30 de cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii. Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

„Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie Ignat”. Mărturia Părintelui Prof. Ioan Valentin Istrati

Astăzi, 22 septembrie 2019, când se împlinesc 110 ani de la nașterea Starețului Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos, vă punem înainte trei mărturii patericale legate de Bătrânul Dionisie postate în această lună de Părintele Prof. Ioan Istrati pe contul său de facebook. Mulțumim Părintelui pentru îngăduința de a posta pe blogul Sfântul Munte Athos mărturia sa despre cel pe care-l numește fără teamă – Părintele Sfânt Dionisie. – LD

Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie

Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.

O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatopedi, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.

Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.

Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „e un bătrân român”, îl strigă pe unu’ Ion. Moșulețul iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „cu mine vorbiți?” Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?” Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: „nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.

Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.

În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.

Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan student”. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.

Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.

Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.

Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.

Eram la Schitul Colciu, poiana scoborâtă din rai de pe marginea prăpastiei. De acolo, de pe buza hăului, dacă arunci un bolovan, ajunge în mare după vreo 20 și ceva de secunde. Era liniște de după amiază, iar Părintele Dionisie i-a șoptit la ureche unui părinte tânăr, pictor teribil de icoane: „du-l și pe el la peșteră”.

Așa că părințelul tânăr m-a luat împreună cu alți doi studenți teologi și ne-a dus la arsanaua (portul) schitului. Aici a deschis o șandrama veche și a scos o barcă pneumatică, cu un motoraș. Ne-am suit în barcă și am mers preț de vreo 500 de metri pe apă. La un moment dat, munții uriași de piatră se prăbușesc unul în altul, făcând o intrare într-o peșteră. Am intrat cu barca acolo și am încremenit. Toată măreția albastrului mării se reflecta în bolțile gigantice ale peșterii. Eram într-o catedrală a apei, de o maiestate unică, pictată mereu diferit de mâinile lui Dumnezeu. Am vâslit vreo câteva zeci de metri, în adâncul colosului de piatră. Se întuneca încet.

Într-un colț, piatra se ridica molcom, într-o peșteră mică, de vreo trei, patru metri adâncime.

Acolo, ne-a spus pictorul ca i-a zis bătrânul Dionisie, la începutul veacului au pustnicit doi monahi, tată și fiu. Se rugau acolo în tăcere, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie, căci bătrânul era preot. La câteva săptămâni, se suiau într-o plută și veneau să ia apă dulce de la schit și mâncare.

Într-o iarnă grea, valurile enorme au spart pluta mică a nevoitorilor. Nu s-au mai arătat la schit. Călugării au crezut că vor fi plecat la vreo mănăstire sau ceva, așa că nu i-au mai căutat. De-abia peste patru ani, câțiva monahi la pescuit au găsit peștera. Călugării ședeau cu fața în sus, cu mâinile în cruce la piept. Parcă dormeau. Muriseră de sete în acea iarnă. Pe o coajă mare de copac, au găsit scris: Părintele meu a trăit 20 de zile fără apă, iar eu 39 de zile, și acum mă sting.

Au sărutat sfintele moaște din inima mării și au plecat la Vatopedi să vestească starețului. Au pornit cu procesiune, cu veșminte, pe mare, să ia trupurile sfinte ale cuvioșilor. Când au ajuns, trupurile nu mai erau nicăieri. Însuși Dumnezeu știe unde sunt.

Astăzi călugării mi-au confirmat că în peștera aceea și-au făcut sălașul niște foci.

De-abia aștept să mai ajung acolo și să sărut pământul pe care s-au nevoit îngerii aceia în trup.

Să vă zic una să muriți de râs. Când m-am întors din Sfântul Munte Athos, am povestit tuturor de Părintele Dionisie cel minunat, văzător cu duhul și înțelept în Duhul Sfânt. Un părinte călugăr foarte stilat și uns cu alifii mi-a zis: „Părinte, au fost niște frați la Părintele Dionisie, și au zis că nu-i văzător cu duhul. Dimpotrivă, e foarte simplu”.

Da eu, cum sunt slobod la gură, zic: „părinte, dacă or fi fost niște imbecili, niște tâmpiți, tocmai pentru că-i văzător cu duhul, o văzut prostia lor și nu s-o mai ostenit în zadar să le spună ceva”.
Da’ părintele: „păi eram și eu printre ei”.

Am căzut jos. Terminat, am încercat să dreg busuiocul. Poate era bolnav, ori obosit…
Tardiv.

Pr. Ioan Valentin Istrati

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dialoguri athonite: Părintele Iulian Prodromitul

Dialoguri athonite
O stâncă de credință și un munte de duhovnicie

convorbiri duhovnicești cu părintele Iulian Prodromitul

Text: Arhimandrit Andrei Coroian
Fotografii: George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr, de la schitul românesc athonit Prodromu, este cunoscut de toată ortodoxia românească și grecească. Îl cunosc de aproape 20 de ani, mereu adâncit în rugăciune, dar cu fața și ființa radiind de lumină duhovnicească. Ochi-i sunt umeziți de lacrimi, iar inima-i un cuptor duhovnicesc. Un vulcan în fierbere, unde clocotesc credința, umilința, iubirea, răbdarea și milostivirea. El este duhovnicul a zeci de monahi și pustnici români athoniți, a multor credincioși care merg la Sfântul Munte Athos, iar faima și renumele său de duhovnic strălucește și luminează din grădina Maicii Domnului din Halkidiki și până în Țara României.

Te întâmpină mereu cu aceeași bunătate și blândețe, cu bucuria, lumina și răbdarea sa îngerească, cu disponibilitatea de a asculta, de a-ți fi de folos, de a te sfătui, lumina și îndruma duhovnicește. Toate acestea te fac să-l iubești. Sute și mii de monahi și credincioși români au fost sfătuiți de dânsul, de-a lungul zecilor de ani. Părintele nu caută și nu iese în evidență cu nimic, nu încântă, nu trezește admirație prin cultura sa teologică sau prin harisma oratoriei, ca părintele Cleopa, de pildă… El este firescul întrupat și normalitatea neschimbabilă. Are ceva din statornicia și neschimbarea veșniciei… Tocmai de aceea rămâi fericit ore și ore în prezența sa… Dar dacă-l privești mai din adânc, scrutând chipul și ființa sa cu ochii duhului, vezi în persoana lui o stâncă neclintită, un munte de credință și de duhovnicie.

Părintele Iulian este născut în duhovniceasca Moldovă. S-a format apoi duhovnicește la Sihăstria, la picioarele părintelui Cleopa, pe care-l venerează. L-a cunoscut pe părintele ieroschimonah și martir Daniil Tudor, care a fost schimnicit acolo și pe alți mari părinți duhovnici.

Odată mi-a povestit, cu duioasă amintire, despre trăirea cuvioșiei sale în Mânăstirea Sihăstria, unde s-a format duhovnicește și s-a călugărit. Despre marii părinți Cleopa și Paisie, despre alți părinți din această mare mânăstire de astăzi. În urmă cu trei sferturi de veac, aceasta era doar un schit, însă cu un stareț athonit cu viață sfântă (părintele Ioanichie Moroi), cu o rânduială sihăstrească aspră, foarte duhovnicească. Starețul Ioanichie a făcut din Sihăstria cea mai duhovnicească vatră sihăstrească din cuprinsul spațiului românesc. Mai apoi părintele Cleopa și ucenicii săi au dezvoltat aici o mare lavră, după modelul studit și athonit…

Născut la 8 ianuarie 1926, la Vorona, județul Botoșani, părintele Iulian se adaugă altor mari personalități pe care acest județ le-a dăruit României, în ultimele două secole. Aici au odrăslit poate cei mai importanți duhovnici, sfinți și oameni de cultură din țara noastră… Este îndeajuns să ne amintim doar de cuvioșii părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu sau de oameni de cultură ca Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian și alții…

A intrat de tânăr, în 1946, în Mânăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit și hirotonit. Părintele Iulian, cu dragoste și dor de Hristos, cu multă râvnă duhovnicească, și-a dorit să ajungă la Sfântul Munte, locul desăvârșirii, patria monahismului ortodox.

Acum este athonit și a intrat pentru vecie în cartea de istorie a miilor de cuvioși athoniți. De peste 40 de ani (din 1977) este viețuitor și duhovnic în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromu.

Transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei…

Am stat de multe ori de vorbă cu părintele Iulian. Mi-a vorbit cu multă admirație și dragoste duhovnicească despre părintele stareț Petroniu Tănase, fericit întru adormire… Despre râvna și neclintirea duhovnicească a acestui mare și sfânt nevoitor contemporan. Despre nevoințele sale ascetice și duhovnicești supraomenești. Părintele Petroniu, așa cum știm cu toții, a fost de o trăire ascetică și duhovnicească, teologică specifică marilor sfinți din istoria bimilenară a Bisericii… Istoria va consemna, peste veacuri, acest fapt, constatat, trăit pe viu de toți cei care l-au cunoscut.

Am stat odată o noapte întreagă cu părintele Iulian. Vorbea cu atâta căldură, cu atâta iubire duhovnicească, cu o răbdare, blândețe, smerenie, lumină și bucurie duhovnicească, care nu este din lumea obișnuită. Vorbea ca un adevărat părinte duhovnicesc, iubitor, cum tot mai rar poți să întâlnești, care transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei. Veșniciei fericite.

Ascultându-l, adesea mi-a venit gândul: De ce nu am venit oare pregătit să înregistrez cuvintele sale? Dar așa a fost să fie…

De obicei, merg și eu la Sfântul Munte așa cum o fac cei mai mulți, pentru folos duhovnicesc, pentru câteva zile de liniște, de tăcere și rugăciune. Întru acel loc unic, plin de tăcere și de har, de miresme de tămâie și de mir, cu biserici în care, prin podoaba frescelor bizantine, trăiesc vii sfinții cei din veacuri. Unde harul dulce al unor icoane minunate ale Preasfintei Fecioare Maria izvorăște bucurie, mângâiere și vindecări. Unde pretutindeni te întâmpină semnele că Maica Domnului nostru este Stăpâna Împărăteasă în acest loc de sfințenie și nevoință…

Aici, la Sfântul Munte, poți cinsti cu evlavie sfintele moaște bine înmiresmate ale apostolilor, proorocilor și mucenicilor, ale multor ierarhi și cuvioși, multe datând din primele secole. În acest loc, în cea mai mare lavră sau cel mai mic schit, într-o colibă pustnicească, se simte vie pliroma Bisericii cerești și pământești.

Slujbele și privegherile de toată noaptea din Athos coboară cerul pe pământ… Rugăciunea neîncetată, liniștea, isihia, smerenia, umilința te umplu de bucurie… Tăcerea acolo este o stare de har, auzire, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Este o stare de taină, de pace și de liniște, de mare bucurie. Aerul de aici se roagă, îngerii zboară și cântă nevăzuți. Din tăcerile cerești slăvesc cu cântări de taină pe Împărăteasa cerurilor și Stăpâna Muntelui Sfânt, pe Maica Domnului Pururea Fecioară.

În vara anului 2016, prin harul Mântuitorului Iisus Hristos și al Preacuratei Maicii Sale, cu binecuvântarea ierarhică trebuincioasă, am ajuns din nou la Sfântul Munte.

Prin bunăvoința părintelui stareț Atanasie Prodromitul, am stat câteva zile cu folos la schitul nostru românesc Prodromu, închinându-ne cu dragoste și bucurie icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoanelor minunate ale Sfântului Ioan Botezătorul, Cuviosului Atanasie Athonitul, precum și sfintelor moaște care fac parte din tezaurul schitului…

Am petrecut zile binecuvântare, mult folositoare în împărăția sfântă a Maicii Domnului. Din bogăția bine înmiresmată a duhovniciei athonite n-au lipsit nici micile pelerinaje în împrejurimile prodromite binecuvântate, bucurându-ne duhovnicește în locuri ca Peștera Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, Mânăstirea Marea Lavră, mormântul și moaștele Cuviosului Atanasie și alte multe sfinte moaște ale celor mai mari sfinți ai creștinătăți, aflate acolo la închinare, Peștera Sfântului Ioan Cucuzel, Chilia Sfântul Mare Mucenic Mina din capătul Viglei. Acolo se află minunatul părinte Iosif protopsaltul. Am mai fost și în alte locuri, precum Peștera Sfântului Nil izvorâtorul de mir, toate dintre acelea pe care este posibil să le cercetezi făcând drumul pe jos, dus-întors, într-o singură zi.

Slujbele din schit, săvârșite sub ochii blânzi și preacurați ai Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria din icoana Prodromița, întâlnirile și discuțiile cu părinții ne-au umplut de bucurie și pace.

Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară

De această dată am venit pregătit și din punct de vedere tehnic pentru o întâlnire și un dialog cu părintele Iulian. A acceptat cu bucurie, ca de fiecare dată, solicitarea fiind făcută prin părintele Daniel și un alt părintele care-l îngrijea. Ținând cont că odată cu vârsta, părintele Iulian a mai slăbit trupește, ne-am apropiat cu dorința și gândul sincer de a nu-l obosi peste măsură. Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară… Părintele a vorbit însă cu aceeași ușurință duhovnicească și bucurie ca și în alte dăți.

După cum am mai spus-o, vorbisem de multe ori cu sfinția sa, îi cunoșteam multe din cuvintele de folos, inclusiv cele rostite în versuri. Mă impresiona întotdeauna cu modul său temeinic de a vorbi, blând și ferm deopotrivă. De asemenea, patriotismul său cald, firesc, natural… Spunea: „Eu am venit aici să ajut și să fiu duhovnic călugărilor români, de aceea n’am învățat limba greacă”. De asemenea, modul său de a sfătui era întotdeauna argumentat teologic prin fiecare cuvânt.

În chilia sa erau tăinuite, după o perdea albă, vreo sută, poate două de cărți de profundă valoare duhovnicească și teologică. De aici scotea uneori câte o carte și cita din ea. Nu o dată mi-a citat în discuțiile noastre din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Iulian ne-a vorbit și acum despre importanța vieții curate. Despre starea înaintea lui Dumnezeu, despre ascultarea de El. Despre Moise și Ilie. Despre ispitele și suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Toate cuvintele sale de folos sunt întemeiate pe cuvântul sfânt al Scripturii, pe care-l citează cu multă familiaritate și exactitate teologică, aproape științifică. Cuvintele sale sunt experimentate în propria-i viață. Ele sunt făcute să ne întărească și nouă credința, să ne sporească râvna duhovnicească, dragostea și recunoștința față de Dumnezeu și față de pronia Lui. Dragostea față de Mântuitorul Iisus și Jertfa Sa, față de Maica Domnului și față de toți Sfinții.

Exact în urmă cu zece ani, în anul 2006, luam un interviu părintelui stareț Petroniu Tănase, pe care l-am publicat atunci în Revista Renașterea de la Cluj. Acum venise rândul avvei Iulian.

Ora stabilită era ora prânzului. La Sfântul Munte, masa se servește dimineața, după Sfânta Liturghie și seara, după Vecernie. Așadar, după slujba de dimineață și masă, vreme de un ceas-două, cercetasem împrejurimile schitului și iată-ne acum ajunși în chilia bătrânului avvă Iulian.

Pr. Andrei: Binecuvântați, părinte Iulian, sărutăm mâna! Ce mai faceți?

Pr. Iulian: Doamne-ajută! Bine ați venit! Luați loc acolo, pe scăunelul cela. Bine ați venit! Ce să vă spun eu, un om bătrân? Trec anii și-s tot mai bătrân. Ce să mai spun? „Bătrânețe, haine grele”!

Pr. Andrei: Dar sufletul întinerește zi de zi tot mai mult, cum zice Apostolul…

Pr. Iulian: Da, un cântec zice aceasta… Cântecele mai demult erau așa era de morale de plângeai. Îmi aduc aminte că la Târgu Neamț era un părinte bătrân, Calinic. Și cânta și el săracu’: „Bătrânețe, haine grele”… Cânta și plângea!

Pr. Andrei: Am auzit și eu un cântec duhovnicesc, despre moarte: „Moarte, moarte nemiloasă,/ tu pe toți îi scoți din casă…” L-am auzit cântat pe o casetă la Mânăstirea Sihăstria. Îl cântau niște părinți și o maică, dar l-am auzit și pe părintele Paisie Olaru cântându-l, așa, cu vocea sa bătrânească.

Pr. Iulian: La „Oastea Domnului” am auzit multe cântece populare (duhovnicești) și tot de la ei am învățat și poezii, pe care le-am mai uitat… Doar cântecul acesta mi-l mai amintesc… (Începe să cânte:) „Bătrânețe, haine grele,/ cum să fac să scap de ele?/ Trec zilele, trec și eu,/ bătrânesc și-mi pare rău…” Cântece bătrânești…, nu ca acum. Era și o poezie tare frumoasă, nu o mai știu toată. Când eram copil, acum 80 de ani, îmi aduc aminte cum mama sau bunica povestea copiilor înainte de Nașterea Domnului cum S-o născut Iisus Hristos… (Recită:)

„Afară ninge liniștit,/ și-n casă arde focul,/ iar noi pe lângă mama stând,/ de mult uitarăm jocul./ De mult și patul e făcut,/ dar cine să se culce,/ când glasul mamei repeta,/ cuvinte mari și dulce,/ cum S-a născut Hristos,/ în ieslea-I cea săracă,/ și boii cum suflau, milos,/ Căldură ca să-I facă…”

Și așa mergeam afară să vedem steaua și așteptam pe Domnul Care Se naște. Acum este altfel… Avem mass-media, copii au alte preocupări. Dar să vă spun o povestire: „La un bătrân vin niște frați tineri. (Mai vine câte unul pe aici și-i spun și eu ce pot. Că așa-i lumea, vrea să vadă bătrân, oricum cum ar fi el, că dacă-i bătrân tot mai știe câte ceva.) Și frații tineri erau în mânăstire și n-au mai putut rezista. Ca să poți rezista în mânăstire trebuie să te lupți (cu tine însuți – n. red.), să te împotrivești ispitelor trupești și diavolești, gândurilor rele. Sfântul Ioan Gură de Aur tare frumos ne mai spune, ne îndeamnă și ne sfătuiește să citim și să cunoaștem Sfânta Scriptură. Să ne învățăm noi din ea și să-i învățăm și pe alții. Căci «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu.» (Matei 5, 19) Și le spune frumos părintele fraților tineri. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim scris: «În lupta voastră cu păcatul încă nu v-ați luptat până la sânge.» (Evrei 12, 4) Deci trebuie să vă luptați până la sânge împotriva păcatului. Erau tineri frații și era un frate care avea un băț și se bătea, se lovea tare dureros când îi venea ispita, ca să poată rezista. Și după bătaia cu bățul îi trecea. Și-mi spune el odată: «Părinte, iar și iar vine ispita, dar numai ce mă uit la băț și-mi trece.» Și uite așa era.”

„Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge.”

Pr. Andrei: Trupul este ca și câinele din poveste: numai ce aprinzi becul și știe că-și primește porția.

Pr. Iulian: Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge, căci atunci revarsă Mântuitorul mila Sa peste noi. Căci spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5) Degeaba strângeți voi din dinți, vă încordați brațele, strângeți pumnii, zicând: Voi face așa și așa. „Fără Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul. Noi suntem în fața lui Dumnezeu oricând. Și mereu ne spune la fiecare că suntem întotdeauna în fața Sa. Păcatele pe care le facem ziua și noaptea, la miezul nopții, tot sub ochiul lui Dumnezeu le facem. Măcar la spovedanie (care se spovedesc, căci unii nu se mai spovedesc) să știm, să conștientizăm că suntem sub ochiul lui Dumnezeu. Le spun la oamenii care vin: Oameni buni! Suntem în fața lui Dumnezeu! Zăbovirea la băi, la plaje, vă întinează ochii și mintea. Spală-te frumos, dar ca și în fața lui Dumnezeu. Nu zăbovi, nu-ți întina privirea și mintea. Fiți cu mintea curată, căci toată lumea de acum, tineri, bătrâni, copii, se întinează. Le spun frumos, îs om bătrân. Măi, nu știu dacă cineva vă mai spune… Dar eu vă spun. Dacă faci astfel de lucruri, astfel de păcate, n-o să ai liniște.

Ce facem noi? Noi suntem în fața lui Dumnezeu întotdeauna. Orice ai face, să ai mintea curată, să fii curat la suflet și la trup, căci stăm în fața lui Dumnezeu. Atât de frumos se spune în Evanghelie: „Luați aminte că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) Deci împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, iar Sfântul Pavel zice către Corinteni: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește cu voi?” (I Corinteni 3, 16)

Trebuie să știți și voi că sunteți templul lui Dumnezeu cel viu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Atunci ce minte, ce suflet, ce viață ar trebui să am eu, dacă Duhul Sfânt locuiește în mine? Dacă este Duhul Sfânt în mine, atunci și Tatăl ceresc este, și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime este în mine. Iar unde este Sfânta Treime este Avraam, Isaac și Iacob, este Maica Domnului și toți Sfinții și Îngerii. Și atunci eu îi întreb: Crezi tu în Dumnezeu? Crezi tu în ceea ce nu se vede? Ei, iată, dacă crezi în Dumnezeu și în lumea de dincolo, acolo este Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții, și ei te văd. Noi credem în ceea ce nu se vede. Aici pe pământ trăim prin credință, nu prin vedere. Dincolo, în cealaltă lume, vom trăi prin vedere. Sfântul Apostol Pavel zice în Epistola către Evrei: „Prin credință Avraam a adus pe Isaac jertfă, atunci când a fost încercat.” (Evrei 11, 17) Cele mai mari minuni din Legea Veche s-au făcut prin credință. Prin credință Marea Roșie s-a despărțit, prin credință Enoh s-a suit cu trupul la ceruri, Ilie la fel. Numărăm anii care au trecut de atunci și vedem că ei sunt vii cu trupul. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ei sunt vii cu trupul, de mii de ani. Mare este Dumnezeu!

Ei vor veni și vor lupta împotriva lui antiHrist. Moise a stat 40 de zile în rugăciune în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Nu știu dacă ați fost pe acolo, căci mai demult am fost și eu, în anul 1979. Am fost de la așezământul românesc din Ierusalim, cu călugări și mireni. Am stat două zile și ne-am împărtășit acolo. Moise a stat 40 de zile pe munte și a primit tablele Legii, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Când a venit săracul, după 40 de zile de post și de rugăciune, n-avea nici un gând, și poporul îi spune: Nu ne putem uita la tine, strălucește mai mult ca soarele fața ta!

De unde aceasta? El nu știa că reflectă lumina dumnezeirii pe fața sa. Atât s-a înduhovnicit stând acolo pe Muntele Sinai, și atunci și-a pus un val pe față. Pune un văl pe față să nu ne orbești, i-au spus. Și așa și-a pus un văl pe față și a vorbit poporului. Iată rodul vorbirii cu Dumnezeu! Rugăciunea și conștiința că stai în fața lui Dumnezeu te face curat și luminos. Ești pătruns de lumina lui Dumnezeu.

Moise a stat în fața lui Dumnezeu, de aceea se și spune că Moise vorbea cu Dumnezeu cum vorbește prieten cu prietenul său. Și totuși, după un timp, Îi spune lui Dumnezeu și el, ca omul: Doamne, arată-Ți fața Ta. Dar Domnul Dumnezeu ce îi spune? Moise, Moise, de atâta timp vorbesc cu tine… El simțea, dar nu vedea nimic, simțea că Prietenul îi vorbea: Să scrii Legea, să faci așa, să faci așa… Și-i zice Dumnezeu: Iată de atâta timp îți vorbesc și nu știi, eu sunt Dumnezeu. Tu ești om și nu poți să trăiești și să vezi fața Mea. Aceasta i-a spus Dumnezeu în inima lui și nu L-a văzut pe Dumnezeu niciodată. Noi trăim prin credință. Aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată.” (Ioan 1, 8) Și-i spune Dumnezeu lui Moise: Tu ai vrut să vezi fața Mea, Eu îți voi arata spatele Meu.

Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, tâlcuiește întunericul dumnezeirii. Este întuneric pentru noi, lumina e prea mare, nu o putem privi. Și tâlcuiește el, spunând: Spatele Dumnezeirii este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Moise a fost ascultător de Dumnezeu, a stat înaintea Lui, a împlinit poruncile Lui. Și toate se leagă. Cele vechi cu cele noi. Moise și Legea ne aduc la ascultare față de Evanghelie și de Hristos.

Pr. Andrei: Da, este același Cuvânt al lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie de Eghina spune în Hristologia sa că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat vreodată, ci Dumnezeu Fiul S-a arătat ca și Cuvânt neîntrupat. În tot Vechiul Testament, El este Cel ce S-a arătat și a vorbit cu proorocii. Mai apoi S-a arătat în lume ca și Cuvânt întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Iulian: Da! Bineînțeles. El este Cel vechi de zile, cum spune la Daniil.

Pr. Andrei: Cuvântul, Dumnezeu Fiul!

Pr. Iulian: Unii pun în fotografii pe Dumnezeu ca un om bătrân. Nu e permis. Cel vechi de zile este Iisus Hristos.

„Tare mare păcat este mândria…”

Pr. Andrei: Cel nevăzut nu poate fi reprezentat. Până la Întrupare orice reprezentare era interzisă. Cuvântul cel veșnic întrupat este fața Tatălui („Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 9, 14.) După Întrupare poate fi reprezentat în icoane. Iar iconografia să fie canonică, după erminie.

Pr. Iulian: Bineînțeles. Hristos, Mântuitorul nostru, doar El este noul, singurul lucru nou sub soare. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește cum S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, cum a venit Iisus Hristos Mântuitorul nostru în această lume. În ce umilință și smerenie a venit, să ne aducă nouă mântuirea și îndumnezeirea. El n-a făcut nimic rău. A trăit viață fără păcat, făcând numai bine. Nici ca Dumnezeu veșnic n-a făcut nimic rău. Nu a făcut iadul, Doamne, ferește, n-a făcut păcatul. Cine a făcut iadul și primul păcat găsim la Isaia, în capitolul 14. Spune acolo: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața?” (Isaia 14, 12) A fost stea strălucitoare, căpetenia îngerilor. „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul.” (Isaia 14, 14) Și a căzut în întunericul adâncului. El însuși s-a făcut întuneric, el a făcut întunericul, bezna și atrage lumea la întuneric cu înșelăciunea. De asta a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să contracareze și să sfărâme mândria lui de fier. Că tare mare păcat este mândria… Și atâta umilință a avut Domnul, că S-a născut într-o iesle săracă. Era acel recensământ în Betleem, nu au găsit loc la casa de oaspeți. Și Maica Domnului era grea (însărcinată), iar Iosif a primit poruncă de la înger să o protejeze, că altfel era omorâtă cu pietre. Ce durere!

Maica Domnului cu cine îi făcut copilul, cu cine? Maica Domnului era fecioară, în naștere și după naștere. Când arhanghelul Gavriil îi spunea: Vei naște Fiu! Ea zice: Cum? Eu nu știu de bărbat! Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri și vei naște Fiu. S-a pregătit, bineînțeles, că n-a fost ascunsă lucrarea Duhul Sfânt de Maica Domnului, chiar dacă au fost ascunse unele lucruri. Dar cât a suferit Maica Domnului! Dumnezeu i-a ascuns unele lucruri, ce frumoase sunt acestea și ce adânci.

Veneau din Nazaret la Ierusalim, cu Sfântul Iosif, să se închine la Templu, în fiecare an. La întoarcere, Pruncul Iisus, Care avea 12 ani, S-a pierdut. Ei credeau că e printre rude sau cu alți copii… Ce durere pe Maica Domnului! L-au căutat fără odihnă… După trei zile l-au găsit în Templul cu bătrâni, cu cărturarii și arhierei și I-au reproșat. Dar atunci ei au înțeles un lucru adânc… Domnul i-a răspuns și i-a zis: Pentru ce Mă căutați, oare nu știați că în Casa Tatălui Meu trebuia să fiu? Și Maica Domnului n-a mai zis nimic, punând cuvântul în inima ei.

Pr. Andrei: Ce frumos! Le-a dus mintea și sufletul într-un alt plan existențial, în cel duhovnicesc. Și sfinția voastră ne duceți acum cu gândul și cu inima de pe Muntele Sinai la Domnul Iisus și la Maica Domnului!

Pr. Iulian: Da! Și până la vârsta de 30 de ani, cum a stat El în smerenie, în ascultare, în anonimat… Ce model de viață smerită și ce învățătură ne dă Domnul! În Muntele Carantaniei, am fost și acolo, satana a venit să-L ispitească: Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă, ai flămânzit. Mântuitorul tot din Scriptură îi răspunde: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. V-am spus, trebuie să știți că sunt oameni care trăiesc fără mâncare: Enoh și Ilie. Alții nu știu, nu vor să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. Andrei: Da! Și alți Sfinți… Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, Egipteanul, prăznuit pe 19 iunie, a trăit 70 de ani numai cu Sfânta Împărtășanie.

Pr. Iulian: Da. Da… Bineînțeles, la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 27) Și L-a ispitit din nou satana pe Mântuitorul, zicând: Aruncă-Te jos de pe aripa Templului – a îngăduit Dumnezeu, bineînțeles –, sari jos, căci este scris: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. (Matei 4, 6) Iar Mântuitorul i-a răspuns tot din Scriptură: „Scris este să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Matei 4, 7) L-a suit apoi pe un munte înalt și Îi spune: Vezi lumea asta, e a mea! Era prințul întunericului, Dumnezeu a îngăduit. Dar încă nu s-a smerit. Domnul a îngăduit să aibă zăvoarele iadului, unde el, prințul întunericului, îi închide pe toți pe care îi înșală cu acul păcatului… Cu toate ispitele ne atacă și pe noi diavolul, dar Domnul l-a biruit… Și când I-a zis închină-Te mie, Domnul i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satana, căci scris este Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!” (Matei 4, 10) Pentru noi a biruit Domnul ispitele lui satan, numai El le poate birui.

Și a plecat cel rău până la o vreme. Care a fost vremea? A fost vremea Răstignirii! L-a urmărit pe Mântuitorul, prin Anna și Caiafa și prin Iuda trădătorul, L-au prins și L-au dat la răstignire. Și-a ales Mântuitorul Iisus Hristos cea mai grea suferință și moarte, răstignirea pe cruce, cum ar fi fost cel mai mare criminal. Prin răstignirea pe cruce a vrut să sfințească crucea, suferința. Și ce dureros! I-au bătut cuie în mâini, că știe omul unde să bată… Și aici L-a urmărit satana. Când L-a văzut răstignit, își zicea: N-a fost Dumnezeu. Nu Și-a adus zece legiuni de îngeri... Și tocmai atunci Mântuitorul a rupt zăvoarele iadului, ca un Dumnezeu ce era. Vedeți cât a suferit Dumnezeu, Fiul întrupat Hristos, din cauza lui Adam.

„Să avem prezența lui Dumnezeu!”

Pr. Andrei: Domnul e dragostea lui Dumnezeu, jertfită de dragul nostru, al oamenilor.

Pr. Iulian: Omenii, de la început, mereu păcătuiesc. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Din toți pomii poți să mănânci, toți din rai, numai dintr-unul să nu mănânci, al cunoștinței binelui și răului. Dar n-a ascultat!

Pr. Andrei: Iată ce păcat mare este neascultarea! Tot planul divin l-a dat peste cap!

Pr. Iulian: Da! Și s-a ascuns Adam. Căci zice că s-au golit de lumina dumnezeirii. Cum zice părintele Cleopa, s-au văzut goi, când au pierdut harul și lumina dumnezeirii. Și de-atunci blestemul neascultării asupra șarpelui, asupra pământului și asupra oamenilor…

Pr. Andrei: Și acest blestem s-a înmulțit prin păcatele oamenilor… S-a lungit și s-a lățit pe tot pământul și-n toată istoria…

Pr. Iulian: Da. De asta a fost nevoie de răstignire, și după răstignire Hristos să coboare în iad, că toți oamenii mergeau în iad.

Pr. Andrei: Da! Părinte, ați făcut un excurs prin Scriptură în istoria mântuirii, ne-ați dus cu gândul la Domnul Hristos, la Legea Lui, la suferințele și moartea Lui pe Cruce. Ce trebuie să facem? Mai concret, cum să aplicăm acestea în viața noastră?

Pr. Iulian: Să ne gândim mai mult la ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Cum ne-a înzestrat cu minte, cu suflet viu. Să căutăm să-L cunoaștem și să avem prezența lui Dumnezeu. Să avem frica Lui! Prin cunoașterea Lui să ne cunoaștem pe noi înșine. Să-L iubim pe Dumnezeu și să ascultăm de El, să ne închinăm Lui. Să zicem tot timpul: Doamne, sunt în fața Ta! Ajută-mă! Nu mă lăsa! Tu vezi tot! Tu știi tot! Să ne rugăm cu această conștiință! Cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu simțire. Căci se spune blestemat este acel om care face lucrurile lui Dumnezeu cu nesimțire, cu lenevie sau cu nebăgare de seamă. Să ne încredem în Dumnezeu mai mult decât în noi… Căci iarăși zice: „Blestemat este omul acela care se crede în om mai mult decât în Dumnezeu.” (Ieremia 17, 5)

Să ne întoarcem mereu la El, să-I zicem: Doamne, sunt în fața Ta, nu mă lăsa! Ajută-mă pe mine și pe familia mea! Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă… Dacă le vom spune că sunt fii ai lui Dumnezeu, că împărăția lui Dumnezeu este întru ei, acestea le vor fi în minte mereu.

Pr. Andrei: Mai ales dacă îi văd pe părinți făcând așa, învață de la ei!

Pr. Iulian: Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte. Să-i învățăm că suntem trecători pe pământ și tot timpul să fim pregătiți pentru lumea cealaltă. Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului…

Pr. Andrei: Adică să aibă ierarhia valorilor, sufletul mai important ca trupul, duhul mai important decât materia, duhovnicia mai de preț ca realizările lumești.

Pr. Iulian: Da! Acum este timpul să lucrăm cele ale lui Dumnezeu. Nu putem să slujim la doi domni. Să-L urmăm pe Hristos cu blândețe și bunătate, ca să nu plângem veșnic. Să lucrăm mântuirea, să înmulțim talanții, să sfințim sufletul și trupul, ca să așteptăm moartea cu bucurie.

Pr. Andrei: Mulțumim, părinte Iulian, pentru aceste învățături și sfaturi atât de bogate și de adânci duhovnicește. Ne-ați adus în suflet esența învățături evanghelice, biblice și patristice. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă păstreze în harul Său.

Dumnezeu l-a întărit pe părintele Iulian, la cei 90 de ani ai săi, să ne vorbească mai bine de o oră, dându-ne și alte sfaturi personale. Un ostaș al nevoinței duhovnicești și al dragostei lui Hristos este și va fi mereu tânăr și râvnitor… Tinerețea veșnică a lui Hristos părintele Iulian o poartă în suflet și în ființa sa întreagă. Cuvintele sale duhovnicești, rugăciunile sale fierbinți sunt cu putere multă. Ele ne pot folosi pe noi, pe cei mulți, astăzi și peste veacuri.

Întru el trăiește și lucrează Hristos, Duhul Său cel Sfânt, cu pacea, cu iubirea, răbdarea și sfințenia Sa. Duhovnicia părintelui Iulian bucură, pacifică și întărește sufletele. El se numără deja în ceata cuvioșilor părinți sfinți ai Muntelui Athos din ultimii 40 de ani.

Cu drag i-am închinat aceste rânduri, rugându-ne lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca Domnul Hristos să ne facă parte, atât cât putem cuprinde, de harul, de virtuțile și binecuvântarea sa.

Sursa : Lumea monahilor 144 / 20 iunie 2019.
Mulțumim lui George Crasnean pentru îngăduința de a prelua acest material pe blogul Sfântul Munte Athos.

Cum să depășim supărarea?

Cum să depășim supărarea?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Cap. XLIII: Despre mândrie şi slavă deşartă [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un diacon admira părul frumos al Sfântului Simeon Filoteul, cel desculţ şi îmbrăcat cu o singură cămaşă lungă, căruia i se mai spunea şi «cel tuns». Aflând aceasta, cuviosul şi-a tăiat pletele şi i le-a dat.

După două săptămâni de când Hristos i s-a arătat, Sfântul Siluan Athonitul a trebuit să lupte zilnic împotriva atacurilor viclene ale duhurilor rele. Erau zile şi nopţi obositoare, pline de suferinţe. Într-o noapte s-a sculat de pe scăunel ca să facă metanii. În acel moment a văzut un trup demonic uriaş, care stătea în faţa icoanei Mântuitorului, aşteptând să primească adorare. Chilia sfântului s-a umplut atunci cu demoni. S-a aşezat din nou şi cu inima plină de pocăinţă şi-a plecat capul şi se ruga:
– Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu inimă curată, dar demonii nu mă lasă. Învaţă-mă ce să fac, ca să nu mă mai tulbure.
Şi în sufletul lui a auzit răspunsul:
– Cel mândru întotdeauna suferă în felul acesta de la demoni.
– Doamne, a spus sfântul, învaţă-mă ce să fac ca să fiu smerit.
– Ţineţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, i-a spus Domnul inimii lui.

În anii 1860, călugărul Sinesie din Halkidiki era la Mănăstirea Dohiariu şi avea ascultarea să cânte la slujbe, căci avea o voce foarte frumoasă. El o cinstea mai ales pe Sfânta Paraschevi, rugându-se ei zilnic. O ruga să-l ajute să-şi mântuiască sufletul, iar dacă ar fi în el vreo piedică pentru mântuire, s-o îndepărteze cum credea mai bine.
Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfintei Paraschevi (26 iulie), vocea cântăreţului deveni răguşită şi cu trecerea timpului starea lui se înrăutăţi. Toţi se rugau ca să se îmbunătăţească vocea lui, dar în zadar. Atunci i-a apărut Sfânta Paraschevi egumenului în vis şi i-a spus:
– De ce zilnic îl tulburi pe Dumnezeu cu rugăciuni pentru vocea lui Sinesie? Sinesie de ani îmi cere să îndepărtez de la el lucrul care ar fi un obstacol în calea mântuirii lui.
Egumenul l-a chemat pe Sinesie ca să-i confirme vorbele ei. Era adevărat, căci de fiecare dată când cânta era copleşit de un sentiment de mândrie şi slavă deşartă, din cauza vocii sale frumoase, şi nu-I aducea mulţumiri lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor, pentru darul Său. De când vocea lui Sinesie devenise răguşită, el se ruga tot timpul cu rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», şi el a devenit un credincios truditor al rugăciunii minţii, prin cea de trei ori binecuvântată smerenie.

Un pustnic spunea:
– Nu da atenţie gândului ispititor că toţi vorbesc de tine. Ignoră-l, fiindcă vrăjmaşul nostru, satana, încearcă să creeze o obsesie de slavă deşartă. Diavolul tăinuieşte şi creează multe feţe diferite, încercând să vadă ce merge la un începător. Din această cauză, nu vă încredeţi în gânduri, chiar dacă aveţi dovezi despre ele, pentru că trebuie să ştiţi că acelaşi vrăjmaş le-a pregătit, ca să vă convingă.

Cu mulţi ani în urmă, iubitul meu frate în Hristos, Nicodim, a vizitat un isihast din pustiul Vigla.
– Binecuvintează, părinte! a spus el.
– Domnul!
– Am vrea să ne spuneţi ceva de folos.
– Aş refuza, a spus el, dar de vreme ce văd că eşti duhovnic, îţi voi spune. Aşa că ascultă: Sufăr de mulţi ani, fiule, cu această soţie îngrozitoare, pe care mi-am luat-o. Nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Este un astfel de chin, fiul meu, o astfel de tortură.
– Cine-i această soţie, părinte?
– Cine altcineva decât mândria! Şi nu am nici o idee cum să mă salvez şi să divorţez de ea, a spus cu un oftat în timp ce-şi continua meşteşugul ascultării sale în chilia lui ascetică.

Părintele Gherasim Menaghias*, un monah erudit, absolvent al Universităţii din Zürich, a avut mult de luptat împotriva slavei deşarte, care adesea îşi are rădăcinile în ştiinţa şi educaţia lumească. Din acest motiv, întotdeauna cerea cu smerenie sfatul părinţilor neînvăţaţi din pustie. Purta rase vechi, se nevoia în coliba mică a unei capre şi era ascultător părintelui Calinic şi părintelui Iosif, Locuitorul în peşteră, tăindu-şi voia întotdeauna şi pretutindeni.
*Am scris separat o biografie a acestui părinte.

Un călugăr în vârstă şi cu discernământ spunea:
Odată, am întâlnit un călugăr – spun aceasta ca o mărturisire – a cărui buze se mişcau întotdeauna cu rugăciunea lui Iisus. Puteai să vezi. Altădată au venit nişte vizitatori, l-au văzut şi au spus: «O, ce om sfânt!».
Odată, călugărul mi-a spus:
– I-am scris acestui episcop, acelui mitropolit, pe altul l-am mustrat, iar altuia i-am sugerat să-şi schimbe felul de a fi, ca să fiu de partea lui.
– Dar pentru Dumnezeu, i-am spus lui, să examinăm logic.
– De ce te-aş asculta? Eşti mai puţin învăţat decât mine, căci eu nu pun un accent pe un «o», la fel cum ai putea face tu.
– Lasă ideile astea mari, i-am spus.
– Dacă ar fi numai unul ca mine, s-ar fi îndreptat Biserica.
Acum gândeşte-te la aceasta şi trage o concluzie. Dacă era nebun, l-aş fi putut ierta. Dar nu era nebun. Spunea Rugăciunea lui Iisus numai din obişnuinţă. E foarte periculos, pentru că în cineva plin de mândrie rugăciunea devine împovărătoare. Rugăciunea nu trebuie să obosească. Dar în acest caz, datorită mândriei, e tocmai ceea ce se întâmpla.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu