Arhive blog

Înregistrare VIDEO rară cu Sfântul Cuvios Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Cuviosul Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul.

Dacă ceilalți ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea câte unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras, împreună cu trei ucenici, în pustia Katounakiei. În luna februarie 1998, și-a dat duhul în mâinile Creatorului său, pe Care L-a slujit cu multă dragoste din tinerețile sale.

În luna octombrie 2019, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi așezat oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii.

Fiind un Sfânt de dată recentă (înregistrarea este din 1994) avem șansa și binecuvântarea de a-l putea privi și asculta pe Cuviosul Efrem. În ciuda faptului că avem o filmare neprofesională, cu problemelor tehnice și a mișcării ale camerei, înregistrarea de față are o valoare inestimabilă.

Astăzi, 14/27 februarie, se împlinesc 22 de ani de la trecerea Cuvioșiei sale la cele veșnice.

Nouă apariție editorială: „Avva Dorothei al Gazei. Felurite învățături, epistole și cuvinte” (Editura Reîntregirea, 2020)

În tradiţia monahală dreptslăvitoare, cea dintâi carte ce se dă fraţilor nou intraţi în mănăstire este cea a Învăţăturilor Avvei Dorothei, ca fiind esențială pentru așezarea temeliei unei vieți duhovnicești. Însă cuvintele sale, deși vechi de cincisprezece veacuri, poartă bogata experiență a celui ajuns la capătul urcușului spre unirea cu Hristos și devenit povățuitor nerătăcit, de folos în aceeași măsură mirenilor dornici de zidire sufletească, cât și primenirii cugetului monahilor mai încercați, spre „aducerea-aminte a dragostei celei dintâi” (cf. Apoc. 2, 4-5).

Traducerea de faţă cuprinde întreaga operă a Avvei Dorothei cunoscută până acum şi acceptată ca autentică, într-o încercare de a oferi cititorului un text cât mai credincios stilului oral al originalului şi din dorința de a lămuri unele locuri rămase neclare în traducerile precedente.

«Mare cu adevărat este smerita cugetare, şi fieştecare dintre sfinţi pre calea smeritei cugetări a călătorit, şi cu a ei osteneală călătoria a scurtat, precum zice: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele” (Ps. 24: 18). Căci şi numai smerenia singură poate să ne bage înlăuntru, precum zicea bătrânul Avva Ioan , măcar că mai încet. Deci să ne smerim şi noi puţin, şi ne vom mântui. Chiar de nu putem a ne osteni, ca nişte neputincioşi ce sântem, încai să ne sârguim a ne smeri. Şi crez întru mila lui Dumnezeu că, pentru puţinul făcut cu smerenie, ne vom afla şi noi la un loc cu sfinţii aceia carii mult s’au ostenit şi au slujit lui Dumnezeu. Da, slabi sântem, şi nu putem a ne osteni; dar oare nu putem a ne smeri?»

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018)

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018).

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Vezi și categoria dedicată Starețului Grigorie >> Grigorie Dochiaritul <<

Egumenul Iosif Xiropotamitul: Anahoreză și mărturie monahală în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX

Anahoreza monahală

Creștinii care au ales drumul desăvârșirii creștine (feciorie, ascultare și sărăcie) în cadrul vieții de obște a vechii Biserici au fost numiți asceți, iar femeile ascete sau fecioare.

Primii asceți, cei care au lăsat orașele și satele Egiptului pentru a trăi la periferii și, mai târziu, în pustiul nelocuit și aspru, au fost numiți anahoreți. Deși niciodată nu au încetat să existe și asceții și ascetele din lume (mai ales clerici și fecioare), numele de «monah» a fost consacrat îndeosebi pentru asceții pustiului din marile lavre și chinovii. Anahoreza, adică ruperea de societatea umană, promotoarea confortului, ispitelor și diverselor forme de constrângere, a reprezentat o trăsătură esențială a Monahismului Ortodox, în întreaga sa istorie îndelungată. Chiar și în cazul în care distanța fizică față de lume nu era mare, totuși asigurarea izolării spirituale (înstrăinarea de lume), fuga de zarva orașului și evitarea preocupărilor deșarte au reprezentat condițiile de bază pentru atingerea scopului vieții monahale, care nu este altul decât curățirea de patimi și unirea cu Dumnezeu prin rugăciune și ținerea poruncilor dumnezeiești.

Anahoreza în Sfântul Munte astăzi

Un astfel de loc de anahoreză și isihie îl reprezintă Sfântul Munte, încă de la sfârșitul secolului IX și până în zilele noastre. De altfel, putem afirma cu ușurință că astăzi, Sfântul Munte constituie singura pustie a Ortodoxiei, în sensul spațiului geografic dedicat în întregime ascezei monahale, loc în care stabilirea definitivă a mirenilor și accesul femeilor sunt interzise și care are un regim special de auto-administrare în baza regulilor și tipicelor străvechi.

Mai este, însă, posibilă anahoreza și isihia în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX? Dezvoltarea mijlocelor de transport și de comunicație, valul mereu crescând al vizitatorilor, nevoile urgente de restaurare, exploatarea valorii «culturale» a monumentelor și vestigiilor aghiorite, precum și dependența implicită de autoritățile laice, care nu păstrează întotdeauna linia vechilor împărăți și regi ortodocși, toate acestea au adus amenințător «lumea» mai aproape de Sfântul Munte, transformând anahoreza într-o misiune mult mai grea decât era până în prima jumătate a secolului XX.

Dacă, încă de pe vremea sfinților Athanasie Athonitul, Ioánnis Koukouzélis și Nifon al Constantinopolului, nu era cu putință să se ascundă cineva sau să-și păstreze anonimatul în Sfântul Munte, cu atât mai greu este astăzi, când mijloacele tehnice contemporane, corespondența, telefonul și vizitele rudeniilor și prietenilor – mai nou chiar și prezența canalelor de televiziune – dau buzna chiar și în intimitatea chiliei anahoretului contemporan.

În ceea ce privește valul de vizitatori, de obicei se face deosebirea între pelerini și turiști, cu mențiunea că, în mod evident, de preferat sunt primii. În orice caz, astăzi și unii și alții găsesc mult mai ușor drumul spre Sfântul Munte într-o asemenea măsură încât, dacă nu se impuneau cele câteva măsuri de securitate, întreaga peninsulă ar fi fost în pericolul de a păți – la nivel spiritual – ceea ce au pățit pădurile, spațiile rurale și plajele în plan material, tocmai din cauza marii aglomerații de vizitatori, care nu îi oferă nici un răgaz de reînnoire și regenerare. În cazurile astea, obișnuiesc să dau drept exemplu o poiană cu flori frumos mirositoare, care îi încântă pe vizitatori. Însă dacă aceștia depășesc o anumită limită, atunci începe să se distrugă din cauza supraaglomerației de oameni, care încep să calce florile și plantele. Așadar, e valabilă acea zicală: «Distrugem ceea ce iubim mai mult».

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Comunitățile monahale care trăiesc într-un flux continuu de vizitatori, având o orientare generală spre ospitalitate și discuție – oricât de duhovnicească ar fi ea – se confruntă cu multe probleme de ordin spiritual, probleme pe care abia acum încep să le conștientizeze. Acel prim entuziasm provocat de popularea rapidă și de transformarea în chinovii a mănăstirilor aghiorite, bucuria deosebită pe care o încerca mulțimea de pelerini veniți să se folosească din discuțiile cu monahii aghioriți, au cedat în fața unei stări generale de precauție legate de modul în care această nouă generație de monahi caută să dobândească o stabilitate duhovnicească, dat fiind faptul că lipsesc vechii monahi, iar condițiile au devenit evident mai nefavorabile, mai ales în ceea ce privește anahoreza și isihia.

Conform Sfinților Părinți, chiar și simpla vedere a mirenilor îl poate vătăma pe monahul începător, pentru că îi amintește toate acele lucruri pe care el vrea să le uite și să și le scoată din inimă. Astfel, prezența zilnică a unui număr necontrolat de mireni în cadrul unei frățietăți monahale reprezintă, într-adevăr, o problemă. De cealaltă parte, se consideră că o eventuală încredințare a primirii mirenilor de către mireni poate duce încet-încet la secularizarea Sfântului Munte și la transformarea sa într-un obiectiv turistic.

La rândul lor, lucrările de restaurare a monumentelor și vestigiilor aghiorite ocupă o mare parte a timpului monahilor și mai ales a mai-marilor lor, având consecințe nefaste asupra întregii frățietăți: ieșirea regulată a monahilor aghioriți în lume pentru asigurarea veniturilor și lucrurilor necesare și dependența tot mai mare a frățietății de instituțiile lumești. De altfel, pentru astfel de activități e nevoie de o sumedenie de materiale și mașini. Păstrarea măsurii și echilibrului în acest domeniu este un lucru extrem de greu și îndelung discutat. Astăzi drumurile ajung chiar și la cele mai îndepărtate chilii. Unii mireni, care intră în Sfântul Munte cu propriile lor mașini, transportând diverse materiale, nu pierd ocazia de a face un tur al peninsulei, neținând cont de praful și gălăgia pe care o provoacă.

În linii generale, am putea spune că orice încercare a aghioriților de a păstra condițiile primordiale de anahoreză și isihie în acest loc sfânt intră în conflict cu o întreagă gamă de interese, revendicări și mentalități. Cât va rezista această ultimă «redută» a pustiului ortodox într-o luptă, pe care celelalte centre monahale răsăritene (din Palestina, Muntele Sinai, insula Patmos sau Meteore) se pare că deja au pierdut-o? Acest lucru va depinde în mare măsură de o serie de măsuri pe care aghioriții contemporani trebuie să le aplice. Dintre acestea, cele mai importante ar fi:

a) eliminarea oricărei forme de concepție și aspirație lumească din rândul monahilor aghioriți, astfel încât să nu se agraveze problemele interioare deja existente din cauza atitudinii iubitoare de slavă deșartă și de griji lumești a monahilor.

b) păstrarea și asigurarea unei funcționări normale a vechiului regim de autoadministrare a Sfântului Munte, care în decursul celor o mie de ani de istorie și în ciuda lipsurilor și imperfecțiunilor sale umane, reprezintă singura garanție pentru prevenirea oricărui amestec din afară, oricărei tentative de manipulare a monahilor, oricărui plan de «valorificare», «integrare» și/sau «subordonare» a Sfântului Munte la interesele și mentalitățile lumești trecătoare.

c) păstrarea și consolidarea independenței economice a mănăstirilor aghiorite, deoarece dependența materială va aduce, mai devreme sau mai târziu, și dependență spirituală.

Mărturia monahală

Așa cum se știe, monahismul nu reprezintă un fenomen izolat al vieții Bisericii. Desăvârșirea vieții creștine, spre care tânjește și pe care o trăiește monahul în măsura posibilităților sale, reprezintă un prototip pentru frații care trăiesc în lume. Astfel, prin întreaga sa conduită, monahul oferă o trainică mărturie a adevărului Evangheliei și un exemplu de respectare a legii evanghelice, desigur, dacă se dedică «trup și suflet» iubirii dumnezeiești. Aceasta este de altfel și mărturia principală și primordială a monahismului în Biserică și în lume. Faptul că sfințenia poate fi atinsă certifică și faptul că mântuirea este adevărată. De aceea, Biserica fără monahism este ca o predică fără argumente sau ca o învățătură fără temei.

Întrucât însă monahismul reprezintă cea mai desăvârșită formă de trăire a vieții creștine, are și posibilitatea de a o vădi cu mai multă acribie. Astfel, contribuția enormă și neprețuită la formularea dreaptă a dogmei, la crearea cultului creștin, la îndeplinirea lucrării de păstorire și de misiune a Bisericii, la propovăduirea mesajului evanghelic și la răspândirea spiritualității autentice izvorăște din însăși trăirea sa și reprezintă un element esențial și indisolubil al misiunii sale.

Primul anahoret și «dascăl al pustiului», Sfântul Antonie cel Mare, a marcat prin viața sa întreaga evoluție a monahismului de mai târziu. Acesta a luptat cu dârzenie în cele mai grele încercări, tocmai pentru a-i întări pe viitorii mucenici, iar, dacă era voia lui Dumnezeu, era gata să fie martirizat și el. Exemplul său a fost urmat mai apoi de o întreagă ceată de cuvioși și mărturisitori purtători de Dumnezeu, începând cu sfinții Teodosie și Sava și terminând cu sfântul Grigorie Palama și monahii colivazi, sfinți care au condus lupta Bisericii împotriva monofizitismului, monotelismului și iconomahiei, împotriva raționalismului apusean, a Uniației și atâtor încercări de subminare a dogmei celei drepte și a cultului bisericesc.

De asemenea, alegerea aproape exclusivă a monahilor pentru lucrarea de oblăduire spirituală a sufletelor creștinilor, încă din primii ani în care Biserica a folosit acest tip de slujire pastorală, mărturisește de la sine recunoașterea generală a monahismului ca fiind chezașul prin excelență a harului profetic în Biserică.

Cât de posibilă mai este însă astăzi trăirea acestui tip de mărturie monahală în Sfântul Munte și care sunt factorii care o influențează?

Mărturia Sfântului Munte astăzi

Mărturia de viață este dată de către chinoviile, chiliile și întreg pustiul aghiorit și este transmisă mai departe prin intermediul evlavioșilor pelerini, precum și al scriitorilor și ziariștilor care iubesc Sfântul Munte. Poate că această mărturie nu se ridică la înălțimea mărturiei oferite de monahii din generațiile trecute, însă, în orice caz, îl inspiră pe creștinul slăbit al vremurilor noastre. Singurul factor extern care ar putea influența negativ rolul său este privarea de posibilitatea anahorezei și a trăirii unei vieți creștine autentice în isihie.

Mărturia învățăturii se face prin cuvântul scris și oral, fie în cadrul unor adunări speciale organizate de Sfânta Comunitate (Koinótita) a Sfântului Munte, fie la nivel personal, prin consfătuirea cu un aghiorit înduhovnicit, care devine astfel purtătorul întregii tradiții monahale predate de Sfinții Părinți. Dacă respectivul monah are sau nu «binecuvântarea» de a-i sfătui pe pelerini, cred că acest lucru se va vedea din rezultatul (pozitiv sau negativ) al cuvântului său, deși, în esență, este vorba despre o chestiune strict duhovnicească și personală a fiecărui monah și a fiecărei comunități monahale. În orice caz, mărturia aghiorită constă în transmiterea autentică a mesajului creștin nealterat și tocmai de aceea se bucură de o mare autoritate în rândul creștinilor.

Dintre factorii externi care influențează acest tip de mărturie, putem aminti următorii:

a) Greșita impresie de concurență cu autoritățile bisericești locale – impresie care se creează atunci când poziția aghioriților este exprimată înainte de poziția oficială a păstorilor și învățătorilor din lume sau când diferă de aceasta – provoacă neajunsuri monahilor aghioriți, mai ales dacă e vorba despre anumite probleme actuale cu care se confruntă Biserica.

b) Scepticismul și refuzul multor oameni din zilele noastre de a recunoaște caracterul absolut și pur al mesajului evanghelic transmis de monahism, precum și pătrunderea relativismului și sincretismului în spațiul credinței religioase îi face pe aghioriți să fie foarte rezervați în ceea ce privește publicul căruia i se adresează.

c) Dependența crescândă – mai ales din cauza lucrărilor de restaurare necesare – a mănăstirilor aghiorite de autoritățile lumești, cu care există o contradicție clară în anumite privințe, precum politica de «decreștinare» a statului, legislația referitoare la erezii, dreptul familial, avorturile, buletinele electronice, etc., creează, fără doar sau poate, o serie de confruntări și probleme interne.

În încheiere, aș vrea să menționez că egumenii și părinții duhovnici aghioriți din zilele noastre sunt chemați și provocați mult mai des să-și exprime punctul de vedere în anumite probleme actuale, lucru care cu siguranță că le îngreunează rolul mai mult decât în vremurile trecute. Apropierea față de «lume» și neglijarea isihiei poate influența negativ calitatea și autenticitatea mărturiei monahale aghiorite contemporane, fie că aceasta este oferită prin cuvântul sau prin însăși viața monahilor. Am putea spune că autenticitatea și puterea mărturiei monahale este direct proporțională cu intensitatea trăirii anahorezei monahale, lucru care – slavă Domnului – continuă să existe în Sfântul Munte până în zilele noastre. Fie ca Dumnezeu să nu o lase niciodată să se piardă.

Discursul arhimandritului Iosif, egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotámou, susținut la Simpozionul Internațional «Sfântul Munte ieri, azi și mâine» organizat de Institutul de Studii Mecedoniene, Tesalonic 29 octombrie – 1 noiembrie 1993 via pemptousia.

Monahul Trifon Românul (+1978), pustnic în Kapsala

Pe acest ascet l-a cunoscut fericitul părinte Paisie [Aghioritul] care mi-a şi povestit cele ce urmează în legătură cu viaţa acestuia în Grădina sfântă a Maicii Domnului.

Părintele Trifon s-a născut în România, iar la înce­putul secolului XX a venit în Sfântul Munte împre­ună cu alţi români. S-a aşezat în chiliile din Kapsala, zona pustnicească ce se întinde între Mă­năstirile Pantokrator şi Stavronikita. Acolo a trăit aproape 40 de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. A adormit la 15 august 1978.

Gheron Trifon, îmi spunea Părintele Paisie, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de 20 de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult, nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii pentru a dobândi bunurile cereşti.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau Mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de 40 de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperişul.

– Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

– Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?

Lângă căsuţă îşi săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată părintele Paisie i-a spus:

– Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoţi apă şi cine o să te mai scoată?

– Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară.

Îşi lăsase cu desăvârşire viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Îşi amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curăţiseră inima şi mintea şi îi aduceau belşug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofon, un român care trăia în veci­nătate, l-a rugat de mai multe ori să vină la el la chilie, să trăiască împreună. Părintele Trifon îi răs­punsese însă:

– Bătrânul Trifon, părinte Xenofon, a lăsat pă­rinţi, fraţi, ţară, rude, prieteni, a lăsat lumea şi s-a făcut monah. Toate le-a lăsat, ca să-l iconomisească părintele Xenofon sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomiseşte Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofon? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte.

– Pot să vin să te văd? Să-ţi aduc pâine, măsline, verdeţuri, posmagi?

– Să vii. Da să nu stai mult. Puţin şi apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul.

Părintele Paisie l-a întrebat:

– Când nu vine părintele Xenofon să-ţi aducă mâncare, ce mănânci?

– Eu sunt oiţă. Mănânc ierburi. Scurm jos şi mă­nânc.

Avea atâta smerenie şi dispreţ pentru trupul său, încât credeai că vorbeşte de altcineva. Rugăciunea lui se înălţa la înălţimi de nebănuit. Chipul nu-i mai era atunci acelaşi. Neîncetat suferea schimbări bune şi adăuga har peste har. Deoarece atinsese fericita nepătimire, trăia ca un mic copil, fără răutate şi fără curiozitate. Simplu la vorbă, simplu la mers, simplu în purtare. Când odată lucra în grădină cu părintele Paisie, i s-a dezvelit goliciunea, dar el nu s-a ruşi­nat. Nici nu se gândea că ar putea să-l smintească pe celălalt. Şi-a acoperit golătatea cu naturaleţe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu puţine luni înainte de a muri l-a vizitat un tâ­năr monah, cunoscut de-al meu, părintele D. Iată ce mi-a povestit la întoarcere:

În coliba lui, părintele Trifon nu are nici pat, nici scaun, nici masă. În curte sunt aruncate conserve goale pe care le-a adunat de pe aiurea ca să dea im­presia că mănâncă peşte şi alte delicatesuri. Foarte puţine haine am văzut atârnate în chilie. Într-un in­terval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se pre­face nebun, dar în nebuniile pe care le spune îţi aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbeşte pentru că poate spune lucruri mari descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă.

Mie mi-a spus toate problemele pe care le am şi ce trebuie să fac ca să le depăşesc, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus şi de ce boli sufăr. Când l-am întâlnit prima oară în curtea chiliei sale, îşi acope­rise goliciunea cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

– Blagosloviţi, părinte!

– Domnul !

Când ne-a văzut (mai eram cu câţiva fraţi), s-a ri­dicat încet-încet, că era bătrân, şi, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuţă bombănind. Noi îl urmam şi auzeam:

– Eu nu ştiu nimic. Toate sunt scrise în cărţi. Monahul trebuie să facă 3000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu i se aduce închinare. Eu am avut 3000 de drahme. A venit hoţul şi mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a in­trat şi m-a furat?

Şi-a întors privirea spre mine, m-a privit fix şi şi-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franţa şi Cipru şi oriunde vreau. Merg şi în Cipru.
M-a privit dulce şi a zâmbit, pentru că [știa că] eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite l-am heretisit şi l-am între­bat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăşi să vorbească în mod nebu­nesc:

– Să mergi să spui la toţi binecuvântaţi. Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alţii.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din Mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus şi ce ascultare avea respectivul frate şi ce ascultare am eu şi în ce fel să o împlinesc mai bine. Orice aş fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte iar el începea să-mi răspundă printre tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creştini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca şi cum ceilalţi nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovniceşte:

– Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire şi smerenie. Pentru problema ta, nu te necăji. O să trimit eu un om ca să vorbească cu părintele stareţ al tău, ca să se bucure şi mama ta care te priveşte din cer şi se mândreşte cu tine.

Mama mea într-adevăr murise de câţiva ani, iar părintele Trifon ştia. Şi creştinilor cu care eram le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci şi sfaturile lui. Dacă ar fi fost rătăcit şi înşelat cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi du­hovniceşti foarte bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperişul coridorului ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta fără nici un cu­vânt i-a dat de înţeles că foile sunt de prisos: de dimineaţă până seara a stat afară în picioare, ne­mişcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă aşa. El a răspuns:

– Meditez la numele lui Iisus.

Ca să mă încredinţez şi mai desăvârşit despre sfinţenia părintelui Trifon, a continuat părintele D., am mai întrebat despre el pe încă un vecin de-al său, monah zelotist, care mi-a spus:

– Omul acesta e un mister. Ce să-ţi zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puţin posmag, vine şi-mi zice: „Dă-mi puţin pesmet şi-ţi aduc ver­deţuri”. Altă dată mi-a zis: „Coase-mi dulama şi o să-ţi sap în grădină”. Niciodată nu a luat şi nu mi-a cerut nimic fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât şi nu ştiu unde se împărtăşeşte.

Eu, continuă părintele D., l-am întrebat unde merge să se împărtăşească şi mi-a răspuns:

– De unde ştii tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat, i-a spus următoarele: „Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum”. De aceea stau şi mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinţi pustnici atoniţi care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea şi harismele lui te îndeamnă să te gândeşti la aşa ceva.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon şi-a început iarăşi nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cu­noască pe medic îi zise:

– Panaiotis, fă tu ce ştii, şi Panaghía va face res­tul.

Medicul s-a pierdut cu firea pentru că-i spusese pe nume, fără să se cunoască dinainte. Situaţia pici­orului era foarte gravă. Ar fi trebuit ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i tăia piciorul. Bătrâ­nul însă a refuzat şi s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie ca să nu se pună muştele pe rană. Dimineaţa următoare vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Îşi pusese o plantă sălbatică pe rană, iar în câteva zile se însănătoşi cu desăvârşire.

Aici se termină şi istorisirile părintelui D., care a avut bunătatea de a mi le spune.

Bătrânul Trifon a adormit somnul drepţilor înco­lăcit ca un şarpe într-un colţ al chiliei, învelit în zdrenţele lui. Trupul i-a rămas acolo 15 zile, fără ca cineva să ştie de cuvioasa lui mutare, atât era de dezlipit de oameni, dar unit cu Dumnezeu şi cu lu­mea cerului. Vecinica lui pomenire.

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005 /foto arhiva blogului.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de posta textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

VIDEO: Libertate în familie. Îndrumări athonite oferite de Părintele Efrem, egumenul Schitului Sfântul Andrei – Serai

Libertate în familie. Îndrumări athonite oferite de Părintele Efrem, egumenul Schitului Sfântul Andrei – Serai, Muntele Athos. Interviu realizat de dl. Cristi Bumbeneci.

Lexicon athonit

LEXICON ATHONIT

AFIEROSIRE = închinare, dăruire.

ARHONDARIC = casă pentru găzduirea oaspeților (pelerinilor).

ARSANA = de la latinescul „arsenal” (chei, debarcader, cală). Toate mănăstirile athonite dispun de mici porturi cu chilii, magazii, chei și loc de ancorare pentru vapoarele de mic tonaj.

ASCULTARE = responsabilitate încredințată de Stareț unui ucenic; lucrul de care acesta trebuie să se ocupe.

ATHON = vârful cel mai înalt al Muntelui Athos.

AVATON = legea care oprește intrarea femeilor în Sfântul Munte.

BATIUȘCA = formulă rusească de adresare ce arată o dragoste și un respect deosebit.

BINECUVÂNTARE = încuviințarea pe care o dă Starețul unui monah pentru orice fel de lucru; darul pe care Starețul îl oferă unei persoane.

CANDELĂ NEADORMITĂ = candelă aflată de obicei în fața unei icoane făcătoare de minuni sau a icoanei hramului bisericii respective și care este astfel supravegheată încât să ardă continuu zi și noapte.

CANON = rânduiala de rugăciune personală pe care monahul o face la chilia sa; pedeapsă pe care o primește cel care a căzut în vreo greșeală.

CATISMĂ = chilie sau colibă al cărei viețuitor este întreținut de către mănăstirea de care ea aparține.

CHILIE = clădire de dimensiuni mai mari, cu bisericuță încorporată, deținând mai mult teren de jur-împrejur. Depinde de mănăstirea pe raza căreia se află și este mai mare decât coliba. Chilie se mai numește și camera personală a monahului.

CHINOVIE = mănăstirea în care toate sunt în comun (de obște).

COLIBĂ = (1) locuință monahală depinzând de un schit, cu bisericuță încorporată și foarte puțin teren în jur. (2) coliba comună, locuința monahală simplă.

DICHEU, DICHEOS = stareț al unei chilii care administrează întregul schit timp de un an de zile, având în grijă și biserica schitului și a pelerinilor.

ECLEZIARH = monahul care se îngrijește de biserica centrală a mănăstirii și, în general, de slujbele bisericești.

EPITROP = deținătorul celei mai mari responsabilități, după stareț. Într-o mănăstire, epitropii sunt doi sau trei și se aleg pentru un an de zile. Ei sunt administratorii mănăstirii.

IDIORITMIE, IDIORITMIC = mănăstirea idioritmică este cea cu viață de sine; monahii pot să aibă un mic venit și să-și rânduiască singuri masa și programul de rugăciune. Este administrată de epitropi, care se schimbă în fiecare an.

ÎNCHINOVIERE = stabilirea într-o mănăstire cu viață de obște și primirea ca membru al frățimii.

KATHOLIKON = biserica centrală a unei mănăstiri.

KIRIAKO = biserica centrală a unui schit, unde se adună monahii schitioți în Duminici și la praznice mai mari pentru slujbă. Lângă kiriako se află și arhondaricul schitului. Kiriako se mai numeau și catacombele primilor creștini.

METOC = clădire mănăstirească aflată la depărtare de mănăstirea de care aparține. Este condusă de un econom.

ORA BIZANTINĂ = este în vigoare în Sfântul Munte și este reglată după apusul soarelui, moment în care este ora 12. (ziua are întotdeauna 12 ore, iar noaptea 12 ore). Diferă de timpul obișnuit în funcție de sezon.

PARACLIS = bisericuță de mici dimensiuni.

PRIVEGHERE = slujbă care durează toată noaptea (aprox. 9 ore) în cinstea Domnului, a Maicii Domnului sau a Sfinților. În Sfântul Munte priveghere se mai numește și canonul personal de rugăciune al monahului.

PROIESTOS, PROISTAMEN = cei mai de seamă monahi dintr-o comunitate, deosebiți prin experiență și prin viețuire.

PROSMONAR = monahul care are în grijă o icoană făcătoare de minuni, păzindu-o și primind, în același timp, pe cei care vin să se închine.

RUCODELIE = (lucru de mână) denumește o lucrare pe care călugărul o împlinește cu binecuvântarea duhovnicului și din care se întreține. (ex.: pictură, sculptură, împletitul mătăniilor, etc.)

SCHIT = complex monahal alcătuit din mai multe chilii, care se supune mănăstirii pe teritoriul căreia să află.

SFÂNTA CHINOTITĂ = este formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri athonite, are sediul la Karyes și concentrează toată puterea administrativă a Sfântului Munte.

SINAXĂ = adunare.

STAREȚ = bătrân îmbunătțit; călăuzitorul duhovnicesc al obștei.

TREZVIE = starea de continuă atenție (priveghere) a monahului pentru a-și ține mintea curată de gânduri și ațintită către Dumnezeu.

TUNDERE (ÎN MONAHISM) = slujbă în timpul căreia fratelui i se taie patru șuvițe din păr în semnul Sfintei Cruci, i se schimbă numele și depune voturile monahale (ascultarea, sărăcia de bunăvoie și fecioria).

Sursa: Ieromonah Antonie, File de Pateric din Împărăția Monahilor. Sfântul Munte Athos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2000 via mărturie athonită .

Recomandăm cu drag și rubrica Lexicon athonit ținută de Părintele Silviu Cluci pe portalul Doxologia.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Viața Cuviosului Ieronim Simonopetritul întocmită de ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

Printre cele mai extraordinare, mai mari, mai importante persoane pe care le-a înfăţişat istoriei Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte se numără şi Părintele Ieronim, stareţ al acestei mănăstiri vreme de zece ani. Fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, a fost răsădit în grădina Maicii Domnului şi a sfinţeniei şi a dat florile virtuţilor şi roadele sfinţeniei la Metocul Înălţării Domnului.

Un mic chivot aflat dedesubtul Sfintei Mese a Paraclisului simonopetrit al Sfintei Maria Magdalena păstrează ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o moştenire unică, rămăşiţele parusiei pământeşti şi amintirea cereşti, sfintele moaşte ale virtuosului său egumen.

În spatele Sfântului Altar al Înălţării Domnului un mormânt gol nu conţine decât puţinul pământ care a odihnit trupul său cel subţiat de asceză şi care a înghiţit ultimele lichide fiziologice ale economului său, om plin de duh. Oamenii care până astăzi care se închină simplu la locul său de îngropare, amestecând lacrimile şi rugăciunile cu amintirea blândă dar profundă a persoanei stareţului, îi adeveresc harul şi-i dovedesc sfinţenia. Mormântul său gol este plin de har. Cel ce lipseşte este prezent. Amintirea sa nu se stinge în trecut ; însufleţeşte prezentul şi dă viaţă viitorului.

Părintele Ieronim, în lume Ioan Diakoghórghis, s-a născut în anul 1871, la Reiz-Deré din Asia Mică. La Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte a venit pe 28 octombrie 1888 şi a fost tuns monah pe 21 martie 1893, în Duminica Floriilor. În februarie 1914 devine întâistătător al mănăstirii, pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar pe data de 12 aprilie acelaşi an presviter. Pe 20 aprilie 1920, în Duminica Femeilor Mironosiţe este întronizat egumen al mănăstirii sale de metanie. Pe 15 iunie 1931 este exilat la Sfânta Mănăstire Kutlumuş iar după trei luni este trimis la Biserica Înălţării Domnului din Atena. În anul 1937 i se propune să se întoarcă pe tronul de egumen al Mănăstirii, dar acesta refuză cu discreţie. Douăzeci de ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1957 (preziua Sărbătorii Naşterii Domnului, după calendarul vechi), îşi dă ultima suflare, părăsind lumea aceasta. A trăit 17 ani în patria sa, în Asia Mică, 43 de ani în mănăstirea sa de metanie, Simonopetra şi 26 de ani la Înălţarea Domnului, lumina sa călăuzitoare.

Aceasta este schiţa simplă a petrecerii temporale a unui om al veşniciei. În acest cadru s-a desfăşurat complexitatea vieţii simple a părintelui Ieronim şi în aceste condiţii s-a exprimat frumuseţea tainică a persoanei sale. Alături de aceasta, micul său trup, cu suferinţele şi bolile sale, cu detaliile importante sau mărunte ale evenimentelor din viaţa sa compun icoana sa văzută, care în ciuda simplităţii ei, prefigurează ceva măreţ, unic, sfânt. Părintele Ieronim nu este egumenul aghiorit şi iconom al Bisericii Înălţării Domnului. Este sfântul care şi astăzi rânduieşte cele de folos pentru Simonopetra şi Biserica Înălţării Domnului şi pentru totdeauna împodobeşte Biserica.

Viaţa şi evenimentele mai importante

Rădăcinile Părintelui Ieronim sunt micrasiate. A crescut în tovărăşia adâncii credinţe şi evlavii a părinţilor săi, a vieţii Bisericii, a sfinţilor, a semnelor vii şi minunilor dumnezeieşti, dar şi a sărăciei, bolilor şi suferinţelor. Cercetarea sfinţilor în viaţă – la numai doisprezece ani merge în Hios şi primeşte binecuvântare şi pregustare a darului înainte vederii Cuviosului Parthenie din Hios (1815-1883) – refugiul şi legătura vie cu marii sfinţi ai Bisericii noastre şi pelerinajele, contactul cu slujbele de pomenire, cu posturile şi textele liturgice – de la şapte ani cunoştea pe de rost Acatistul Buneivestiri – familiaritatea cu intervenţiile şi răspunsurile lui Dumnezeu – el însuşi fusese vindecat în mod minunat de boli şi pătimiri grele – chemarea sa firească spre tot ceea ce este sfânt, bisericesc, monahal, calităţile şi harismele caracterului său – era serios, scum la vorbă, profund şi direct – binecuvântările aleşilor săi părinţi, dar mai ales harul lui Dumnezeu au constituit bazele sănătoase ale sfinţeniei sale şi ale vieţuirii sale unice.

Aşadar, la numai şaptespezece ani, simţindu-şi limpede chemarea, face marele pas al autoexilului şi jurămintelor monahale. Părăseşte patria sa binecuvântată şi familia şi se încetăţeneşte în societatea monahilor. Părăseşte peninsula micrasiată a Eritreei, traversează Marea Roşie a deşertăciunii acestei lumi, schimbă împărăţia acestei lumi cu împărăţia cerească şi vine în peninsula Sfântului Munte, care pătrunde mai mult în cer decât în mare, cu scopul de a se hrăni mai mult din Harul lui Dumnezeu şi nu pentru a-şi valorifica multele harisme.

Mănăstirea care-l găzduieşte este mănăstirea compatrioţilor săi de la Alátsata, din Asia Mică; este Sfânta Mănăstire Simonopetra, cea mai îndrăzneaţă şi impresionantă clădire a Sfântului Munte care arată de parcă, atârnată de stâncă, ar încerca să urce în cer.

La Simonopetra va rămâne cu totul 43 de ani, împlinind toate ascultările, de la aceea de chelar şi arhondar până la aceea de egumen, şi cultivând în cel mai înalt grad virtuţile răbdării, smereniei şi ascultării, lipsa de slavă deşartă şi tăcerea până la asceza fără cruţare de sine, înfrânarea, rugăciunea neîntreruptă, milostenia şi neiubirea de arginţi.

Sârguinţa şi râvna sa erau neîntrecute. De îndată ce găsea cât de puţin timp liber, îl valorifica prin studiu şi îndeletniciri duhovniceşti în biblioteca Mănăstirii. Devreme încă i se încredinţează responsabilităţi şi misiuni ostenitoare la metocuri. Fără nici o reţinere, cu o ascultare denă de exemplu, răspunde cererilor întâistătătorilor săi, petrece mari perioade de timp în afara Mănăstirii ocupându-se de probleme de ordin economic şi administrativ, dar nu pierde nici un moment simţirea chemării sale monahale sau nevoia comunicării interioare cu Dumnezeu.

După cum scrie în 1911 într-o scrisoare monumentală, pe care a trimis-o pe când se afla la Biserica Înălţării Domnului, lui Ioanichie, egumenul de atunci al Mănăstirii : „Dacă nu evit sau mai degrabă doresc să mă întorc în mănăstirea noastră de metanie căci cunoaşte Dumnezeu conştiinţa omului, multele cuvinte sunt fără rost. Sunt de ajuns părerile de rău pentru neţinerea întocmai a îndatoririlor mele pe care le simt împovărătoare, să mai adaug şi că depărtarea fizică de cuibul nostru, duhovniceşte nu este uşoară pentru mine, dimpotrivă îmi este peste măsură de grea dacă binele şi progresul proprietăţilor Sfintei noastre Mănăstiri, aflate sub conducerea şi porunca Voastră nu m-ar dispune” (22.9.1911).

Această grijă, respectul, aristocraţia manierelor şi desăvârşita ascultare faţă de Mănăstire şi de superiorii săi l-au caracterizat toată viaţa, până la adânci bătrâneţe. Marea trecere de care se bucura la Mănăstire, îndeplinirea cu succes a slujirilor care i se încredinţează, dar mai ales modestia, bunătatea şi virtutea sa îl fac pe de-o parte foarte iubit şi respectat iar pe de altă parte, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, subiect al invidiei şi meschinăriei. Răspunsul său a fost întotdeauna tăcerea şi răbdarea.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ceea ce l-a susţinut mult a fost relaţia de părtăşie pe care a întreţinut-o cu sfinţii Bisericii. Dragostea lui pentru Sfântul Dimitrie şi Sfântul Ioan Teologul avea rădăcini în copilăria sa, relaţia aceasta directă având drept urmare faptul că a trăit vindecări minunate prin ajutorul amândurora. Astfel, Sfântul Dimitrie l-a vindecat, în copilărie, de umflături ale picioarelor care-i provocau mari dureri, iar Sfântul Ioan l-a vindecat în 1897, la începutul vieţii sale monahale, de hernie. Ceea ce îi dăruiau mai cu seamă nu era, însă, vindecarea trupească, cât mai ales simţirea prezenţei lor. Această simţire îi cultiva relaţia neîntreruptă cu ei şi-i dădea putere, în grijile zilnice pentru Mănăstire, să nu piardă părtăşia cu lumea de dincolo.

Iubirea sa faţă de sfinţi era atât de mare încât a binevoit Dumnezeu să cunoască, puţin înainte de adormirea acestuia în Domnul pe mult nevoitorul Cuvios Parthenie din Hios, a legat o relaţie personală de prietenie cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Sava cel Nou din Kálymnos şi cu Sfântul Nicolae Planás.

Această iubire puternică a sa faţă de sfinţi a găsit expresie artistică, între harismele pe care i le-a dat Dumnezeu având-o şi pe aceea de imnograf. Astfel, imediat după tunderea sa în monahism, în 1893, scrie opt canoane pe glas ale Cuviosului de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Simon Izvorâtorul de mir, înlocuindu-le pe cele care arseseră în incendiul din 1891. În anul 1896 compune un paraclis al sfinţilor Mănăstirii, Sfântul Simon Izvorâtorul de mir şi Sfânta Maria Magdalena, pe care-l publică mai târziu, în 1924, împreună cu slujbele acestora şi cele opt canoane ale Sfântului Simon.

În anul 1902 scrie şi pune pe note slujba Cuviosului Efrem Sirul şi completează diferite alte lacune, printre care şi slujbele sfinţilor Neofit şi Ioanichie, ale căror nume le purtau părinţii lui duhovniceşti, ale Sfântului Ieronim şi a Sfintei Maria Magdalena.

Activitatea sa imnografică de slăvire continuă şi în timpul exilului său cu paraclis al Sfântului Antonie cel Mare, Laude la Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie, Pavel, Patriarhul Constantinopolului, Serghie şi Vah, completări la slujbele altor sfinţi ale căror sfinte moaşte sunt păstrate la Simonopetra, stihuri de cerere şi rugăciune către Domnul, Maica Domnului şi diferiţi sfinţi, şi mai ales cu participarea sa neîntreruptă la slujbele zilnice şi rugăciunea neîntreruptă.

Cum era de aşteptat, coexistenţa multor virtuţi rare cu harisme şi capacităţi unice l-au individualizat în mijlocul obştei mănăstirii. Deja personalităţii lui începuse să devină panaghiorită şi încet-încet panelenă iar recunoaşterea sa aproape universală. Pentru aceasta, când egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Simonopetra şi părinte duhovnicesc al lui, Gheronda Ioanichie, a părăsit această lume după o boală grea, hotărârea părinţilor a fost unanimă în a respecta ultima dorinţă a fericitului părinte stareţ, înţeleapta propunere a învăţatului monah Daniil Katounakiótul, dar şi asentimentul părinţilor aghioriţi şi a alege drept urmaş al acestuia în scaunul de egumen pe părintele Ieronim.

Merită subliniat faptul că în viaţa lui nu a cerut şi nici nu a revendicat nimic. A aşteptat întotdeauna cu răbdare şi a refuzat orice cinste şi distincţie. Pentru aceasta, el care era născut ieromonah şi duhovnic, până în momentul alegerii sale ca egumen, în 1920, la vârsta de 49 de ani, a rămas un simplu monah. Deşi îl rugau să se hirotonească, el ezita să accepte. A venit, deci, ora să fie obligat să primească hirotonia. Pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar a doua zi prezviter apoi arhimandrit şi duhovnic de către Mitroplitul Irineu al Kassandriei.

La câteva luni după alegerea sa iese din Mănăstire şi vizitează Atena, slujind, în calitate de egumen, pentru prima oară la iubitul său metoc al Înălţării Domnului. Cu o lună înainte de adormirea iubitului său prieten, pe care-l cunoştea din anul 1898, episcopul de Pentapole, Sfântul Nectarie, s-a învrednicit să-l viziteze la spital, în ziua onomasticii sale, pe 11 octombrie 1920.

Astfel, cu binecuvântarea sfântului, cu rugăciunile Sfintei Chinotite şi a întregii lumi aghiorite, cu acoperământul patronului său, Sfântul Ieronim şi ale patronilor Mănăstirii sale, Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir, ridică greutatea egumeniei şi crucea preoţiei la vârsta de aproape 50 de ani. Şi cu toate că dintr-o dată este ridicat la rang de conducere şi devine obiectul unei preţuiri unice, nimic din toate acestea nu se schimbă în viaţa sa personală. Continuă să fie la fel de simplu, smerit, binevoitor, respectuos, nevoitor, discret, neiubitor de slavă deşartă şi reţinut cum era şi înainte. Perioada cât a fost egumen s-a caracterizat prin rodnicie, simplitate, ospitalitate şi milostenie, hărnicie, sârguinţă şi încredere în pronia dumnezeiască.

ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
pentru Pemptousia

Viaţa în chinovia aghiorită

Firea noastră omenească cere comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul nostru. “Nimic nu este mai propriu firii noastre decât să comunicăm unii cu alţii, să avem nevoie unii de alţii şi să-l iubim pe cel de acelaşi neam [omenesc] cu noi”, scrie Sfântul Vasilie cel Mare[1]. Această însuşire a vieţii omeneşti este păstrată în viaţa de chinovie – după cuvântul aceluiaşi Sfânt –, aşa încât nici “ceea ce este prezent” să nu devină nefolositor, nici “ceea ce lipseşte, să nu fie de neînlocuit”[2]. Se păstrează “relaţia mădularelor unele cu altele, precum şi slujirea şi supunerea faţă de Capul nostru, Care este Hristos”[3] şi “lucrarea întru Unul Duhul Sfânt Care Se revarsă asupra tuturor deopotrivă”[4]. Astfel, chinovia este icoana Bisericii, “stadionul de nevoinţă şi călătoria cea bună a urcuşului duhovnicesc şi exersare neîntreruptă şi cercetare a poruncilor Domnului […], având ca ţel slăvirea Domnului […], însuşire adeverită de faptele istorisite în vieţile Sfinţilor”[5].

Un om se face monah, deoarece el îşi găseşte sensul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu. Îşi simte insuficienţa personală şi cere mila Lui. Iar Biserica, în iubirea ei de oameni, a rânduit multe moduri de viaţă monahală. În chip diferit apreciază fiecare om aceste moduri de viaţă. Nu vom comenta nimic despre acestea, ci ne vom limita la cuvintele [generale] ale Sfântului Simeon Noul Theolog, care zice: „În tot şi în toate lucrările şi faptele, viaţa pentru Dumnezeu este atotfericită”[6].

Chinovia urmează o cale de mijloc, fără extreme. Este un mod de a se iconomisi diferite caractere şi vocaţii în acelaşi spaţiu şi în acelaşi mod de viaţă. Şi dă roade bune, pentru că nu este o lucrare omenească. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o şi o ţine. Acest lucru i l-a spus Sfântului Pahomie, primul chinoviarh: „Să ai bună îndrăzneală, căci rădăcina seminţei tale în veac nu va înceta; şi până la sfârşitul veacului va fi păstrată sămânţa ta pe pământ”[7].

În chinovie există un cadru văzut care îl ajută pe monah să se înrădăcineze în „măslinul cel bun” (Romani 11, 24) al Bisericii, prin slujbe, prin canonul său personal, prin slujiri şi ascultare… Există o rânduială, „modelele” îngereşti şi patristice, care trasează calea către libertate. Odată, când Sfântul Pahomie socotea insuficient canonul de rugăciune, Îngerul i-a răspuns: „Este destul. Acestea le-am alcătuit, ca să ajungă şi cei mai mici să împlinească canonul şi să nu se mâhnească ca unii ce sunt neputincioşi; cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au nevoie de rânduială, căci în chiliile lor toată vieţuirea şi-au predat-o rânduielii lui Dumnezeu”[8].

În Biserică sunt împlinite vocaţiile firii omeneşti. Iar în rânduiala vieţii de chinovie omul îşi pune corect în valoare capacităţile şi îşi cultivă caracterul. Ascultarea, străduinţa în a urma voia lui Dumnezeu, îl curăţă şi îi reunifică puterile pe care i le-a pervertit şi destrămat egoismul. Astfel, îşi face mica sa lucrare, fără să o absolutizeze în chip egoist, ci integrând-o în trupul comun al mănăstirii, în Trupul comun al Bisericii, ca să primească harul lui Hristos, al Capului Trupului. Astfel, prin întreaga rânduiala a comunităţii chinoviale este cu putinţă să se ţină toate poruncile, să se transmită harismele, să iasă la iveală şi să se vindece neajunsurile şi să se plinească lipsurile, după cum învaţă Sfântul Vasilie cel Mare[9].

Fiecare lucru îşi găseşte locul care i se potriveşte. În cadrele chinoviei, fiecare monah lucrează în chip diferit. Însă, şi cel mai mic lucru pe care îl face poate să dobândească o însemnătate mântuitoare. Sunt semnificative în acest sens neîncetatele laude din catehezele unui mare chinoviarh, ale Sfântului Theodor Studitul, aduse fiecărei slujiri – însemnată şi neînsemnată –, şi epigramele pe care le dedică fiecărui slujitor în parte. În acestea vedem păstorirea plină de dragoste a Bisericii. Se sfinţeşte fiecare ocupaţie materială şi viaţa duhovnicească se materializează.

Prin viaţa lui smerită şi lipsită de slavă, Sfântul Eufrosin, neînsemnatul bucătar al unei mănăstiri, s-a învrednicit să guste din merele Raiului. Sfânta Isidora din chinovia Tavennisiotelor primeşte închinarea şi vădirea sfinţeniei ei din partea marelui Avva al pustiei, Cuviosul Pitirún. Astfel, dincolo de ierarhia văzută, există în chinovie şi o ierarhie nevăzută, duhovnicească, care, atunci când se descoperă vestiţilor avva, îi face să sărute picioarele monahilor neînsemnaţi şi dispreţuiţi de toţi.

La mănăstire viaţa de fiecare zi este pusă în valoare. Lucrările simple, precum participarea la sfintele slujbe sau o oarecare ocupaţie neînsemnată, nu duc la plictiseală, ci – atunci când toate acestea se fac după Dumnezeu – duc la agonisirea în suflet, în chip nevăzut, a dumnezeiescului har, precum se agonisesc picăturile de apă într-un rezervor. E de ajuns o arătare a Harului, ca să se întărească în monah „înştiinţarea credinţei” (vezi Evrei 10, 22). Astfel, omul simte valoarea celor puţine şi mărunte şi se încredinţează că păşeşte pe drumul cel bun.

Şi slăbiciunile celorlalţi ajută. Prin neînţelegerile pe care le provoacă acestea, omul îşi descoperă sinele, propriile-i slăbiciuni. Se şlefuiesc fraţii precum pietrele pe care râul le trage după sine şi le şlefuieşte, frecându-le între ele. Dar şi lipsurile se plinesc în chinovie. „Prisosirea” rugăciunii, a hărniciei sau a înţelepciunii unuia plineşte insuficienţa celuilalt. O slăbiciune trecătoare a unuia în lupta comună nu aduce deznădejde sau dezastru în viaţa personală sau de obşte. Ca un singur trup, obştea urmează acelaşi drum, se confruntă cu acelaşi vrăjmaş şi are putinţa să susţină un membru, când acela slăbeşte, până când se va întări şi va putea participa iarăşi la luptă, ajutându-i eventual şi pe alţii, la rândul lui.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dominantă este prezenţa Stareţului, care este „Bătrânul” [Ghéronda], este Părintele fraţilor, căruia Hristos i-a încredinţat sufletele lor. Prin harul lui Dumnezeu, el tâlcuieşte voia Lui pentru fiecare monah. Din turnul lui de veghere [duhovnicească] aflat la înălţime deosebeşte uneltirile vicleanului şi păzeşte în siguranţă turma lui cuvântătoare. Precum de-Dumnezeu-văzătorul Moise şi Apostolul Pavel, Stareţul mijloceşte între Dumnezeu şi fiii lui duhovniceşti, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte spre mântuire. Şi fraţii, ascultându-l, pe Dumnezeu Îl ascultă, Care l-a aşezat drept cap al lor şi îi luminează.

Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu şi prin acest har cei orbi duhovniceşte îşi recapătă vederea fără osteneală, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul[10].

Liberi de greutatea voinţei egoiste, ei păşesc nestingheriţi [pe drumul desăvârşirii]. În acest fel înaintează corabia obştii, avându-l chivernisitor pe egumen, care se îngrijeşte şi de feluritele nevoi administrative şi economice ale chinoviei; ca şefi de echipaj îi are pe fraţii duhovniceşti mai vechi, care, prin experienţa lor, îi sprijină pe membrii mai noi ai chinoviei şi îl ajută pe stareţ să traseze drumul; şi marinari, pe fraţi, care fiecare contribuie la viaţa mănăstirii dinspre partea lui şi după puterile lui.

Expresie a acestui demers sunt şi sinaxele – de obicei săptămânale. În acestea, Gheronda dă îndrumări în privinţa unor teme mai generale ale vieţii fraţilor şi ale funcţionării mănăstirii şi tâlcuieşte semnificaţia diferitelor perioade praznicale şi liturgice. Şi fraţii vorbesc despre problemele de fiecare zi, îşi împărtăşesc experienţa şi dezbat aceste lucruri.

Parte integrantă a vieţii monahale este şi primirea pelerinilor. În ultimii ani vin mulţi la Sfântul Munte, greci şi străini, ortodocşi şi neortodocşi, de diferite vârste şi profesii. Pelerinii se integrează în programul mănăstirii. Unul dintre fraţi preia primirea lor, alţii instalarea lor în „arhondaric” şi alţii comunicarea cu ei. Pelerinii participă la slujbe şi mănâncă la trapeza comună. Se liniştesc puţin de grijile lumeşti şi vorbesc despre problemele care îi preocupă.

Astfel, chinovia, deşi este în afara lumii, participă la viaţa acesteia în modul ei propriu. Nu se integrează în structurile sociale existente, este însă o comunitate cu o alcătuire proprie, avându-L în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos şi duhul Lui de jertfă. De aceea, şi este o societate deschisă şi poate să primească pe fiecare şi să îl ajute să îşi regăsească integritatea personală sau comunitară.

Caracterul chinoviei este sugerat şi de arhitectura acesteia. În mijloc este „katholikonul” (biserica centrală) şi de jur împrejur chiliile fraţilor, trapeza, arhondaricul, spaţiile de lucru şi magaziile. Inima mănăstirii pulsează în katholikon. Toate celelalte slujiri (ascultările, mâncarea, sinaxele, odihna) au în centru Dumnezeiasca Liturghie. Toate aceste slujiri sunt precum o proscomidie – o punere înainte a jertfei: ofrandă a creaţiei, a lucrărilor omeneşti, a existenţei noastre… către Dumnezeu, „ale Tale dintru ale Tale”, premiză necesară pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Sfintele slujbe se întind asupra întregii vieţi de chinovie. Fiecare faptă se face din perspectiva acesteia. Fiecare lucru este sfinţit, pentru că se aduce ca dar lui Dumnezeu. Munca se face pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, monah sau pelerin. Prin mâncare şi somn, se dau firii cele necesare trupului; şi când necesităţile trupeşti sunt săvârşite după cum se cuvine, se aduce slavă lui Dumnezeu care le-a iconomisit în chip minunat. Şi o plimbare pe jos ajută, căci şi trupul trebuie să se refacă puţin, după este de trebuinţă să se slăbească când şi când coarda arcului, după pilda Sfântului Antonie cel Mare, iconomisind bine slăbiciunea firii omeneşti şi, cu harul lui Dumnezeu, contribuind astfel la maturizarea fratelui. Toate pot deveni ofrandă către Dumnezeu şi toate sunt împletite cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este potrivit a se face în orice clipă.

Programul chinoviei este cadrul în care, atunci când este bine pus în valoare, aduce mari foloase în viaţa monahului, după ritmul vieţii liturgice. Deşi există diferenţe de la mănăstire la mănăstire, în linii mari, programul este acelaşi. Viaţa de fiecare zi începe după miezul nopţii. Prima grijă şi „primul gând” al monahului este canonul său: câteva metaniere cu rugăciunea lui Iisus şi cu închinăciuni – metanii mici – şi o sută sau două sute de metanii mari, după cum a rânduit „Bătrânul” pentru fiecare. Astfel, lucrarea minţii, atunci când mintea este curată, devine şi ea prinos lui Dumnezeu.

Cu aceste dumnezeieşti înţelesuri fratele merge apoi în katholikon, unde, odată cu Miezonoptica, începe slujba de dimineaţă. După rostirea senină a Miezonopticii, a celor şase psalmi ai Judecăţii şi a psalmilor utreniei, urmează lauda adusă Sfinţilor şi a Maicii Domnului, precum şi invocarea ajutorului lor la canoanele utreniei şi la „Ceea ce eşti mai cinstită”. Încununarea utreniei este slăvirea adusă lui Dumnezeu în Laude şi Doxologie. După citirea Ceasurilor, se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, care este vorbire cu Domnul, ofrandă a sinelui nostru şi a lucrărilor noastre şi răspuns la ofranda noastră din partea Domnului, în chip văzut şi nevăzut, prin harul Lui necreat în tipurile create ale pâinii şi vinului care se preschimbă în Trupul şi Sângele Lui. (La marile sărbători toate slujbele se săvârşesc mai strălucit, cu privegherea care începe cu puţin înainte de apusul soarelui şi durează între şapte şi zece ore). În continuare, în cele mai multe mănăstiri fraţii se retrag la chilii, ca să poată păstra harul Dumnezeieştii Liturghii şi să se odihnească, dacă sunt obosiţi de la slujbă.

După câteva ore urmează masa comună. (În zilele de sărbătoare, îndată după dumnezeiasca Liturghie, cu alai şi imnuri, fraţii se îndreaptă către trapeză.) După ce stareţul binecuvântează mâncarea, fraţii mănâncă, în timp ce unul dintre ei citeşte vieţi de Sfinţi, cuvinte la praznice sau texte patristice referitoare la viaţa monahală. Astfel, este binecuvântat Dătătorul mâncării noastre materiale, Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, şi mintea se hrăneşte cu înţelesuri dumnezeieşti. Actul hrănirii trupeşti se sfinţeşte şi devine un act duhovnicesc.

În continuare, fraţii merg la „ascultările” lor, adică la diferitele munci necesare pentru funcţionarea şi întreţinerea mănăstirii şi pentru primirea închinătorilor. Fiecare, după chemarea şi după nevoile mănăstirii, împlineşte vreme de un an sau mai mulţi o anume ascultare. Dăruieşte după puterile lui. Cei mai puternici lucrează mai mult, alţii mai puţin, valorificându-şi diferit timpul şi ajutând corespunzător chinovia şi prin studiu duhovnicesc, rugăciune, „isihie”… Ascultările, mai grele sau mai uşoare, manuale sau nu, când se săvârşesc în Hristos, au aceeaşi valoare şi aduc ofrandă egală în chinovie.

După încheierea muncilor, la trei ore înainte de apusul soarelui, începe Vecernia, o slăvire adusă lui Dumnezeu pentru „Lumina lină” pe care ne-o dăruieşte la sfârşitul zilei. Marţea, Joia, Sâmbăta şi Duminica (în afară de perioada Postului Mare şi a Postului Adormirii Maicii Domnului, când cina are loc doar Sâmbăta şi Duminica) după Vecernie avem cina. Cu puţin înainte de apusul soarelui, se săvârşeşte Pavecerniţa, ultima slujbă a zilei, care este unită cu diferite paraclise.

Apoi încetează orice mişcare în mănăstire, poarta exterioară se închide şi fraţii se retrag la chiliile lor, ca să cântărească înaintea lui Dumnezeu ziua care a trecut, să facă studiu duhovnicesc, să se roage şi să se odihnească. Ziua, aşa cum a început, la fel se şi încheie: cu pomenirea lui Dumnezeu. Şi viaţa monahului alcătuieşte un ciclu avându-L în centru pe Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul zilei, dar şi începutul, calea şi sfârşitul vieţii omeneşti.

Sursa: Antíphono, prima oară s-a publicat în periodicul “Orthódoxi Martyría” [„Mărturie Ortodoxă”], fasciculul 15 (Septembrie – Decembrie 1985), pp. 45-47. Este postat aici cu schimbări neînsemnate.


[1] Όροι κατά πλάτος, III.

[2] Idem, VII, 1.

[3] Idem, VII, 2.

[4] Idem.

[5] Idem, III, 4.

[6] Κεφαλαίων γ΄ εκατοντάς, 65.

[7] Βίος α΄, ΒΕΠΕΣ vol. 40, p. 206.

[8] Idem, p. 124.

[9] Όροι κατά πλάτος, III, 2.

[10] Cuvântul al IV-lea, 131.

Monahul Theológos Ivirítis

Sursa: Pemptousia

VIDEO: Fericirile monahilor athoniți. Un interviu nou cu Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Un interviu realizat cu monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos. Aflați detalii neștiute despre chemarea tainică a călugăriei și fericirea de a sluji Domnului.

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

 

Părintele Ghedeon de la Colciu, fost „reeducat” la Piteşti, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 94 de ani

Bătrânul Ghedeon de la Colciu
(1925 – 2019)

articol de George Crasnean

Părintele Ghedeon a venit în Sfântul Munte direct din Minneapolis. Şi a ajuns mai întâi la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. După oarecare timp, l’a sfătuit părintele Gavriil de la Russikon, că mai bine este pentru el a merge la chilia părintelui Spiridon, deasupra Xiropotamului. A făcut ascultare şi s’a dus. Iar părintele Spiridon cercetându’l, l’a trimis la părintele Ioan de la Colciu. De fapt îl îndrumase către avva Ioan Guţu, la chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu dar, neştiind el drumul, a călătorit cu întrebarea şi a nimerit întâi la cealaltă vestită chilie, a Sfântului Gheorghe. Adică a şi rămas la alt Ioan – Şova – şi la avva Dionisie Ignat – Dumnezeu să’i numere cu sfinţii Săi!

Iar nu după multă vreme a zis avva Dionisie către părintele Ioan: Iată cu noi este fratele Ghedeon. Ce zici dară să facă: să rămână, ori să caute alt drum? Şi de multe ori de’atunci, i’a mulţumit bătrânul Ghedeon în gând pentru răspunsul frumos al bătrânului Ioan: Apoi dacă a venit, să’l lăsăm să steie, ca să aibă şi el de unde pleca…

Şi a rămas bătrânul, strâns lipit cu inima de avva Dionisie şi de ceilalţi foarte vrednici osârduitori de la Colciu. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (textul inițial, fără update-ul de final, a fost scris și publicat în rev. Lumea credinței, în 2010 n. edit.), dar râvna şi dragostea pentru cele sfinte a părintelui n’a slăbit deloc în timp. De voiai să’l întâlneşti, nu trebuia să’l cauţi la chilie: era deajuns să vii cu jumătate de oră înainte de orice slujire în micuţul paraclis şi’l găseai aşezat cuminte în strană! Şi pe cât de devreme venea la biserică, pe atât de degrabă pleca după slujbă, la chilie!

Pe mine mă fericea cu pronunţia lui clară şi intonaţia cu care citea la Psaltire la fiecare slujire athonită nocturnă!

În tinereţe, părintele Ghedeon, a fost „reeducat” la Piteşti chiar de celebrul Ţurcanu. Pentru presupusa sa apartenenţă la mişcarea legionară. Hotărât lucru: Dumnezeu odihneşte în inimile celor blânzi! Nici bătăile pe care le’a îndurat n’au reuşit să’l înrăiască. Ba dimpotrivă. Spune că nu l’au durut atâta loviturile primite, cât blasfemiile puse în practică de satanicul torţionar…

A reuşit, după închisoare, să facă doi ani de Teologie la Bucureşti, până s’a aflat că este „duşman al statului”. Peste ani de zile, soţia lui va reuşi să ajungă în Israel şi mai apoi în Grecia, unde, după grele peripeţii, a izbutit să ceară azil politic la Ambasada americană. Doi ani mai târziu, mulţumită lui Ronald Reagan – care l’a inclus pe o listă cu şaptesprezece nume (altfel România nu primea clauza naţiunii celei mai favorizate!) – reuşea să ajungă, împreună cu fiul său, în America. Se întâmpla asta în 1982. După alţi opt ani petrecuţi dincolo de ocean, va pleca, cu gând să vadă Ierusalimul, Sinaiul, Egiptul, Londra, Parisul şi… Grădina Maicii Domnului. Însă venind prima dată în Sfântul Munte şi simţind ocrotirea Fecioarei… cine ar mai voi să plece în lume? Şi ce creştin ar fi plecat de lângă aşa părinţi, ca cei de la Colciu?…

A fost bătrânul Ghedeon un om curat la inimă şi fără de vicleşug, încât, atunci când îl întâlneai, negreşit îţi veneau în minte cuvintele Mântuitorului: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!”. Şi cât de bine este pentru suflet, a grăi cu oameni cu cuget curat!…

Ieri însă, în cea dintâi zi a lunii mai, anul Domnului 2019, puţin peste ceasurile şapte ale serii, după 94 de ani petrecuţi în această lume trecătoare, a plecat bătrânul Ghedeon să se întâlnească cu Domnul. Să’l numere Dumnezeu cu drepţii Săi…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mulţumim fratelui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Foto credit George Crasnean / 2008, 2009
.

Aveți mai jos și o imagine care anunță plecarea bătrânului Ghedeon de la Colciu – lucrată de inimoșii frați de la pagina LegendeVii

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză / Marca Syndicado

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Părintele Fotis Lavriotul, nebunul pentru Hristos (1913-2010). Viața, testamentul, prezentarea cărții lui Themistoklís Hrystodoúlou

Viața.

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşeală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

traducere și prezentare Radu Hagiu

Testamentul.

Modul aparte în care părintele Fotis privea viața duhovnicească și lupta ascetică împotriva deșertăciunii lumii reiese și dintr-un testament pe care el îl scrie la data de 15 aprilie 1988, pe când se afla în Mytilene:

„Subsemnatul, ieromonahul Fotis Lavriotul, cunoscut tuturor, îl însărcinez pe fratele pr. Komniros să săvârșească cele ale înmormântării mele după cum urmează: După ce îmi voi da sufletul din lumea aceasta zadarnică, slujba înmormântării mele să se facă de către un singur preot, acesta să citească rugăciunile (nu să le cânte), fără coșciug, doar o făclie și o cruce, preasfântul simbol al Creștinătății. Apoi trupul meu va fi dus la morga spitalului pentru a fi tăiat, astfel încât doctorii tineri să poată învăța, fiecare pentru specialitatea lui. După aceasta, bucățile tăiate, puse într-un sac, să fie duse pe un munte înalt și să fie aruncate una câte una, spre a fi hrană păsărilor și animalelor sălbatice. Un singur lucru doresc și îi rog pe toți bunii preoți: ca, ori de câte ori vor sluji, să facă pomenire preaneînsemnatei mele persoane și să pregătească pe o farfurioară grâu fiert pentru citirea slujbei de parastas pentru păcătosul meu suflet. Acestea dorind și încredințând spre îndeplinire, Fotis Lavriotul.

PS. Cred din toată inima în înviere și, chiar de arde trupul și ar fi măcinat în praf foarte fin, în ziua Învierii trupurile vor învia din morți și fiecare va primi răsplata faptelor bune sau rele. Dacă nu este cu putință acest lucru, bucățile trupului meu să se arunce în adâncul mării.

PPS. Nu doresc alocuțiuni, rostiri de cuvinte laudative, ci doar rugăciuni, pomenire, Liturghii și parastase.
Fotis”

Prezentarea cărții

Părintele Fotis a fost un călugăr în deplinul înțeles al cuvântului, un autentic exponent al tradiției ortodoxe. A trăit un întreg secol. De mic s‑a dedicat slujirii Bisericii, ajungând ascet în Muntele cel cu nume sfânt, unde a devenit călugăr, diacon și preot. S‑a întors apoi în Lesbos și a slujit timp de o jumătate de secol în satul său iubit, Trigonas.

Pentru credincioșii săi a fost un om iubitor de liniște; se supăra însă atunci când unii clerici și laici moderniști încercau să schimbe – sau mai degrabă să distrugă – tradiția ortodoxă. A fost ultimul din seria marilor părinți Colivazi, din care a făcut parte și Sfântul Nicodim Aghioritul.

Nu ar fi renunţat la credința lui pentru toate bunătățile lumii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se temea, nici nu se rușina în fața politicienilor și conducătorilor, nu se purta într‑un fel cu unii și în alt fel cu alții. Certa cu asprime, așa cum făceau prorocii Vechiului Testament – şi totuși, în acea aparentă duritate călugărească nu exista răutate. Certa și iubea în același timp. Iubea pe toată lumea, ura mai degrabă păcatul multora. Mustra și ridica vocea – și totodată ierta.

Dacă vedea nepocăință și încăpățânare demonică, se îndepărta și pleca departe. Nu‑i plăceau formalismele în mănăstiri. Voia să vadă monahi și monahii trăind în simplitate și noblețe necăutată. Făcea multe lucruri care contrastau cu modul de comportament civilizat – dar cu orice conflicte sau neputințe omenești s‐ar fi confruntat, orice amărăciuni ar fi trăit, întotdeauna privea cu mărinimie sufletească spre înălțime. Pentru credincioșii care se luptă în cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gândurilor, ale căderilor și care ştiu bucuria ce urmează fie și numai după o singură ridicare din multele căderi pe care le provoacă păcatul, părintele Fotis constituie un prețios far și îndrumător, o pildă bună și un chip de credincios luptător, care întreaga sa viață nu a avut ca oglindă decât icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților, prietenii săi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.

Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:

– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel: „Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.

De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.

Note:

[1]. Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2]. Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

Comandă online cărțile editurii Evanghelismos: goo.gl/GvGn5S

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii? Răspunde Părintele Macarie Simonopetritul

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?

Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfâr­șitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.

În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcțio­nează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împă­răției lui Dumnezeu.

/ Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu / via Pelerin ortodox

Recomandăm

și