot poporul acoperă costurile…

Reprezentanţii oficiali ai Papei au anunţat că vine în Cipru pentru a promova principiile şi valorile umane şi creştine, pentru a păşi pe urmele Apostolului Pavel şi pentru a întâlni Biserica Ortodoxă, cu bune intenţii, în duh de frăţie.

Nu punem la îndoială bunele sale intenţii, măcar să fie aşa; măcar să semene cu Apostolul Pavel şi să întâlnească bogăţia Bisericii Ortodoxe. Îi urăm să se reîntoarcă în Biserica Ortodoxă şi să redevină Episcop Ortodox, aşa cum era înainte de schismă. Acesta este unicul mod de unire care este indicat.

– Care credeţi că sunt dedesubturile?

Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…

– Există interese politice?

Nu cunosc, dar cred că nu vom avea vreun folos politic de pe urma vizitei Papei, ci doar nişte cheltuieli în plus şi multe tulburări în conştiinţele credincioşilor.

– Arhiepiscopul a declarat că cei care nu sunt de acord se aşază pe sine în afara Bisericii.

Nu sunt la curent cu declaraţiile Preafericitului, dar nu cred că cei ce nu sunt de acord cu vizita Papei se găsesc în afara Bisericii. Eu nu sunt de acord, o spun deschis, şi nu sunt în afara Bisericii. Biserica, după cum însuşi Arhiepiscopul subliniază, are un regim democratic; una este să nu fii de acord cuviincios, alta să faci lucruri nepotrivite.

– Care este scopul vieţii dumneavoastră?

Să ne mântuim, să fim aproape de Dumnezeu, să iubim pe Dumnezeu şi pe fraţii noştri.

Interviu realizat de Antigona Solomonidou Drousiotou

Aparut in nr 18 al revistei Familia Ortodoxa

In slideshow puteti vedea cateva fotografii mai vechi athonite cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, alaturi de Parintii Iosif Vatopedinul, Efrem Vatopedinul, Efrem Katounakiotul, Efrem Filotheitul sau Cuviosul Paisie Aghioritul (LD)

Această prezentare necesită JavaScript.

„Ori trăiesc o singură oră așa cum vrei Tu, Hristoase al meu, ori nu mai exist pe acest pământ”. Sfaturi duhovnicești de la Gheron Iosif Isihastul

CAPITOLUL XIX.

Fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul !

Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata ! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te ! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.

Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul ! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini !

Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune : ” Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab ” . Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorui Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare !

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune : ” Am pacatuit, Parinte, iarta-ma ! ” Si astfel alunga intristarea. ” Sunt om slab – spune -, ce sa fac ? ” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj !

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc !

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii ? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.
Sa mai stii si aceasta : mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi. Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor.

CAPITOLUL XX.

Nu deznadajdui; cu toti se intampla la fel

Ma doare sufletul si nori grei acopera inima mea. Mintea mea se opreste si inima mea tace iar mana imi este amortita din pricina ta. Sunt nedumerit si ma minunez cum de nu poti sa te silesti un pic.

Ah, daca ai si putut vedea durerea mea si lacrimile mele pentru tine ! Si cat sunt de nelinistit pana cand voi auzi ca te-ai ridicat si ai biruit pe vrajmas. Pentru ca nu esti tu cel care face aceste lucruri, ci cel viclean, razvratitul de diavol – Dumnezeu sa-l piarda o data pentru totdeauna !

Curaj, fiul meu. Ridica-te. Manie-te impotriva celui ce ispiteste, stiind ca el este cel care a nascocit tot viclesugul acesta. Nu te lasa. Lupta impotriva lui. Cand iti aduce in minte chipul acela, ia un bat si loveste-te tare peste fluierele picioarelor, ca sa piara pofta cea trupeasca. Ai sa plangi de durere, dar in felul acesta va disparea amintirea chipului din mintea ta. Vor disparea imaginile si inselaciunea imaginatiei.

Sa te temi mult de aceasta ispita, fiul meu. Pentru ca aduce murdarirea sufletului. Acest necurat trebuie batut fara mila. Aici, toti ucenicii mei tineri au un bat la capataiul lor si numai ce le vine gandul cel trupesc incep a se lovi ! Numai asa dispare pofta si immugureste sufletul. Alt medicament nu exista. Rugaciune, post si bataie. Astfel, mintea se curata si sufletul va intra usor in stare de rugaciune. Se inmoaie inima si primesti indrazneala in timpul rugaciunii.

Nu deznadajdui : cu toti se intampla la fel. Este razboi al ispitelor si va trece. Pentru ca te-ai luptat impotriva lui la inceput, acum, intrucat s-a micsorat zelul tau, el vrea sa castige terenul pierdut. Dar tu nu te lasa. Ridica-te, caieste-te si plangi.

Nu-ti aduci aminte de fratele acela care zicea demonului : ” Chilia mea este ca o fabrica : trimiti un glonte, un glonte vei primi „. Deci lupta-te cu indarjire impotriva patimilor tale si in curand, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei fi izbavit.

Trebuie insa, mai intai, sa intelegi care este cauza ispitei. Acest lucru ti s-a intamplat deoarece ai lasat in mintea ta ganduri impotriva staretului si a obstii si a fratilor. Diavolul, ca mare mestesugar in cele viclene, aduce ura impotriva staretului si a fratilor, pentru ca sa rupa legatura dragostei. Aduce gand de dispret fata de cei ce traiesc in virtute, pentru a-i face sa inceteze rugaciunea. Pentru ca rugaciunea celor multi il leaga si-l face neputincios. Dea ceea cauta in orice fel si cu orice pretext sa-i izoleze pe cei credinciosi si sa-i separe de adunarea fratilor. Dupa aceea ii stapaneste si face cu ei ce vrea. Trebuie sa intelegi ca toate acestea sunt viclenii ale celui rau. De aceea, nu trebuie sa asculti ce-ti sopteste in gandurile tale. Ai grija sa nu te scoata din randuiala si din canonul tau, pentru ca atunci esti pierdut. Sa nu dai nici o sansa asteptarilor lui.

Astept sa-mi faci bucuria spunandu-mi ca l-ai plesit chiar peste fata. Eu voi pune acum pe toti fratii sa faca rugaciune pentru ca sa primesti putere de sus, desi eu nu incetez niciodata a ma ruga pentru tine. Acum o vom face impreuna. Tu poarta de grija celorlalte si nu deznadajdui.

Primeste aceste metanii, roaga-te si vei primi putere. Iubeste pe parintele staret si pe frati si nu te mai amari pe nedrept din cauza lor. Dragostea este, cu adevarat, mai puternica decat orice mestesug si putere ale vrajmasului.

Orice s-ar intampla, nu lua in seama nimic, din moment ce nu esti tu vinovatul. Nici tu nu i-ai deranjat pe aceia si nici aceia pe tine, ci ispita, care ne lupta pe toti si le amesteca pe toate, deoarece aceasta este lucrarea ei. Astazi ai fost tu ispitit, maine va fi altul si poimaine altul, intrucat ispititorul totdeauna va fi prezent in aceasta viata.

Dar iarasi spun si te rog sa iei seama la cuvantul meu : impreuna vom merge in Rai. Si daca nu reusesc sa te iau si pe tine, nici eu nu voi putea sa fiu acolo. Ia aminte din cuvinte marimea dragostei in Hristos Iisus Domnul nostru.

CAPITOLUL XXI.

Pacatul mare sau mic se sterge prin adevarata pocainta

Imi scrii indoindu-te de faptul ca pacatul tau ar fi fost iertat. Iata ce spun Parintii despre aceasta.

Fiecare greseala pe care o va savarsi omul, daca se va pocai, pacatul i se va ierta, dar imaginea pacatului va ramane pana la cea din urma suflare. Cand il va lua somnul sau cand nu va mai purta de grija, vrajmasul ii va aduce imaginea in trezvie sau in timpul somnului, pentru a-i intina gandul, pentru a-l face vinovat de pacatele cele evchi sau fie si numai pentru a-i imprastia mintea. Nu vezi pe proorocul David, cand il mustra Natan pentru Batseba ? Striga : ” Am pacatuit inaintea Domnului !” Si proorocul Natan ii spune : ” Domnul a ridicat pacatul de deasupra ta „. A fost iertat, deci, de indata. Cu toate acestea, toata viata lui a fost chinuit de acest pacat. Intai a murit copilul pe care l-a nascut Batseba. Apoi a pacatuit fiul sau fata de fiica lui Tamar. Dupa aceea l-a alungat fiul sau Abesalom … Si toate acestea i s-au intamplat dupa ce a fost iertat de pacat. Desi pacatul se iarta, ramane canonul pe masura faradelegii.

Nu vezi pe Sfanta Teodora din Alexandria, care a trait ca monah ? A pacatuit, a plecat din lume, s-a cait si s-a sfintit. Si totusi, adulterul nu a fost uitat. Atunci cand s-au adus defaimari la adresa ei si a fost alungata, a crescut un copil strain, ea singura stiind numai ca este vorba de o defaimare. Dar si Sfantul Efrem ! Nu a fost bagat in inchisoare pentru ca a furat un vitel, desi era sfant cand a fost inchis ? ” Da – i-a spus Domnul – acum nu ai furat, dar cand erai copil nu l-ai legat si a fost prins de o fiara salbatica. „

Prin urmare, desi omul este iertat pentru pacatul sau, ramane imaginea pacatului si lucrarea lui. Tu, deoarece te-ai lenevit in ultimul timp, a ingaduit Dumnezeu sa se intoarca ispita pentru a te trezi. Asa ca , scoala-te si striga : ” Fiul lui David, vreau sa vad ” si se va arata Iisus, Datatorul de lumina, trimitandu-ti lumina pocaintei si a cunostintei dumnezeiesti.

Fiul meu, nu ma intristez pentru cele trecute, ci ma bucur pentru cele viitoare. Cel mai mic se binecuvinteaza de catre cel mai mare, iar pacatul mic sau mare se sterge prin pocainta cea adevarata. Deci nu te uita inapoi, ci tinde spre cele viitoare.

Ma bucur foarte mult, fiul meu, ca ceri mereu sa inveti. Aceasta este marturie buna. Cand cineva cauta sa invete ceva trebuie sa si infaptuiasca din ceea ce invata. Nu se poate altfel. Dar chiar daca nu reuseste sa infaptuiasca nimic, stie macar ca sunt altii care lucreaza. Rusinat de aceasta, se va smeri si va cere de la Dumnezeu sa trimita peste el mila Sa cea bogata si sa-l intareasca. In felul acesta va ajunge si el in randul celor care reusesc sa lucreze virtutea.

CAPITOLUL XXII.

Daca nu vrei sa patimesti inseamna ca nu vrei sa te ridici

Fiul meu preaiubit, sufletul meu ! De ce te lasi curpins de intristare ? De ce deznadajduiesti ? De ce te dai batut ? Asa de usor parasesti tu lupta ?

Dumnezeu a ingaduit demonilor sa te cearna putin, ca sa vezi tu insuti unde te afli. Sa se vada mandria, sa se smereasca inima ta. Sa afli ca esti om, sa te cunosti pe tine insuti. Sa privesti cu intelegere catre cei pacatosi si niciodata sa nu-i judeci. Cum vei cunoaste slabiciunea firii daca nu te vor trezi cocosii ? Daca dulcele Iisus nu si-ar retrage harul Sau, cum ai putea sa mai inveti arta artelor si stiinta tuturor stiintelor ? Acum esti nevoit sa inveti aceasta arta. Acum ai plata. Acum arati ca iubesti pe Hristos, nu atunci cand este harul cu tine. Ce dar vei mai putea tu sa arati atunci cand este prezent harul lui Dumnezeu ? Atunci acesta va striga : ” Avva, Parinte ! ” Harul slaveste pe datatorul harului : ” Cine poate sa ma desparta de dragostea Ta, Iisuse al meu ? ” Harul spune toate acestea. Puterea care salasluieste intru noi prin mijlocirea gurii, si nu trupul. Tot asa cum un demonizat aduce blasfemii prin mijlocirea gurii omului. Iar trupul fara har nu poate face nimic. Trupul care nu are har Il neaga pe Hristos, aude cocosul cantand. Adu-ti aminte de Petru Apostolul. Plange apoi cu amaraciune. Striga : ” Am pacatuit ! ” Dar se ascunde iarasi in camara de frica iudeilor. Ii bate inima ca unui soricel ce simte ca pisica se afla la usa. ” Impreuna cu Tine, daca va fi nevoie, voi si muri ” , spune. Atunci cand este Hristos de fata nu se leapada. Dar numai ce pleaca Hristos, si se leapada de trei ori.

Vezi, asadar ? Intelegi cat de mare este taina care se ascunde in acest cuvant ? Hristos salasluieste intru noi prin Duhul Sfant. Atunci cand vine, devenim ritori. Pescarii devin invatatori. Desfranatii se inteleplesc. Furii inceteaza de a mai fura. Si toti se caiesc. Cine lucreaza toate acestea ? Singurul care stie totul. Carmaciul cel bun. Dulcele Iisus. Singura Dragoste adevarata.

Cand ajunge omul sa inteleaga durerea omeneasca ? Atunci cand va suferi si el aceeasi durere, atunci cand va suferi impreuna cu cel ce sufera. Atunci invata si intelege durerea celuilalt. Altfel este impietrit, nu se intristeaza, in afara de cazul in care este o fire buna. Dar cele ce sunt ale firii nu se bucura nici de cinste nici de necinste. Reusitele si caderile tin de voia cea libera.

Prin urmare, cum vom invata aceasta stiinta a toata cunostinia daca nu vom fi trecuti prin incercari, prin ispite ? Din moment ce, atunci cand ne paraseste harul, nu numai eu sau tu, dar nici chiar Sfintii Apostoli nu mai sunt Apostoli ! Cum este posibil glodul – oala de lut – sa tina apa daca nu este trecut prin foc ?

Dumnezeu cauta sa ne faca asemenea ” mascariciului ” de la circ sau asemenea mingii pe care o bat jucatorii. Te ridica la ceruri. Iti arata ceea ce ochiul patimas al omului nu a vazut si ceea ce urechea cea plecata spre materie nu a auzit. Si fara sa fii vinovat cu ceva, intoarce foaia si te arunca intru cele mai de jos ale adancului. Si se bucura sa te vada ca pe un bun atlet luptandu-te sa biruiesti toate cetele demonilor. Dar lasa-ma pe mine. Uita-te la Pavel ! Dupa ce a fost urcat la al treilea cer si a vazut si a auzit lucruri de negrait, iarasi striga : ” Mi-a fost dat un ghimpe in trup ! „

Asa face Cel ce are toata puterea pana cand il aduce pe om in randuiala, in asezare : il ridica pentru a contempla si-l coboara pentru a se osteni. Si ca sa-i devina cunoscute si una si cealalta, fara sa-l mai impresioneze schimbarile obisnuite. ” Amandoua sunt de la Mine ! ” – spune.

Asa ca : nu vrei sa patimesti ? Inseamna ca nu vrei sa urci. Daca cineva nu vrea sa indure necazurile atunci sa nu indrazneasca sa ceara har de la Dumnezeu.

De aceea ti-a luat harul, pentru a deveni intelept. Va veni din nou. Nu te va lasa. Este randuiala lui Dumnezeu. Dar iarasi va pleca. Si iarasi va veni. Este de ajuns sa nu incetezi a-l cere, pana cand te va arata desavarsit.

Este bine stiut ca atunci cand un om supus patimilor invata pe un alt om care se afla sub patimi, harul pleaca fara intarziere de la primul si acesta cade intru ale sale. Pentru ca nu i s-a dat aceasta ascultare inainte de a infaptui cu sine ceea ce invata.

Dar nu este aceasta singura cauza pentru care te-a parasit Dumnezeu. Chiar daca nu s-ar fi intamplat aceasta, harul tot ar fi plecat de la tine in aceasta perioada. Nu-ti mai aduci aminte ce-ti spuneam la inceput : ” Ceea ce imi spui acum, sa-mi spui peste patru ani ” ? Cauta in primele scrisori si vei vedea.

Este lege a lui Dumnezeu de netrecut ca, dupa trei-patru ani, mai rar dupa cinci, harul lui Dumnezeu sa plece, ca sa-l lase gol pe cel care l-a avut si astfel sa-l faca intelept, daca acesta doreste.

Nu te intrista, deci. Este pentru toti acest pahar. Citeste despre Sfantul Andrei, cel nebun pentru Hristos, ca sa vezi ce spunea cand ii dadea Hristos paharul amar. Acesta este pentru toti, fiecaruia pe masura lui.

Indura lantul lui Hristos. Tine gura strans inchisa si sa nu scoti nici un cuvant. Fa-ti curaj, spunand : ” De ce te intristezi, suflete ? De ce esti abatut ? Nu ti s-a facut nici un rau. A plecat Hristos pentru putin, dar va veni din nou. Intarzie putin pentru ca voieste sa te invete rabdarea si smerenia. Sfintii au suferit atatea. Tu nu poti sa induri putin aceasta lucrare a harului ? ” Acestea sa spui sufletului tau si sa nu deznadajduiesti, pentru ca bucuria ispitelor aceasta este, sa te vada ca te intristezi si te lasi abatut.

Cand vine harul si pleaca, si iarasi vine si pleaca, atunci abia inveti razboiul si nu-ti mai face impresie deosebita, ci vei spune cu bucurie : ” Incearca-ma, Hristoase, si trece-ma prin foc ca pe argint ” . Atunci vei prinde radacini adanci, precum copacii, care cu cat sufla vantul mai tare cu atat isi infig radacinile mai adanc. Martor imi este Dumnezeu : in cele mai mari ispite am aflat cea mai mare mangaiere.BR>
Indrazneste, deci, si intareste-te in Domnul, indurand ispitele, si iarasi va veni harul.

CAPITOLUL XXIII.

Intotdeauna harul premerge ispitei, prevestind-o

Intotdeauna harul premerge ispitei, prevestind-o si spunand : ” Fii gata si inchide-ti toate portile ” . Cand ai vazut mangaiere in inima ta, luminare in mintea ta si vedere duhovniceasca, pregateste-te fara intarziere. Sa nu spui nicicum ca ti s-a dat odihna, ci incarcandu-ti armele – lacrimi, post, priveghere si rugaciune – pune mintea de paza la simturi : in ce fel va veni atacul ? De la demoni ? De la oameni ? Nu adormi pana cand nu va suna trambita de lupta. Daca te afla momentul luptei treaz, aceasta si se va arata izbavitoare si biruitoare.

Atunci deci sa te temi, cand harul lucreaza asupra ta. Iar cand vezi ca te inabusa ispitele si necazurile din toate partile, atunci sa te bucuri. Nu te intrista, nu carti, nu deznadajdui. Da-ti curaj, pentru ca va urma mangaiere si bucurie.

” Imbarbateaza-te, suflete, – sa spui – aceasta este ispita, incercarea, necazul ” ; dupa aceea pentru multe zile vei avea pace, bucurie si har. ” Multumesc, Doamne Iisuse Hristoase, – sa spui – ca in necazuri m-ai crescut si pedepsindu-ma m-ai indrumat pe mine si ai adus la liman sufletul meu. „

Cat despre bataie, aceasta este totdeauna pazitoarea tuturor patimilor. Chiar si demonii se tem si se infricoseaza vazand pe om ca se pedepseste pe sine ca pe un martir pentru dragostea lui Hristos. Cand si cand, atunci cand patimile se ridica impotriva sufletului si vor sa arunce mintea de pe tronui ei, atunci cand fiecare patima isi scoate capul, atunci da semnalul : ” Taci, spurcato, pentru ca acum incepe sa lucreze bastonul ! „

Vine, de exemplu, gandul care te intristeaza in biserica, soptindu-ti : ” De ce sa cante iarasi fratele, si nu eu ? ” si insista : ” Dar de ce, pentru ca drept si cinstit era ca eu sa cant ! ” Tu sa spui : ” Diavole, lasa-ma !” si pune mintea ta sa lucreze ” rugaciunea ” . Din nou se ridica ispititorul si spune cu manie : ” Nu se poate, de ce aceasta nedreptate ? ” Bine, – spune-i – asteapta putin si-ti arat eu tie de ce ! ” Si imediat iesi din biserica si du-te direct in chilia ta. Acolo, ia batul si spune cu manie : ” Iata de ce, diavole ! Pentru aceasta. Aceasta este dreptatea pe care o ceri. Primeste ” . Si, dupa ce lovesti peste trupul tau, sa spui ca pentru Hristos suferi aceasta durere. Atunci, demonul va pleca infricosat si va veni Hristos, te vei umple de mangaiere, patima te va slabi si vei invata arta biruintei.

Te stapaneste somnul ? Inlatura nepurtarea de grija. Te tulbura mania ? Striveste-ti orgoliul. Te amaraste rautatea, invidia ? La fel. Nu-ti place mancarea ? Se ridica razboiul trupului ? Scoala-te si tu cu putere si lupta impotriva vrajmasilor tai. Ori de cate ori trupul si gandurile isi vor cere dreptui lor si vor intreba ” de ce ? ” , solutia este batul. ” Ori traiesc o singura ora asa cum vrei Tu, Hristoase al meu, ori nu mai exist pe acest pamant. ” Astfel sa plangi si sa jelesti, si va veni mila Domnului. Patimile se vor linisti si te vei impaca cu tine insuti, cu Dumnezeu si cu intreaga zidire. Trupul se va da batut, eu toate cugetele lui, si atunci nu mai este nevoie de bat, pentru ca a invatat sa se supuna duhului.

Am biruit trupul, am rupt multe bete pe coapsele mele. Ca un calau stateam la panda asupra mea. Imi tremura tot trupul atunci cand luam batul in mana. Demonii fugeau, patimile se imblanzeau, venea mangaierea si sufletul se bucura. Aceasta este legea lui Dumnezeu : orice provoaca placere se vindeca cu durere.

De ajuns insa despre aceasta. Daca ai nevoie mai mult, cauta in ” Vietile sfintilor ” . Citeste acolo sa vezi cu cata duritate se purtau sfintii cu omul cel vechi, cata durere isi provocau, cu voie sau fara voie, pana cand inflorea inlauntrul lor floarea curatiei, a sfinteniei si buna mireasma. Din acest motiv raspandesc buna mireasma sfintele, martiricele si cuvioasele lor moaste.

Sursă: Cap. XIX – XXIII, Mărturii din viața monahală, Gheron Iosif Isihastul, Editura Bizantină

Darul străvederii: O mărturisire

Bătrânul Iosif Spileotul (+1959) sporise foarte mult în viaţa duhovnicească la Muntele Athos. Ascetica sa lepădare de sine era deja proverbială, însoţită de dulceaţa iubirii aproapelui, atrăgea lângă el numeroşi „vulturi” duhovniceşti.
În continuare vom povesti o întâmplare din care se vădeşte limpede darul străvederii, aşa cum el însuşi a relatat-o ucenicului său, bătrânul Iosif Neoskitiotul (de la Nea Skiti – Noul Schit):
„Odată stăteam aici, la fereastra chiliei, îngenuncheat pe zdrenţele astea, şi mă rugam. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea prinsă în lucrarea rugăciunii, lumina a devenit din ce în ce mai puternică, iar cugetul mi s-a lăţit şi s-a îmbogăţit foarte, astfel încât toate-mi erau luminate, văzând tot până departe (era la Sfânta Ana Mică), de aici de la Katounakia, până de mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu. Nimic nu era nevăzut sau necunoscut. Lumina, cum spuneam, era atât de îmbelşugată, încât nu semăna deloc cu lumina firească a soarelui sau cu lumina artificială creată de oameni. Ci era o lumină minunată, albă, nematerialnică, ce nu se revarsă doar afară, ca lumina firească ce îngăduie celor ce văd să distingă cele aflate în exterior.
Lumina despre care vă vorbesc se revărsa şi înlăuntrul omului, astfel încât o simţea ca pe propria suflare, săturându-l ca o hrană, uşurându-i greutatea firească şi preschimbându-l astfel încât nu mai ştie dacă are trup, greutate sau limite.
Atunci l-am văzut pe fratele Atanasie venind spre noi dinspre Sfântul Pavel, ducând un sac greu. Am rămas aşa, privindu-l, până când a ajuns aici. Îi vedeam bine toate mişcările. Îl vedeam când se oprea să-şi tragă suflarea, lăsând puţin deoparte povara pe care o purta. L-am văzut apoi la izvorul Sfintei Ana, la moară, unde s-a oprit de-a băut apă, şi până în clipa când a ajuns la noi în poartă, când a luat cheia, a deschis, a intrat, a venit în faţa mea şi-a bătut metanie.
Când cugetul omului se curăţeşte, pe lângă lumina sa firească mai primeşte şi lumina Sfântului Har”.
(Iosif Sihastrul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul străvederii
Sursă: Blogul Agnos

Ascultarea, chip al dobândirii Raiului, Starețul Haralambie de la Dionisiu

Iadul din pestera intunecoasa se transforma in Rai
Staretul Iosif, vazand ravna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat intr-o zi si i-a spus:
– Acolo sus, intre stancile acelea pe care le vezi, este o pestera mica. Te asigur ca acolo este Raiul. Asadar te vei catara si vei ramane in pestera pana ce te voi chema. Ai inteles?
– Sa fie binecuvantat, gheronda.
„Atunci am pus metanie staretului, povestea Parintele Haralambie, si indata m-am catarat pe stanci. Cand m-am apropiat de pestera, ce sa vad? Un loc salbatic, unde numai serpii puteau sa locuiasca, iar pestera era atat de stramta, incat numai aplecat puteai sa intri inauntru. La inceput m-am infricosat ca un om si vorbeam cu mine insumi: Ei gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia sa vedem ce o sa fac pana ce se va termina canonul si ma va striga staretul ca sa cobor. Dar fiindca a spus staretul, nu o sa ma dau batut, chiar daca voi muri. Daca nu ma va striga staretul, nu voi cobori. Mai bine mor decat sa dezertez”.
Asadar am inceput canonul de metanii si rugaciuni. Si indata mi-a disparut frica si am inceput sa ma simt in largul meu. „Haralambie, de vreme ce pentru rugaciuni te-a trimis, da-ti toata silinta”. Atunci am inceput cu si mai multa ravna sa fac metanii, iar inima nu a intarziat sa mi se incalzeasca si ochii sa izvorasca siroaie de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie si multumire. Acolo m-am invrednicit de prima vedenie. Atunci am inteles cuvintele Sfintilor Parinti, care spun ca in aceasta stare mintea inceteaza sa mai lucreze si este dusa de Duhul Sfant acolo unde vrea El, chiar si in ceruri. Dupa o vreme am revenit la starea mea fireasca, dar din nou am fost rapit in alte locasuri ceresti. Aceasta s-a repetat de doua, trei ori. Atunci mi s-a intamplat ceva asemanator cu ceea ce au patimit ucenicii lui Hristos pe Tabor si am spus: ” Bine este noua sa fim aici! Cu adevarat aici unde m-a trimis staretul este Rai. Ce bine ar fi sa nu-mi mai porunceasca staretul sa cobor vreodata din acest loc paradisiac!”
Dar dupa doua-trei zile aud o voce cunoscuta care ma striga:
– Haralambie, staretul a spus sa cobori.
Daca va voi spune cat de mult m-am mahnit cand am auzit porunca de a cobori, nu ma veti crede. Dar nu puteam face altfel, caci ma aflam in ascultare. Dupa ce am coborat, m-am dus la staret cu capul plecat, dar fiindca schimbarea chipului meu era atat de vadita, acela m-a intrebat:
– Haralambie, vreau sa-mi spui adevarul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu?
Iar eu, cu capul plecat si cu ochii plini de lacrimi, i-am raspuns:
– Da, gheronda, intr-adevar este Rai.
Atunci staretul nu s-a mai putut abtine, ci m-a imbratisat si m-a sarutat.

(Monahul Iosif Dionisiatul, „Staretul Haralambie – Dacalul rugaciunii mintii”, Editura Evanghelismos, 2005)
Sursă:  Smerenia blog
Foto: Obstea lui Gheronda Iosif Isihastul de la Nea Skiti, 1958. Părintele Haralambie este primul din dreapta!