Arhive blog

Viaţa în chinovia aghiorită

Firea noastră omenească cere comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul nostru. “Nimic nu este mai propriu firii noastre decât să comunicăm unii cu alţii, să avem nevoie unii de alţii şi să-l iubim pe cel de acelaşi neam [omenesc] cu noi”, scrie Sfântul Vasilie cel Mare[1]. Această însuşire a vieţii omeneşti este păstrată în viaţa de chinovie – după cuvântul aceluiaşi Sfânt –, aşa încât nici “ceea ce este prezent” să nu devină nefolositor, nici “ceea ce lipseşte, să nu fie de neînlocuit”[2]. Se păstrează “relaţia mădularelor unele cu altele, precum şi slujirea şi supunerea faţă de Capul nostru, Care este Hristos”[3] şi “lucrarea întru Unul Duhul Sfânt Care Se revarsă asupra tuturor deopotrivă”[4]. Astfel, chinovia este icoana Bisericii, “stadionul de nevoinţă şi călătoria cea bună a urcuşului duhovnicesc şi exersare neîntreruptă şi cercetare a poruncilor Domnului […], având ca ţel slăvirea Domnului […], însuşire adeverită de faptele istorisite în vieţile Sfinţilor”[5].

Un om se face monah, deoarece el îşi găseşte sensul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu. Îşi simte insuficienţa personală şi cere mila Lui. Iar Biserica, în iubirea ei de oameni, a rânduit multe moduri de viaţă monahală. În chip diferit apreciază fiecare om aceste moduri de viaţă. Nu vom comenta nimic despre acestea, ci ne vom limita la cuvintele [generale] ale Sfântului Simeon Noul Theolog, care zice: „În tot şi în toate lucrările şi faptele, viaţa pentru Dumnezeu este atotfericită”[6].

Chinovia urmează o cale de mijloc, fără extreme. Este un mod de a se iconomisi diferite caractere şi vocaţii în acelaşi spaţiu şi în acelaşi mod de viaţă. Şi dă roade bune, pentru că nu este o lucrare omenească. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o şi o ţine. Acest lucru i l-a spus Sfântului Pahomie, primul chinoviarh: „Să ai bună îndrăzneală, căci rădăcina seminţei tale în veac nu va înceta; şi până la sfârşitul veacului va fi păstrată sămânţa ta pe pământ”[7].

În chinovie există un cadru văzut care îl ajută pe monah să se înrădăcineze în „măslinul cel bun” (Romani 11, 24) al Bisericii, prin slujbe, prin canonul său personal, prin slujiri şi ascultare… Există o rânduială, „modelele” îngereşti şi patristice, care trasează calea către libertate. Odată, când Sfântul Pahomie socotea insuficient canonul de rugăciune, Îngerul i-a răspuns: „Este destul. Acestea le-am alcătuit, ca să ajungă şi cei mai mici să împlinească canonul şi să nu se mâhnească ca unii ce sunt neputincioşi; cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au nevoie de rânduială, căci în chiliile lor toată vieţuirea şi-au predat-o rânduielii lui Dumnezeu”[8].

În Biserică sunt împlinite vocaţiile firii omeneşti. Iar în rânduiala vieţii de chinovie omul îşi pune corect în valoare capacităţile şi îşi cultivă caracterul. Ascultarea, străduinţa în a urma voia lui Dumnezeu, îl curăţă şi îi reunifică puterile pe care i le-a pervertit şi destrămat egoismul. Astfel, îşi face mica sa lucrare, fără să o absolutizeze în chip egoist, ci integrând-o în trupul comun al mănăstirii, în Trupul comun al Bisericii, ca să primească harul lui Hristos, al Capului Trupului. Astfel, prin întreaga rânduiala a comunităţii chinoviale este cu putinţă să se ţină toate poruncile, să se transmită harismele, să iasă la iveală şi să se vindece neajunsurile şi să se plinească lipsurile, după cum învaţă Sfântul Vasilie cel Mare[9].

Fiecare lucru îşi găseşte locul care i se potriveşte. În cadrele chinoviei, fiecare monah lucrează în chip diferit. Însă, şi cel mai mic lucru pe care îl face poate să dobândească o însemnătate mântuitoare. Sunt semnificative în acest sens neîncetatele laude din catehezele unui mare chinoviarh, ale Sfântului Theodor Studitul, aduse fiecărei slujiri – însemnată şi neînsemnată –, şi epigramele pe care le dedică fiecărui slujitor în parte. În acestea vedem păstorirea plină de dragoste a Bisericii. Se sfinţeşte fiecare ocupaţie materială şi viaţa duhovnicească se materializează.

Prin viaţa lui smerită şi lipsită de slavă, Sfântul Eufrosin, neînsemnatul bucătar al unei mănăstiri, s-a învrednicit să guste din merele Raiului. Sfânta Isidora din chinovia Tavennisiotelor primeşte închinarea şi vădirea sfinţeniei ei din partea marelui Avva al pustiei, Cuviosul Pitirún. Astfel, dincolo de ierarhia văzută, există în chinovie şi o ierarhie nevăzută, duhovnicească, care, atunci când se descoperă vestiţilor avva, îi face să sărute picioarele monahilor neînsemnaţi şi dispreţuiţi de toţi.

La mănăstire viaţa de fiecare zi este pusă în valoare. Lucrările simple, precum participarea la sfintele slujbe sau o oarecare ocupaţie neînsemnată, nu duc la plictiseală, ci – atunci când toate acestea se fac după Dumnezeu – duc la agonisirea în suflet, în chip nevăzut, a dumnezeiescului har, precum se agonisesc picăturile de apă într-un rezervor. E de ajuns o arătare a Harului, ca să se întărească în monah „înştiinţarea credinţei” (vezi Evrei 10, 22). Astfel, omul simte valoarea celor puţine şi mărunte şi se încredinţează că păşeşte pe drumul cel bun.

Şi slăbiciunile celorlalţi ajută. Prin neînţelegerile pe care le provoacă acestea, omul îşi descoperă sinele, propriile-i slăbiciuni. Se şlefuiesc fraţii precum pietrele pe care râul le trage după sine şi le şlefuieşte, frecându-le între ele. Dar şi lipsurile se plinesc în chinovie. „Prisosirea” rugăciunii, a hărniciei sau a înţelepciunii unuia plineşte insuficienţa celuilalt. O slăbiciune trecătoare a unuia în lupta comună nu aduce deznădejde sau dezastru în viaţa personală sau de obşte. Ca un singur trup, obştea urmează acelaşi drum, se confruntă cu acelaşi vrăjmaş şi are putinţa să susţină un membru, când acela slăbeşte, până când se va întări şi va putea participa iarăşi la luptă, ajutându-i eventual şi pe alţii, la rândul lui.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dominantă este prezenţa Stareţului, care este „Bătrânul” [Ghéronda], este Părintele fraţilor, căruia Hristos i-a încredinţat sufletele lor. Prin harul lui Dumnezeu, el tâlcuieşte voia Lui pentru fiecare monah. Din turnul lui de veghere [duhovnicească] aflat la înălţime deosebeşte uneltirile vicleanului şi păzeşte în siguranţă turma lui cuvântătoare. Precum de-Dumnezeu-văzătorul Moise şi Apostolul Pavel, Stareţul mijloceşte între Dumnezeu şi fiii lui duhovniceşti, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte spre mântuire. Şi fraţii, ascultându-l, pe Dumnezeu Îl ascultă, Care l-a aşezat drept cap al lor şi îi luminează.

Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu şi prin acest har cei orbi duhovniceşte îşi recapătă vederea fără osteneală, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul[10].

Liberi de greutatea voinţei egoiste, ei păşesc nestingheriţi [pe drumul desăvârşirii]. În acest fel înaintează corabia obştii, avându-l chivernisitor pe egumen, care se îngrijeşte şi de feluritele nevoi administrative şi economice ale chinoviei; ca şefi de echipaj îi are pe fraţii duhovniceşti mai vechi, care, prin experienţa lor, îi sprijină pe membrii mai noi ai chinoviei şi îl ajută pe stareţ să traseze drumul; şi marinari, pe fraţi, care fiecare contribuie la viaţa mănăstirii dinspre partea lui şi după puterile lui.

Expresie a acestui demers sunt şi sinaxele – de obicei săptămânale. În acestea, Gheronda dă îndrumări în privinţa unor teme mai generale ale vieţii fraţilor şi ale funcţionării mănăstirii şi tâlcuieşte semnificaţia diferitelor perioade praznicale şi liturgice. Şi fraţii vorbesc despre problemele de fiecare zi, îşi împărtăşesc experienţa şi dezbat aceste lucruri.

Parte integrantă a vieţii monahale este şi primirea pelerinilor. În ultimii ani vin mulţi la Sfântul Munte, greci şi străini, ortodocşi şi neortodocşi, de diferite vârste şi profesii. Pelerinii se integrează în programul mănăstirii. Unul dintre fraţi preia primirea lor, alţii instalarea lor în „arhondaric” şi alţii comunicarea cu ei. Pelerinii participă la slujbe şi mănâncă la trapeza comună. Se liniştesc puţin de grijile lumeşti şi vorbesc despre problemele care îi preocupă.

Astfel, chinovia, deşi este în afara lumii, participă la viaţa acesteia în modul ei propriu. Nu se integrează în structurile sociale existente, este însă o comunitate cu o alcătuire proprie, avându-L în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos şi duhul Lui de jertfă. De aceea, şi este o societate deschisă şi poate să primească pe fiecare şi să îl ajute să îşi regăsească integritatea personală sau comunitară.

Caracterul chinoviei este sugerat şi de arhitectura acesteia. În mijloc este „katholikonul” (biserica centrală) şi de jur împrejur chiliile fraţilor, trapeza, arhondaricul, spaţiile de lucru şi magaziile. Inima mănăstirii pulsează în katholikon. Toate celelalte slujiri (ascultările, mâncarea, sinaxele, odihna) au în centru Dumnezeiasca Liturghie. Toate aceste slujiri sunt precum o proscomidie – o punere înainte a jertfei: ofrandă a creaţiei, a lucrărilor omeneşti, a existenţei noastre… către Dumnezeu, „ale Tale dintru ale Tale”, premiză necesară pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Sfintele slujbe se întind asupra întregii vieţi de chinovie. Fiecare faptă se face din perspectiva acesteia. Fiecare lucru este sfinţit, pentru că se aduce ca dar lui Dumnezeu. Munca se face pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, monah sau pelerin. Prin mâncare şi somn, se dau firii cele necesare trupului; şi când necesităţile trupeşti sunt săvârşite după cum se cuvine, se aduce slavă lui Dumnezeu care le-a iconomisit în chip minunat. Şi o plimbare pe jos ajută, căci şi trupul trebuie să se refacă puţin, după este de trebuinţă să se slăbească când şi când coarda arcului, după pilda Sfântului Antonie cel Mare, iconomisind bine slăbiciunea firii omeneşti şi, cu harul lui Dumnezeu, contribuind astfel la maturizarea fratelui. Toate pot deveni ofrandă către Dumnezeu şi toate sunt împletite cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este potrivit a se face în orice clipă.

Programul chinoviei este cadrul în care, atunci când este bine pus în valoare, aduce mari foloase în viaţa monahului, după ritmul vieţii liturgice. Deşi există diferenţe de la mănăstire la mănăstire, în linii mari, programul este acelaşi. Viaţa de fiecare zi începe după miezul nopţii. Prima grijă şi „primul gând” al monahului este canonul său: câteva metaniere cu rugăciunea lui Iisus şi cu închinăciuni – metanii mici – şi o sută sau două sute de metanii mari, după cum a rânduit „Bătrânul” pentru fiecare. Astfel, lucrarea minţii, atunci când mintea este curată, devine şi ea prinos lui Dumnezeu.

Cu aceste dumnezeieşti înţelesuri fratele merge apoi în katholikon, unde, odată cu Miezonoptica, începe slujba de dimineaţă. După rostirea senină a Miezonopticii, a celor şase psalmi ai Judecăţii şi a psalmilor utreniei, urmează lauda adusă Sfinţilor şi a Maicii Domnului, precum şi invocarea ajutorului lor la canoanele utreniei şi la „Ceea ce eşti mai cinstită”. Încununarea utreniei este slăvirea adusă lui Dumnezeu în Laude şi Doxologie. După citirea Ceasurilor, se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, care este vorbire cu Domnul, ofrandă a sinelui nostru şi a lucrărilor noastre şi răspuns la ofranda noastră din partea Domnului, în chip văzut şi nevăzut, prin harul Lui necreat în tipurile create ale pâinii şi vinului care se preschimbă în Trupul şi Sângele Lui. (La marile sărbători toate slujbele se săvârşesc mai strălucit, cu privegherea care începe cu puţin înainte de apusul soarelui şi durează între şapte şi zece ore). În continuare, în cele mai multe mănăstiri fraţii se retrag la chilii, ca să poată păstra harul Dumnezeieştii Liturghii şi să se odihnească, dacă sunt obosiţi de la slujbă.

După câteva ore urmează masa comună. (În zilele de sărbătoare, îndată după dumnezeiasca Liturghie, cu alai şi imnuri, fraţii se îndreaptă către trapeză.) După ce stareţul binecuvântează mâncarea, fraţii mănâncă, în timp ce unul dintre ei citeşte vieţi de Sfinţi, cuvinte la praznice sau texte patristice referitoare la viaţa monahală. Astfel, este binecuvântat Dătătorul mâncării noastre materiale, Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, şi mintea se hrăneşte cu înţelesuri dumnezeieşti. Actul hrănirii trupeşti se sfinţeşte şi devine un act duhovnicesc.

În continuare, fraţii merg la „ascultările” lor, adică la diferitele munci necesare pentru funcţionarea şi întreţinerea mănăstirii şi pentru primirea închinătorilor. Fiecare, după chemarea şi după nevoile mănăstirii, împlineşte vreme de un an sau mai mulţi o anume ascultare. Dăruieşte după puterile lui. Cei mai puternici lucrează mai mult, alţii mai puţin, valorificându-şi diferit timpul şi ajutând corespunzător chinovia şi prin studiu duhovnicesc, rugăciune, „isihie”… Ascultările, mai grele sau mai uşoare, manuale sau nu, când se săvârşesc în Hristos, au aceeaşi valoare şi aduc ofrandă egală în chinovie.

După încheierea muncilor, la trei ore înainte de apusul soarelui, începe Vecernia, o slăvire adusă lui Dumnezeu pentru „Lumina lină” pe care ne-o dăruieşte la sfârşitul zilei. Marţea, Joia, Sâmbăta şi Duminica (în afară de perioada Postului Mare şi a Postului Adormirii Maicii Domnului, când cina are loc doar Sâmbăta şi Duminica) după Vecernie avem cina. Cu puţin înainte de apusul soarelui, se săvârşeşte Pavecerniţa, ultima slujbă a zilei, care este unită cu diferite paraclise.

Apoi încetează orice mişcare în mănăstire, poarta exterioară se închide şi fraţii se retrag la chiliile lor, ca să cântărească înaintea lui Dumnezeu ziua care a trecut, să facă studiu duhovnicesc, să se roage şi să se odihnească. Ziua, aşa cum a început, la fel se şi încheie: cu pomenirea lui Dumnezeu. Şi viaţa monahului alcătuieşte un ciclu avându-L în centru pe Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul zilei, dar şi începutul, calea şi sfârşitul vieţii omeneşti.

Sursa: Antíphono, prima oară s-a publicat în periodicul “Orthódoxi Martyría” [„Mărturie Ortodoxă”], fasciculul 15 (Septembrie – Decembrie 1985), pp. 45-47. Este postat aici cu schimbări neînsemnate.


[1] Όροι κατά πλάτος, III.

[2] Idem, VII, 1.

[3] Idem, VII, 2.

[4] Idem.

[5] Idem, III, 4.

[6] Κεφαλαίων γ΄ εκατοντάς, 65.

[7] Βίος α΄, ΒΕΠΕΣ vol. 40, p. 206.

[8] Idem, p. 124.

[9] Όροι κατά πλάτος, III, 2.

[10] Cuvântul al IV-lea, 131.

Monahul Theológos Ivirítis

Sursa: Pemptousia

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Despre Împărtășanie (audio cu subtitrare în limba română)

Mitropolitul Atanasie de Limassol – Despre Împărtășanie – fragment de omilie a Mitropolitului Athanasie de Limassol (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul

Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul

Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

Stareţul Grigorie de la Dochiariu – In memoriam

Pe 22 octombrie 2018, la vârsta de 76 de ani, a trecut la veșnicele lăcaşuri unul din marii stareţi ai Sfântului Munte, arhimandritul Grigorie de la Dochiariu.

Gheronda Grigorie a petrecut în mănăstire 65 de ani şi fusese ucenic al marilor sfinţi din Grecia secolului XX, Filotei Zervakos şi Anfilohie Makris, care l-a şi tuns monah.

A fost un om de o smerenie deosebită, un adevărat ascet şi un neîntrecut iubitor de slujbe. Era suficient să-l auzi cum cânta Paraclisul Maicii Domnului „Grabnic-Ascultătoarea”, ca să-ţi dai seama că monahul acesta era o adevărată pară de foc, care se înălţa până la cer. Rostea şi cânta din memorie nu doar rugăciunile Liturghiei sau Paraclisul, ci şi Miezonoptica, nenumărați Psalmi şi, culmea, majoritatea stihirilor din duminici şi sărbători. Nu a stat să le înveţe în mod special, ci pur şi simplu a înţeles că nu poţi fi monah iubitor de Dumnezeu dacă nu iubeşti slujbele Bisericii, care la Dochiariu, se împleteau cu foarte multă muncă fizică şi o mare simplitate în mâncare, haine şi tot ce înseamnă adevăratul monahism.  

Era un om special. Mulţi nu l-au înţeles niciodată, iar alţii chiar l-au desconsiderat. La înmormântarea sa nu a fost nici un arhiereu şi nici un alt stareţ din Muntele Athos (a fost voia Starețului n.ed.); doar propria obşte. Stareţul Grigorie era convins că Dumnezeu poate fi descoperit şi trăit doar în simplitate şi smerenie neprefăcută.

Pentru a ilustra acest lucru, vom reda un fragment dintr-un cuvânt al Dânsului, care arată atitudinea pe care o avea faţă de fastul bizantin al slujbelor.

Ierom. Petru Pruteanu
pentru teologie.net
Foto credit George Crasnean

Nimeni nu își mai aduce aminte că până în secolul al XVI-lea, arhiereul era lipsit de toate podoabele (specifice ierarhilor de astăzi – n. trad.) și slujea ca simplu protoiereu. Maiestuos se aud astăzi: „Întru mulți ani, Stăpâne” dintr-o parte, “Arhieria voastră să o pomenească…” dintr-alta. Iar pe fundal, cu totul lipsit de vigoare și înăbușit auzi “Doamne miluiește”, care este cea mai mare rugăciune a Bisericii Ortodoxe. Un renumit cântăreţ din Tessalonic cânta atât de tărăgănat “Întru mulți ani, Stăpâne”, că fără să vrei îți ziceai să tacă odată, și ți se făcea milă și de cel ce cântă și de cel ce asculta. Când s-au arătat descoperiri dumnezeiești la astfel de slujbe? Urmărindu-le, simți că îți cad pietre din cer și te ascunzi, ca să-ți păzești capul. Și toate acestea ca să arătăm măreția bizantină! Chiar și Schmemann, care respingea categoric acestea, slujea cu mitră aurită. Învățase foarte bine proverbul grecesc „După cum mă cinstește haina mea, nu mă cinstește nici mama mea”. Dacă aceasta este măreție bizantină atunci…, izbăvește-ne pe noi, Doamne.

O să ne întoarcem oare la acei ani binecuvântați, când sfânta Liturghie va fi săvârșită de slujitori ai tainelor și nu de împopoțonați care, chipurile, promovează în lume măreția bizantină? O să dispară oare ecfonisele de prisos, cum ar fi „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi…” şi altele, care se spun doar ca să se diferențieze Liturghia episcopului de cea a preotului?

ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ

 

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Vezi și Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

A adormit în Domnul pustnicul Arsenie Karouliotul. Să avem parte de rugăciunile sale!

Pe data de 19.05.2018 a plecat la Domnul unul dintre cei mai mari nevoitori contemporani: Părintele Arsenie Karouliotul. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu drepții! Să avem rugăciunile sale!

Părintele Arsenie a venit în Sfântul Munte la vârsta de 22 ani și s-a nevoit neîntrerupt în pustia înfricoșătoare a Karouliei vreme de 64 de ani. Instrumentul său de bază era șirul de metanii. Se îndeletnicea neîncetat cu rugăciunea lui Iisus și iubea mult să privegheze întreaga noaptea. Se hrănea cu biscuiți și hrană puțină, conservată. Cândva a mărturisit că pentru a viețui în pustia Karouliei îi sunt suficiente scândurile pe care doarme, covorașul și cărțile lui. Se pare că nu a ar fi ieșit niciodată din Sfântul Munte de la călugărirea sa. 

După mărturia unui grec care i-a cerut binecuvântare în urmă cu doi ani la Marea Lavră, pe când venise la praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, fața curată a Bătrânului Arsenie emana o strălucire neomenească.

text de Laurențiu Dumitru

Majoritatea imaginilor preluate de aici Схимонах Арсений Карульский († 19.05.2018).

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Este adevărat că pentru ca omul să dobândească ceva foarte mare, trebuie să dorească foarte mult acel lucru. Trebuie să-l dorească „din toată inima și din tot cugetul”. Și ce este oare acel foarte mare lucru pentru om? Fără îndoială, este sfințenia. Foarte mulți creștini ortodocși au dorit sfințenia, și mai ales monahii. De altfel, de aceea s-au făcut monahi, ca să urmărească cu mai multă putere dobândirea sfințeniei. Însă deoarece, așa cum am menționat anterior, pentru dobândirea sfințeniei este necesară o imensă voință, este necesar ca nevoitorul să o iubească, din nefericire aceasta a rămas necunoscută și de neaflat pentru mulți. Iar acest fapt nedorit se petrece pentru că ei nu și-au canalizat voința exclusiv în vânarea sfințeniei, ci, din nefericire, și-au risipit-o în multe lucruri deșarte, care eventual au constituit o piedică în calea acestui fericit țel.

Eu sărmanul, ce mărturisesc că mă aflu în această nefericită stare, voi îndrăzni să mă ocup de un cuvios ieromonah, care a reușit să direcționeze toată voința sufletului și a inimii sale către fericita vânare a sfințeniei. Și nu este nedrept Dumnezeu, ca să nu-i dăruiască sfințenia numitului Ieromonah, văzând că nu a ținut nicio parte din voința sa pentru el însuși, ci pe toată a adus-o jertfă Dumnezeului Treimic și Sfânt. Firește, acest ieromonah care a reușit să întreprindă acest mare și eroic fapt, este Sfântul Părinte Efrem Katounakiotul.

Fericitul Părinte Efrem a avut binecuvântarea de a-l cunoaște pe marele părinte Iosif Isihastul, căci înainte de a-l întâlni, tânăr călugăr fiind, semăna cu un armăsar tânăr, foarte puternic dar neinstruit, ce înseta să găsească o călăuză înțeleaptă, care să-l instruiască. Lumea lăuntrică a tânărului părinte Efrem era un fenomen pentru vremea lui, fără ca nici el însuși să cunoască ceea ce se afla înlăuntrul său și care se cheamă bogăție nevăzută. Aceasta l-a apăsat continuu, am spune, și a ajuns astfel la o mare neliniște sufletească căci simțea o nestăvilită sete duhovnicească înlăuntrul său și nu găsea de unul singur acea apă binecuvântată. Și pe când timpul se scurgea aproape fără folos pentru el, Maica Domnului nostru, marea Stareță și singura stăpână a Sfântului Munte, a rânduit a se realiza deosebita întâlnire a Părintelui Efrem cu marele isihast, Gheron Iosif. Când tânărul părinte Efrem l-a văzut și a auzit primele cuvinte înțelepte din gura lui, deodată, ca o altă Marie din Evanghelie, a căzut la picioarele Bătrânului. Atunci, a strigat înlăuntrul său zicând: „L-am găsit pe Mântuitorul.” Cu adevărat, pentru tânărul Efrem, marele isihast era un mântuitor, având a găsi mai apoi ceea ce dorea, aceea după care înseta neîncetat sufletul său.

Viețuirea Părintelui Efrem alături de marele dascăl al ascultării și al rugăciunii minții, Gheron Iosif, a constituit unul dintre cazurile foarte rare ale Sfântului Munte. Văzând tânărul Efrem că nu poate urma nevoința incomparabilă a marelui său Avvă, înțelept cum era, s-a dăruit cu osebire desăvârșitei și îngereștii ascultări și mult râvnitei rugăciuni noetice, pe care o căutase cu multe lacrimi dar nu o putuse găsi de unul singur. Părintele Efrem a deprins aceste două mari virtuți cerești cu mare acrivie de la sfântul său Bătrân, Iosif. Și le-a asimilat înlăuntrul său atât de repede și desăvârșit, încât nu putea ascunde energiile dumnezeiescului har care îl umbrise îmbelșugat. N-a fost nevoie ca tânărul Efrem să se ostenească cu grelele nevoințe pustnicești, dar înțelept cum era, s-a afierosit propriu-zis, cu tot sufletul său, ascultării după Dumnezeu față de marele isihast. Și ce s-a întâmplat cu tânărul Efrem după aceasta? S-a întâmplat ceea ce se întâmplase cu foarte mult timp înainte Sfântului Dositei, ucenicul Avvei Dorotei, adică dumnezeiasca iluminare. Aceasta s-a întâmplat și cu Părintele Efrem, dobândind, ca urmare, admirația tuturor călugărilor marelui Gheron Iosif. Iar admirația lor nu era provocată numai de faptul că primise dumnezeiasca iluminare, ci de acela că o primise atât de curând. Până și sfântul lor stareț, Iosif, se minuna și slăvea pe Domnul că monahul poate numai cu ascultarea după Dumnezeu sa ajungă la dumnezeiești măsuri ale stărilor duhovnicești. Să mă iertați că nu voi vorbi despre dumnezeieștile iluminări ale fericitului părinte Efrem, căci pe acestea le descriu cu multă pricepere călugării săi și împreună-nevoitorii săi de la vremea aceea.

Eu săracul, în concluzie, sunt dator să mărturisesc că m-a învrednicit Maica Domnului să cunosc acest fenomen numit Părintele Efrem. L-am vizitat de trei ori acolo, la Katounakia. O dată în calitate de mirean și de două ori ca monah. Mărturisesc că pe parcursul vizitelor mele a fost revelator pentru restul vieții mele. În concluzie, așadar, avem să spunem următoarele: că nu putem dobândi sfințenia dacă nu o dorim cu ardoare. Pilda și învățătura ne-o arată în mod strălucit Sfântul Părinte Efrem Katuonakiotul. Firește, am omis să menționăm că înainte de a înfăptui ascultarea după Dumnezeu și rugăciunea noetică, Părintele Efrem s-a smerit mult, căci dacă nu este precedată de smerenie, ascultarea nu rodește de una singură și probabil că va rodi poame amare, adică poame ale slavei deșarte. Se întâmplă ceea ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „slava deșartă așteaptă momentul în care va înflori ascultarea!” Cutremurător cuvântul acesta, cine are minte să-l priceapă… Astfel, să imităm toți, după putere, cele trei mari virtuți ale fericitului Bătrân Efrem, smerenia, ascultarea și rugăciunea noetică! Stadionul este deschis pentru noi toți și toți, fiecare în parte, putem lua premiul, și nu numai unul, cum se întâmplă pe stadioanele sportive ale lumii, unde deși la un maraton aleargă sute de participanți, numai unul, primul, va lua medalia de aur! Pe când, agonotetul* nostru, Hristos, ne oferă tuturor celor ce ne nevoim, un premiu mult superior medaliei de aur și ce e mai grozav, e că toți putem sfârși cursa odată, și ne putem încununa împreună, e suficient să existe acea mult dorită voință, căci fără ea nimic nu se poate. De altfel, ne spune și marele ritor al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toate depind de vreau și nu vreau”.

Pentru că am vorbit despre dobândirea sfințeniei, bine este să lămurim ce înseamnă sfințenia. Sfințenia înseamnă desăvârșita sănătate sufletească, iar omul sănătos sufletește este sfânt. Nu este vorba despre omul sănătos sufletește fără să fie unit cu Iisus Hristos, căci numai prin unirea noastră cu Hristos vom fi sănătoși sufletește. Câte teorii oferă sănătate sufletească, fără ca în ele să existe Hristos, în acelea sălășluiește duhul viclean și oferă o falsă și mincinoasă sănătate sufletească care duce, în mod matematic, la o nimicire sufletească. Această mult dorită sănătate sufletească care provine de la Iisus Hristos, a reușit să o dobândească mai întâi, cu nenumărate osteneli, marele isihast Gheron Iosif, și i-a instruit bine întru aceasta pe toți ucenicii săi, dintre care face parte și Părintele Efrem Katounakiotul. Cum am mai spus, acesta a reușit, la picioarele dascălului său, Iosif Isihastul, ca în scurt timp să se elibereze de omul cel vechi și să se bucure de o desăvârșită sănătate sufletească, de sfințenie. Fie ca aceasta să se petreacă și cu noi, cu toți monahii și cu întreaga pleromă ortodoxă. Amin.

Monahul Arsenie, Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuș, Sfântul Munte

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere și adaptare după pemptousia.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Notă trad: *Agonotetul este cel care pregătea, antrena pe atleți în antichitate.

Cuvânt înfricoșător de la avva Petroniu Prodromitul (1916-2011)

Cuvânt înfricoșător de la avva Petroniu Prodromitul (1916-2011)

Avva Petroniu avea obicei să rostească un cuvânt de folos la întreaga obşte în serile de duminică. Mai ales în vremea posturilor, zicea:

Să ne nevoim fraților, să ne nevoim. Să ne sfințim vieţile, ca nu cumva să se laude vrăjmașul cu sufletele noastre în ziua mâniei. Că vicleanul diavol va grăi cu neruşinare Domnului la Judecata de Apoi:

„Vezi? Le’ai creat lumea. Le’ai făcut Împărăție. Te’ai și răstignit pentru ei! Și tot mie mi’au slujit!”.

Auzi!? Înfricoșător, cuvioase! Aveți de grijă! Şi repeta: Să nu care cumva să dăm pricină de laudă potrivnicului diavol cu sufletele noastre în fața lui Dumnezeu în Ziua cea mare a Judecății.

Lumea monahilor 125 / 20 Noiembrie 2017
Desen de Nane Crasnean

Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Isaia Prodromitul (născut 1807)

Părintele Isaia Drăghicescu s-a născut în satul Aninoasa din județul Muscel, în Joia cea Mare a anului 1807. Din botez s-a numit Ioan. La început, a trăit la Mănăstirea Horaița, iar în anul 1845 a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit în Chilia Buneivestiri de la Sfânta Ana. În 1857 a venit la Schitul românesc unde a rămas până la moartea sa, petrecută în 23 septembrie 1902. A adormit la vârsta de 95 de ani, din care cincizeci și șapte i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Isaia a fost un înțelept dascăl și povățuitor duhovnicesc, deși nu studiase în școlile lumii, ci numai la universitatea pustiei. Cu sfaturile lui de suflet ziditoare și cu însăși modalitatea sa de a se purta, sprijinea duhovnicește mulți oameni, monahi, mai cu seamă dădea sfaturi tinerilor monahi, având harisma de a înmuia chiar și cea mai învârtoșată inimă.

Câți ani a trăit la schit, prin harisma cuvântului său, a întors pe mulți creștini de la păcat, iar pe alții i-a ajutat să se afierosească viețuirii monahale. Toată viața și-a petrecut-o într-o mare sărăcie, căutând să împlinească în mod desăvârșit virtutea sărăciei. Până la adânci bătrânețe și-a păstrat cugetul luptător și s-a ferit de atașamente pentru orice lucru pământesc. Împreună cu el s-a nevoit și fratele său după trup, Marin, care la călugărie a primit numele de Marcu și a adormit în Domnul la cincisprezece zile după fratele său.

Cât timp trăia, mi-a povestit unul dintre cei mai vechi monahi din Schit, părintele Isaia a găsit apă pentru grădina schitului nostru. În locul unde astăzi se află cișmeaua, înainte de a se construi Schitul, se afla o Chilie închinată Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în care se nevoiau călugări români. În 1720, un monah, după multe rugăciuni făcute pentru a găsi apă, s-a învrednicit să primească vizita Sfinților Trei Ierarhi, care i-au spus: „Sapă acolo, lângă măslini, în grădină, și vei găsi apă!”. Într-adevăr, apa a fost găsită la 4 metri adâncime și există până astăzi. Spre pomenire și mulțumire spre Sfinții Trei Ierarhi, părinții Schitului de atunci au zugrăvit pe perete icoana sfinților care arată monahului locul în care va putea găsi apă. Această icoană se află astăzi în paraclisul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 145-146, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Pr. Constantin Prodan

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Leontie Prodromitul (născut 1816)

Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător a fost zidit în 1853, în zona Viglei, care depinde de Mănăstirea Marea Lavră și se află la o distanță de aproximativ o oră de aceasta de mers pe jos. La începutul veacului al XX-lea, Schitul a avut o foarte puternică viață duhovnicească. Aici au trăit monahi faimoși care s-au distins prin virtute, prin asceză, care au caligrafiat manuscrise muzicale foarte frumos, psalți minunați. Este cunoscut în tot Sfântul Munte protopsaltul român Nectarie Vlahul.

În biblioteca Schitului se află peste douăzeci de tomuri ale monahului Irinarh. Fiecare tom este împodobit cu minunate miniaturi, cu imagini și desene din Sfântul Munte, descriind toate mănăstirile Sfântului Munte. Lucrarea aceasta este foarte valoroasă, pentru că putem să aflăm istoria și situația de atunci, adică de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fiecărei mănăstiri.

Așadar, într-unul dintre tomurile acestui binecuvântat autor, citim câte ceva despre viețuitorii din Schitul Cinstitului Înaintemergător.

Cuviosul părinte Leontie Teodorescu a fost ieroschimonah în acest Schit și provenea din satul Negrești din județul Neamț. Părinții lui i-au pus numele Teodor, iar mama lui a ajuns monahie cu numele de Glicheria. În 1838, s-a dus să se călugărească la Mănăstirea Horaița din Moldova. Pe atunci egumen era vestitul părinte Irinarh Rosetti. L-a tuns monah cu numele de Irinarh și l-a hirotonit preot. În 1852, a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Cinstitului Înaintemergător. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Leontie. Pe atunci egumen era ctitorul Schitului, ieromonahul Nifon. Acesta și-a cunoscut dinainte moartea, și anume că va muri înainte de Paștile anului 1901. A adormit la vârsta de 85 de ani, din care patruzeci și nouă i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Leontie era blând, pașnic, plin de bună cucernicie și de simplitate. Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se, orice i-ar fi făcut cineva. Nu se smintea de nimic din cele pe care le vedea sau le auzea. Își tăia voia dinaintea tutoror, ajutând pe toată lumea la diferitele munci pe care le aveau în mănăstire. Avea o pace adâncă și primea, suferea și evita toate ispitele. Odată a fost întrebat: Părinte, cum se întâmplă că nu te smintești niciodată de nici un rău pe care îl vezi sau îl auzi? Din păcate nu mi-a răspuns, și lucrul acesta m-a întristat. Era foarte iubit nu numai de monahi, ci chiar și de episcopii care vizitau Schitul, iar el către arhiereii lui Hristos nutrea o foarte mare cinstire și evlavie.

Pe când avea 78 de ani, adică în 1894, fața lui era rumenă ca a unui copil. Avea o voce puternică și melodioasă și cânta foarte frumos în biserică. Noaptea cobora primul la slujba Utreniei și pleca ultimul. În fiecare noapte, trecea și bătea la ușile de la chiliile părinților ca să coboare la slujbă. În fiecare seară, purtându-și epitrahilul și având în mână o lumânare aprinsă, mergea la cimitirul Schitului și citea acolo rugăciunile de iertare pentru cei adormiți care se odihneau în cimitir. Mi-au spus alți părinți din Schit că părintele Leontie a citit slujba Schimei celei Mari multor părinți bătrâni care, îndată după tunderea în schima cea mare, au plecat la lăcașurile cele cerești.

Iubea tăcerea, dar cu discernământ, pentru că o zicere înțeleaptă spune: „Unii vorbesc toată ziua și nu greșesc, în timp ce alții tac toată ziua și păcătuiesc”. Din aceste cuvinte ne dăm seama că nu au importanță cuvintele sau tăcerea în ele însele, ci inima și mintea omului, în ce măsură sunt în lucrare duhovnicească și împlinesc poruncile lui Dumnezeu sau sunt stăpânite de patimi.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 143-144, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.