Arhive blog

„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română

„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Pr. Sofronie: „Teologia este continutul rugaciunii noastre. Iar un exemplu de o astfel de teologie este Liturghia Sf. Vasile cel Mare. Intrega anafora este teologie si este exprimata prin rugaciune. Iar apoi teologia devine o stare a firii.

Ioan Teologul, din perspectiva academica, nu a fost un teolog… el vorbeste prea simplu… Totusi, teologia lui este o stare a firii. Tot ceea ce el spune devine dogma pentru noi toti. Aceasta stare pe care Siluan a trait-o seamana cu cea a Parintilor Pustiei din Egipt. Avva Pimen, cand aceia i-au spus ca va merge in Rai, le-a raspuns, „Credeti-ma fratilor, unde este satan, acolo voi fi si eu.”

Staretul Efrem: „Acesta este duhul Parintilor…”

Iar Antonie ne-a facut cunoscut gandul pantofarului din Alexandria, „Toti se vor mantui, eu singur voi pieri.” Acestea sunt starile inalte ale ascetismului.

Staretul Efrem: „Osandirea de sine este o stare a firii.”

Da… o stare.

Staretul Efrem: „O stare fara sfarsit.”
Ca si teologia…”

Reclame

Prof. Marius Manta: Gânduri de pelerin la Muntele Athos

Pelerin la Sfântul Munte

În urmă cu câțiva ani buni visam adesea cu ochii deschiși: pe de o parte, mă vedeam în sala de la Musikverein, luând parte direct la Concertul de Anul Nou. O adevărată poveste de iarnă. Pe de altă parte, evident fără legătură cu Viena, mă vedeam călcând hotarul Athosului și pășind în ținutul Sfânt al Maicii Domnului. Dar parcă dintre cele două, acesta din urmă „mă chinuia” mai tare; îmi făceam socoteli, mă gândeam cum să reușesc să transform „fantasia” în realitate. Pe atunci se intra mai greu în Munte; apoi, probabil că ori aspectele materiale ori mai degrabă o anumită teamă de a nu fi meritat o asemenea bucurie, m-au făcut să tot amân, până în primăvara lui 2018.

În urma unei discuții avute pe internet (iată că din când în când platformele de socializare mai au și rod bun!) cu Laurențiu Dumitru – președintele Asociației Culturale „Karyes”, aveam să mă îndrept în sfârșit către Athos, acolo unde ținta țintelor avea să fie Vatopedul. Ar trebui să scriu zeci de pagini pentru a explica de unde această fascinație pentru Vatoped – mă voi opri aici doar la a consemna faptul că ea se clădise de-a lungul anilor, iar în cele din urmă avea în centru dorința de a participa la una din slujbele de acolo. În paranteză fie spus, îndrăgostit de muzica bizantină, participasem în țară la Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași. Corul Mănăstirii Vatoped este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai performante, deși ideea de „performanță” e cu totul altfel drămuită în această parte a lumii. Așadar, Vatopedul și iar Vatopedul. Țin minte că înainte de plecare, un prieten mai hâtru m-a și mustrat: „Nu știu de ce nu mergem noi românii în primul rând la ale noastre…”. L-am privit „cu înțelegere” prima dată; la sfârșit, urma să îi dau dreptate!

Dar revenind, iată ziua cu pricina – un grup mic de pelerini, o mașină rapidă care și-a făcut datoria fără mofturi, un șofer extrem de simpatic care s-a dovedit a fi un ghid foarte priceput. Și pentru că într-o asemenea călătorie contează și cu cine pleci, voi mai stărui pentru câteva momente: din Bacău s-au urcat doi buhușeni, oameni cu exprimare simplă dar cu un bun simț al vieții deosebit. La Buzău aveam să cunosc un tânăr cumva aparte, fie și pentru faptul că, întors din Suedia, avea să cheltuie o bună parte din ce câștigase pentru această aventură duhovnicească. Ce exemplu ar fi… Apoi, din București grupul s-a completat cu un student, un întreprinzător în mediul construcțiilor și o persoană mai în vârstă, despre care am înțeles că a lucrat în mediul diplomatic. Una peste alta, un grup cu oameni de vârstă diferită, cu preocupări diferite! Greu de crezut coeziunea și buna înțelegere la care s-a ajuns încă după primele ore! Păstrez mereu acest gând pe care din păcate unii îl consideră primitiv – când toate sunt făcute în numele lui Hristos și se disociază de politici de-o clipă, atunci și omul își va găsi mai nimerit temeiul.

Drumul până la Ouranoupoli s-a dovedit a fi fără evenimente – un drum în parte al mărturisirilor, în parte al unor glume primite cu înțelegere și poate chiar cu drag. Prima noapte ne-am petrecut-o pe străzile micuței localități „de frontieră”; un mini-orășel cu tot ce trebuie, cu zeci de magazine destinate turismului religios, cu oameni extrem de binevoitori, terase cu bun gust care te îmbiau cu bucate alese.

A doua zi, dimineața, ziua cea mare: aproximativ la ora șase – sper să nu greșesc! – aveam să țin în mână diamonitirionul, permisul de trecere către Sfântul Munte Athos. Preț de câteva momente bune m-am tot uitat la el, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Visul se înfăptuia… Vaporașul avea să ne ducă preț de vreo trei ore până la arsanaua Schitului Sfânta Ana, acolo unde aveam prima cazare. Vremea numai bună, cu temperaturi parcă ușor peste firescul perioadei, un vânt potrivit și un joc al pescărușilor parcă desprins din basme – cei care au fost în Munte știu despre ce vorbesc! Și pentru că da, și bărbații mai plâng câteodată, când am făcut primii pași pe tărâmul ocrotit, am constatat că privirea mi se scaldă într-o bucurie totală, greu de așezat în cuvinte. Dar după bucurie… vine osteneala, așa avea să se întâmple și cu mine, întrucât avea să urcăm până sus, la Sfânta Ana.

Odată ajunși, am fost întâmpinați de chiar părintele arhondar, care ne-a oferit tradiționala și renumita kerasmă (la fiecare mănăstire am întâlnit același ritual, ca expresie a bunăvoinței și dragostei frățești întru Hristos). Cumva atipic, dormitorul mare, în care a încăput tot grupul, venea în prelungirea Bisericii principale. După două ore de odihnă am intrat în Biserică, acolo unde părintele ne-a vorbit preț de vreo patruzeci de minute despre importanța Schitului și despre odoarele pe care le adăpostește, dintre care probabil cel mai important era Icoana Sfintei Ana. Mi s-a părut din start interesant faptul că noi toți am înțeles destul de mult din ce ne-a fost prezentat, deși în afara ghidului, nu vorbeam niciunul greaca.

Acestei prezentări i-a urmat masa – poate nu atât de bogată dar oferită cu drag – asta se simțea! A urmat o seară cu discuții duhovnicești purtate într-o liniște deplină. De la înălțimea schitului părea să nu se audă nici sunetul mării; în zare, natura ne oferea în manieră impresionistă din preaplinul ei. Momente ce nu au cum să fie șterse din inimă vreodată! După un somn profund, la cinci dimineața am participat la Sfânta Liturghie – după cum era de așteptat (aveam să constat asta în tot Muntele!) momentul de vârf – fără gesturi pompoase, cu multă sobrietate, cântări bizantine (exclusă polifonia), lumina lumânărilor. Nimeni nu vorbește în biserică. Deloc. Cu niciun motiv!

Cea de-a doua zi din Munte ne-a propus de dimineață un drum destul de lung, între Schitul Sfânta Ana și Mănăstirea Pavel. Undeva la mijloc, am coborât puțin spre Noul Schit, acolo unde am rămas preț de minute bune la mormântul lui Gheron Iosif Isihastul, personalitate cu totul remarcabilă, înnoitorul vieții monahale din Athosul de după război. La Mânăstirea Sfântul Pavel ne-am închinat la Darurile Magilor, precum și la icoanele Maicii Domnului Mirovlitissa și Oglinda. Momente frumoase și în katholikon, dar și în afara acestuia – am întâlnit un părinte român, slujitor al Mănăstirii Pavel, care a avut îngăduința de a ne răspunde la tot felul de întrebări.

După vreo trei ore, am fost preluați de o mașină și duși către Schitul Lacu, așezare românească după cum bine se știe. Aici m-am simțit brusc „și mai acasă” – totul era bine orânduit, călugări binevoitori. Mi-aș fi dorit mult să am bucuria de a sta de vorbă mai mult cu Părintele Stareț Ștefan Nuțescu – aflasem atâtea lucruri din țară… Din păcate pentru grupul nostru, osteneala pe care o depune pentru a înălța Schitul, în cele administrative, nu l-au lăsat să ne vorbească decât pentru câteva clipe. Dar fie și așa, atunci ori mai târziu, când am primit o simplă binecuvântare trecând pe lângă, am simțit o căldură aparte, dublată de o fire blândă. Iertare, cel puțin așa am receptat eu! Când noaptea întâlnea dimineața, am intrat în biserica mare, pentru a participa la Sfânta Liturghie. O impresie deosebită mi-a făcut Icoana Lacuschitiotisa, despre care, sincer să fiu, nu știam prea multe. Din nou, momente de neuitat.

A treia zi, spre Prodromu. Bucurie mare când am ajuns! Probabil ciudat pentru alții, mie mi-a amintit prin grandoarea sobră de Marea Lavră a Neamțului! Deși vremea nu era prietenoasă deloc, ploua abundent, toată această zi a întruchipat cumva o încununare a întregii călătorii. După cum se știe, în Sfântul Munte primești de obicei îngăduința de a sta câte o zi la un așezământ. De această dată, din pricina faptului că pe mare era furtună și nu mai circula niciun vapor, cei cazați deja au primit încă o noapte; acestora li s-au adăugat alte zeci de pelerini, situație probabil mai greu de gestionat la arhondaric. Totuși, și aici binevoitori, părinții ne-au găsit un loc bun – în acest dormitor am întâlnit și un pustnic, plecat cu ani în urmă de la Mănăstirea Sihăstria. Pe lângă truda sa exclusiv duhovnicească, se ocupa cu sculptatul: realiza cruci (de toate dimensiunile), cu multă migală. Ne-a oferit cuvânt de învățătură, ne-a descoperit câteva momente ale vieții sale. Pe chipul său se citeau liniștea, lumina. Am îndrăznit apoi să cobor în curtea Schitului. Aproape neverosimil, nu era nimeni! M-am îndreptat spre Biserică, unde am sperat că voi găsi deschis. Imediat în urma mea a venit paracliserul care m-a lăsat să mă rog la Icoana Maicii Domnului Prodomița. Iarăși momente ireale; la ieșire am constatat că trecuseră vreo treizeci de minute! Ce binecuvântare! După slujbă (aceeași sobrietate!), a urmat masa. Cu totul copleșitor: nu bucatele în sine, ci interiorul trapezei, vasele în care se servea, buna orânduială – să nu uităm că erau probabil peste două sute de suflete! Iar peste toate, cuvântul de învățătură venit dinspre balconul dominat de figura vulturului bicefal! Ce vremuri necunoscute mi-au înviat în inimă!

Ultima zi, a patra. Un tur cumva pe fugă! După mici peripeții (se schimbase programul de vizitare), am ajuns la Vatoped, unde ne-am închinat la toate sfintele icoane făcătoare de minuni, la Brâul Maicii Domnului etc. A trecut așa repede… Am mai vizitat în această ultimă zi Mănăstirea Iviron (aș putea vorbi aproape de o minune resimțită în fața Icoanei Portărița!), Mănăstirea Xenofont, Mănăstirea Russikon, Schitul Sf. Andrei, Biserica Protaton (Axionița, ce bucurie!), Kareia.

Pe drumul de întoarcere, aflat pe vapor, am avut timp să meditez la cele trăite. La minunea vieții. La bucuria unor sentimente ce iradiază dimpreună dintr-un preaplin ce presupune în centru chipul lui Hristos. Mă îndreptam astfel spre casă, spre cei dragi. Poate adevărata casă avea să rămână în urmă. Acum, după ceva timp, simt că trebuie să mă întorc la Sfântul Munte. Și mai ales la Prodromu ori Schitul Lacu. Mi-au rămas întipărite ceva mai adânc decât celelalte. Sper să mă întorc cu cel mic, în sufletul căruia să se așeze lumina Prodomiței ori a Lacuschitiotisei.

Marius Manta
Jurnalist, Profesor Limba Română

Fotografiile, cu excepția icoanelor, aparțin autorului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

O pagină neagră din istoria Athosului: Bătălia de la Karyes. Momentul când s-a încălcat avatonul Sfântului Munte

Octombrie 1948. Partizanii comuniști din Peninsula Halkidikí intră în Sfântul Munte. Printre ei se găsesc și numeroase femei. Avatonul, adică interdicția cu privire la accesul femeilor în Sfântul Munte, este încălcat. Printre femeile care intră în Sfântul Munte se găsește și Evghenía Péiou, care astăzi trăiește în satul Megáli Panagiá, lângă Ierissós. Pe atunci avea doar 17 ani.

Astăzi, după 50 de ani, Evghenía Peiou își aduce aminte de acea aventură care a durat două zile. ,,Am păcătuit”, spune Evghenía. Și monahii bătrâni își aduc aminte cum au intrat atunci femeile în mănăstire, însă nu vor să vorbească despre asta.

***

Ploaia te pătrundea până la os. Automatul Mauser pe care îl primise era foarte greu, iar ea era încă un copil. I se făcuse foame și îi era frig. Ceea ce o speria, însă, cel mai mult, așa cum stătea în fața porții Mănăstirii Iviron, era ideea că este femeie și că a intrat în Sfântul Munte. Era luna octombrie a anului 1948. Pe atunci, Evghenía Péiou avea doar 17 ani. Trecând prin satul ei, Megáli Panagiá din Halkidikí, bărbații înrolați în așa zisa Armată Democrată [brigăzi înarmate fidele doctrinei socialist-comuniste, n.tr.] au luat-o împreună cu ei. Una dintre operațiunile pe care partizanii comuniști le aveau în plan era intrarea pe teritoriul Sfântului Munte pentru a strânge provizii. Evghenía i-a urmat. A mers ore întregi pe jos și, în ciuda fricii care o stăpânea, dintr-o dată s-a trezit în fața Mănăstirii Iviron, cu arma în mână.

,,Îmi era foarte frică. Auzisem că le era interzis femeilor să intre în Sfântul Munte. Plutonul în care eram eu ajunsese la Mănăstirea Iviron. Monahii nu au vrut să deschidă poarta. Eu nu am tras nici un foc. Nu trecea nimeni pe acolo. Atunci, îmi aduc aminte că un partizan a sărit poarta și a deschis-o. [Inițial n.ed.], eu n-am intrat înăuntru. Aveam arma în mână și așteptam să văd ce se întâmplă. Eram singură, acolo, în fața intrării, dar cred că mai erau și alte femei pe aproape”.

Cișmeaua

Evghenía nu-și poate explica cum de-a putut să calce interdicția de a intra în Athos și evită să vorbească despre asta. Însă, atunci nu prea a avut de ales: căpitanul ei, Kóstas Papagheorghíou, avea nevoie de ea.

,,Arma era mai mare decât mine. Îmi amintesc și acum frumoasele cișmele împodobite cu capete de șarpe în loc de robinet, care se aflau în fața mănăstirii. Partizanii au încărcat pe catâri haine și alimente. Amuzant este faptul că au luat și tot ceea ce avea tatăl meu, care pe atunci era muncitor în Sfântul Munte. Eu am aflat despre asta mai târziu”. Atunci, zeci de rebeli înarmați se răspândiseră peste tot în Sfântul Munte și căutau să adune provizii. Au încărcat 350 de catâri cu provizii de tot felul. Evghenía a rămas la mănăstire timp de două zile. De altfel, ca să își mai alunge frica, fredona ,,Luptăm, cântăm, și pe fasciști îi vânăm”, un imn pe care îl cântau toți comuniștii pe atunci. Câteodată își mai făcea și semnul Sfintei Cruci.

,,S-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar, trebuie să vă spun că nici un partizan nu a făcut nici cea mai mică stricăciune mănăstirilor. Noi aveam nevoie doar de haine și de mâncare. Zile întregi petrecuserăm mâncând doar castane. Îmi amintesc că eu purtam niște pantofi mai mari decât numărul meu. Intraseră pământ și pietricele în ei și aveam răni la picioare. Eu mă rugam de partizani să plecăm de acolo. La Karyés se dădeau lupte între trupele noastre și jandarmi. Monahii se ascunseseră. De frică, nu mai circula nimeni, nimeni nu mai ieșea din chilii”.

De altfel, monahii fuseseră atacați și în 1947, fără să opună vreo rezistență, nedorind să intre în conflict cu nimeni. Jandarmii au încercat să țină piept partizanilor, dar nu au reușit. Monahii, neavând de ales, au oferit tot ce aveau, ca să nu fie primejduite mănăstirile. Timpul se scurgea încet, apăsător pentru toți, mai ales pentru tânăra partizană care, pe zi ce trece, conștientiza tot mai mult ceea ce săvârșise.

Avioanele

,,După ce partizanii au luat ce era de luat, am luat-o înapoi spre casă. Ne-am oprit la Gomáti și ne-am odihnit într-o poiană. Acolo ne-au reperat avioanele. La Néa Róda au început să ne bombardeze. Îmi amintesc de o tânără, de loc din Pont, care fusese rănită. Au dus-o undeva, la adăpost. Sărmana, suferea foarte mult. Striga întruna: ,,Ah, mamă, o să mor!”, iar la scurtă vreme a și murit. Imediat ce au aflat de moartea ei, monahii au spus că aceasta a fost pedeapsa Maicii Domnului fiindcă intrase în Munte. Evenimentul a ajuns să fie foarte cunoscut în acea perioadă.

Evghenía trăia permanent cu frică, deși timp de doi ani și jumătate, cât a stat în brigada lui Papagheorghíou, nu a tras nici măcar un foc de armă. ,,Nu voiam să împușc pe nimeni. Nu trăsesem nici un foc de armă. Pe atunci eram doar un copil”.

Armata guvernamentală a trecut la contraofensivă, iar unitățile de partizani comuniști din Halkidikí se aflau într-o situație foarte dificilă. Evghenía s-a predat la Galátisa. A fost judecată de către un tribunal militar, iar mai apoi a fost eliberată și s-a întors în satul ei. Erau vremuri grele pentru toți. S-a căsătorit cu vecinul ei, Kóstas. Ironia sorții este că, atunci când ea intra în Sfântul Munte, viitorul ei soț lucra acolo, la pădure, împreună cu tatăl ei, iar când au început bombardamentele, s-au ascuns amândoi. După ce au ieșit din ascunzătoare, au descoperit că măgarii lor fuseseră furați de partizani.

,,Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat astăzi. La Mănăstirea Vatopedi s-au dat lupte grele. Acolo, un jandarm a ucis un partizan. L-au înmormântat nu departe de mănăstire”, își amintește domnul Péiou, care nu avea de unde să știe viitoarea lui soție se afla atunci, acolo, împreună cu partizanii…

Astăzi, în Megáli Panaiá, unul dintre cele mai frumoase sate din Halkidiki, oamenii nu-și mai amintesc bine acest episod, cu Evghenía. Își mai amintesc, însă, de comandatul partizanilor, Papagheorghíou, de moartea lui, dar, despre Evghenía, fata care a intrat în Sfântul Munte, nu. Nici ea însăși nu vrea să-și mai amintească acea perioadă. S-a măritat, a făcut doi copii, și viața ei a curs liniștită. Câteodată, când e singură, gândurile îi mai zboară spre acele vremi.

1947. Echipa lui Papagheorghíu se luptă cu jandarmii

Ostilitatea dintre partizani și Sfântul Munte exista încă din 1945. Atunci, în fața pericolului iminent, au fost trimiși 36 de jandarmi, care și-au asumat responsabilitatea de a apăra Sfântul Munte. În 1947, un grup de partizani, avându-l în frunte pe Papagheorghíou, a atacat postul de jandarmi din Dáfni, au cucerit postul de poliție și biroul vamal și au prădat foarte multe magazine. În ziua următoare, au plecat de acolo cu foarte multe provizii: haine și mâncare. Însă, grupul nu a fost norocos, fiindcă a fost identificat de pe vasele militare care se aflau în port și a fost atacat prin surprindere.

În 1948, partizanii comuniști s-au întors în număr mai mare, în jur de 400 de oameni, iar printre luptători se aflau și femei, precum Evghenía și prietena și consăteanca ei, Mariánthi. Lupta a durat opt ore.

Și astăzi monahii și-l mai amintesc pe comandantul Jandarmeriei, Panaiótis Panaiotákos, cum umbla cu pistolul în mână, căutând partizani. Un rebel a fost ucis în timp ce încerca să incendieze o biserică în Karyés.

După cum povestesc cei care au trăit evenimentele de atunci, partizanii au furat alimente și haine de la mănăstirile Hilandar, Esfigmenu, Iviron (acolo unde Evghenía avea misiunea de a asigura paza intrării în mănăstire), Caracalu, Filotheu și Zografu. Statul Major al Armatei a hotărât să ia măsuri radicale și a dat ordin jandarmilor să elimine grupările de partizani înarmați. În lupta împotriva rebelilor comuniști a luat parte și flota ancorată în port, dar și aviația. Cu toate acestea, partizanii aveau și la Sfântul Munte susținători în rândul monahilor, mai ales printre cei care viețuiau la chilii, dar și din rândul celor care viețuiau în chinovii, dar nu aveau nici o influență în cadrul conducerii Sfântului Munte, nici în alegerea egumenilor mănăstirilor.

,,Mâncam castane și acest lucru ne ținea în viață”

Era vara anului 1948. Evghenía, care, pe atunci avea doar 17 ani, stătea la fereastră și îi privea cu admirație pe partizanii care treceau prin fața casei ei. Comandantul Papagheorghíou era chiar din satul ei. Într-o seară, partizani înarmați au trecut și pe la ea pe-acasă și au luat-o împreună cu alte 12 fete de vârsta ei. A învățat să cânte ,,Toți la arme, copii, ca libertate să avem”. Deși, la început a pornit cu foarte mult entuziasm, mai apoi și-a făcut foarte multe probleme de conștiință din pricina fărădelegilor care se făceau. ,,În prima zi ne-au dat să mâncăm carne, pe care o țineau în niște saci. N-am putut să mănânc. Picioarele mi se umpluseră de răni. La început, pe noi, femeile, ne puneau santinele. Eu, însă, n-am folosit niciodată Mauser-ul pe care-l aveam. Eram doar un copil. De foarte multe ori am vrut să plec acasă, dar nu m-au lăsat”.

În ajunul sărbătorii Sfântului Dionisie Areopagitul, grupul lui Papagheorghíou a intrat în Sfântul Munte. ,,Am pornit la drum noaptea. Ploua. Aveam nevoie de hrană, și singurul loc unde găseam așa ceva, după cum spuneau cei mai vechi dintre partizani, erau mănăstirile. Acolo aveau de toate. Noi eram înfometați și sufeream foarte mult. Oamenii simpli nu aveau să ne dea nici măcar pâine. Am trecut prin pădure și am mers așa până am ajuns la Iviron. Drumul a fost un martiriu pentru fiecare dintre noi. Eu simțeam că o să mă prăbușesc. Mâncam doar castane, doar asta ne-a ținut în viață. Mă gândeam că am săvârșit un mare păcat intrând în Athos. Părinții mei erau oameni cu frică de Dumnezeu, tatăl meu chiar lucra în Sfântul Munte. Mi-a fost frică la început, și această frică m-a stăpânit tot timpul. Mă temeam că ceva rău o să mi se întâmple. Se auzeau fel de fel de lucruri pe atunci. Despre pedepsele Maicii Domnului, despre minuni, și multe altele”.

,,Se plimba cu pistolul în mână”

Părintele Kosmás, în vârstă de 70 de ani, a fost una dintre victimele partizanilor comuniști. ,,Eu aveam cizmărie la Karyés. Au intrat înăuntru și au luat tot ce-au găsit: pantofi, cizme, pielărie… Aveau nevoie de astea. Noi n-aveam ce face, nu ne puteam împotrivi. Au fost vremuri grele pentru toată lumea”.

Monahul Efthímios, cizmar la Karyés, căruia partizanii i-au furat pantofi, cizme și alte obiecte de piele în timpul acțiunii de strângere de provizii.

La vremea aceea, părintele Efthímios era responsabil cu biserica de la Karyés. ,,În ziua aceea era sărbătorit Sfântul Dionisie Areopagitul. Era o zi de sâmbătă, și, după cum se obișnuiește, făcusem Dumnezeiasca Liturghie la biserica din cimitir. Atunci au început împușcăturile, parcă luase foc pământul. Am încercat să ascundem un jandarm, pentru a nu fi linșat de comuniști. Slavă Domnului, am reușit să-l salvăm”.

Părintele Efthímios își aduce bine aminte când au venit partizanii la Karyés. Câțiva dintre ei încinseseră o horă în mijlocul pieței. Parcă și acum vede cum se plimba o femeie cu pistolul în mână. Partizanii au trecut și pe la chilia lui, iar bătrânul său le-a dat să bea tsipouro. Aveau făină în pivniță, dar nu le-au luat-o…

Își aduce și acum aminte de vremurile acelea și râde ușor. Cât despre femeile care au încălcat interdicția și au intrat în Athos, nu are nimic să le reproșeze. ,,Nu au vrut, multe dintre ele au fost luate cu forța de partizani. Așa a fost atunci, nu aveam ce să facem”.

,,Au dispărut fără urmă…”

După înfrângerea partizanilor comuniști, monahii n-au avut grijă să păstreze cele care să amintească de evenimentele de atunci. În anii de dinainte, avuseseră grijă să evite orice conflict cu partizanii, deși câțiva monahi îi ajutau constant pe partizani cu alimente și îmbrăcăminte. ,,Motivul pentru care s-a făcut acest compromis a fost protecția mănăstirilor și a odoarelor sfinte. La fel s-a întâmplat și în perioada ocupației germane. Nimeni nu dorește un regim de ocupație, însă, cumva trebuia să fie protejată această moștenire culturală veche de secole”, spune părintele Ioanichie.

În ceea ce privește intrarea femeilor în Sfântul Munte, aceasta a fost o consecință a războiului, pe care nimeni nu a putut să o evite, din moment ce jandarmii fuseseră încercuiți de către partizani. Era singura dată, cel puțin din ceea ce se cunoaște, când au intrat femei în Sfântul Munte, mergând pe jos dinspre Ouranoúpolis. De-a lungul vremii au mai fost diferite istorii cu femei care s-au îmbrăcat în haine bărbătești, sau, care, înotând, au ajuns în Munte.

Canoanele sunt păstrate cu sfințenie până în zilele noastre, și, chiar și cei care se consideră inovatori sunt de acord cu păstrarea interdicției femeilor de a intra în Sfântul Munte. ,,Din ce motiv să se strice o tradiție care datează de secole? Sfântul Munte este simbolul monahismului. Este un fenomen unic în lume și tot așa trebuie să rămână”, spune părintele Ioanichie.

În ziua de 27 aprilie 1945  în Sfântul Munte a sosit primul detașament al Jandarmeriei. Din cadrul acestor forțe făceau parte 36 de jandarmi.

Cea dintâi confruntare serioasă a războiului civil grec pe teritoriul Sfântului Munte a avut loc abia doi ani mai târziu: atacul asupra portului Dafni, la 23 martie 1947. Atunci, 42 de partizani înarmați, conduși de K. Papagheorghíou și A. Kazákos au făcut joncțiunea cu grupul condus de Th. Dambásis. Acest grup a imobilizat garda formată din 3 oameni ce asigura paza postului de jandarmi, a ocupat biroul vamal, biroul de poștă, postul de poliție și magazinele comerciale de acolo.

În ziua următoare, la orele 3 noaptea, au încărcat proviziile pe care le strânseseră (alimente, 110 saci cu făină, îmbrăcăminte, echipament medical și de telecomunicații) pe vasul ,,Sfântul Nicolae” care se afla ancorat în portul Dafni, și au pornit, având ca punct de sosire Arkoúda-Halkidikí. În după-amiaza aceleiași zile, un detașament de jandarmi, ajutat de vase ale pazei de coastă, i-a ajuns din urmă pe partizani. În confruntarea care a urmat, partizanii au fost nevoiți să renunțe aproape la toate proviziile pe care le confiscaseră, și, deși au înregistrat serioase pierderi umane (conform rapoartelor Jandarmeriei, 2 morți și 2 răniți), au reușit să scape. În același raport se precizează că jandarmii nu au avut nici o pierdere.

Cea mai importantă confruntare, însă, a avut loc în zorii zilei de 16 octombrie 1948, la Karyes, între jandarmi și aproximativ 400 de partizani comuniști.

Incursiunile rebelilor în Sfântul Munte

– 22 aprilie 1948, 30 de partizani comuniști au intrat în Sfântul Munte și au jefuit Mănăstirea Hilandar.
– 5 august 1948, căpitanul Papagheorghíou, împreună cu un grup de soldați, a prădat Mănăstirea Esfigmenu.
– 18 octombrie 1948, același căpitan Papagheorghíou, însoțit de un grup de partizani, a jefuit Mănăstirea Caracalu.
– 8 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a jefuit Mănăstirea Filotheu.
– 17 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a încercat să jefuiască Mănăstirea Zografu, unde se găseau călugări bulgari. Asaltul lor a fost însă respins de forțele de jandarmi care păzeau mănăstirea.

Anul 1948 a fost un an tulbure pentru Sfântul Munte. La 3 decembrie 1948, Statul General al Armatei a cerut curățarea zonei de elementele partizane active existente, și, în acest scop, au trimis noi unități de jandarmi și provizii. În perioada următoare, unitățile de jandarmi au atacat prin surprindere grupările de partizani. În același timp, au fost aduse trupe din Corpul Jandarmilor și din Detașamentele Mixte de Urmărire pentru a apăra ,,trecătoarea lui Xerxes”, în timp ce ambarcațiuni ale Flotei Militare patrulau în zonă. În anul 1949, în regiune încă se mai găseau forțe importante ale Jandarmeriei (160 de ofițeri și infanteriști) și ale Detașamentelor Mixte de Urmărire, 40 de ofițeri, și trupe formate din rezerviști care patrulau în zonă. Din vara lui 1949, numărul soldaților a început să se împuțineze.

La 10 iunie 1949, 150 de partizani înarmați, avându-l în frunte pe căpitanul Papagheorghíou, au încercat să intre în Sfântul Munte, dar au fost respinși la ,,trecătoarea lui Xerxes”. În timpul atacului, partizanii comuniști au cucerit două posturi de pază ale Detașamentelor Mixte de Urmărire. Insurgenții au intrat în satul Néa Róda, au luat alimente și animale, însă, la orele 3 după-amiază, au fost nevoiți să se retragă către Gomáti, din pricina tirurilor de artilerie ale Armatei. În continuare, în luptă a intrat și aviația, rebelii înregistrând pierderi însemnate.

Odată încheiată această luptă, Sfântul Munte nu a mai fost implicat în războiul civil grec al anilor ’50.

Comandantul rebelilor, căpitanul Papagheorghíou, cel care a coordonat toate atacurile avea să fie arestat la 8 ianuarie 1950 în satul Megáli Panaiá și apoi executat.

Amintirile Egumenului Gavriil Dionisiatul

Cea mai violentă confruntare dintre comuniști și jandarmi a avut loc în zorii zilei de 16 octombrie 1948. La ea au luat parte nu mai puțin de 400 de partizani comuniști  înarmați, care făceau parte dintr-o unitate a Diviziei a VI-a a “Armatei Democrate”.

Aceste forțe militare numărau în rândurile lor și foarte multe femei, iar operațiunea pe care au întreprins-o la Sfântul Munte a avut drept scop aprovizionarea cu alimente, dar și înrolarea în armata lor a locuitorilor din Halkidikí, care se refugiaseră la Sfântul Munte. După încheierea acestei operațiuni, forțele combatante ale rebelilor urmau să meargă la Kákavo, acolo unde staționa întreaga Divizie a VI-a a insurgenților. Comandant al partizanilor era P. Erithriádis, iar atacul a urmărit atingerea a două obiective:

  1. Ocuparea clădirii în care se găsea biroul guvernatorului Sfântului Munte, P. Panaiotákos. Acesta, împreună cu alți 4 bărbați, după 8 ore de luptă, a respins atacul rebelilor, pricinuind serioase pierderi în rândul acestora din urmă. Clădirea în care se găseau birourile, a suferit, însă, foarte multe stricăciuni, atunci arzând o importantă parte a arhivei guvernatorului.
  2. Ocuparea clădirii care adăpostea forțele de jandarmerie. Din fericire, nici acest obiectiv nu a fost atins de către rebeli. Din rândul jandarmilor, un singur soldat a fost rănit, pe când rebelii au avut 2 morți și 5 răniți. În această luptă a fost rănit și căpitanul Papagheorghíou.

De la Karyés, rebelii au luat alimente, îmbrăcăminte și bani. Tot atunci au fost prădate și mănăstirile Iviron și Vatopedi, și au fost făcute și numeroase recrutări cu forța. Cu proviziile încărcate pe 80 de animale de povară, comuniștii vor părăsi Sfântul Munte la 17 octombrie 1948. În timp ce se retrăgeau, au fost identificați de către avioanele militare și, timp de două zile, cât a durat călătoria lor de la Karyés până la Kákavo, avioanele au bombardat continuu pozițiile acestora. În același timp, vor fi atacați și de pe mare, de pe vasele militare care se aflau în zonă. Rebelii au înregistrat atunci pierderi însemnate, pierzând aproape toate proviziile pe care le confiscaseră.

În legătură cu acest subiect, părintele Gavriil scrie următoarele:

,,Octombrie 1948. Războiul pe care bandiții [partizanii comuniști] l-au declanșat se întinsese în toată țara, dar luase o amploare mai mare în nordul țării, acolo unde era mai facilă aprovizionarea lor de către statele comuniste din vremea aceea. În Halkidikí, datorită reliefului muntos, dar și a situației materiale prospere a locuitorilor din sate, existau 3-4 astfel de bande de răufăcători [partizani] al căror scop principal era încercuirea Tesalonicului, acțiunile de sabotaj, și înrolarea de soldați din rândul populației civile, cu voia sau fără voia acestora. Populația din aceste regiuni, pentru a evita înrolarea forțată, persecuțiile sau chiar asasinatele, la care se dedau  comuniștii, și-au părăsit casele, agricultorii mergând în provincia Kasándra, orășenii și cei care aveau mici afaceri în domeniul industrial, la Tesalonic, Políghiros și Arnéa, iar muncitorii și tăietorii de lemne la Sfântul Munte, acolo unde, cu doi ani mai devreme migraseră și crescătorii de animale cu vacile și ciobanii cu turmele lor. Astfel, populația din Sfântul Munte a crescut de patru ori, iar 2/3 din aceasta era formată din săteni refugiați din satele din Halkidikí. Având știință despre aceste lucruri, conducerea comuniștilor a inițiat 2-3 incursiuni la Dafni, Esfigmenu și în alte câteva puncte în apropierea istmului ,,Xerxes”.

Din păcate, din motive necunoscute nouă, Statul nu a luat atunci măsurile cele mai potrivite pentru apărarea trecătorii Xerxes, singura măsură fiind instalarea unui post de jandarmi, lucru care nu a fost suficient în condițiile dificile de atunci.

În mai multe rânduri, Sfânta Chinotită, prin scrisori dar și prin epitropi trimiși atât la Atena, cât și la Tesalonic, a cerut întărirea pazei trecătorii și alcătuirea unor brigăzi militare care să patruleze în zonă, dar nu am primit nici un răspuns.

Prin luna septembrie era evident faptul că rebelii urmează să treacă în peninsulă, fiindcă comandamentul lor general fusese mutat mai la nord, fiind semnalate mutări de trupe din Langadá și Nigríta spre Halkidikí.

Din nou, Sfânta Chinotită a semnalat pericolul existent și a cerut suplimentarea numărului de jandarmi la Sfântul Munte, dar, din nou, cererea a fost în zadar. Și, astfel, pe la mijlocul lunii octombrie, un grup de aproximativ 100 de rebeli au pătruns în Athos prin istm, și, la adăpostul nopții, au ajuns tocmai la Karyés. Din fericire, au fost observați de câțiva monahi care locuiau la chiliile de lângă Karyés, iar aceștia au mers și au informat Jandarmeria, aceasta luând măsurile de rigoare pentru ca posturile sale de control să nu fie luate prin surprindere de către rebeli. Acest lucru a permis dejucarea planurilor partizanilor comuniști, care, atunci când au dat semnalul de atac asupra clădirilor Jandarmeriei și ale guvernatorului Sfântului Munte, au întâmpinat rezistență din partea jandarmilor. Au urmat confruntări care au durat o zi întreagă, sub o ploaie apăsătoare de toamnă. În cursul luptelor, trei dintre rebeli au fost uciși, iar de cealaltă parte, jandarmii nu au înregistrat nici o pierdere.

În ziua următoare, bandele de răufăcători s-au dedat la acte de jaf asupra chiliilor și a magazinelor, iar femeile care veniseră cu ei, cu arme în mână, călcând tradiția sfântă a avatonului, care le interzicea să intre în Athos, au încins o horă chiar în fața clopotniței de la Protaton, și, cu accent caucazian, le spuneau părinților adunați acolo: «Ia să vedem dacă Panaghía voastră va face vreo minune cu noi, fetele». Atunci, Maica Domnului Pantánassa s-a milostivit și nu i-a pedepsit pe cei care au hulit, dar, de atunci, ei nu au mai avut zile de liniște. La puțin timp, într-o luptă la Flórina, au murit nu mai puțin de 1200 de comuniști partizani, foarte mulți dintre ei fiind răniți sau luați prizonieri atunci. În numai un an de zile, toată lucrarea lor plină de impietate s-a spulberat precum cenușa care, aruncată în vânt, este împrăștiată în cele patru zări.

Armata noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, i-a zdrobit pe rebeli, oriunde i-a întâlnit, iar în luna august a anului următor, au fost definitiv stârpiți în adăposturile lor tâlhărești din munții Grámmos și Vítsi, și nu a mai rămas în Grecia decât ruinele pe care, comunismul cel care ura din suflet pe Dumnezeu și Biserica, a încercat să creeze o societate atee. Nu a mai rămas decât amintirea faptelor lor nelegiuite, și blestemul veșnic al poporului nostru asupra capilor lor, care, părăsind credința și trădându-și țara, au slujit intereselor țărilor comuniste din vremea aceea.

Spre seară, tâlharii au plecat din Karyés, prădând tot ce au întâlnit în cale, chilii și magazine. Au încărcat tot ce au putut pe animalele de povară, iar ceea ce nu a mai putut fi luat (orez, paste și altele) a fost aruncat pe jos, în noroi, numai și numai pentru a face stricăciuni. Lucrul cel mai josnic pe care l-au făcut în timpul jefuirii chiliilor și a bisericilor, și care caracterizează cel mai bine fiarele acestea – fiindcă oameni nu pot fi numiți – este faptul că au luat sfinte odoare ce se aflau în biserici, Evanghelii, racle argintate pentru sfintele moaște, și le-au aruncat de-a valma, în saci unde se găseau alimente și lucruri de tot felul, vrând ca mai târziu să le vândă pentru a obține bani. Nu au apucat să își ducă planul la îndeplinire, cele mai multe lucruri fiind găsite, mai târziu la Kroúsia, acolo unde au fost reperați și atacați. Plecând din Sfântul Munte, au luat cu ei, cu forța, mai mult de 100 de oameni, păstori, muncitori, tăietori de lemne și în jur de 150 de animale de povară pe care au încărcat tot ceea ce au furat, dar și pe cei răniți din rândurile lor.

Toată această jalnică armată a trecut nestingherită prin ,,istmul lui Xerxes”, deși se găseau acolo două vase ale pazei de coastă, în scurt timp sosind și distrugătorul ,,Slava”. Nu s-a acționat în nici un fel, însă, pentru ca nu cumva, în cursul confruntării, să fie omorâți oameni nevinovați din rândul celor care fuseseră luați prizonieri din Karyés.

Jefuirea și pângărirea Sfântului Munte, pe care l-au cinstit și îl cinstesc oameni care nu sunt nici greci, și nici măcar creștini, va rămâne o amintire dureroasă și rușinoasă, că au existat, în secolul al XX-lea, greci și grecoaice, fie și doar cu numele, care au călcat în picioare dumnezeieștile rânduieli.

De aceea, sub clopotnița de la Protaton stă scris: ,,În acest loc sfânt au jucat femeile nerușinate dansul tâlhăresc, care este urâciunea pustiirii”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Panos Bailis în 1998 pentru prestigiosul ziar cotidian elen Ta Nea (Știrile).
Articolul de față (integral) reproduce un text publicat inițial în 3 părți pe pemptousia.

Note la fotografii (de sus în jos):

(1). Foto mare (sus): Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă.
(2). Evghenía Péiou a participat la lupta de la Karyés (16 octombrie 1948) și la prădarea Sfintei Mănăstiri Iviron.
(3). Mănăstirea Iviron, imagine de arhivă.

(4). Portul Dafni, imagine de arhivă (1967).
(5). Karyes, imagine de arhivă.
(6). Capitala Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.
(7). Avion german de luptă în apropiere arsanalei Mănăstirii Sfântul Pavel (1940).
(8). Vasul ,,Sfântul Nicolae” în 1950. Cu el se făcea în mod constant în acei ani transportul naval Ouranoupoli – Kavsokalivia.
(9). Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă.
(10). Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.
(11/12). Bătrânul Gavriil, Egumen al Mănăstirii Dionysiou.
(13). Karyes în 1940. Imagine de arhivă.

(14). Foto mare (jos): Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.

 

Nouă apariție editorială: Starețul Dionisie de la Colciu – „Cuvinte din Sfântul Munte Athos”

Starețul Dionisie de la Colciu – Cuvinte din Sfântul Munte Athos
Editura Predania, 2018
288 pagini / 14×20 cm

Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos.

Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.

Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într’un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sânt trăite, sânt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.

Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi
Sfântul Munte

Ca o completare la Cuvântul înainte:

Cartea este disponibilă în librării.
Online, cărțile editurii Predania pot fi achizionate accesând linkul:
goo.gl/gghxsA

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Un munte de credință, o emisiune „România, te iubesc!”, ProTv, 8 Aprilie 2018 (integral, fără întreruperi). Realizator Alex Dima

Un munte de credință, o emisiune „România, te iubesc!”, ProTv, 8 Aprilie 2018 (integral, fără întreruperi). Realizator Alex Dima

Harul Maicii Domnului în Sfântul Munte. Starețul Efrem Vatopedinul povestește despre întâlnirea sa cu un ateu la Mănăstirea Vatopedi (video, cu subtitrare în limba română)

Harul Maicii Domnului în Sfântul Munte. Starețul Efrem Vatopedinul povestește despre întâlnirea sa cu un ateu la Mănăstirea Vatopedi

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Două Omilii ale Părintelui Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi, în Larnaca, Cipru (ianuarie 2018) audio, cu subtitrare în limba română

Omilia Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul la Sfânta Liturghie din Biserica Sfântul Gheorghe, Larnaca, Cipru (30 ianuarie 2018)

Omilia Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul la Biserica Hrisopolitisa, Larnaca, Cipru (29 ianuarie 2018)

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Jonathan Jackson & Norris J. Chumley: Conversație despre prezența lui Dumnezeu în viața omului (video, limba engleză)

Jonathan Jackson (actor și muzician) și Dr. Norris J. Chumley (teolog, scriitor, producător de documentare), ambii convertiți la Ortodoxie, se află în același timp în vizită la Mănăstirea Vatopedi. Aveți mai sus, în limba engleză, înregistrată de pemptousia, conversația celor doi despre Dumnezeu și lucrarea Sa tainică în viața omului.

Precizăm și faptul că Editura Doxologia a publicat în limba română cărțile: Norris J. Chumley – „Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi” (2012), „Isihia. Prezența lui Dumnezeu în liniștea sufletului” (2017) și Jonathan Jackson – „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” (2016).

LD

Cuvioşii Ghenadie Dochiarul şi Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiarul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiárul a fost monah în Mănăstirea Vatopedi şi avea ascultarea de iconom al uleiului sau dochiár, adică avea în grijă păstrarea şi împărţirea uleiului. „S-a arătat model de monah cuvios şi prin sârguinţa sa dar şi prin întreaga sa viaţă virtuoasă a ajuns la măsura sfinţeniei, făcând şi minuni”.

Se povesteşte că odată mănăstirea trecea o perioadă de mare lipsă a uleiului. Cuviosul Ghenadie, fiind dochiar al Mănăstirii, s-a gândit că uleiul ar trebui drămuit ca să nu rămână candelele fără ulei şi să nu le mai poată aprinde. Bucătarul, însă, s-a plâns egumenului iar acesta a dat poruncă să dea ulei fraţilor ca şi mai înainte, nădăjduind în pronia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi, mergând cuviosul Ghenadie la ascultarea sa, la cămara unde se păstra uleiul, văzu uleiul curgând din chiupuri şi ajungând până la intrare.

Icoana Maicii Domnului, cea numită Elaiovrýtissa (Izvorâtoarea de untdelemn) care se afla în acel loc, de atunci răspândeşte bună mireasmă. „Această sfântă icoană în acelaşi loc se găseşte, în cămara unde se păstrează uleiul, răspândind minunată, nespusă de plăcută mireasmă şi fiind numită Dochiarítissa”. Icoana datează din secolul 14 şi este adusă în katholikónul Mănăstirii în Vinerea din Săptămâna Luminată, atunci când este sărbătorită.

Pomenirea Sfântului Ghenadie Vatopedinul se face pe 17 noiembrie şi în Vinerea din Săptămâna Luminată. Slujba în cinste Sfântului a fost compusă de imnograful Harálampos Mpoúsias.

Tot în această zi se prăznuieşte şi

Cuviosul Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Egumenul a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Vatopedi. Pentru sfinţenia vieţii lui, s-a învrednicit să audă glas venind de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În timpul unui atac al piraţilor asupra mănăstirii, evlaviosul egumen a auzit o voce venind din icoana Maicii Domnului, cea numită Paramythía, care i-a spus: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi pe ziduri ca să-i alungaţi pe piraţi”. Uimit, cuviosul văzu sfânta icoană din care se auzea vocea transformându-se: chipul Maicii Domnului se făcu viu, la fel şi chipul pruncului Hristos, pe care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îl ţinea în braţe. Hristos întinse mâna Sa dreaptă să acopere buzele Maicii Sale şi întorcându-şi faţa către ea, îi spuse: „Nu, Maica Mea, nu le spune aceasta [monahilor], ci să fie pedepsiţi ei după cuviinţă”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îndepărtând cu dragoste mâna Fiului său, îi repetă egumenului cuvintele pe care i le spusese și mai înainte, anume să nu deschidă, adică, astăzi porţile mănăstirii din pricina piraţilor.

Înfricoşat de minunea dumnezeiască, smeritul călugăr a întrunit întreaga obşte şi a povestit tuturor cele întâmplate.

Auzind povestea, monahii au observat, uimiţi, schimbarea privirii şi atitudinii Maicii Domnului şi lui Hristos în icoană. Luând curaj, au urcat pe ziduri, au alungat piraţii şi s-au salvat. De atunci icoana s-a numit Paramythía, iar poziţia chipurilor, aşa cum le văzuse sfântul egumen, a rămas aceeaşi. Chipul Maicii Domnului „exprimă iubire, privirea Ei inspiră îngăduinţă, bunătate şi milă. Pe buzele sale se odihneşte un surâs cuvios, de bunăvoinţă şi mângâiere”.

Această icoană a Maicii Domnului este o pictură murală din secolul al 14-lea. Înainte, ea se afla în exonartex, în faţa paraclisului Sfântului Nicolae, iar ulterior a fost mutată în faţa altarului, în partea dreaptă, adică în proskynitar, în paraclisul Maicii Domnului Paramythía, care se găseşte deasupra nartexului, în partea stângă. Monahii se îngrijesc ca icoana să aibă o candelă nestinsă, slujind Sfânta Liturghie aici în fiecare vineri, şi cântând în fiecare zi paraclisul. Mai demult exista obiceiul ca în acest paraclis să se facă tunderile în monahism.

Pomenirea cuviosului Ghenadie se face pe 20 ianuarie şi pe 17 noiembrie. O slujbă completă a Sfântului Ghenadie Egumenul a scris monahul Ghenadie Mikraghiannanítul.

Moise AghioritulSfinţi vatopedini

Foto:
(1) Sfântul Ghenadie Dochiarul,
(2) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Elaiovrýtissa. Sfârşitul sec. 13 – începutul sec. 14,
(3) Sfântul Ghenadie Egumenul. Pictură murală din porticul vechii intrări a Mănăstirii Vatopedi, sec. 19,
(4) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Paramythía.

Paștele la Mănăstirea Vatopedi (16 aprilie 2017)

Paștele la Mănăstirea Vatopedi (16 aprilie 2017) – muzică și imagini
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul

De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română

„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio)

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio). Stihurile, muzica și interpretarea aparține părinților Mănăstirii Vatopedi, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos