Monthly Archives: Februarie 2014

Ce este Ortodoxia?, Gheronda Efrem Filotheitul

Efrem-Filotheitul

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

chrismon

✦ Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.

✦ Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

✦ Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.

✦ Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.

✦ Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Anunțuri

Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

ephraim2

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Despre smerenie, osândire de sine şi egoism, Gheronda Efrem Filotheitul

Efrem Filotheitul222

✦ Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.

✦ Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.

✦ Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.

✦ Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.

✦ Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.

Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.

✦ Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.

✦ Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.

✦ Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.

✦ Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.

✦ Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.

✦ Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.

✦ Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.

✦ Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.

✦ Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.

✦ Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

✦ Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.

✦ Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!

✦ Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.

✦ Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.

✦ Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.

✦ Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.

✦ Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.

✦ Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.

✦ Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.

✦ Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.

✦ Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.

✦ Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.

✦ Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.

✦ În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…

✦ Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.

✦ Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.

✦ Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.

✦ Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.

✦ Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.

✦ În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.

✦ Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.

✦ Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.

✦ Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.

✦ Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.

✦ Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.

✦ Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…

✦ Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.

✦ Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.

✦ Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.

✦ Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

✦ Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.

✦ La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.

✦ Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.

✦ Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.

✦ Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.

✦ Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.

✦ Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.

✦ Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.

✦ Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.

✦ Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.

✦ Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.

✦ Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.

✦ Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…

✦ Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic. 

Sursa: „Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

„Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor

sfantul-simeon-izvoratorul-stefan-nemanja-7

Timp de aproape 7 ani ne-am luptat cu infertilitatea și sterilitatea. Am fost luna de luna la doctor, am cautat cei mai buni specialiști, am facut aprox. 150 de ecografii, histeroscopii, salpingografii, 3 inseminari artificiale, 2 fertilizari in vitro, tratamente homeopatice, cu produse apicole, bioenergie, osteopatie, tratamente cu apa sarata, namol, injecții în burtă. De la unele tratamente abia ma tineam pe picioare. O sarcină s-a oprit din evoluție, alta a fost extrauterină. Am deschis procedura de adopție care ne-a secat sufletele și timp de un an de zile nu am reușit să adoptam un copil… legislația este îngrozitoare. Am facut eforturi uriașe pe toate planurile.

Cel care ne încuraja tot timpul era parintele nostrum duhovnic care ne spunea: „Ma copii, o sa va dea Dumnezeu prunci”. De multe ori mă gândeam: „Daca Sfinții Părinți Ioachim și Ana nu și-au  pierdut credința și noi trebuie să avem nădejde chiar dacă nu ne putem compara cu ei”.

Până într-o zi când părinții mei au fost la medicul cardiolog la control și aceasta le-a dat un plic care fusese adus de un călugăr din Sf. Munte Athos pentru ei (nu l-au mai ținut pentru că au reușit la fertilizarea in vitro și au 2 copii). Le-a spus că-l ține de vreo 2-3 ani în sertar și mi l-a trimis. Când m-am uitat în el am găsit Canonul Sfântului Simeon Izvorâtorul de mir, 3 boabe de struguri, o mlădiță de viță de vie și o iconiță. Am citit ce scrie în canon, seara i-am spus soțului meu și pentru că începuse Postul Paștelui anului 2013 am hotărât să-l ținem. Seara când ne-am așezat în genunchi, sotul mi-a spus” „Daca ne ajută acest sfânt mergem să-l vizităm și să-i arătăm copilul”. Mi-a plăcut foarte mult acest gând. Am ținut canonul ni s-a părut simplu și fix la 28 de zile după ce l-am terminat nu mi-a mai venit ciclul.

Via de la Hilandar a Cuviosului SimeonM-am gândit, fie m-am dereglat de la cele 100 de injecții pe care le făcusem pt fertilizări sau Sfântul Simeon a făcut cu noi o minune. Nu am avut curaj să fac test de sarcină, am asteptat încă o săptămână și am făcut un BETA HCG din sânge. Când am văzut rezultatul și că mă încadrez în 5-7 săptămâni de sarcină am simțit că plutesc. M-am programat la medical cu care făcusem a doua fertilizare și când m-a văzut m-a întrebat ce am făcut. I-am spus că am ținut un canon și cred că sunt însărcinată. S-a uitat fix, mi-a zâmbit și m-a invitat la ecografie. După câteva minute de liniște perfectă mi-a spus felicitări sunteți însărcinată și mi-a arătat un punct mic pe ecran. Am simțit că plutesc de fericire, nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu.

Noi stabilisem că vom mai face o fertilizare in vitro, doctorul mi-a spus parcă scuzându-se că el și echipa lui, plus un embriolog englez au încercat să mă ajute și că pe cale naturală nu aveam nicio șansă, dar că restul este de la Dumnezeu. Mi-a pus în mână o rețetă cu multe medicamente și mi-a spus să vin peste 2 săptămâni. De atunci am făcut tratament pentru hemofilie, pentru risc de avort, îmi curgea noaptea sânge din nas,  în luna a 7-a am făcut diabet gestațional, mi s-a dat un regim sever, nu aveam voie sare,  nu trebuia să iau în greutate, copilul nu prea lua în greutate, dar eu pluteam de fericire. Nu mă durea nimic, aveam putere, iar când mai aflam vești rele de la doctor strigam către Sf. Simeon și-l rugam să aibă el grijă de copil.

Cu 2 săptămâni înaine de cezariană mi-a spus că are 3,200 kg că și-a răsucit cordonul în jurul gâtului, că am un fibrom pe care l-am făcut din cauza tratamentelor și că nu poate fi scos la naștere pentru că aș pierde foarte mult sânge și recuperarea ar fi grea. Dar noi aveam o armă secretă: postul, rugăciunea și pe Sf. Simeon.

Simeon a venit pe lume pe 12.02.2014 si bucuria a fost imensa, mai ales cand in sala de operatie mi l-a pus la piept. Bucuria a durat doar 2 ore pentru ca a facut tahipnee in forma moderata si fiind in terapie intensive am fost intrebata daca sunt de accord sa-l bage in terapie intensiva pentru ca respira mai repede decat trebuie. Eu nu ma puteam misca, nu trecuse efectul anesteziei de la cezariana si am facut tensiune 18/11 cand am auzit. Au inceput sa piuie aparatele, sa se agite in jurul meu medicii. M-am gandit ca nu trebuie sa deznadajduiesc si l-am chemat pe Sfantul Simeon in ajutor. I-am spus sotului meu sa-mi aduca cartea de rugaciuni si foile pe care avem Acastitul Sf. Sava si Simeon. Le luasem cu mine si vroiam sa le citesc cand ma puteam ridica din pat. A urmat o zi foarte grea, o noapte in care au incercat sa ma adoarma pentru ca tot timpul intrebam de copil. Am cerut ajutorul Sfantului Simeon, Sfantului Nectarie, Sfantului Stelian, Sfantului Spiridon, am implorat-o pe Maica Domnului sa aiba grija de pruncul meu. Vazand ca tot citesc rugaciuni, au inchis o parte din lumini dar nu m-am lasat si pe semiintuneric am continuat sa ma rog. In cele din urma o asistenta a aprins o lumina.

Dimineata cand mi-au scos drenele si m-am putut da jos din pat am cerut sa ma duca la copil. Mi-a spus ca sunt ametita si ca ma duce in salon dar cu o forta de mama le-am  zis ca ma ridic din carut si tot il vad. Simeon al meu era la terapie intensive cu branule in maini, picioare, furtune in nas si gura, monitorizat iar eu am privit neputincioasa la mica mea minune. Timp de trei zile nu am putut sa-l ating, apoi m-au sunat in salon sa vin sa-l alaptez. Langa incubator cu senzorii pe el, cu un medic in spatele meu care urmarea cum respira l-am pus la san. M-a strans de mana, a oftat, mi-a zambit si a inceput sa suga. Am simtit ca ma topesc de fericire. Desi ni s-a spus ca vom mai sta in spital 7-10 zile, mana ocrotitoare a sfintilor l-au ajutat pe pruncul meu sa se recupereze mai repede si sa ne dea drumul acasa. Acum are manutele vinete de la perfuzii, picioarele pline de vanatai dar poate respira singur. Noptile le-am povestit medicilor despre cum m-a ajutat Sfantul Simeon si pe unii i-am pus pe ganduri.

Mulți din cei cărora le-am povestit despre minunea din viața noastră au reacționat diferit: unii ne-au spus că se cutremură și li se face părul măciucă, alții s-au amuzat și au luat-o ca pe o poveste, unii mi-au spus „Irina cum poți să crezi așa ceva, ai facultate, ai învățat atât, ești educată”, iar alții ne-au spus că „voi meritați copilul pentru că v-ați rugat atât de mult”. M-a durut sufletul pentru aceia care nu m-au crezut dar cine știe… Dumnezeu îi va lumina și pe ei.

Irina si Florin

Mulţumim celor doi părinţi bucuroşi pentru îngăduinţa de a prelua textul lor pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vedeţi şi următoarele postări pe acelaşi subiect:

Hilandar-south-west

Cuvinte ale Părintelui Sofronie Saharov înregistrate de călugări din Muntele Athos şi făcute abia acum cunoscute

sofronios-2

✦ „Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.

✦ „Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.

✦ „Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.

✦ „Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. „Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.

✦ „Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.

✦ „Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!'”

✦ „Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.

✦ „Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.

✦ „Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”

✦ „Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.

✦ „Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.

✦ „Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.

✦ „Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.

✦ „Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.

✦ „Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”

✦ „Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.

Sursa: lonews.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Sâmbăta morţilor – moşii de iarnă, Ieromonah Makarios Simonopetritul

icoana-sf-nicolae-lumanare

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Comemorarea „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor”

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate celor trecuți la Domnul, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări generale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalitatea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

„Doamne, Cel ce primeşti pe cei ce au adormit cu credinţă, pe toţi îi odihneşte!”

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor, pe toţi îi odihneşte!”.

E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

4722„Pe cei ce au fost cârmuiţi de dreapta credinţă, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi”

Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea liturgică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

„Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasă a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru călăii lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

“Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele defuncţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor.

Sâmbăta morților are o dimensiune de pedagogie duhovnicească

Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâmbătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supunerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimensiune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

Macarie Simonepetritul„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”

Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

Sursa: „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, Ieromonah Makarios Simonopetritul, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008 via Doxologia

Foto (jos): Ieromonah Makarios Simonopetritul

 

Părintele Ieromonah Hristofor a fost ales noul stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos

staretul-hristofor-grigoriatul

Părintele Ieromonah Hristofor a fost ales noul stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos

Axios! Noul Stareţ al Mănăstirii Grigoriu este părintele Hristofor (în lume Stavros Mihail), S-a născut în Cipru în 1957 din părinţii Pegasiou şi Ellis (mai târziu monahia Elisabeta). Este absolvent al Facultăţii de chimie. Se închinoviază la Grigoriu în 1981 intrând sub ascultarea Egumenului Gheorghios Kapsanis. Părintele Hristofor a fost hirotonit ierodiacon în 1991 şi ieromonah în 1993.

Vezi şi Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu

Pelerinaj la Athos (30 martie – 4 aprilie 2014). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

Vatopedi. Vedere de ansamblu de la geamul camerei (5)

  • Duminică, 30 martie: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  • Luni, 31 martie (ziua 1): Ouranopoli – Dafni – Măn Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon şi al Stareţului Haralambie, ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare). Drumeție de aprox. 1.30 h până la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Măn. Sfântul Pavel (cazare).

  • Marți, 1 aprilie (ziua 2): Măn. Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Miercuri, 2 aprilie (ziua 3): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).
  • Joi, 3 aprilie (ziua 4): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gerontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare)  – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos, închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) –  Măn. Vatopedi (cazare)
  • Vineri, 4 aprilie (ziua 5): Măn. Vatopedi – Karyes (capitala Sfântului Munte). În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina din Karyes spre portul Dafni. Dafni (timp pentru cumpărat suveniruri din magazinele cu specific religios) îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am în dimineața zilei de sâmbătă, 5 aprilie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 195 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 90 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 310 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detaliitel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Primul-Ministru grec Antonis Samaras la Muntele Athos: „Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare!”

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul-Ministru grec, Antonis Samaras, a vizitat Muntele Athos, sâmbătă, 15 februarie, întrerupând astfel o „tradiţie tabu” instituită de către membrii partidului său, Noua Democraţie, după publicarea scandalului din jurul Mănăstirii Vatopedi, din 2008. Vizita Premierului grec a durat 24 de ore. Samaras a fost aşteptat în capitala Muntelui Athos, Karyes, sâmbătă seara şi a plecat din Athos duminică, la orele 17.00.

Premierul a vizitat Mănăstirile Iviron şi Simonos Petras şi s-a închinat la Icoana Maicii Domnului „Axion Estin” din Biserica Protaton din Karyes. El s-a întâlnit cu reprezentanţii celor 20 de mănăstiri şi, în discuţiile avute, a abordat probleme cum ar fi regulile fiscale aplicate în regiune, problema Esfigmenu, continuarea tradiţiei Şcolii ecleziastice athonite.

Samaras a fost însoţit de membrii Noii Democraţii, Konstantinos Arvanitopoulos, Ministrul Educaţiei şi Cultelor, de Theodoros Karaoglou, Ministrul pentru Macedonia şi Tracia, precum şi de Yiannis Ioannidis, candidat pentru postul de guvernator central al Macedoniei, şi Stavros Kalafatis, candidat pentru primăria municipiului Salonic.

La Mănăstirea Simonos Petras, unde şi-a încheiat vizita de două zile în Sfântul Munte, Prim-Ministrul grec Antonis Samaras a exprimat faptul că ţara lasă în urmă zilele încercării.

„Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare. Ne-au cerut sacrificii mari, dar dacă şi la greu statul vă este alături, este pentru că avem de partea noastră Ortodoxia şi limba”, a menţionat în acest sens Prim-Ministrul.

„Cred”, a adăugat, „că, încet- încet, lăsăm în urmă zilele încercării şi statul grec îşi va putea face pe deplin datoria faţă de Sfântul Munte”.

În discuţiile purtate cu Sfânta Chinotită, Prim-Ministrul a fost înştiinţat despre toate problemele Republicii Monahale Athos şi a exprimat încredinţarea că se vor găsi soluţii după o examinare a acestora de către ministerele specializate.

Traducere şi adaptare după mai multe surse pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu şi Laurenţiu Dumitru

Sursa fotografiilor de la Simonopetra: amen.gr

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu

elderGeorgios

12 februarie 2014: Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu. În ziua de 20 februarie va avea loc alegerea noului egumen.

Την παραίτησή του υπέβαλε, ο Ηγούμενος της Ιεράς Πατριαρχικής και Σταυροπηγιακής Μονής Οσίου Γρηγορίου Αγίου Όρους, Αρχιμ. Γεώργιος Καψάνης. Τοποτηρητής εξελέγη ο π. Πανάρετος ενώ η εκλογή για νέο Ηγούμενο, από την Αδελφότητα της Μονής, θα γίνει την επόμενη Πέμπτη 20 Φεβρουαρίου.

Sursa: Agioritikes Mnimes

***

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. (tabor-revista.ro)

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Gânduri smerite despre Maica Domnului, Cuviosul Siluan Athonitul

Gorgoepikoos, Dochiariu, monastiriaka

✦ Taina Maicii Domnului

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dum­nezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost du­rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm­preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

✦ Curăția Maicii Domnului

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo­dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă­cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2,44-46].

✦ Întristarea Maicii Domnului

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.

СилуанMaica Dom­nului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la iz­gonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fi­indcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnu­lui şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi noro­dul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neîn­ţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

Foto: Procesiune cu Icoana Maicii Domnului „Gorgoepikoos” de la Mănăstirea Dochiariu, Sfântul Munte Athos

Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului de la Vatopedi

cinstitul brau de la vatopedi

Îmi aduc aminte că mai înainte de anul 2000, mama mea a venit acasă și mi-a spus:

– Măi, Atanasie, puțin mai jos de noi este o familie, cu două fetițe care abia au început să meargă la școală, și care trăiesc împreună cu bunica lor. Însă toți trăiesc o dramă, căci băiatul, care este de vârsta ta, de mulți ani a căzut pradă drogurilor. Mama lui este o prietenă de-a mea. De aceea, te rog, mergi pe la ei și vezi ce poți face, pentru că mama și femeia lui mi-au spus că este în cele mai de pe urmă ale lui și se stinge.

– Și ce pot face eu, mamă? Eu nu-mi pot spăla rufele mele și să merg să-l ajut pe altul?

– Hai, copilul meu, mergi, te rog, și nu mă mâhni!

Am făcut ascultare și a doua zi, cu rugăciunile mamei mele și cu binecuvântarea duhovnicului meu, după ce am făcut o scurtă rugăciune, am spus: „Maica Domnului, eu voi merge, dar tu înainte și eu după tine”. Când am ajuns și am întrat în casa lor, m-a întâmpinat mama lui, m-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras într-un colț, ca să-mi spună despre Golgota ei, dar și despre greaua Cruce pe care o ridica întreaga lor familie de mai mulți ani. Îmi aduc aminte că, în timp ce-mi vorbea și descria drama familie sale, de multe ori își ștergea lacrimile cu șorțul. În toți acești ani mult s-a chinuit și a fost umilită, sărmana, alergând peste tot să caute bani împrumut, ca să plătească toate datoriile băiatului ei.

Cu adevărat, mare era durerea acestei mame! Ce Golgotă! Ce dramă trăiesc unele familii! Nu am putut suporta atâta durere. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și eu și i-am spus să aibă nădejde și credință în Hristos.

Când am mers în cealaltă cameră și l-am văzut pe băiatul ei întins pe pat, adevărul este că m-am pierdut pentru puțin, căci am fost șocat. I-am întins mâna, dar el nu mi-a putut-o strânge pe-a mea, pentru că degetele lui se strâmbaseră; de aceea l-am prins de încheietura mâinii. Am încercat să-i vorbesc, dar când se pierdea, când articula câteva cuvinte. Însă cu puțină răbdare, am putut discuta puțin.

– Fratele meu, eu sunt vecinul tău, i-am spus. Desigur nu mă cunoști, și nici eu nu te cunosc, dar fiindcă ne-am cunoscut, ce spui, ne putem ajuta unul pe altul?

– Cum, măi Atanasie?, m-a întrebat el cu o voce stinsă. Eu sunt în ultimul stadiu și pentru mine nu există întoarcere, nici medicii nu pot face ceva.

– Omenește, da, sunt de acord. Dar nu uita că există și Harul lui Dumnezeu, care spune că: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

– Eu cred în Dumnezeu, Atanasie, dar am căzut în groapa cu șerpi. De multe ori am încercat să fac dezintoxicare. Și aceasta ani la rândul, însă toate au fost zadarnice. Știu că o mâhnesc mult pe mama mea, pe femeia mea și mai ales pe fetițele mele, dar ce să fac, nu sunt eu de vină, ci lipsa heroinei.

– Bine, de vreme ce crezi că ești într-o groapă cu șerpi și bine crezi, întinde-ți mâna și cere ajutor de la Hristos, pentru că El este singurul Care te poate scoate din această înfundătură.

– Cum? Ce trebuie să fac?

Nu am apucat să-i spun ceva, că iarăși s-a pierdut și a trebuit să aștept câteva minute ca să-și revină. În acest timp mort, îmi aduc aminte că am făcut rugăciune și am spus: „Hristoase al meu, oare mă aude ce-i spun? Înțelege? Își aduce aminte? De aceea, numai Tu, Doamne, ne poți ajuta pe amândoi și mai ales pe mine, mai întâi pe mine”. Peste puțin și-a revenit, a deschis ochii, și am mai discutat câteva lucruri, cât a fost cu putință. La sfârșit i-am spus:

– Fratele meu, acum plec, dar data viitoare când voi veni, vrei să vin cu un preot ca să-ți citească o rugăciune? Să știi că numai bine îți face.

– Da, Atanasie, te aștept. Adu-mi și un preot, că nu mă deranjează.

Când am ieșit din cameră, pe hol am întâlnit-o pentru prima dată pe femeia sa și pe copii, două fetițe binecuvântate, cu ochii umflați și roșii care, de îndată ce m-au văzut, și-au plecat capetele lor, poate de rușine. Nu știu cum, dar m-a durut mult pentru aceste copile și le-am iubit din prima clipă de când le-am văzut. Am discutat mult cu femeia lui și tot timpul plângea. Am plecat de la ei ca o zdreanță.

A doua zi am mers cu un preot și i-a citit câteva rugăciuni ale Sfântului Vasile. Nu voi uita cum îl țineam de umăr ca să nu cadă. La sfârșit i-am spus că următorul pas este să meargă să se spovedească cu pocăință sinceră, ca să se poată împărtăși. Și astfel să-L primească pe Hristos și să se întărească. Slavă lui Dumnezeu, că a primit cu bucurie nu numai el, ci întreaga familie, chiar și fetițele, care au mers și s-au spovedit la Părintele Trandafir. Câtă bucurie simțeam pentru ei că au început o nouă viață! După ce s-a sfârșit spovedania, Părintele m-a luat deosebi și mi-a spus:

– Atanasie, să-l ajuți pe băiatul acesta cât poți mai mult, căci s-a încurcat urât și nu este bine. Este păcat de el să moară pentru că are familie. Eu i-am dat binecuvântare să se împărtășească oricând va putea.

– Părinte, este în cele mai de pe urmă ale lui, dar cu Harul lui Dumnezeu am un gând.

– Ce gând? Spune-mi!

– În Duminica care vine mă gândeam să mergem la Mănăstirea Sfântului Nicodim la Gumenița. Eu cu Glicheria și băiatul cu femeia lui, dar vreau să-l iau cu noi și pe prietenul meu Sava, paraliticul, numai ca să facă rugăciune. Iar Luni, cu binecuvântarea Sfinției Voastre, vom merge toți trei câteva zile în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatopedi, ca să ne închinăm la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Voi lua eu legătura cu Părinții.

– Bine. Dar o să reușești?

– Singur, nu, dar cu Harul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Sfinției Voastre, da.

– Fă, orice te luminează Dumnezeu. Eu îți dau binecuvântare cu amândouă mâinile.

Când i-am spus gândurile mele tânărului și femeii sale, ca să văd dacă sunt de acord, au primit cu bucurie propunerea mea și mai ales femeia lui. Îmi aduc aminte că pentru prima dată plângea de bucurie, poate că din pricină că înlăuntrul ei s-a întraripat bucuria nădejdii. Apoi lui i-am spus cu puțină asprime:

– Frate, te rog, te implor, ca până Duminică când vom merge la Mănăstire, să te împărtășești, iar în zilele când vom fi în Sfântul Munte, nici prin gând să nu-ți treacă să iei heroină.

– Ascultă, Atanasie, îți spun sincer că acum când m-am spovedit, mă simt cumva mai bine. Îți dau cuvântul meu, aici în fața femeii mele, că nu voi lua heroină, ci voi lua numai niște înlocuitori ca să pot sta în picioare. Pentru că de nu le voi lua, îmi vor trosni oasele, mi se vor sparge tâmplele și voi urla pe drum de durere, pentru că sunt în ultimul stadiu.

– Ce sunt acești înlocuitori?

– Sunt niște hapuri ca să pot sta pe picioare.

Atunci femeia lui mi-a spus:

– Domnule Atanasie, nu vă supărați, dar zilele acestea voi avea foarte multă grijă de el, voi fi mereu cu ochii pe el. Vă făgăduiesc.

Și într-adevăr, Duminică dis-de-dimineață, am pornit amândouă perechile și cu Sava, pe care l-am așezat în față și i-am cerut să facă multă rugăciune. Tânărul însă în spate transpira mereu și a trebuit să oprim de vreo două ori. De asemenea, și din biserică a trebuit să iasă afară de câteva ori, însă eu eram mereu alături de el și-l mângâiam. La un moment dat s-a auzit glasul preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”, iar eu, ținându-l de braț, înaintam spre Sfântul Altar. Am rămas ultimii. În timp ce înaintam, am văzut icoana Maicii Domnului și am început să mă rog în sinea mea: „Maica Domnului, te rog, ajută-ne să ne împărtășim! Ajută-ne să mergem mâine în Grădina ta!”. Se vede că a fost auzită rugăciunea și toate au mers bine. Egumenul, care și-a dat seama de toată situația și a aflat că a doua zi aveam să mergem în Sfântul Munte, s-a întors emoționat spre tânăr și i-a spus cu glas tare:

– Îngerii să vă însoțească!

Femeia lui nu a contenit toată ziua să-și șteargă lacrimile.

A doua zi, dimineață, am luat un taxi și am mers până la autogară. La-m urcat pe tânăr mai întâi și l-am așezat pe un scaun, apoi l-am luat pe Sava în spate și l-am așezat lângă el. Lui Sava îi spusesem să facă mereu rugăciune. În autobuz și apoi în corabie am discutat despre diferite subiecte frumoase. Tânărul asculta cu atenție, dar adevărul este că curseseră de pe el lighene întregi de transpirație. Mereu se ștergea și cu mare osteneală se ținea pe picioare.

Când, cu Harul lui Dumnezeu, am ajuns la Mănăstire, microbuzul ne-a lăsat în afara mănăstirii și era cine să ne ajute. Era foarte greu ca să împingi căruciorul pe caldarâm. Îmi aduc aminte că cu o mână îl țineam pe cel bolnav, iar cu cealaltă împingeam căruciorul. Nu mă rușinez să vă spun că-mi curgeau lacrimile și o rugam pe Maica Domnului, spunându-i: „Maica Domnului, mai întâi pe mine să mă ajuți și după aceea pe frați, pentru că eu sunt cel mai bolnav”. Când am intrat în Mănăstire, era după-amiază și toți se retrăseseră la chilii.

Acolo ne așteptau o mulțime de scări, pe care trebuia să urcăm. L-am urcat mai întâi pe tânăr, apoi l-am urcat pe Sava în spate, pentru că nu exista altă soluție și, la urmă, căruciorul. Când a venit arhondarul, ne-a primit cu multă dragoste, pentru că deja îi înștiințasem pe părinți de toată situația. De altfel, eu și cu Sava, mai fuseserăm la Vatopedi. După ce ne-am aranjat într-o cameră, a venit un alt monah și mi-a spus:

agia_zoni_piter_003– Atanasie, te cheamă egumenul.

Am mers imediat, i-am pus metanie, după care am discutat mai multă vreme despre situația tânărului. Egumenul emoționat a cerut să ne scriem numele, făgăduindu-ne că ne va face 40 de Liturghii, după care ne-a spus ca după Vecernie să mergem și să ne închinăm la Sfintele Moaște și la Cinstitul Brâu. Și într-adevăr, când am mers în biserică să ne închinăm, părintele i-a spus tânărului să îngenuncheze ca să-i pună Cinstitul Brâu pe cap și să-i citească niște rugăciuni. Erau cele mai frumoase clipe pe care le trăiserăm. Apoi s-a plecat Sava ca să-i pună Cinstitul Brâu pe cap, după care părintele a luat racla și se îndrepta spre Sfântul Altar. Atunci eu l-am strigat:

– Părinte, te rog, nu mă lipsi de această binecuvântare, pentru că eu sunt mai bolnav decât frații mei. Se poate să fiu sănătos cu trupul, însă sufletul îmi este paralizat.

Părintele s-a întors imediat, m-a privit nedumerit și m-a întrebat:

– Pe tine cum te cheamă?

– Atanasie.

– Pleacă-te, Atanasie, și să ai toată binecuvântarea Maicii Domnului.

Când am îngenunchiat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie, iar voi nu veți putea înțelege.

Am plecat atât de folosiți din Sfântul Munte, încât, atunci când am ajuns în Tesalonic, am alergat îndată la Părintele Trandafir să-i spun cum am petrecut. Îmi aduc aminte cum îmi spusese: „Atanasie, nu te mâhni, Maica Domnului își va săvârși minunea ei”. Tânărul și el a fost entuziasmat și acum continuă să se spovedească împreună cu toată familia lui.

Cât despre tânărul care a mers cu mine, despre care sunt sigur că vreți să aflați cum este, el este bine, chiar foarte bine. Cel care nu-mi putuse prinde mâna atunci când l-am salutat,, care nu se putea ține pe picioarele sale dacă nu-l sprijineai, acum s-a întors la munca sa cea grea pe care o avusese mai înainte, și mai lucrează și peste program. A întors zâmbetul în familia sa, dar mai mult la fetițele lui care, de acum nu se mai rușinează la școală pentru tatăl lor. Dar cel mai important este că s-a întors la Hristos, datorită binecuvântării Maicii Domnului, a rugăciunilor Părinților și a rugăciunilor lui Sava paraliticul.

Sursa: Atanasie Katigas, Lacrimile pocăinței, Tesalonic 2013, p. 111-118. via marturieathonita.ro

Foto: Racla cu Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, Vatopedi, Sfântul Munte Athos (sus) / Stareţul Efrem Vatopedinul ţinând în mâini racla cu cinstitul Brâu (jos)

Vezi și

Bulgaria finanţează restaurarea Mănăstirii Zografu, Muntele Athos

Zografu

Comisia pentru religii, din Adunarea Naţională Bulgară, a votat în unanimitate finanţarea restaurării Mănăstirii Sfântul Gheorghe – Zografu, de pe Muntele Sfânt al Athosului.

În prezent, mănăstirea, locuită de călugări bulgari, are nevoie de un milion de leva (aprox. 510.000 euro, nn), pentru a fi efectuată o restaurare de amploare.

Sursa: LOnews.ro

Foto: Arhiva LD

Colibele şi Paraclisul „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Schitul Sfânta Ana Mică (Mikra Agia Anna), locul de aspră nevoinţă al obştii lui Gheron Iosif Isihastul în perioada 1938-1951 (video, foto)

La începutul anului 1938, Gheron Iosif Isihastul (1898-1959) împreună cu co-nevoitorul său, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983) s-au aşezat în regiunea pustnicească de la Sfânta Ana Mică, unde au construit un paraclis închinat Sfântului Ioan Botezătorul şi trei colibe (peşteri) foarte smerite. După puţin timp obştea avea să numere şapte vieţuitori. În vara anului 1951, din pricina asprimii locului, Gheron Iosif a hotărât ca obştea să se mute în regiunea Noul Schit (Nea Skiti), la Chilia Sfinţilor Doctori fără de Arginţi.  (LD)

17_eldiosif

Paraclisul „Sfântului Ioan Botezătorul”, Mikra Agia Anna (Schitul Sfânta Ana Mică)

Obstea lui Gheronda Iosif Isihastul de la Nea Skiti, 1958

Obştea lui Gheron Iosif Isihastul de la Noul Schit (Nea Skiti), 1958

Category Archives: Iosif Isihastul: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/iosif-isihastul/

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Archimandrite Elissaios. Simonopetras, 2003

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.

Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.

M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.

M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.

M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…

M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.

Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod

Sursa grecească: Agioritikovima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (10)