Mănăstirea Vatoped [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Dragostea Maicii Domnului

La Mănăstirea de obște Vatoped, în urmă cu multe sute de ani, când piraţii prădau coastele Mării Mediterane şi Mănăstirile Sfântului Munte, într-o noapte au coborât pe uscat şi s-au ascuns în tufişurile din apropierea Mănăstirii Vatoped, cu scopul ca dimineaţa, când se vor fi deschis porţile Mănăstirii, să năvălească înăuntru, să-i junghie pe monahi, să răpească tezaurele sau să săvârșească orice alt rău de care ar fi fost capabili.

Înainte de răsăritul soarelui, când slujba s-a terminat, monahii s-au dus, după rânduială, la Chiliile lor, spre a-şi continua canonul de rugăciune şi a se odihni.

Egumenul a rămas în biserică să-şi facă acolo canonul de rugăciune. Dintr-odată, din icoana Preasfintei s-a auzit un glas care i-a spus: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci să vă urcaţi pe metereze să-i alungaţi pe piraţi!”

Egumenul şi-a îndreptat atunci privirea spre locul de unde venea glasul şi a văzut cum chipul Preasfintei și al dumnezeiescului Prunc Iisus Hristos din icoană prinseseră viaţă. Pruncul Şi-a întins mâna şi încerca să acopere gura Maicii Sale, a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, spunându-i: „Nu, Maica Mea, să nu le spui nimic, ci lasă-i să fie pedepsiţi în chip cuvenit”, însă Preasfânta, încercând să oprească mâna lui Hristos şi ferindu-și capul spre dreapta şi ținându-l departe de mâna Lui, a rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii…” ş.a.m.d..

Atunci egumenul i-a adunat pe toţi monahii şi le-a spus cele petrecute. Fraţii au alergat în biserică şi au văzut transformarea sfintei icoane, care-şi schimbase cu totul forma iniţială. Cu toţii au fost cuprinşi de uimire şi I-au mulţumit Domnului şi Preasfintei Sale Maici pentru grija deosebită şi dragostea arătată, spre ocrotirea monahilor şi a sfintelor așezăminte în faţa distrugerii barbare.

S-au suit cu toţii pe ziduri şi s-au împotrivit atacului piraţilor, care au plecat neputincioși.

De atunci, această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a primit numele de „Mângâietoarea” şi se află într-un paraclis, în partea centrală a Katholikón-ului Mănăstirii, cu prefacerile cuvenite: chipul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea exprimă dragoste alinătoare, privirea arată îndurare, blândeţe şi milostivire, iar pe buze i se vede un zâmbet cuminte şi mângâietor. În schimb, expresia de pe chipul Pruncului dumnezeiesc este ameninţătoare, trăsăturile feţei Sale trădează mânie, privirea este aspră, vădind indignarea Sa.

Mănăstirea a dat Sfinţi

După cum toate Mănăstirile din Sfântul Munte au dat o mulţime de sfinţi şi bărbaţi înţelepţi, la fel şi Mănăstirea Vatoped, în afară de ctitorii ei şi Sfântul Evdókimos, care este prăznuit la 8 octombrie, a dat, în decursul veacurilor, mulţi monahi cuvioşi şi înţelepţi şi a oferit găzduire împăraţilor cucernici şi evlavioşi, ca Ioan Cantacuzinul, care a fost tuns monah aici şi a primit numele de Ioasaf, şi împăraţii sârbi Simeon şi Sava care, până să-şi zidească propria lor Mănăstire, au fost primiţi şi li s-a oferit sprijin din partea părinţilor vatopedini, dar şi multor altora precum:

1. Cuviosul Ghenadie, dohiarul¹ Mănăstirii, care a găsit, în urma unei neobişnuite minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, toate butoaiele goale pline cu atâta untdelemn, încât dădea pe dinafară nu doar din butoaie, ci şi din clădire.

2. Cuviosul Neofit prosmonarul², care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu spunându-i că va mai trăi încă un an, apoi se va duce la Domnul.

3. Preasfântul egumen al Mănăstirii, care a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i să nu deschidă porţile Mănăstirii ca să nu intre barbarii, ci să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor şi piraţilor năvălitori.

4. Preasfântul Diákonos vimatarul³, care cu ocazia unei alte năvăliri a barbarilor a apucat să ascundă într-o fântână icoana Născătoarei de Dumnezeu şi cinstita Cruce în Sfântul Altar şi, după şaptezeci de ani, când s-a întors din robie, a găsit icoana aceea stând în picioare în fântână, cu o lumânare aprinsă, iar sfânta Cruce tot în picioare. După această minune negrăită a trăit o viaţă îngerească pe pământ şi s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţi, cu chipul strălucind de lumină.

5. În această Mănăstire au trăit și au strălucit cu o viaţă virtuoasă şi o vieţuire nepătată Eftimie, egumenul Mănăstirii, care, împreună cu alţi doisprezece monahi, i-a mustrat faţă către faţă pe latino-cugetătorii lui Mihail Paleologul şi Ioan Bekkos, care l-au înecat pe Eftimie aruncându-l în mare legat în lanţuri şi i-au spânzurat pe monahi în locul numit Furkovúni⁴, aflat pe dealul din spatele Mănăstirii.

6. În această Mănăstire s-a nevoit Cuviosul Nicodim Stareţul, care a fost dascălul Sfântului Grigorie Palama întru filosofia creştină şi rugăciunea minţii.

7. Cuviosul Agapie, care a fost luat prizonier de agareni⁵ şi a mărturisit pentru dragostea lui Hristos.

Sfântul Maxim Grecul

O sfântă mlădiţă a acestei Mănăstiri a fost şi Maxim Trivólis, aşa-numitul „Grec”, înţeleptul şi marele dascăl al Rusiei şi al poporului slav. În această Mănăstire a fost hrănit duhovniceşte, a învăţat virtutea şi a primit harismele Duhului Sfânt.

Faima înţelepciunii şi virtuţii lui Maxim a ajuns până în Rusia. Şi ducele de atunci, Vasile Ivanovici, l-a chemat oficial în Rusia, unde a întemeiat o Şcoală Teologică, care a dat naştere unei mari mişcări şi renaşteri duhovniceşti. Sfântul Maxim Grecul a murit la 1556, la Lavra Sfântului Serghei, şi pomenirea sa se prăznuieşte de către [biserica] rusă la 21 ianuarie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletească a fraţilor ruşi.

Schitul Sfântului Andrei

Trei zile în iad

Părintele Ioan, impreună-nevoitorul Stareţului Damaschin la Schitul Sfântul Vasile, ucenicul Stareţului Iosif, mi-a povestit următorul fapt care s-a petrecut acum şaptezeci de ani la Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit „Serai”:

Un frate rus de la Schitul acesta s-a îmbolnăvit foarte grav şi era chinuit de dureri cumplite. În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-l vindece, vede deasupra patului un Înger care îi spune: „Părinte, ce alegi? Vrei să rămâi bolnav la pat, în starea în care ești, cu aceste dureri, trei ani sau preferi să stai trei zile în iad şi să te faci bine?”

Părintele i-a răspuns: „De vreme ce e numai pentru trei zile, aleg iadul.”

Dintr-odată s-a aflat într-un loc „de o durere nespusă şi chinuri negrăite”, cu pedepse cumplite, şi după puţină vreme îl vede din nou pe Înger, care îl întreabă: „Cum te simţi, părinte? Eşti bine aici?” Şi monahul i-a răspuns: „Mă întrebi cum îmi este, după ce în loc de trei zile, cât mi-ai spus că o să rămân în iad, am petrecut aici deja trei sute de ani în chinuri cumplite şi de nesuportat?” Îngerul i-a spus: „Frate, nici măcar jumătate de oră n-a trecut încă şi spui c-au trecut trei sute de ani?” Închipuiţi-vă! Trei sute de ani n-au fost decât jumătate de oră. Câte secole vor fi durat cele trei zile?

Şi monahul i-a zis Îngerului: „Repede, te rog, să mă duci în patul durerilor. Mai bine să mă chinui acolo trei ani, decât aici, în iadul cel îngrozitor, vreme de trei ceasuri.”

Atunci Îngerul i-a împlinit monahului dorinţa şi l-a readus în patul său, unde a rămas bolnav vreme de trei ani.

Întrucât unii oameni pot să aibă îndoieli față de această întâmplare, am socotit de cuviinţă să adăugăm o epistolă a dumnezeiescului Chiril, Patriarhul Alexandriei, pe care a tradus-o dascălul Agapie Criteanul într-o limbă mai simplă, după cum urmează: „Sfântul Chiril al Alexandriei istoriseşte într-o epistolă, pe care o scrie Sfântului Augustin, că trei oameni au înviat din morţi, pentru raţiuni pe care le cunoaşte numai Dumnezeu, Cel ce pe toate le lucrează spre a noastră mântuire. Unul dintre ei, pe care l-am găsit şi la care m-am dus, plângea fără să-şi afle mângâiere şi, la întrebarea mea, nu mi-a dat nici un răspuns, ci continua să plângă. În cele din urmă, după ce s-a săturat de insistenţa mea, pentru că l-am jurat în numele Domnului să-mi spună un cuvânt spre folosul celor de faţă, mi-a răspuns aşa: Dacă ai şti pedepsele din iad, ţi-ai dori să fie cu putință să nu ai parte de ele câtuşi de puţin. Dar cum crezi că sunt pedepsele pregătite celor care păcătuiesc? Îţi spun eu că sunt mai mari decât toate pedepsele din lumea de aici. Şi cu greu suspin a spus: Dacă toate necazurile, durerile şi chinurile de care poate avea parte cineva în lumea asta le compari şi le pui alături de cele mai mici şi mai neînsemnate din iad, acestea de aici ţi se vor părea plăceri şi desfătări. Crede-mă, nu există nimeni care să vrea să încerce mărimea acelor chinuri şi să nu prefere să sufere aici până la sfârşitul lumii, fără nici o mângâiere, cu toate încercările şi durerile pe care le-au avut de îndurat oamenii de la Adam până astăzi, în loc să se ducă o singură zi acolo în iad. Aceasta este pricina lacrimilor mele, pentru că am greşit în faţa lui Dumnezeu, Care este într-atât de drept, încât nici demonilor nu poate să le facă nici cea mai neînsemnată nedreptate. Să nu ţi se pară vrednic de admirat plânsul meu, ci mai degrabă spăimântează-te şi minunează-te de faptul că oamenii, deşi cunosc că vor avea parte de asemenea chinuri, nu fac nimic în privinţa aceasta, nici nu se îngrijesc să-şi spele păcatele. Să mai ştii şi aceasta, că în clipa în care sufletul se despărţea de nefericitul meu trup, am încercat atâta durere şi suferinţă, încât este cu neputinţă să înţelegi sau să crezi, până nu vei trece tu însuți prin toate acestea.”

Iar noi, care scriem toate acestea, nu suntem mișcați pe cât ar trebui [de aceste cuvinte], pentru că trăim departe de Dumnezeu şi inima ni s-a împietrit, dar, fraţii mei, acestea sunt fapte adevărate şi există multe altele asemenea, consemnate în manuscrise şi codici vechi din timpuri de demult pe care am putea să le menţionăm aici. Preabunul Dumnezeu ne arată astfel de semne ca să ne trezească din somnul greu al păcatului și să ajungem la pocăinţă şi la trezirea conştiinţei, pentru a ne mântui de chinurile iadului veşnic neprețuitul şi unicul nostru suflet cu care ne naştem, spre a trăi pururea cu Dumnezeu.

Note:

1 Scil. pivnicer (n. trad.).

2 Preotul care săvârşeşte paraclisele şi dumnezeiasca Liturghie în zilele de rând (n. trad.).

3 Paraclisierul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar, care poartă asupra sa şi cheile de la raclele sfintelor moaşte (n. trad.).

4 Scil. „Muntele mâniei” (n. trad.).

5 Scil. musulmani (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 292-297 / Fotografii din arhiva blogului.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Schitul Kavsokalývia [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Nu trebuie să judecăm după aparenţe

Fericitul meu întru adormire duhovnic de la Schitul Kavsokalývia, părintele Nicodim, mi-a povestit următoarea întâmplare, luată din manuscrisele aghiorite: „Un creştin credincios, vreme de cincisprezece ani s-a dus la duhovnic, mărturisindu-şi neputinţele sale omeneşti. Într-o zi însă, după cum obişnuia, s-a dus la duhovnic şi l-a aflat făcând desfrânare cu o femeie. A ieşit în grabă afară şi şi-a spus în sine: „Ah! Ce-am păţit, vai de mine, de atâţia ani mă spovedesc la el şi acum ce-o să fac? O să ajung în iad, pentru că nici unul dintre păcatele pentru care mi-a dat iertare, de vreme ce este un om păcătos, nu a fost iertat.” Plângea şi se lovea omul pentru răul ce-l aflase, fără să ştie ce e de făcut. Pe drum i s-a făcut sete şi, dintr-odată, în timp ce mergea, i-a apărut în faţă o mică albie în care curgea o apă curată şi limpede ca cristalul. S-a aplecat şi a băut. A băut pe săturate, dar inima nu-l lăsa să plece, ci voia să mai bea din acea apă. Într-o clipă s-a gândit în sinea sa şi şi-a spus: „Dacă aici în albie apa este atât de curată şi plăcută la gust, închipuie-ţi cum este la izvorul ei.” La gândul acesta, s-a apucat să caute izvorul apei. Când a ajuns acolo, ce-a văzut? Vede cum apa ieşea din gura unui stârv de câine murdar! Atunci a suspinat şi a spus: „Vai, bietul de mine, m-am murdărit, nefericitul, bând din apa aceasta împuţită, se pare că sunt foarte păcătos şi necurat de mi se întâmplă astfel de lucruri!”

În mâhnirea sa, i s-a arătat Îngerul Domnului şi i-a spus: „De ce, omul meu, te întristezi şi suferi pentru lucrurile care ţi se întâmplă? Când ai băut apă din izvor în vale, nu te-ai bucurat pentru că era foarte curată şi nu te mai săturai să bei? Iar acum, când ai văzut de unde iese, spui că te-ai murdărit? Ai văzut că iese din gura unui câine şi spui că te-ai întinat? Dragul meu, să nu-ţi pară rău de câinele mort şi necurat, fiindcă apa, pe care ai băut-o tu şi o bea o lume întreagă, care iese dintr-o gură necurată de câine, nu este a lui, a câinelui, ci e darul lui Dumnezeu.

La fel şi cu duhovnicul la care te spovedeai: iertarea pe care ţi-o dădea nu era a lui, ci era darul lui Dumnezeu. El o dă, Duhul Sfânt o dăruieşte celui care îşi mărturiseşte sincer şi curat păcatele şi neputinţele sale.

Cu diferenţa că darurile şi harismele lui Dumnezeu se dau oamenilor, prin mijlocirea preoţiei, de către cei care au fost hirotonisiţi canonic, care au îngăduinţa de a mărturisi şi ierta păcatele, aşa cum a spus Însuşi Stăpânul Hristos Sfinţilor Săi Apostoli şi Ucenici: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In. 20, 22-24).

Astfel, Sfinţii Apostoli au dat această putere episcopilor şi urmaşilor lor, iar aceia preoţilor şi duhovnicilor hirotonisiţi canonic. Prin urmare, pentru faptul că săvârşesc Sfintele Taine ale lui Dumnezeu, preoţii sunt mai înalţi ca demnitate şi decât regele, şi decât cel mai înalt dregător al poporului; pentru că şi acesta, oricare ar fi rangul său în lume, va primi iertarea păcatelor de la preot şi duhovnic, deoarece nu există altă cale. Aceasta este Sfânta Tradiţie a Sfintei noastre Biserici.

Iar acum, i-a mai spus Îngerul, du-te şi fă o metanie în faţa duhovnicului şi cere-i iertare pentru că l-ai văzut greşind şi roagă-l să te ierte pentru că l-ai judecat. Cât priveşte păcatul pe care l-a săvârşit, Dumnezeu îl va cerceta şi numai El Însuşi îl va judeca, fiindcă tu l-ai văzut păcătuind, însă nu poţi să ştii dacă şi în ce fel acesta a făcut pocăinţă. Aşa, tu ai asupra ta păcatul osândirii aproapelui, dar el, dacă se va pocăi, va secera roadele pocăinţei sale.”

După cele povestite, duhovnicul meu, părintele Nicodim, şi-a continuat cuvântul şi, cu multă dragoste, mi-a spus: „De aceea, frate Haralamb (discuţia a avut loc în 1934, pe când încă nu eram monah şi purtam numele meu de mirean), nu avem dreptul să cercetăm viaţa celorlalţi oameni, după cum spune şi Apostolul Pavel: «Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?» (Rm. 15, 4). Cu atât mai mult nu avem dreptul să-i judecăm pe clerici, pe cei hirotonisiţi, pe duhovnici şi în general pe toţi cei ce poartă rasă, pe care Dumnezeu îi încearcă cu multă asprime, iar diavolul luptă împotriva lor cu multă viclenie şi iscusinţă, după cum spune Dumnezeu Însuşi: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Mt. 7, 1-2).

Noi suntem datori să iertăm păcatele celorlalţi şi să ne pocăim. Suntem datori să ne judecăm şi să ne pedepsim doar pe noi înşine. Dacă vrem să ne mântuim, să-i iertăm pe ceilalţi, după cum spune Sfânta Evanghelie: «Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Dumnezeu greşelile voastre».”

Vedenia dumnezeiască a Sfântului Acachie

Sfântul Acachie, după cum istoriseşte ucenicul său, părintele Iona, l-a văzut pe Cuviosul Maxim Kavsokalyvitul în timpul slujbei cum tămâia în Kyriakón. Purta veşmânt arhieresc şi tămâia biserica şi pe părinţi, urmat de alţi patruzeci de cuvioşi cu camilafcele lor. Când Sfântul Acachie i-a văzut, l-a întrebat pe Cuviosul Maxim: „Cine sunt cei care vin în urmă tămâind?” Şi i s-a răspuns că sunt cuvioşii din zona Kavsokalýviei care s-au mântuit prin mijlocirea Sfântului Maxim.

Cel care a pictat Kyriakón-ului acestui Schit a zugrăvit în nartexul bisericii, spre adeverirea acestei descoperiri a Sfântului Acachie, în ordinea aceasta, pe Sfinţii: Atanasie, ctitorul Marii Lavre, Petru Atonitul, Cuviosul Nil, Maxim cel Înaripat¹, Cuviosul Nifon şi alţii, îngenuncheaţi alături de Cuviosul Acachie cel Nou, în faţa tronului Preasfintei Treimi, rugându-se pentru toţi părinţii şi fraţii care îşi vor încheia viaţa într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu în locul acesta binecuvântat, în „Grădina Maicii Domnului”.

Bătrânul-Teofilact cel Nebun în Hristos

La Sihăstria Sfântului Nifon a vieţuit mulţi ani în nevoinţă părintele Teofilact, care a fost tuns monah la Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, aşa cum ne-a povestit Bătrânul-Mihail de la aceeaşi Colibă a Buneivestiri cu două zile înainte de moartea lui neaşteptată petrecută la începutul lui iunie 1979, vreme în care începusem redactarea cărţii de faţă la spitalul Alexandra din Atena. Bătrânul-Teofil se prefăcea a fi nebun şi surd, ca să nu-l tulbure ceilalţi monahi. În 1924, într-o zi de sâmbătă, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, după dumnezeiasca Liturghie, când au plecat ceilalţi părinţi, de la care şi-a cerut iertare de la fiecare în parte, şi-a pus mâinile pe piept în semnul crucii şi bucuros şi-a dat sufletul în mâinile Stăpânului Hristos. După trei zile, când părinţii au trecut pe la el, l-au aflat în poziţia aceasta, în Peştera Sfântului Nifon, cu zâmbetul pe buze.

Părinţii Ieroteu şi Timotei

La Coliba Adormirea Maicii Domnului se află Peştera Sfântului Acachie, unde a trăit şi s-a nevoit acest mare dascăl al virtuţii. Prin rugăciunea şi mijlocirile acestui lucrător neobosit, care prin desăvârşita sa smerenie a ajuns de la înfăptuire la vederea duhovnicească şi de la vederea duhovnicească la împlinirea virtuţii, fiindcă, după cuvântul apostolic, „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 5, 16), urmaşii săi, duhovnicul Iona, ucenicul său – ieromonahul Pelagiu şi Acachie cel Tânăr, nevoindu-se până la 1880 într-o ascultare desăvârşită, în lepădare de sine şi smerenie, au reuşit să ducă mai departe tradiţia sfântă a vieţii ascetice a acestui cuvios şi a Sfinţilor Părinţi. După aceştia, Ionas al II-lea dimpreună cu Stareţii Dionisie şi Acachie au dus mai departe predaniile vieţii duhovniceşti a înaintaşilor lor până în 1910, an în care cei doi fraţi Kakúnis din Kastórion (Laconia) au pornit din Linn (New York) şi au venit direct în Sfântul Munte pentru a se face monahi.

Cei doi fraţi au vizitat şi s-au închinat la Sfintele Mănăstiri şi Schituri. Cel mai mic a rămas la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află Peştera Sfântului Acachie, şi a fost tuns monah de Stareţul Dionisie, luând numele de Ieroteu. Fratele mai mare s-a închinoviat la Sihăstria Preasfintei „Adormirea Maicii Domnului”, de jos, de la Sfânta Ana Mică, în obştea părintelui duhovnic Ştefan şi a părintelui Teodosie, unde a fost tuns monah cu numele de Teodor.

Monahul Teodor, fiindcă sporea de la o zi la alta în ascultare şi în viaţa duhovnicească, s-a făcut primitor al harului Sfântului Duh şi, pentru cugetul său smerit, Stareţul său, părintele Ştefan, după binecuvântarea necesară primită de la Schitul Sfânta Ana şi de la Mănăstirea Marea Lavră, chiriarhul zonei l-a hirotonisit -ierodiacon.

A rămas în această sfântă diaconie cu evlavie până la adormirea Stareţului, părintele Ştefan. Apoi a fost chemat să slujească în rândul monahilor de la Mănăstirea chinovială Grigoriu. Acolo s-a făcut pildă de ascultare, slujindu-le tuturor cu smerenie şi răbdare. A fost hirotonisit prezbiter sub îndrumarea povăţuitorului duhovnicesc şi egumenului acestei Mănăstiri, arhimandritul Atanasie – un monah virtuos şi cu frică de Dumnezeu în toate.

La această Mănăstire se aflau alţi cinci prezbiteri: Gheorghe, fost egumen al acestei Mănăstiri, părintele Ştefan, părintele Constantin, părintele Dimitrie şi părintele Dionisie – unul mai bun decât celălalt. Cu toate acestea, toţi l-au ales ca succesor pe prezbiterul Teodor – cel mai răbdător dintre toţi –, şi astfel, în urma votului canonic, acesta a fost numit egumen al Mănăstirii Grigoriu.

Fratele acestuia, Panaghiótis Kakúnis, ulterior Ieroteu, după cum am spus, a fost tuns monah la Kavsokalývia, la Peştera Sfântului Acachie, unde a urmat Stareţilor Dionisie şi Acachie.

Vedenia înfricoşătoare dintr-un teatru american

Cei doi fraţi, pe când lucrau în Linn (America), aveau în cercul lor de cunoştinţe un prieten din copilărie din Dimiţána, Dimitrie. Aceşti trei tineri evlavioşi s-au dus în America să muncească pentru a acoperi nişte datorii financiare de familie, iar apoi să se întoarcă în patria lor, pentru a duce o viaţă mai puţin lipsită de griji. Numai că „unele sunt voile oamenilor şi altele sunt cele pe care le rânduieşte Dumnezeu”, după cuvântul Sfintei Scripturi.

Într-o zi, tineri fiind şi ei, după munca lor zilnică au dorit să se ducă să se distreze şi au hotărât să meargă la un vestit teatru. Acest teatru era o clădire mare, pătrată, aflată în afara oraşului, la mare. Acolo zi şi noapte, fără întrerupere, se jucau diferite piese de teatru. Într-o anume perioadă, vreme de mai bine de patru ore, avea loc un spectacol care reprezenta iadul, cu demonii şi chinurile de acolo, iar lumea mergea să vadă toate aceste lucruri ciudate.

În timp ce aceşti buni prieteni se îndreptau spre acea clădire, au văzut de departe, în partea de sus a construcţiei, unde se găsea şi inscripţia luminoasă, rotindu-se deasupra teatrului demoni cu totul negri, cu coarne şi cozi uriaşe, cu picioare păroase de capră şi cu feţe de bivoli, care dansau în aer şi ţineau de mână o fată cu totul goală şi un bărbat în zdrenţe şi beat. Din ochii lor ieşeau flăcări şi la fiecare înconjur al clădirii aruncau într-o groapă când o fată, când un băiat şi locurile lor erau luate de alţi şi alţi tineri şi tinere.

Vedenia aceasta îngrozitoare, în care chipurile oamenilor se schimbau neîncetat unele cu altele, i-a ţinut pironiţi mai mult de trei ore, neputând de frica şi spaima care i-au cuprins să facă nici un pas.

Atunci, s-au trezit ca din letargie şi şi-au spus unul celuilalt: „Măi, fraţilor, aceasta e casa demonilor şi noi mergem acolo să ne distrăm? Ia uitaţi-vă cum demonii îi prăvălesc pe oameni şi distrug vieţile tinerilor, băieţi şi fete!” Acest fapt a fost hotărâtor pentru plecarea lor din America. S-au pus de acord să meargă în Sfântul Munte, să se facă monahi şi să-şi mântuiască sufletele şi, prin voia lui Dumnezeu, să trăiască acolo ca adevăraţi creştini, liberi de orice înrâurire din partea demonilor stricători de suflet.

Şi gândul a devenit pe dată hotărâre: „zis şi făcut”²; „lucrul neîntârziat aduce desfătare”³ şi-au zis şi au căzut de acord să plece la drum în cel mai scurt timp. Cei doi fraţi, fiii bătrânului lor tată Kakúnis din Kastório (Laconia), au părăsit deîndată America şi, după ce şi-au lămurit datoriile faţă de rude prin corespondenţă, s-au dus direct în Sfântul Munte şi, aşa cum am spus, unul (monahul Ieroteu de mai târziu) a rămas la Schitul Sfânta Treime de la Kavsokalývia şi celălalt (monahul Teodor) a ajuns egumen la Mănăstirea Grigoriu.

După doi ani, monahul Ieroteu, după ce a gustat nectarul isihiei şi al virtuţii, s-a gândit că ar trebui să-i amintească prietenului său de promisiunea făcută în America şi să-l cheme să vină şi el, să guste bunătăţile şi harismele duhovniceşti ale vieţii monahale, de care se împărtăşea el însuşi cu o desfătare şi o bucurie de nespus.

Într-adevăr, după puţină vreme a părăsit America şi prietenul său şi a venit în obştea Stareţului Dionisie, la Coliba Adormirea Maicii Domnului de la Peştera Sfântului Acachie. După ce a fost supus la încercări vreme de trei ani, a ajuns şi Dimitrie monah şi a primit numele de Timotei. Monahul Timotei a arătat multă răbdare în faţa încercărilor vieţii călugăreşti, înfrânare fără margini, ascultare desăvârşită şi lepădare de sine până la moarte. Mânca atâta cât să-şi ţină zilele, şi aproape că nu gusta untdelemn.

După câţiva ani, Stareţul lor Dionisie a plecat dintre cele pământeşti şi trecătoare, pentru a se muta la sălaşurile veşnice, dumnezeieşti şi cereşti ale Împărăţiei Cerurilor şi, după tradiţia aghiorită, a ajuns Stareţ părintele Ieroteu.

Ieroteu şi Timotei, aşa cum au fost în lume, erau un suflet în două trupuri şi în viaţa călugărească. Cădeau de acord în privinţa tuturor problemelor duhovniceşti şi, aşa cum pentru mulţi ani în America s-au distins prin dragostea şi întrajutorarea lor creştină, la fel s-au distins şi în viaţa călugărească. Părintele Timotei, mai în vârstă cu câţiva ani faţă de părintele Ieroteu, şi-a tăiat voia şi a făcut ascultare faţă de Ieroteu, care devenise acum Stareţul său. Amândoi aceşti ultimi urmaşi la Sihăstria Sfântului Acachie, cu toate că aveau puţină ştiinţă de carte, au ajuns în scurtă vreme purtători ai înţelepciunii adunate de tradiţia monahală. Au arătat dragoste şi iubire de fraţi faţă de toţi cei ce s-au nevoit împreună cu ei şi au lăsat urme adânci de viaţă duhovnicească, ajungând pilde luminoase pentru monahii care le-au succedat, lăsându-le multe poveţe duhovniceşti. Dar şi ei înşişi au câştigat dragostea şi preţuirea împreună-nevoitorilor şi ale tuturor monahilor aghioriţi care au avut cinstea să-i cunoască şi să trăiască în preajma lor.

Lumea are nevoie de învăţătura voastră

Cei doi fraţi, după douăzeci de ani de şedere în „Republica monahală” a Sfântului Munte, pentru că tatăl lor după trup, bătrânul Kakúnis, se apropia de sfârşitul vieţii şi, ca ultimă dorinţă, a cerut să-i vadă pe cei doi băieţi ai săi, cu binecuvântarea Bătrânilor, s-au dus în satul lor, Kastri Kastoriu, unde rudele le aşteptau venirea cu multă bucurie.

Preotul satului îi aştepta şi el pe cei doi monahi aghioriţi cu o şi mai mare nerăbdare, ca să-i limpezească multele nelămuriri pe care le avea despre nenumăratele şi complexele probleme ale credinţei noastre creştine. Şi aproape în toată această perioadă, după cum ne-au povestit fraţii înşişi, nu i-a lăsat deloc, ci-i întreba mereu ca să afle cele pe care nu le cunoştea şi care-l preocupau în calitate de preot paroh al satului şi păstor al sufletelor creştinilor.

Atât părintele, cât şi primarul şi întâi-stătătorii satului au fost atât de entuziasmaţi de răspunsurile acestor cu adevărat virtuoşi monahi, încât i-au rugat fierbinte să rămână acolo şi, prin pilda lor bună şi învăţătura cuvenită, să-i ajute pe fraţii creştini care au atâta nevoie de exemplu bun şi de predica lor dumnezeiască.

Monahii, la stăruinţa consătenilor, au răspuns cu multă smerenie şi înţelepciune: „Ascultaţi-ne, dragi fraţi creştini: noi am venit aici cu îngăduinţa Bătrânilor noştri cu un scop anume şi cu porunca de a ne întoarce cât mai repede cu putinţă la locul nostru de metanie. Dacă nu vom face ascultare şi vom încălca porunca aceasta pentru a vă împlini dorinţa şi a-i ajuta, aşa cum spuneţi, pe fraţii creştini, atunci şi noi, să fiţi convinşi, o să pierdem această bunătate pe care o vedeţi şi s-ar putea să ajungem mai răi decât cei pe care-i socotiţi răi şi neascultători; de aceea, aşa cum spune cuvântul Sfintei Scripturi: «Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână» (I Cor. 7, 24).”

În ajunul plecării lor, cu hotărârea luată de a nu rămâne, pe când se aflau la masă toţi împreună, părintelui satului, care le tot amintea de datoria preasfântă pe care o aveau de a rămâne acolo şi de a-i ajuta pe creştini, în timp ce spunea acestea încercând într-un fel anume să-i determine pe monahi să rămână fără voia lor, dintr-odată i s-a oprit un dumicat în gât şi a fost cât pe ce să se prăpădească, nemaiputând respira.

Pe când cerea disperat ajutor gesticulând şi toţi cei aflaţi de faţă au alergat să-l ajute, monahii s-au dat de-o parte şi, cu ajutorul şirului de mătănii, s-au rugat zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-l pe robul Tău!” şi după puţină vreme preotul ca prin minune şi-a revenit, scăpând de pericolul sufocării.

Când şi-a revenit, părintele s-a ridicat şi, făcând o metanie în faţa monahilor, le-a spus: „Iertaţi-mă, părinţilor, că am stăruit să rămâneţi aici. Faceţi cum vă va lumina Dumnezeu şi împliniţi voia Sa sfântă.”

Şi aşa, în pace şi dragoste, monahii au plecat în ziua următoare din satul lor şi s-au întors la locul lor de metanie.

Nu rămâi [aici] să ajuţi lumea?

O întâmplare asemănătoare acesteia este şi următoarea: În urmă cu patruzeci şi cinci de ani unul dintre cei doi fraţi pomeniţi, Stareţul Ieroteu de la Peştera Sfântului Acachie de la Kavsokalývia, s-a dus la Tesalonic cu sfinte moaşte, pentru a face o colectă în vederea restaurării şi ajutorării Schitului.

În Tesalonic şi-a petrecut noaptea în casa unui preot duhovnic şi prieten al său, cu care a discutat despre diferite probleme bisericeşti şi despre creştinii ortodocşi, dând răspunsuri şi sfaturi foarte înţelepte şi folositoare preotului şi creştinilor de faţă, care le primeau ca şi cum ar fi venit din gura Domnului Hristos. Vreme de cincisprezece zile cât Stareţul Ieroteu a stat acolo, preotul şi creştinii au încercat în tot felul să-l convingă să rămână alături de ei, pentru a-i sfătui şi a-i îndruma în viaţa după Dumnezeu prin învăţătura sa creştină luminată. „Dumnezeu, îi spuneau, nu va îngădui ca viaţa ta duhovnicească să fie vătămată, ci pentru binele pe care îl vei face creştinilor te va răsplăti veşnic în Împărăţia Cerurilor.” Stareţul Ieroteu, răspunzându-i preotului, care insista mai mult decât ceilalţi să nu plece şi-i spunea că nu va avea de suferit nici o pagubă de pe urma şederii sale în lume, i-a pus următoarea întrebare: „Ia spune-mi, părinte, când trebuie să slujeşti Sfânta Liturghie te pregăteşti înainte în vreun fel?”

Cum trebuie să se pregătească preotul

Părintele i-a răspuns: „Desigur, părinte Ieroteu, mă înfrânez cât pot de la mâncărurile gătite şi de la cele cu untdelemn. Pentru o săptămână nu dorm în aceeaşi cameră cu preoteasa şi încerc, în vederea Liturghiei şi a Tainei pe care o voi săvârşi, să nu fiu cuprins de mânie şi ură faţă nimeni, nici faţă de preoteasă sau de copii şi mai ales să nu clevetesc sau să judec pe nimeni, silindu-mă cu toată puterea sufletului meu să am inima şi conştiinţa nepătate printr-o spovedanie continuă.”

Stareţul Ieroteu i-a spus: „Toate câte mi-ai spus, părinte, sunt bune şi frumoase şi fiecare creştin şi, cu atât mai mult, fiecare preot se cuvine să le păzească cu străşnicie. Dar o să te întreb ceva şi vreau să-mi răspunzi sincer şi cu frică de Dumnezeu: Ieşind din Chilia ta, până să ajungi la biserică şi să săvârşeşti Taina sau îndatoririle tale duhovniceşti, eşti cu gândul, cugetul şi, în general, cu toate simţurile tale acelaşi, aşa cum ai pornit, sau ajungi schimbat în biserică?”

Preotul i-a răspuns: „Ai dreptate, părinte Ierotee, până să ajung în biserică mintea mi se umple într-atât de diferite gânduri şi idei vătămătoare, încât aproape că nu reuşesc niciodată să spun o rugăciune cu mintea curată în faţa lui Dumnezeu.”

„Ei, aşadar, de acestea şi mai rele decât acestea voi avea parte şi eu, a spus Stareţul Ieroteu, dacă voi asculta de sfatul vostru şi voi rămâne în lume. Iar urmarea va fi că, în loc să câştig folos, o să-mi aduc vătămare, cu primejdia să ajung pricină de mare vătămare şi pentru voi. De aceea, cunoscându-mi neputinţele şi firea, vă cer iertare şi îngăduinţa să mă întorc acolo unde este voia lui Dumnezeu să-mi sfârşesc viaţa. Căci alţii sunt cei pe care Dumnezeu i-a hărăzit şi cărora le dă putere şi har ca să poată, prin viaţa lor virtuoasă şi pilda duhovnicească, să le aducă folos fraților creştini.”

Astfel, în pace şi cu dragoste frăţească şi-a luat rămas bun de la preot şi de la creştini şi s-a întors la locul său de metanie, la Kavsokalývia, unde a avut parte de un sfârşit cuvios, dându-şi duhul şi zburând la ceruri întru nădejdea vieţii de veci şi a fericitei odihne întru Împărăţia Cerurilor.

Diferenţa dintre înfăţişarea unui preot ortodox şi a unuia catolic

Vrednicul de pomenire Stareţ Ieroteu mi-a povestit că, pe vremea când lucra ca mirean la o fabrică în America, pentru că era prin firea sa un om bun, câştigase simpatia proprietarului fabricii, cu care a intrat în relaţii de prietenie. Acela era creştin, dar aparţinea de Biserica Romano-Catolică.

Într-o zi a venit la fabrică preotul catolic, a cărui înfăţişare, pentru că era fără barbă şi era în vârstă, îl făcea să semene mai degrabă cu o bătrână. Nu inspira nici un respect oamenilor şi nu le făcea nici o impresie aparte celor care-l vedeau, aşa cum se cade şi se cuvine unui preot.

Ortodoxul semăna cu un Înger

Într-o altă zi l-a vizitat pe părintele Ieroteu la fabrică – Panaghiótis era numele său de mirean pe atunci – preotul duhovnic la care se spovedea, care totodată era şi prietenul său. Preotul acesta, precum era firesc, avea înfăţişarea exterioară specifică unui preot ortodox, cu barbă, rasă, camilafcă – aşa cum sunt toţi preoţii noştri.

Părintele Ieroteu, de îndată ce l-a văzut pe preot, prietenul său, intrând în fabrică, l-a chemat imediat pe proprietarul fabricii pentru a-i face cunoştinţă şi a vedea cum arată un preot ortodox.

Proprietarul american al fabricii, de îndată ce l-a zărit pe preot, a fost profund impresionat şi pentru multă vreme l-a privit cu admiraţie. Când preotul a plecat de la fabrică, i-a spus lui Panaghiótis: „Dar acesta seamănă, fiul meu, mai mult cu un înger decât cu un om. Aşa sunt toţi preoţii voştri?” Părintele Ieroteu i-a răspuns: „Da, bineînţeles, dragă domnule. Aşa şi chiar mai luminaţi când săvârşesc Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Mai ales la Taina Împărtăşaniei, la dumnezeiasca Liturghie, nu poţi să-i priveşti în faţă, dar nici nu te saturi de priveliştea lor, datorită strălucirii şi dumnezeieştii lumini pe care o răspândesc.”

Atunci americanul i-a spus: „Frate, crede-mă, te asigur că mi s-a părut că-L văd pe Însuşi Stăpânul Hristos. De aceea credinţa voastră trebuie să fie cea adevărată, pentru că preoţii voştri par mai frumoşi, mai luminoşi, în timp ce ai noştri nu seamănă cu nişte preoţi. Mărturisesc că preotul vostru mi-a făcut o impresie extraordinară fiindcă înfăţişarea exterioară şi, în general, felul cum arată îţi provoacă frică şi totodată admiraţie, îţi inspiră respect, dragoste şi te fac să-l recunoşti ca pe un odor al Bisericii şi un adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru mântuirea lor.”

Sfintele moaşte au harul lui Dumnezeu

Preacuviosul meu părinte Andrei, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, mi-a povestit că, atunci când s-a retras în Pustia de la Schitul Sfântul Vasile pentru mai multă isihie şi reculegere şi a aflat că Stareţul Ieroteu era grav bolnav, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Pavel, a luat o parte din sfintele moaşte şi „Sfintele Daruri” şi le-a dus la Kavsokalývia.

Când a ajuns acolo, Stareţul Ieroteu, din cauza gravităţii bolii sale, nu putea să-şi deschidă ochii şi avea dureri cumplite în tot trupul.

De îndată ce s-a închinat la sfintele moaşte, iar părintele Andrei a făcut asupra sa semnul crucii cu Cinstitele Daruri, şi-a deschis numaidecât ochii, a cerut să mănânce, durerile cumplite au încetat şi şi-a revenit pe deplin. S-a ridicat din pat, a început să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-i mulţumească fierbinte prietenului său, părintele Andrei, care a avut bunătatea, luminat fiind de Domnul, să aducă harul şi darul sfintelor moaşte.

Diferiţi părinţi

La Schitul de la Kavsokalývia au trăit mulţi duhovnici şi mărturisitori înţelepţiţi, precum duhovnicul Nicodim, de la Coliba Izvorul Tămăduirii, care era de origine din Smirna. Stareţul acestui duhovnic, părintele Arsenie, originar din Insula Mytiléne, un monah modest şi smerit, care vorbea puţin, a fost unul dintre marii sculptori în lemn ai vremii. Arta şi lucrările sale au fost şi vor fi admirate secole la rând în Sfântul Munte, Grecia şi America. Până astăzi sunt păstrate aceste lucrări însemnate şi admirabile, dintre care una reprezintă „Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos”, alta, „Învierea din morţi”, şi o a treia, „A Doua Venire a Domnului”. Aceste lucrări au avut nevoie pentru a fi finalizate de mai mult de cincisprezece ani fiecare în parte şi au fost socotite de specialişti lucrări de migală şi de o calitate artistică genială.

La acelaşi Schit a lăsat urmele de neşters ale unei epoci de strălucire duhovnicească şi de vieţuire virtuoasă părintele duhovnic Ioasaf, de la casa de iconari a fraţilor Ioasaféi. Această obşte împreună cu primul lor Stareţ, monahul Ioasaf din Capadocia, s-a nevoit la început în Kerasiá, la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Când obştea a devenit mai mare, întâmpinând greutăţi şi din cauza terenului, s-a mutat la Schitul de la Kavsokalývia, care este aproape de mare, făcând mai lesne transportul rucodeliilor, al icoanelor şi al [celorlalte] bunuri. Acolo fraţii au construit o clădire cu două etaje şi cu o biserică minunată închinată Sfântului Gheorghe. Toate acestea, după cum mi-au spus, casa şi biserica, au costat atunci, în 1880, două mii de lire de aur, pe care, după mărturiile lor, le-au plătit într-un an cu ajutorul pictării de icoane, la care lucrau unsprezece din cei doisprezece monahi ce alcătuiau pe atunci mica obşte a Ioasaféilor. Aceasta dă mărturie despre strădania şi desăvârşita lepădare de sine ale acestei obşti.

La această Colibă a Ioasaféilor a rămas de multe ori şi Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când, alungat fiind de pe tron în două rânduri, s-a retras în Sfântul Munte: în urma intervenţiilor sale a fost construită clopotniţa Kyriakón-ului acestui Schit. Patriarhului Ioachim al III-lea îi plăcea să colinde în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul de la Kavsokalývia, pentru că, aşa cum spunea, preţuia foarte mult compania părinţilor de acolo.

Dar şi eroul neamului Grigorie al V-lea, la rândul lui, pe durata celor zece ani cât a rămas în Sfântul Munte, cea mai mare parte din timp şi-a petrecut-o la Mănăstirea Ivir, la Sihăstria Profetul Ilie, la Mylopótamos, la Marea Lavră şi la Kavsokalývia, la Coliba de nevoitori a Ioasaféilor. Adesea mergea şi se închina la Peştera şi Sihăstria Sfântului Acachie cel Nou. Evloghie Kurilas, frate al Mănăstirii Lavra, care a ajuns profesor la Universitatea Kapodistria şi a murit ca Mitropolit de Korytsa⁴, a scris valoroasa carte Asceticele. De asemenea, doctorul Spiridon Kampanáos, şi acesta frate al Marii Lavre, Atanasie de la Mănăstirea Pantocrator, care a fost şi director la Atoniada şi alţii vizitau adesea aceste locuri, care de la începuturi şi până astăzi s-au distins drept cele mai pline de isihie şi duhovnicie din Sfântul Munte. În locurile acestea s-au nevoit şi alţi duhovnici şi mărturisitori vrednici de amintit, precum părintele Pavel de la Coliba Adormirea Sfintei Ana, părintele Pantelimon de la Sfântul Gheorghe şi mulţi alţii pe care n-am avut cinstea de a-i cunoaşte în perioada de zece ani cât am trăit acolo.

Un sfânt pustnic necunoscut

Stareţul de la Coliba Sfântului Acachie cel Nou, monahul Ieroteu, ne-a povestit că în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul Kavsokalývia s-a nevoit un pustnic cunoscut cu numele Panaret, care într-o zi, după rugăciunea şi canonul rânduite, s-a gândit să facă în faţa Peşterii sale o mică grădină, spre nevoirea trupului şi ca să aibă o ocupaţie, dar şi puţină mângâiere de pe urma zarzavaturilor pe care le-ar fi cultivat.

După multe zile de nevoinţă şi trudă în locurile acelea pietroase, după ce a săpat o suprafaţă destul de mare, a dat peste o placă de marmură care îl împiedica să avanseze. Era spre seară şi, pentru că Stareţul obosise din cauza lucrului, s-a gândit să se oprească acolo cu săpatul. Dar curiozitatea de a afla ce placă este aceea şi ce ascundea sub ea nu-i dădea pace. A luat, aşadar, o rangă şi când cu ajutorul ei a ridicat un pic într-un colţ placa, a ieşit o mireasmă de negrăit. Întreg locul s-a umplut de o mireasmă cerească.

Soarele apusese de multă vreme şi începuse să se întunece. Atunci pustnicul, uitând de oboseală, s-a apucat să ridice placa cu totul. Când, în cele din urmă, a reuşit, ce să vadă înăuntru? Placa ascundea un întreg mormânt, în care se afla un trup de om îmbrăcat în veşminte sfinte, care părea că doarme. Cine ştie de câţi ani fusese îngropat acolo! Şi totuşi părea ca şi cum ar fi murit şi ar fi fost îngropat cu o zi înainte.

În locul acela numai Stareţul Panaret se afla nevoindu-se de -mulţi ani şi nu se întâmplase să cunoască nimeni dintre cei aflaţi în împrejurimile acelea (unul se nevoia acolo de cincizeci, iar altul de şaizeci de ani) ceva despre viaţa, nevoinţa sau moartea vreunui mare ascet sau eremit din trecut, aşa cum părea să fie acest binecuvântat Sfânt.

Pustnicul, de bucurie pentru descoperirea sa şi datorită miresmei răspândite de acele sfinte moaşte, a rămas pentru multă vreme nemişcat, cuprins de uimire. Când şi-a revenit din această primă emoţie, a început să se roage cu lacrimi şi să spună: „Sfinte al lui Dumnezeu, îţi mulţumesc că mi te-ai descoperit mie, nevrednicul şi păcătosul. O rog pe sfinţenia ta să-mi spui cine eşti şi câţi ani au trecut de când ţi-ai încheiat sfânta ta luptă, de atunci de când ai lăsat locul acesta pustiu şi te-ai mutat la sfânta fericire. De vreme ce Dumnezeu a binevoit să te aflu şi m-am învrednicit să-ţi văd chipul, spune-mi, te rog, care este numele tău?”

Pentru o clipă s-a gândit că ar trebui să se ducă la Mănăstirea Lavrei, să-i înştiinţeze pe părinţi de cele petrecute, ca să vină să ia aceste sfinte moaşte cu slavă şi cinste, după cum se cuvine unui mare Sfânt.

Stareţul Panaret, rugându-se, a rămas cu acest gând multe ore. Se apropiau zorile. Din cauza efortului şi a nesomnului, simţindu-se obosit peste măsură, l-a luat un somn uşor. Îl vede atunci pe acest Sfânt arătându-i-se şi spunându-i supărat şi pe un ton mustrător:

– Ia spune-mi, părinte, ce ai de gând să faci?

Stareţul a răspuns cu multă frică:

– Sfinte al lui Dumnezeu, m-am gândit să înştiinţez, când Dumnezeu va face să vină zorile, Mănăstirea Marea Lavră, ca să vină să te ia, pentru a nu rămâne aici în Pustie lipsit de cinste!

Sfântul, ale cărui veşminte străluceau asemenea soarelui, i-a spus pe un ton foarte aspru:

– Ia spune-mi, părinte, împreună ne-am nevoit şi am pătimit de vrei să rânduieşti acestea pentru mine şi moaştele mele? De ce vrei să mă ia acum din locul ăsta sfânt în care, prin puterea şi harul lui Dumnezeu, am petrecut nevoindu-mă mai mult de cincizeci de ani, ducând o viaţă aspră şi în lipsuri? Nu ai nici un drept să tulburi fericita linişte, de care, prin darul lui Dumnezeu, trupul meu se bucură aici, până în ziua aceea mare şi slăvită, a celei de-a Doua Veniri în slavă a lui Hristos, când sufletul îşi va primi împreună cu trupul plata de la Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dreptul dătător de răsplată şi Judecător. Iar acum te rog să pui iarăşi placa la loc, aşa cum ai găsit-o. Şi până în ziua în care Domnul te va lua din viaţa aceasta, nu o să descoperi nimănui cele văzute şi auzite! Ai grijă, dacă nu vei asculta, o să ai de suferit un mare rău din partea Domnului.

Cu acestea s-a trezit Bătrânul-Panaret speriat, rugându-l pe sfântul acela necunoscut şi fără nume să-l ierte, pentru că va face după cum voieşte. A acoperit deîndată mormântul şi, când a ajuns foarte bătrân, a părăsit acel loc şi s-a dus la Schitul de la Kavsokalývia, unde a trăit mulţi ani.

Bătrânul-Panaret care a văzut cu ochii săi şi a trăit acestea, când şi-a cunoscut de mai înainte moartea, în ultimele zile ale vieţii, i-a chemat pe părinţii de la Schit, cărora le-a făcut cunoscută această întâmplare, fără însă a le descoperi locul. Astfel, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna necunoscut oamenilor acel binecuvântat şi plin de har monah şi sfânt ascet.

Înfricoşătorul tribunal de judecată din ceasul morţii

La Coliba Izvorul Tămăduirii a trăit în asceză din 1910 un mare artist sculptor în lemn din Mytilene, Stareţul Arsenie, dimpreună cu ucenicii săi, părintele duhovnic Nicodim şi monahul Gherman.

Monahul Gherman a primit două din cele mai bune lucrări de sculptură ale Stareţului său, dintre care una reprezenta „Răstignirea Domnului”, iar cealaltă „A Doua Venire şi Judecata Sa Viitoare”.

Părintele Gherman a dus aceste opere de o mare valoare în America spre a le vinde, dar fiindcă, aşa cum ni s-a adus la cunoştinţă, cerea sume mari de bani pentru fiecare în parte, nu a putut să le vândă şi le-a expus într-un mare centru expoziţional, unde cei care voiau să le vadă plăteau un bilet special.

Din sumele încasate, păstra o parte pentru întreţinerea sa şi trimitea restul Stareţului său, pentru că era un ucenic foarte evlavios şi cu frică de Dumnezeu.

Trecuseră mai mult de patruzeci de ani de când plecase; şi când părintele Gherman s-a întors la Kavsokalývia, la locul său de metanie, Stareţul său şi părintele duhovnic Nicodim se mutaseră la sălaşurile cele veşnice, întru Împărăţia Cerurilor. A găsit în viaţă numai pe cel mai tânăr membru al acestei obşti, pe nepotul părintelui Nicodim, Epifanie Ieromonahul.

Părintele Epifanie l-a primit cu o nesfârşită bucurie pe părintele Gherman, întors din America, pe care l-a slujit cu dăruire până la adânci bătrâneţi.

Bătrânul-Gherman, la o vârstă înaintată, când s-a apropiat vremea plecării sale din această viaţă trecătoare, i-a spus părintelui Epifanie: „Frate, cred că a venit vremea să plec pentru totdeauna din viaţa asta. De aceea, dacă vrei, cheamă-i pe părinţii Schitului să facă o rugăciune fierbinte înaintea Domnului pentru bietul meu suflet, iar Domnul să te miluiască pe tine şi pe toţi fraţii.”

Spunând aceste cuvinte părintelui Epifanie, în prezenţa şi a altor părinţi de la Schit, a început un Tribunal de judecată înfricoşător în care părintele Gherman răspundea monosilabic: cu un „da” sau cu un „nu”. Din când în când spunea: „Nu! Nu am făcut asta. Spuneţi minciuni! Pentru acel lucru am făcut acest bine, am făcut acea [faptă de] pocăinţă.” Şi iar spunea: „Nu! Am făcut acest lucru, dar am dat milostenie.” Iar alteori zicea: „Nu! Asta nu am făcut.” Aceasta a durat destulă vreme şi în această stare şi-a dat duhul în anul 1955.

Note:

1 Sfântul Maxim (†1365) este asemănat de unul dintre biografii săi unui „vultur înaripat”, de aici şi supranumele cu care îl menţionează autorul prezentei lucrări (n. trad.).

2 „ἅµ᾽ ἔπος, ἅµ᾽ ἔργον”.

3 „τὸ γοργὸν καὶ χάριν ἔχει”.

4 Astăzi localitatea albaneză Korçë (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 250-266 / Foto: (1, sus): Kiriakonul Kavsokaliviei – credit Macedonian Heritage, (2) Peștera Cuviosului Acachie – credit Pr. Anghel Nektarie, (3). Pe cărările Kavsokaliviei – fără credit, (4). Kiriakonul Kavsokaliviei cu hramul Sfânta Treime – credit Macedonian Heritage, (5). Kavsokalivia – fără credit, (6). Racla cu Darurile magilor de la Mănăstirea Sfântul Pavel – foto via Pemptousia, (7). Acoperiș la Kavsokalivia – fără credit, (8). Sfânta Cruce sculptată la Mănăstirea Vatopedi – credit Laurențiu Stan, (9). Coperta Patericului Sfântului Munte – Monahul Andrei Aghioritul.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sihăstriile de la Sfântul Vasile [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

„Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită¹, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

– Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

– Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

– Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

Această stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

Preacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul² acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată³, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

La Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

Monahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

1 După terminarea dumnezeieştii Liturghii, în special în duminici şi sărbători, înainte de a merge la trapeză, se oferă tuturor celor prezenţi în arhondaricul Mănăstirii, Schitului, Colibei sau Chiliei respective o trataţie care conţine cafea, ceai, rachiu sau lichior, biscuiţi şi dulciuri (n. trad.).

2 Cel mai în vârstă dintre toți părinții Schitului (n. trad.).

3 Mâncare negătită și fără untdelemn sau altă grăsime (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 219-233 / Foto 1 (sus): Chilia lui Gheron Iosif Isihastul de la Sihăstria Sfântului Vasile, restul imaginilor sunt preluate din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Schitul Sfânta Ana [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Lăsând în urmă Néa Skiti şi mergând spre sud-est, ajungem la o Arcadă de piatră. Aici, după cum spune Tradiţia, se află hotarele dintre Mănăstirea Sfântul Pavel şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte, Sfânta Ana, pentru că în acest punct s-au întâlnit Pavel, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel şi Atanasie, egumenul Mănăstirii Sfatului¹ şi au rânduit hotarele acestor două Mănăstiri, fiecare plecând în acelaşi timp [pe jos] de la Mănăstirea sa.

Aşa cum mi-au povestit părinţi cuvioşi, Schitul Sfânta Ana este cel mai vechi, dar şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte. A avut două perioade de viaţă: prima, după Tradiţie, a început în secolele al VI-lea-al VII-lea, atunci când a fost înfiinţată Mănăstirea chinovială a Sfatului. Din cauza nenumăratelor năvăliri ale piraților, nu a supraviețuit decât până în secolele al IX-lea-al X-lea, după care a fost distrus. Urmează cea de-a doua perioadă, care începe odată cu Cuviosul Gherontie, socotit întemeietor al Schitului, care a fost și ultimul (probabil) egumen al Mănăstirii Sfatului. Acest Sfânt a fost contemporan cu Sfântul Maxim Kavsokalivitul. La început a trăit în peșterile din apropierea mării, dar, din cauza neîncetatelor necazuri provocate de pirați, a urcat mai sus, pe niște stânci greu accesibile, acolo unde astăzi se află bisericuța Sfântului Pantelimon, pe care a zidit-o el cel dintâi.

În locul acesta se află o mulțime de xerokalýve², și Peșteri, în care, de-a lungul timpului, au sălăşluit și s-au nevoit mulți monahi sihaştri și locuitori ai Pustiei.

După multe ispite și nevoințe aspre, Cuviosul Gherontie, îmbleșugat în zile, și-a dat duhul Stăpânului Hristos, făcându-se jertfă și pildă de neîntrecut în virtute și bunătate pentru ucenicii și dimpreună-nevoitorii săi. Acolo unde a locuit, pentru a le aduce mângâiere fraților, a făcut să izvorască din stânci, cu rugăciunea sa fierbinte, un firicel de apă, asemenea agheasmei.

Cel care i-a urmat a voit să facă o mică grădină în peștera în care a locuit Sfântul Gherontie și aduna agheasma pentru a uda grădina. Dar pentru că apa aceasta a fost dată nu pentru udarea grădinilor, ci pentru ca monahii să nu-şi neglijeze îndatoririle lor duhovnicești, ajungând preocupaţi de cultivarea grădinăritului, Maica Domnului i s-a arătat acestui monah în vedenie și l-a mustrat pentru nesocotinţa sa duhovnicească, poruncind să înceteze să mai curgă în acel loc agheasma, care, fiind dată numai spre a fi băută, și nu spre stropirea grădinii, a ieșit la suprafața pământului undeva mai jos, risipindu-se peste tot. Până astăzi, această agheasmă, fie vară, fie iarnă, este la fel: nici nu scade, nici nu crește.

Părintele Haralamb cel cu aducerea aminte de moarte

Bătrânului monah Damaschin i-a urmat la această xerokalýva, imitându-i viața întru toate, părintele Haralamb, îndelung încercat în nevoințele pustniciei. A ajuns monah și, pe lângă celelalte harisme pe care le-a moștenit de la Bătrânul-Damaschin, avea și harisma gândului neîncetat la moarte.

După rânduiala pavecerniței, se așeza într-un pat asemenea unui mormânt și își punea sub cap o piatră în loc de pernă. Și atunci începea să se gândească și să-și închipuie cum arată moartea.

Se aşeza asemenea celor morți, spunându-și: „Haralambe, nefericite, acum te duci, bagă de seamă! Pentru tine bat clopotele de la Kyriakón³, iar părinții acum zic: S-a dus Bătrânul-Haralamb, nu ne va mai stingheri cu prezența și sporovăiala sa, Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească sufletul! Da! Toate acestea sunt bune și frumoase, dar tu, nefericite moș-Haralambe, ce vei face? Unde te vei duce? Cum te vei arăta așa cum ești, netrebnic și vrednic de plâns, în fața lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, în fața tronului lui Dumnezeu? Ce fapte, ce roade ai să-I aduci în față? Ce ai făcut astăzi pentru Dumnezeu, pentru aproapele și pentru tine însuți? Te vei învrednici oare să-i vezi pe Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu? Cetele dumnezeieşti de îngeri, mai-marii cetelor cereşti? Ierarhiile Sfinților, Patriarhilor, Apostolilor, Profeţilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale Cuvioşilor Mucenici – bărbaţi şi femei –, diferitele cete ale Drepţilor, Împăraţilor, Ieromartirilor⁴, ale Mucenicilor şi ale tuturor robilor slăviţi ai lui Dumnezeu, ale celor care au fost mântuiţi şi sfinţiţi? Te vei învrednici, nefericite şi păcătosule, să o vezi pe Mariam, Împărăteasa a toate, Maica lui Dumnezeu, Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea, Purtătoarea de grijă⁵ şi Ocrotitoarea acestui loc sfânt, Păzitoarea cea osebită şi plină de îndrăzneală a creştinilor şi singura mângâiere a monahilor aghioriţi? Vei putea, bietul de tine, să treci de Vămile văzduhului ale atotviclenilor demoni, care, din turbarea şi mânia de care sunt stăpâniţi, dar şi din dorinţa pe care o au de a-i răsturna pe toţi oamenii în iad, vor vrea să te împiedice şi să te prăvălească şi pe tine în abisul focului gheenei? Vei putea oare să scapi de ei şi să ajungi la tronul slavei lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să te închini Preasfintei Treimi?

Nu te înfricoşează, monahule Haralamb, spusa Sfintei Scripturi: «Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?» (I Pt. 4, 18).”

La aceste gânduri şi cugetări ochii i se umpleau de lacrimi şi rămânea treaz până în zori, când începea din nou rugăciunea, înfrânarea tuturor simţurilor şi nevoinţa aspră a unei alte zile.

Odată cu noua zi îşi spunea: „Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru”, adică se adresa fiecăruia dintre simţuri: mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii, minţii, inimii şi tuturor imboldurilor sufletului său: „veniţi, toate dimpreună, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să cădem înaintea Lui.” Şi spunea că aceasta trebuie să se petreacă în fiecare clipă, dacă vrei, nefericite, ca Dumnezeu să te ierte şi să te primească, să-ţi treacă cu vederea greşelile, fărădelegile şi toate păcatele săvârşite în această viaţă a noastră.

În felul acesta a trăit în jur de şaizeci de ani lipsiţi aproape cu totul de orice mângâiere şi desfătare materială. La o vârstă înaintată, Preabunul Dumnezeu l-a luat în Împărăţia Cerurilor, la fericirea cea veşnică.

Părinţii de la Schit au jelit pentru pierderea unei pilde vii care reînnoia şi în ei înşişi pomenirea neîncetată a morţii – frâul cel mai bun care-l poate face pe om să-şi biruie neputinţele şi patimile -stricăcioase.

Asemenea părinţi, la această înălţime a virtuţii sau chiar la măsuri de împlinire dumnezeiască şi sporire duhovnicească, sunt nenumăraţi. Fiecare Colibă de nevoitori, fiecare sălaş de eremit, fiecare Sfântă Sihăstrie, dar chiar şi numeroase Peşteri au dat mulţi părinţi asceţi şi cuvioşi, la măsura şi după asemănarea Părinţilor de demult din Palestina, Libia şi Tebaida. De acest lucru ne convinge şi ultima descoperire petrecută cu Dicheul⁶ acestui Sfânt Schit, aşa cum el însuşi ne-a istorisit.

Zece Sfinţi neştiuţi şi cu nume necunoscute nouă

Monahul Chiril, Stareţul Colibei Cinstita Cruce a artiştilor iconari supranumiţi „ananiéii”⁷ şi Dicheul Schitului Sfânta Ana, în anul mântuirii 1977-1978, ne-a povestit că în 20 ale lunii septembrie 1977 a venit la Schit un creştin ortodox libanez, care a spus că din cauza stării de război din patria sa a emigrat şi s-a stabilit în Cana Galileii.

Libanezul a cerut părintelui Chiril, Dicheul, să-i arate drumul care duce spre vârful Atonului şi părintele i l-a arătat. Acest evlavios pelerin a plecat spre culmile Atonului, care atinge 2030 m înălţime şi, întrucât era nevoie de mai mult de 4 ore de mers pe jos de la Sfânta Ana până pe culmea muntelui, unde se află şi o bisericuţă închinată Schimbării la Faţă a Domnului, trebuia să plece dis-de-dimineaţă.

Din acest motiv libanezul a plecat odată cu zorile şi s-a întors spre seară la Kyriakón-ul Schitului, unde a fost găzduit şi a dormit. În ziua următoare, după terminarea dumnezeieştii Liturghii, s-a pregătit să plece, dar şi-a amintit să întrebe ceva ce nu putea să înţeleagă şi care l-a impresionat în mod deosebit. Astfel, în prezenţa şi a altor părinţi ai Schitului, cu bruma de greacă pe care o ştia, a spus că, în timp ce cobora de pe culmile Atonului, în locul numit Vavýlas, acolo unde drumul e foarte abrupt, a simţit o oboseală peste măsură şi a vrut să se aşeze ca să se odihnească puţin. Căutând un loc potrivit, vede dintr-odată în faţa sa o casă, din care au ieşit doi monahi cuvioşi care l-au invitat înăuntru, unde i-au oferit smochine proaspete de abia culese şi apă rece. Libanezul a mâncat şi a băut şi, după cum a mărturisit el însuşi, a simţit o dulceaţă şi o desfătare de nedescris, dar, în acelaşi timp, într-un mod neobişnuit, întreaga oboseală, resimţită mai înainte, dispăruse brusc după trataţie.

În Colibă a văzut zece monahi cuvioşi, care se sprijineau în toiege dintr-un singur lemn, curbate la mijloc, şi se rugau cu ajutorul şiragului împletit de mătănii.

I-a întrebat de câtă vreme locuiesc acolo şi i-au răspuns că au foarte mulţi ani de când se află în zonă şi singura lor ocupaţie este să se roage pentru întreaga lume. Aceasta i-a trezit libanezului curiozitatea şi, de cum a plecat de acolo, s-a gândit tot drumul la ceea ce i-au spus, anume că stau acolo de foarte mulţi ani rugându-se. Vârsta lor nu părea a fi foarte înaintată şi de aceea i-a întrebat pe Dicheu şi pe părinţi cum era cu putinţă să se nevoiască acolo de „foarte mulţi ani”.

Părintele Chiril şi ceilalţi părinţi de la Schit au fost surprinşi şi uluiţi la auzirea acestei dezvăluiri, pe care, fără tăgadă, Preabunul Dumnezeu „întru judecăţile pe care El Însuşi le ştie” a arătat-o libanezului, pentru că toţi ştiu că în acel loc nu există nici casă, nici monahi care să locuiască undeva în apropiere. Atunci toţi cu o gură şi o inimă L-au slăvit pe Dumnezeu şi i-au spus străinului pelerin evlavios: „Frate, dă slavă şi mulţumire Preamarelui şi Atotputernicului Domn şi Dumnezeu al nostru Care te-a învrednicit să-i vezi pe robii şi Sfinţii Săi aleşi, fiindcă cei pe care i-ai văzut ieri nu erau monahi, ci Sfinţi şi Cuvioşi Părinţi ai [Sfântului] Munte, pe care nimeni dintre noi nu s-a învrednicit până astăzi să-i vadă, ci în decursul vremilor s-au descoperit unor monahi evlavioşi, precum şi unor buni creştini şi cucernici pelerini, dintre care unul se pare că eşti şi tu!” Libanezul a plecat biecuvântându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu, „Cel minunat întru Sfinţii Săi”.

Un trup întreg de ascet sub zid de lut

Ieromonahul Simeon de la Coliba Întâmpinarea Domnului, care se află în partea de sus a Schitului Sfânta Ana, ne-a povestit că la o oarecare xerokalýva locuia Bătrânul-Dionisie, care era Stareţul părintelui Chiril, numit „tăbăcarul”. Bătrânul-Dionisie a încercat odată să repare o bancă de lemn, şi acolo, pe când strica vechiul zid de piatră⁸, a descoperit întregi sfintele moaşte ale unui nevoitor sau pustnic necunoscut.

Bătrânul-Dionisie, cu uimirea şi emoţia prilejuite de această descoperire, care răspândea o mireasmă negrăită, a început să se roage şi să-i ceară acestui Sfânt necunoscut să-i descopere numele său. Se gândea, de asemenea, să se ducă la Kyriakón, să bată clopotele, ca să le dea de ştire părinţilor să vină cu alai şi tămâieri pentru a lua sfintele moaşte, a le duce la biserica principală a Schitului Sfânta Ana, a li se închina şi a le aduce rugăciuni toţi părinţii Schitului – poate astfel avea să se descopere cărui Sfânt aparţineau aceste binecuvântate sfinte moaşte.

Cum se gândea el aşa, i s-a arătat în vedenie acest binecuvântat Sfânt ascet şi, cu o căutătură foarte aspră, i-a spus Bătrânului- Dionisie să-i acopere deîndată moaştele şi cât va trăi să nu vădească nimănui ceea ce Dumnezeu l-a învrednicit să vadă. De aceea, cu puţină vreme înainte de a muri, Bătrânul-Dionisie a istorisit acestea obştii sale, fără să arate locul, reţinut fiind de mustrarea acelui sfânt ascet, care şi după moarte fuge de slava oamenilor, pentru că s-a învrednicit să aibă parte de slavă de la Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Acest lucru ne-a fost adeverit de mulţi alţi părinţi ai Schitului, vrednici de respect şi crezare întru toate, între care se află şi părintele duhovnic şi mărturisitor Antim, un ieromonah evlavios şi dintre cei mai virtuoşi. Astfel, acel sfânt pusnic a rămas necunoscut pentru noi, dar cunoscut şi cinstit de Dumnezeu în veci.

Din tâlhar, sfânt cu harismă profetică

Precum mi-a povestit însuşi părintele Simeon, în Creta, în vremea stăpânirii turceşti, a trăit un tâlhar, haiduc⁹ şi hoţ, care a făcut mari pagube turcilor, ajutându-i într-ascuns pe creştini. Era atât de grozav şi înspăimântător pentru tiranii turci, încât paşa acelei zone l-a înştiinţat că îi va ierta toate fărădelegile şi nedreptăţile făcute turcilor, cu condiţia să plece din Creta, pentru a scăpa de faptele sale tâlhăreşti.

Tâlharul acesta era atât de pornit împotriva turcilor, încât nu voia nici măcar să audă de propunerea paşei, dar mai târziu s-a dovedit că, arătându-i-se Sfânta Ana, bunica Domnului şi mama Preasfintei, într-o vedenie înfricoşătoare i-a poruncit să primească condiţiile şi propunerile beiului turc şi să meargă degrabă la Schitul ei din Sfântul Munte. Silit de dumnezeiasca vedenie, tâlharul cretan a acceptat să plece din Creta și nu doar atât: după spusa părinților Schitului, beiul turc, pentru a fi sigur că tâlharul va pleca definitiv din Creta, l-a escortat el însuși până în Athos.

Când tâlharul a ajuns în portul din Dafne, a cerut să fie dus direct la Schitul Sfânta Ana.

De cum a ajuns la Schit, nu a primit să se supună nici unui Stareț, ci a cerut să-l facă monah, să-l numească Ana și să rămână în apropierea Bisericii Sfânta Ana.

Părinții Schitului au făcut sinaxă și i-au spus tâlharului că numele Ana este feminin și nu se dă bărbaților. Așadar, l-au făcut călugăr, l-au numit Ioachim şi i-au dat o Chilie în apropierea Kyriakón-ului, chiar în spatele cimitirului Schitului; se nevoia singur, îndrumat și sfătuit de toți părinții, față de care arăta acum o deosebită ascultare și multă smerenie.

În această Chilie a rămas mai mult de cinci ani. Apoi, pentru mai multă liniște, s-a retras în spatele Schitului, într-o peșteră. Acolo îi duceau părinţii pâine şi posmagi. În acel loc s-a luptat mult cu ispitele și încercările venite din partea demonilor văzuți și nevăzuți, arătând multă răbdare și stăruinţă, ca și cum ar fi fost călugăr de mulți ani și foarte încercat.

De asemenea, îndura fără crâcnire frigul, iarna, și căldura, vara. Odată, spun părinții, se aşternuse zăpadă mai mult de un metru, acoperind totul. Părinții de la Coliba Întâmpinarea Domnului au frământat și au făcut pâine proaspătă, caldă, și s-au dus la peșteră, ca să-i dea Bătrânului Ioachim, dar nu l-au aflat acolo. Au ieșit să-l caute și, pe când strigau de zor, i-au auzit glasul, au săpat în zăpadă și l-au găsit acoperit sub nămeți, șezând pe o piatră și rugându-se liniștit. Și nu doar atât, ci i-a mustrat pentru că i-au tulburat acea dulce liniște și i-au luat căldura pe care o avea stând sub zăpadă.

A trăit la Schitul Sfintei Ana în multe neajunsuri și vitregii, dar și într-o pocăință sinceră din 1890 până în 1915. Se împărtășea adesea cu Cinstitele Daruri, cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, se ruga și nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe și de la rugăciunile obștești.

Se pare că dobândise multe harisme duhovnicești, printre care harisma preştiinţei și cea a profeției, pentru că odată, când au trecut pe la Coliba Întâmpinarea Domnului trei ruși, pentru a-l cunoaște și a-i cere binecuvântarea, acesta le-a dat următoarele daruri: celui dintâi trei semințe de bob, celui de-al doilea puțină tămâie și celui de-al treilea o floare.

Când rușii au plecat, părinții l-au întrebat ce înseamnă lucrurile pe care le-a dat acelora. El le-a răspuns: „Celui dintâi i-am dat trei semințe de bob pentru că se va face călugăr; celui de-al doilea i-am dat tămâie pentru că, atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi mort pe tatăl său; iar cel de-al treilea, căruia i-am dat o floare, când se va întoarce în lume se va căsători și va da floarea aceasta femeii pe care o va lua de soţie.” Și, într-adevăr, după cum a spus părintele Ioachim, așa s-a întâmplat.

După aceasta, nu a trecut mult timp și s-a îmbolnăvit. A știut dinainte că va muri și, la trei zile după ce a fost cuprins de boală, s-a odihnit „în Domnul”, încununat cu un sfârșit cuvios, pentru a se muta de la sălașurile pământești la cele cerești și pururea fiitoare.

Omul virtuos din Muntenegru

La Coliba Schimbarea la Față a acestui Sfânt Schit a trăit, într-o asceză foarte aspră, ieromonahul Mina. Era din Muntenegru (Serbia¹⁰). Avea o deosebită evlavie față de cele sfinte, multă frică de Dumnezeu și-i iubea pe toți părinții cu o dragoste sinceră, așa cum mi-au mărturisit ei înșiși. Cu binecuvântarea duhovnicului său, făcea pe durata a douăzeci și patru de ore între o mie și trei mii de mătănii mari și între cincizeci și o sută de comboshinia¹¹. Ca o armă unică împotriva limbuţiei avea rugăciunea, care nu lipsea din gura sa, de aceea și cuvintele pe care le schimba cu părinții erau foarte puține. Nevoindu-se astfel, a ajuns la adânci bătrâneți și și-a dat Domnului duhul său, primind moartea cu bucurie și cu nădejdea vieții și fericirii veșnice.

Diavolului îi este frică de comboshini

La același Schit al Sfintei Ana, monahul Procopie de la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului avea o mare dorință să învețe muzică, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu asemenea celorlalți frați. Dar pentru că era un pic fals, părinții se fereau să-l învețe. Fratele Procopie avea de la Dumnezeu harisma de a spune neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” și în mâna stângă ținea întotdeauna șiragul de mătănii, de care nu se despărțea niciodată.

Într-o zi, fiind foarte trist pentru că nu putea să afle pe nimeni care să-l învețe muzică, cu gândul la acest lucru şi copleşit de amărăciunea care pusese stăpânire pe el, încetase să mai spună rugăciunea.

Dintr-odată, în fața sa a apărut un Bătrân preacuvios, dar necunoscut lui:

– Frate Procopie, ce ți s-a întâmplat de ești așa de trist? Ce te nelinișește?

– Ce să am, părinte? Iată, vreau şi eu să învăț puțină muzică și nu se găseşte nimeni să mă ajute, fiindcă spun că vocea mea sună fals.

– De asta ești aşa de necăjit, bietul de tine? Eu o să te învăț și o să te fac cel mai bun psalt din Sfântul Munte, vei cânta asemenea celei mai frumoase privighetori! Dar vreau ca și tu să-mi faci un hatâr.

– Ce vrei de la mine? Vrei să-ți plătesc? Îți voi da oricât ceri!

– Plata mea va fi să lași din mână aste comboshini și să încetezi să mai spui ceea ce ziceți voi că se numeşte rugăciune. Și o să te învăț tot ce vrei.

Monahul Procopie, de cum a auzit acestea, a înțeles că arătarea nu era monah, ci un demon atotviclean, care voia să-l facă să înceteze rugăciunea. Și-a făcut numaidecât cruce și a spus: „Înapoia mea, preaviclene satana, nu-mi trebuie mie muzica ta și nici binefacerile tale!” Atunci demonul s-a făcut nevăzut.

De aici aflăm cât se teme diavolul de comboshini, despre care bine spun părinții că este arma creștinului împotriva diavolului și rugăciunea care îi arde pe demoni. În timp ce de psalţi nu le e atât de frică şi nu pun preţ pe ei, pentru că prin cântare se îndepărtează uşor de rugăciune şi cad în egoism şi mândrie.

Cei care îndură ispitele sunt socotiţi asemenea mucenicilor

La Coliba Sfânta Treime trăiau în nevoinţă cinci fraţi după trup, care s-au făcut monahi şi au luat numele Atanasie, Grigorie, Artemie, Filaret şi Macarie.

La început trăiau cu aceleaşi gânduri, în pace, dragoste, ascultare şi respect faţă de schima monahală şi călugărie, în acord cu voturile monahale.

Cu trecerea timpului însă, evlavia cea dintâi s-a răcit, câte puţin şi-a făcut loc îndrăzneala de frate şi voia proprie, pe care diavolul cu artă şi multă viclenie le aţâţă, începând fiecare să facă ceea ce vrea, fără să întrebe pe nimeni.

Astfel, fără să prindă de veste, au intrat între ei răceala şi înstrăinarea. Au urmat învinuirile şi neînţelegerile care s-au încheiat cu incidente grave, certuri, ţipete, violenţă şi lovituri atât de serioase, încât ajunseseră să-şi spargă capetele între ei, să-şi rupă mâna, piciorul sau alt mădular, până când unul reuşea să-l supună voii sale pe celălalt. Fratele mai mic nu-l respecta pe cel mare şi nici cel mai mare nu punea preţ pe cel mai mic.

Certurile şi situațiile acestea neplăcute continuau aproape în fiecare zi; rar se întâmpla să treacă o zi fără ca nevoitorii din împrejurimi să nu-i audă pe aceşti fraţi certându-se şi lovindu-se. Oricare dintre vecinii şi părinţii din apropiere sau din altă parte încerca să intervină pentru a-i despărţi, sau să mijlocească pentru a se împăca şi a nu se mai certa, fugea snopit în bătaie, astfel că nimeni nu putea să-i ajute.

Au trecut patruzeci de ani de viaţă mucenicească în care -aceşti cinci fraţi s-au certat zi de zi. Părinţii de la Schit se obişnuiseră cu ţipetele lor şi-şi spuneau: „Netrebnicii iar se ceartă şi se omoară între ei!”

Până într-o zi când ţipetele s-au oprit. A trecut o zi, au trecut două, dar în Coliba lor domnea o linişte deplină. Părinţii s-au mirat, dar nimeni nu îndrăznea să meargă să vadă ce se întâmplă.

În cea de-a treia spre cea de-a patra zi, Sfânta Ana i se arată în vis Dicheului Schitului şi-i spune: „Duceţi-vă împreună cu părinţii să-i îngropaţi cu slavă şi cinste pe cei cinci Mucenici ai lui Hristos, pe cei cinci fraţi care pentru dragostea de Dumnezeu s-au făcut călugări şi din pizma diavolului se certau fără motiv şi în pofida voii lor, dar în fiecare seară, după pavecerniţă, se iertau din inimă unul pe celălalt şi nu ţineau răutatea niciodată mai mult de o zi, pentru că împlineau cu străşnicie spusa evanghelică: «Soarele să nu apună peste mânia voastră; mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Ef. 4, 26).”

Dicheul – înainte-stătătorul Schitului – auzind acestea de la Sfânta Ana, i-a chemat deîndată pe părinţi la Sinaxă şi s-au dus cu toţii la Coliba unde trăiau cei cinci fraţi. Au găsit uşa deschisă, au intrat înăuntru şi i-au găsit aşezaţi în poziţia în care monahii iau iertare [unul de la celălalt] după pavecerniţă în biserică. Toţi cinci răspândeau o mireasmă negrăită; s-a împlinit, în ceea ce-i priveşte, cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mt. 7, 1-2) şi „acolo unde te voi afla, acolo vei şi fi judecat”.

Atunci toţi părinţii, după ce şi-au însuşit lecţia despre neţinerea de minte a răului, cu cinstiri şi tămâieri i-au însoţit pe Mucenicii lui Hristos şi le-au îngropat trupurile la cimitirul de obşte dimpreună cu ceilalţi părinţi, slăvindu-L pe Dumnezeu, Care rânduieşte în tot chipul mântuirea oamenilor.

Răspunsul înfricoșător din ceasul morții

La Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, care aparține de Schitul Sfânta Ana, în jurul anului 1885 a trăit în asceză, ascultare și smerenie desăvârșită monahul Evloghie, care la 95 de ani s-a mutat pentru totdeauna din lumea aceasta la cealaltă – la viața veșnică.

Cunoscându-şi de mai înainte şi prevestindu-şi moartea, mulți dintre părinții Schitului, după cum se obișnuiește în astfel de situații, mergeau să ceară binecuvântarea de la starețul care avea să-și afle curând sfârșitul.

După mărturia lor comună, toți părinții care au fost în preajma sa în acele clipe grele au avut parte de o lecție cu privire la sfânta Judecată și la răspunsul înfricoșător care i se va cere sufletului. Bătrânul-Evloghie, vreme de 24 de ore înainte de a-și da duhul, mișca din cap neîntrerupt, când spre dreapta, când spre stânga, iar părinții îl auzeau spunând:

– Când, unde? Când, unde?

Continuu, fără încetare.

Mulți dintre cei de față au încercat să-i țină capul, să nu-l mai întoarcă neîncetat când într-o parte, când în cealaltă, dar a fost cu neputință să-l oprească.

De multe ori spunea:

– Nu, nu a fost așa, spuneți minciuni. Pentru acel lucru am făcut pocăință.

Și continua:

– Când, unde?

Astfel, fără să le spună nimic celorlalți monahi, și-a dat duhul și a plecat din viața aceasta către sălașurile de veci, fără să dea vreo altă lămurire.

Monahul Ștefan „Americanul”

La Coliba Nașterii Maicii Domnului a trăit asemenea unui ucenic desăvârșit, în lepădare de sine, nevoinţă și deplină ascultare părintele Ștefan. Acesta a fost ultimul succesor la această Colibă și continuator al vieții și lucrării virtuoase din preacucernica obște a starețului Grigorie, fost monah la Mănăstirea Kostamonitu, și a cuviosului arhimandrit Ioachim, care fusese starețul și duhovnicul monahului Ștefan. Iar pentru că și acesta venise, asemenea starețului Ioachim, din America, toți îl știau cu numele de „Ștefan Americanul”.

Monahul Ștefan, plin de iubire, simplitate și bunătate, după ce l-a slujit cu credinţă pe starețul său, arhimandritul Ioachim, până în ultimele clipe ale vieții lui și s-a învrednicit să ia binecuvântarea acelui cu adevărat sfânt stareț, era fericit că primise această mare întărire duhovnicească de la părintele duhovnicesc și egumenul său.

După cuvioasa adormire a starețului său, monahul Ștefan, pentru că nu mai avea un stareț pe care să-l slujească, se ducea pe la Mănăstiri, de la care cerea milostenii. Tot ceea ce i se dădea – posmagi, orez, zahăr, legume şi alte produse şi zarzavaturi – el împărţea altor părinți mai în vârstă, de la diferite Colibe de la Sfânta Ana, Sfânta Ana Mică, Katunákia, Karúlia și de oriunde altundeva din Sfântul Munte, care erau bolnavi și zăceau la pat.

Fericitul Ștefan a stăruit în această slujire de-a lungul întregii sale vieți, cu zâmbetul pe buze, cu șiragul de mătănii în mâini, cu rugăciunea în inimă și cu desaga în spate. Era pregătit în toată vremea pentru rugăciune și slujirea fraților aflați în suferințe, asemenea unui soldat al „Bunului Samaritean” și Stăpân Hristos, înzestrat cu toate armele sale.

Astfel, a împlinit cele două mari porunci: dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele, fiindcă avea credință adâncă în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: „De aceste două porunci atârnă toată legea şi profeţii” (Mt. 22, 40).

Prin urmare, moartea l-a aflat pregătit; a fost bolnav pentru scurtă vreme și a plecat asemenea unei păsări din lumea aceasta, întrarmat cu multele și nenumăratele rugăciuni primite atât de la Starețul său, cât și de la aceia pe care i-a hrănit, ajutat în tot chipul și îngrijit, și s-a dus cu multă îndrăzneală la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Dătătorul de biruință, spre a primi cununa izbânzilor și a spune Dreptului Judecător cele câte le-a rostit și dumnezeiescul Pavel: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o; acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care în ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 7-8), bucurându-se încununat şi slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt dimpreună cu toți Sfinții și Părinții aghioriți.

Din această vrednică obște, de unde a primit primele luminări duhovnicești, înfăptuirea virtuții și smerenia se trage şi preacuviosul arhimandrit Heruvim Karámbelas, care, prin harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile starețului său, a întemeiat obștea duhovnicească „Mângâietorul”, precum și Sfânta Mănăstire din Oropós, de la care evlavioasa turmă purtătoare a numelui lui Hristos a cules și continuă să culeagă multe bunuri duhovnicești și foloase sufletești. Părintele Heruvim, prin cuvântul său vorbit, dar și prin cel scris, a trezit și îndrumat multe suflete pe calea lui Dumnezeu cu harul Mângâietorului, a adus multora mângâiere și ajutor sufletesc, mai ales în ultima vreme, prin preţioasele volume care ne prezintă Chipuri de monahi aghioriți contemporani.

Au fugit de slava oamenilor

În jurul anilor 1976-1977, când Dicheu și întâi-stătător al Schitului erau artiștii iconari, și frați după trup, ieromonahii Serafim și Vasile, numiți Voliótes¹², mai-marii Schitului au hotărât să mute osemintele părinților răposați din încăperea de la subsol în osuarul nou zidit.

La mutarea acestora au luat parte mulți părinți: ieromonahii și duhovnicii Antim, starețul de la Lampes, Gavriil din obștea artiștilor iconari a Karțonéilor, Simeon de la Coliba Întâmpinării Domnului, ieromonahul Haralamb de la Casa de artiști iconari a Ananiéilor, monahul Grigorie de la Casa de artiști iconari Sfânta Treime și mulți alți părinți și frați, care mărturisesc dimpreună că toate osemintele răspândeau o mireasmă negrăită și suprafirească.

Însă pentru a admira și în același timp a ne minuna de cugetul smerit al acestor fericiți asceți și pentru a cunoaște toți părinţii cât urau și fugeau de slava oamenilor și de faptul de a fi vădiţi, vom înfăţişa o întâmplare vrednică de luat în seamă, istorisită de cei care au mutat aceste oseminte.

Când unul dintre frați a luat din grămada de oase un craniu și l-a pus în sacul său, în momentul în care a trecut prin fața celorlalţi fraţi şi părinţi, cu toții au simțit cum acel craniu răspândea o mireasmă aparte și o aromă deosebită.

Atunci toți părinții au alergat să vadă care este acel craniu ce răspândește o aromă atât de intensă, pentru a-l separa de celelalte oseminte și a-l așeza în biserică alături de alte sfinte moaște. Însă acea deosebită mireasmă s-a ascuns, s-a pierdut și a dispărut cu totul. În zadar au căutat părinții în fiecare sac, scoţând unul câte unul osemintele. Nici o diferență nu se putea face între ele.

Aceasta este pildă importantă pentru noi toți, spre a cunoaște cât de mult acei adevărați monahi fugeau de slava lumii, pe care n-au primit-o nici după moarte, fiindcă le era prea-îndeajuns slava dobândită de la Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru.

Note:

1 Μονή τῶν Βουλευτηρίων este una din vechile Mănăstiri atonite (sec. al XI-lea), astăzi dispărută (n. trad.).

2 Xerokalýva este o Colibă care nu are încorporat în alcătuirea ei şi un locaş de cult; pentru detalii, vezi studiul introductiv (n. trad.).

3 Biserica centrală a unui Schit, ai cărui nevoitori se reunesc duminica (κυριακή) şi la sărbătorile mai importante, în vederea săvârşirii dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).

4 Martirii din rândul diaconilor, preoţilor şi episcopilor (n. trad.).

5 Ἔφορος – intendent, purtător de grijă (n. trad.).

6 Conducătorul spiritual al Schitului, ca ansamblu de organizare monahală su-bordonat unei Mănăstiri, este Dicheul, care este asistat în activitatea sa de conducere şi administrare de către Sinaxa Bătrânilor Schitului şi consilieri (n. trad.).

7 Ucenici ai Stareţului Anania (n. trad.).

8 Contrafort din piatră ridicat împotriva alunecărilor de teren, folosit totodată ca sprijin pentru bancă (n. trad.).

9 ἀρµατολός – soldat de origine greacă, înarmat, care cu acordul puterii turceşti păzea zonele de graniţă (n. trad.).

10 La momentul respectiv statul Muntenegru făcea parte din confederația Iugoslaviei (n. trad.).

11 Κοµποσχοίνι (κόµπος = nod, σχοινί = funie, ață) este șiragul împletit de mătănii folosit la rostirea rugăciunii inimii; monahii folosesc șiraguri de 300 de noduri, prin urmare 100 de comboshinia înseamnă rostirea rugăciunii inimii de 30.000 de ori (n. trad.).

12 Scil. din orașul Volos (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 113-127 / Foto arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Marea Lavră [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Continuându-ne drumul spre răsărit prin Vigla, după aproximativ o oră ajungem la cea mai mare Mănăstire ca ansamblu arhitectural din Sfântul Munte – Marea Lavră –, pe care a zidit-o la 963, cu ajutorul împăraţilor Nichifor Fokás şi Ioan Tsimiskis, Sfântul Atanasie Atonitul.

Mănăstirea Marii Lavre, asemenea unui leviatan de veghe, domină întreaga zonă. Locul este fermecător şi, cu cât te apropii de această Mănăstire, cu atât ai impresia că intri în Cetatea lui Dumnezeu.

În biografia Sfântului Atanasie se aminteşte că planurile şi dimensiunile Mănăstirii au fost date de Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, care ea însăşi i s-a arătat Sfântului Atanasie şi, în felul acesta, s-a născut o cetate adevărată.

Mediul şi atmosfera create de locuitorii acestui oraş, adică de monahii evlavioşi, te cuceresc. Monahii sunt gata în orice clipă să-ţi arate odoarele duhovniceşti, sfintele moaşte, ofrandele sfinte de preţ, biblioteca uriaşă, frumoasa biserică centrală, icoanele făcătoare de minuni, mormintele patriarhilor şi arhiereilor care ca fraţi ai Mănăstirii şi simpli monahi au adormit întru somnul cel de veci. Oricine poate vedea chiparoşii seculari sădiţi de Sfântul Atanasie, crucea purtată de el, care cântăreşte mai mult de 3 kilograme, trapeza obştii monahale şi toate cele vrednice de văzut ale Mănăstirii, ce nasc un sentiment religios înalt, stârnesc uimirea, pocăinţa şi evlavia faţă de ctitori, donatori şi monahii continuatori, care prin jertfa lor au păstrat şi continuă sfânta tradiţie a vieţii şi a modului de vieţuire monahale.

Nimeni nu poate şti câţi arhierei, preoţi, diaconi şi evlavioşi monahi şi-au dat ultima suflare în Mănăstirea aceasta, fiindcă cei vechi nu ţineau catastife şi monahologii¹ sau certificate de deces, pentru a cunoaşte exact numărul celor care, nevoindu-se şi încercându-se aspru în ascultarea şi în războiul împotriva vrăjmaşului şi potrivnicului nostru de obşte satana şi rugându-se pentru mântuirea sufletului lor şi a întregii omeniri, au trecut prin Mănăstirea aceasta. Mari şi înţelepţi dascăli şi părinţi de neam. (Se spune că mai mult de 36 de patriarhi, 144 de arhierei şi 164 de egumeni au adormit întru somnul cel fericit în această Mănăstire!)

Din anumite vedenii minunate, pe care în decursul timpului Dumnezeu le-a descoperit aici, putem înţelege evlavia şi frica de Dumnezeu a monahilor acestei Mănăstiri.

1. La această Mănăstire, Clement, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, adeseori, când monahii Lavrei cântau cu evlavie „Ceea ce eşti mai cinstită…”, vedea cum se pogora din cer un „Nor strălucitor…”, care se aşeza peste biserică, şi când se încheia „Ceea ce eşti mai cinstită…” se ridica din nou la cer.

Clement s-a născut şi a crescut în Bulgaria, fiind de meserie păstor, dar era curat şi nevinovat la suflet şi vedea adesea această arătare minunată.

2. Sfântul Ioan Cucuzel, cel cu glas de înger, cânta cu atâta evlavie, străpungere a inimii şi armonie, încât la o priveghere a Imnului Acatist, după ce a cântat troparele şi canoanele Maicii Domnului, l-a furat în strană un somn uşor în care i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asemenea unei Împărătese cu diademă şi aleasă strălucire şi i-a zis: „Bucură-te, Ioane, copilul meu; cântă-mi, iar eu nu o să te las!” şi i-a pus în mâna dreaptă o monedă de aur. Cucuzel s-a trezit deîndată plin de tărie, bucurie şi veselie şi ţinând în mâna dreaptă o monedă de aur, pe care a aşezat-o la icoana Preasfintei care până astăzi se numeşte Preasfânta „Cucuzéliţa”. De-a lungul vremii s-au săvârşit multe minuni prin mijlocirea acestei monede.

Altă dată Preasfânta i s-a arătat lui Cucuzel în somn, i-a vindecat piciorul care putrezise din cauza statului în picioare şi i-a spus: „De acum vei fi sănătos.”

Sfântul Ioan Cucuzel a construit o Cathisma² în apropierea Mănăstirii, cu o biserică închinată Arhanghelilor, unde stătea şase zile pe săptămână, iar în duminicile şi sărbătorile mari mergea la Marea Lavră cu multă zdrobire a inimii şi evlavie.

La Cathisma aceasta şi-a cunoscut de mai înainte sfârşitul, a adormit şi a fost îngropat acolo. (Mai multe detalii despre viaţa sfântului acestuia puteţi afla din Sinaxarul lui Matei Langhís, la 1 octombrie).

Preasfânta i-a dat un bănuţ de aur şi Sfântului Grigorie Domesticul, fiindcă şi el cânta alături de Cucuzel cu multă evlavie şi străpungere a inimii, ca psalt, în partea stângă (Soborul lor se prăznuieşte la 1 octombrie).

Sfântul Munte este moştenirea Preasfintei

Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, atunci când s-a arătat mai întâi Sfântului Petru (655-681), eremitul de pe Muntele Atonului, şi apoi, după patru-cinci secole, lui Nicolae, egumenul Marii Lavre, atât unuia, cât şi celuilalt le-a spus: „Sălăşluirea şi odihna voastră în Dumnezeu nu este altundeva decât în Muntele Atonului, pe care l-am primit de la Fiul şi Dumnezeul meu spre a fi moştenirea mea. Şi aceia care vor să se îndepărteze de grijile şi tulburările lumeşti să vină şi să lucreze în grădina aceasta, ca să cultive virtutea, curăţia inimii şi nevinovăţia sufletului, care de acum înainte se va numi «Sfântul Munte».

Şi făgăduiesc cu adevărat să iubesc, să ajut şi să-i ocrotesc pe cei care cu inimă fără de vicleşug vor veni să-I slujească lui Dumnezeu din tot sufletul, să se roage neîncetat pentru ei, să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru Biserica Lui şi pentru toată lumea, pe care Domnul să o lumineze şi să ajungă turma adevărată şi nevinovată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Prin mila şi harul Fiului lui Dumnezeu, muntele se va umple dintr-o margine până în cealaltă de monahi evlavioşi şi ortodocşi. Pentru aceea duhul meu se bucură şi se veseleşte, fiindcă toţi aceştia vor cânta, binecuvânta şi slăvi preacinstitul nume şi de mare cuviinţă al Sfintei Treimi. Prin aceşti monahi, prin semnele şi minunile pe care le vor săvârşi, prin viaţa lor curată şi sfântă se va slăvi şi preamări în toate zările, spre răsărit şi apus, spre miazăzi şi miazănoapte numele lui Dumnezeu în toată lumea!

Din întristarea, suferinţele, ispitele, smintelile şi lipsurile pe care le vor îndura aceşti monahi lumea va învăţa să fie răbdătoare în clipele grele ale vieţii ei!

Pentru acestea toate, pe care monahii şi, prin mijlocirea lor, întreaga lume le vor îndura, mă voi ruga Fiului şi Dumnezeului meu să ierte lipsurile pe care se va întâmpla să le aibă şi să-i învrednicească să aibă parte de harisme dumnezeieşti şi cereşti. Mă voi ruga să le dăruiască pocăinţă sinceră şi luminare, pentru a putea da răspuns bun în ziua aceea mare şi de netăgăduit a celei de-a Doua Veniri şi la dreapta Judecată viitoare să aibă parte de nemărginită milă. Dar şi în viaţa de acum vor primi din partea mea mult ajutor, fiindcă le voi uşura suferinţele, ostenelile, întristările şi voi alunga ispitele trupeşti şi sufleteşti pe care vrăjmaşul şi vicleanul diavol şi potrivnicul neamului omenesc le aduce.”

Cu aceste făgăduinţe şi dumnezeieşti chezăşii ale Preasfintei, Sfântul Munte, din vremea primilor monahi ai lui şi până astăzi, a fost păzit şi îşi continuă viaţa sfântă şi lucrarea duhovnicească, cu toate că locuitorii săi monahi au fost încercaţi crud de-a lungul vremilor şi până astăzi sunt supuşi la diferite ispite, văzute şi nevăzute. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub acoperământul Născătoarei de Dumnezeu îşi va continua lupta sfântă spre păstrarea credinţei, limbii şi tradiţiilor naţional-religioase ale Creştinismului neatinse şi neştirbite, aşa cum dintru început ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Sfintei noastre Biserici.

Preasfânta tămâie

Bătrânul-Teofil, frate al acestei Mănăstiri, într-o convorbire duhovnicească avută împreună acum aproape 40 de ani, mi-a spus următoarele: „Frate şi părinte Andrei, pentru că şi tu eşti frate care aparţii³ de Sfânta Mănăstire Marea Lavră şi aici ai depus metanie⁴ şi prin urmare, ca frate în duh al meu ce eşti, îţi spun că întotdeauna trebuie să fim cu băgare de seamă şi cu mintea trează. Rugăciunea trebuie să fie unită cu ascultarea asemenea a două surori, precum sunt aripile păsărilor, pentru ca omul să poată avea parte de sporire duhovnicească şi să zboare cu mintea de la cele pământeşti la cele cereşti.

De aceea fii cu luare-aminte, mi-a spus, ca atunci când mergi la biserică spre a te ruga sau psalmodia:

a) să nu iei niciodată tonuri înalte, nici să cânţi în neorânduială, şi

b) când intri în biserică spre a te ruga, va trebui să laşi în afara bisericii tot gândul, toată grija şi preocuparea ce te abat şi te îndepărtează de rugăciune, dacă vrei ca Dumnezeu să primească rugăciunea şi cântarea ta, să ai plată veşnică şi să nu fii osândit; căci în loc să te foloseşti de rugăciunea ta, te vei vătăma din cauza nepurtării de grijă. Şi ca să fii încredinţat că cele pe care ţi le spun sunt adevărate, ascultă ce mi-a povestit Bătrânul-Cornel, care şi acesta, la rândul lui, le-a auzit de la un Stareţ foarte îmbunătăţit duhovniceşte de la Mănăstirea noastră, părintele Iliodor, care a trăit acum aproape 150 de ani.

Părintele, fost egumen al Mănăstirii, îl slujea pe Nicolae, egumenul de atunci al Mănăstirii, pe vremea când aceasta încă era chinovială. La o priveghere de toată noaptea se afla în altar şi pregătea cădelniţele, ca preoţii şi diaconii să tămâieze, când avea să înceapă cântarea a IX-a, la care se cântă «Ceea ce eşti mai cinstită…».

Din locul acela din altar Bătrânul-Iliodor vedea cu ochii sufletului în fiecare zi, când psaltul începea «Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului…», o femeie îmbrăcată în negru, plină de măreţie, însoţită de doi îngeri cu cădelniţe cu totul de aur în mâini, cum tămâia întreaga biserică. Trecea pe la stranele monahilor şi tămâia până ce se sfârşea «Ceea ce eşti mai cinstită…» şi cântarea a IX-a.

Într-o zi psaltul a luat la catavasii un ton foarte înalt şi atunci această femeie, care nu era alta decât Purtătoarea de grijă⁵ şi Ocrotitoarea monahilor şi a Muntelui cu nume Sfânt, Doamna şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, nu s-a arătat să tămâieze, ca în fiecare zi, pentru că sunetele înalte alungă cuvioşenia şi evlavia.

Într-o altă zi, la privegherea de după pavecerniţă, acest binecuvântat Iliodor o vede pe Preasfânta tămâind întreaga biserică. Mergea la stranele în care nu stătea nimeni şi tămâia, în timp ce în dreptul stranelor în care se aflau monahi nu tămâia. Lucrul acesta i-a stârnit curiozitatea părintelui Iliodor, şi în sinea sa era nedumerit şi se întreba de ce oare nu tămâia şi stranele în care se aflau monahi, ci numai pe cele unde nu stătea nimeni?

Cu lacrimi în ochi, acest virtuos monah s-a rugat la Preasfânta să-i dezlege nelămurirea. Astfel, după trei zile de rugăciune, Preasfânta i s-a arătat în somn şi i-a spus:

«Află, Iliodore, că tămâiez stranele care sunt goale pentru că monahii care stau în ele şi urmăresc sfintele rugăciuni şi slujbe se află în slujba şi ascultarea Mănăstirii, dar acolo unde se află în ascultare şi lucrează au mintea neîntrerupt la rugăciunea comună care se face în biserică de către fraţi şi aşa, de acolo de unde se află, se roagă şi aceia împreună [cu cei din biserică]. Aceştia sunt cei pe care preoţii îi pomenesc şi spun în rugăciunilor lor: ΄şi pentru părinţii şi fraţii noştri care lipsesc din binecuvântate pricini…΄; pe aceştia îi văd cu mintea ca fiind prezenţi şi îi tămâiez ca şi cum s-ar afla în stranele lor. Ei au plată îndoită. În timp ce mulţi dintre monahii care sunt cu trupul în stranele lor nu se roagă cu mintea dimpreună cu ceilalţi fraţi, ci uneori flecăresc între ei, alteori se gândesc la lucruri fără nici o legătură cu rugăciunea, câteodată osândesc, altădată pizmuiesc pe cei ce cântă şi Îi înalţă slavoslovii Celui Preaînalt şi, în loc să slăvească şi ei laolaltă cu aceia preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Său, fac pe dos, îşi acuză fraţii, iar de multe ori chiar cugetă lucruri viclene şi păcătoase. Aceşti monahi, chiar dacă se află la locurile lor, nu sunt socotiţi ca prezenţi, ci ca absenţi şi, fiindcă nu se roagă curat, nu merită să fie tămâiaţi, pentru că tămâia înseamnă harul Preasfântului Duh, care însă nu locuieşte în aceşti oameni, pentru că îşi întoarce faţa de la ei.

De aceea, va trebui ca cele pe care le-ai văzut şi ţi le-am spus să le faci cunoscute tuturor monahilor şi creştinilor şi să le aşterni pe hârtie, ca toţi să ştie că atunci când intră în biserică, ca şi întotdeauna când se roagă, se cuvine să aibă mintea şi inima îndreptate numai spre Dumnezeu, pe Care suntem datori să-L slăvim şi Căruia trebuie să-I mulţumim pentru cele bune dăruite nouă, dar şi pentru cele rele care, din îngăduinţă dumnezeiască, ni se întâmplă. Avem datoria ca pentru toate acestea să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-L slăvim în biserica Sa, precum spune şi Duhul Sfânt în dumnezeiasca Scriptură: ΄în Biserica Sa – a lui Dumnezeu – tot omul va spune: slavă!΄

Este un mare păcat şi de neiertat să vorbim în biserică în timpul rugăciunii, pentru că astfel Îl dispreţuim pe Dumnezeu în faţă şi întristăm Duhul Sfânt, iar aceasta este aproape totuna cu hula împotriva Duhului Sfânt – păcatul care nu se iartă ΄nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie΄ (Mt. 12, 32). De aceea, ar fi mai bine ca oamenii ăştia să nu se ducă la biserică, decât să meargă, să nesocotească porunca lui Dumnezeu şi să ajungă pricină de sminteală în biserica Sa».”

Preasfânta slujea la trapeză

Acelaşi părinte Teofil mi-a spus că un alt asemenea părinte duhovnic şi văzător cu duhul de la Mănăstirea Lavrei i-a povestit cum, la Praznicele Domneşti şi la cele închinate Maicii Domnului, o văzuse adeseori pe Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea împreună cu alţi doi Sfinţi, Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Atanasie Atonitul, pe care îi numea „Cuvioşi Stareţi”; Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea cu o faţă veselă dădea porunci privitor la cum să se slujească la masa de obşte, unde toţi fraţii mâncau laolaltă cu cei aflaţi la praznic, pe când cei doi Sfinţi cu multă cuviinţă şi ascultare alergau şi împlineau poruncile Preasfintei.

Agheasma Sfântului Atanasie

Când Sfântul Atanasie a început să zidească Mănăstirea Lavrei, după câteva luni bunurile necesare, alimentele şi celelalte materiale au început să se împuţineze. Nu avea bani să-i plătească pe maiştri şi pe muncitori. Nu avea ce să le gătească. Atunci, deznădăjduit, a abandonat lucrarea şi a plecat spre Karyés, capitala [Sfântului Munte], ca să vadă ce poate face.

După două ore de mers i s-a arătat pe drum o femeie maiestuoasă, care l-a întrebat pe un ton auster:

„Ava Atanasie, unde te duci? De ce-ai lăsat lucrarea pe care ai început-o? Întoarce-te şi continuă lucrarea ta sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu.”

Sfântul Atanasie, cuprins de uimire ca urmare a luminii răspândite de înfăţişarea ei, a privit-o cu respect şi teamă şi, la rândul său, a întrebat-o:

„Cine eşti tu, Doamna mea? De unde mă cunoşti? Cum de-mi ştii numele şi-mi porunceşti să mă întorc înapoi? Şi cu ce anume şi în ce chip voi continua ridicarea Mănăstirii, de vreme ce s-au terminat toate materialele de trebuinţă pentru acest scop?”

Atunci femeia i-a spus că este Maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că trebuie să se întoarcă spre a isprăvi ce a început. I-a mai spus de asemenea că va afla toate magaziile pline, vistieriile înţesate de bani şi tot ceea ce va avea nevoie pentru a încheia zidirea Mănăstirii.

Sfântul Atanasie, pentru a se asigura că toate cele pe care i le-a spus acea femeie sunt adevărate, a cerut un semn. Atunci Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea i-a spus Sfântului Atanasie să lovească cu toiagul piatra care se afla în faţa lor. Într-adevăr, când a lovit, a ţâşnit un şuvoi bogat de apă, foarte plăcut la gust şi vindecător de felurite boli. Apa aceasta până astăzi se numeşte „agheasma Sfântului Atanasie” şi lumea care trece pe acolo bea şi-i simte minunatul gust. Sfântul Atanasie, crezând în cuvintele Maicii lui Dumnezeu, s-a întors înapoi şi a aflat, după cum i-a spus Preasfânta, toate magaziile şi vistieriile pline de bani şi toate cele necesare, şi până la încheierea întregii lucrări nu i-a lipsit nimic, după făgăduinţa nemincinoasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

Acestea şi altele asemenea mi-a spus acel fericit Stareţ Teofil, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a luat acum în sălaşurile Sale cereşti şi dumnezeieşti spre a se bucura veşnic dimpreună cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii. Veşnica lui pomenire!

Dacă cineva ar vrea să enumere lucrările făcătoare de minuni pe care de-a lungul vremilor harul lui Dumnezeu le-a înfăptuit în această Sfântă Mănăstire a Marii Lavre, nu-i va ajunge întreaga viaţă să le povestească, fiind nevoie să se scrie nenumărate tomuri de cărţi.

Pentapole-le⁶ dimprejurul Marii Lavre

În jurul Mănăstirii Lavrei, în locuri magice şi retrase, au fost construite cinci Cathisme, fiecare cu biserica proprie. Se numesc Cáthisma, pentru că aici se sălăşluiau fraţii Mănăstirii care îşi -afierosiseră întreaga viaţă în slujba şi ascultările Mănăstirii, şi când, la o vârstă înaintată, nu mai puteau oferi un ajutor real Mănăstirii şi ascultărilor ei, atunci, cu îngăduinţa Mănăstirii, se retrăgeau căutându-şi liniştea la una din aceste cinci case, rugându-se ziua şi noaptea pentru ei înşişi şi pentru fraţii Mănăstirii. Mănăstirea era cea care le asigura alimentele necesare.

Acest lucru a fost statornicit de părinţi aproape la toate Mănăstirile, după modelul înfloritoarei Pentapole, unde a locuit Lot, nepotul patriarhului Avraam, despre care Sfânta Scriptură spune: „nu voi pierde cetatea pentru cei cinci”, adică nu avea să distrugă frumoasa şi prospera cetate a Sodomei şi Gomorei – Marea Moartă de astăzi – dacă se vor fi aflat cinci oameni buni şi virtuoşi în Pentapole. Astfel şi la Marea Lavră, precum şi în cazul fiecărei Mănăstiri şi al fiecărui aşezământ sfânt, dacă există cinci oameni înaintaţi în virtute care se roagă pentru ea, nu va fi nimicită niciodată de lucrarea şi uneltirile satanei.

Câţi stareţi, monahi sfinţi şi cuvioşi, câţi preoţi, ieromonahi, arhierei şi patriarhi şi-au dat ultima suflare la aceste Cathisme! Câte taine şi descoperiri ale lui Dumnezeu nu au văzut aceşti binecuvântaţi, care s-au învrednicit să aibă parte de această fericită liniştire a virtuţii şi trezviei!

Rătăcirea Bătrânului-Haralamb

Dumnezeiescul Apostol Pavel spune: [nimeni] „să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei” (Rm. 12, 3), adică nu trebuie să gândim despre noi înşine mai multe lucruri decât cele pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit, ci ne vom acoperi neajunsurile cu ajutorul credinţei.

Întrucât mulţi au crezut că pot să facă mai multă asceză şi să ajungă mai virtuoşi decât alţi părinţi şi creştini, au avut de înfruntat şi suferit războiul şi săgeţile aprinse ale celui viclean.

Cei care cu îngăduinţa şi binecuvântarea stareţului sau a duhovnicului lor au stăruit mai mult în rugăciune, post şi asceză, prin harul lui Dumnezeu, au înaintat în smerenie, s-au arătat mari lucrători ai ascultării, au ajuns pilde de desăvârşire şi călăuze nemincinoase ale celorlalţi.

Aceia însă care au încercat prin voia lor să se arate deasupra celorlalţi, dintr-un duh al egoismului, au căzut în blestemata mândrie şi în multe alte ispite, într-atât încât mulţi dintre ei s-au pierdut ori s-au rătăcit de la adevăratul drum al virtuţii şi au ajuns o jucărie în mâinile diavolului.

Astfel, potrivit istorisirii a doi stareţi virtuoşi şi sfinţi din Kavsokalivia, Bătrânul-Ieroteu şi părintele Timotei de la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află şi Peştera Sfântului Acachie cel Nou, la o Colibă mai sus de a lor, Sfântul Haralamb, trăia Bătrânul-Auxentie, care-l avea ca ucenic pe părintele Haralamb.

Părintele Haralamb, de îndată ce Stareţul său a murit, a hotărât să ajungă deasupra celorlalţi – ceea ce nu era decât un gând de la diavolul pentru a-l duce în rătăcire de la drumul virtuţii, aşa cum l-au însemnat şi l-au statornicit Stareţii săi. Voia să facă mai multă înfrânare, post şi rugăciune decât făcuse Stareţul său, care fusese neîndoielnic un monah virtuos şi sfânt.

Bătrânul-Haralamb şi-a luat un sac de posmagi şi puţină apă, s-a închis în Coliba sa şi a hotărât să nu iasă afară decât după ce va trece cel puţin o lună.

N-a făcut nimănui cunoscută această hotărâre, nici nu s-a sfătuit cu cei din vecinătatea lui, care erau monahi buni, virtuoşi şi mai căliţi în viaţa duhovnicească.

Aşadar, Bătrânul-Haralamb s-a închis de bunăvoie în Coliba sa şi s-a dedat rugăciunii, metaniilor şi privegherilor, astfel că monahii din împrejurimi l-au „pierdut” pur şi simplu. Însă ce s-a întâmplat de părintele Haralamb s-a făcut nevăzut?

Vecinul său, părintele Dionisie, de la Coliba Sfântul Acachie, pentru că trecuse mai mult de o lună de când nu-l mai văzuse pe Bătrânul-Haralamb, a pornit înspre Coliba lui, să vadă dacă nu cumva e bolnav.

Când a ajuns în faţa Colibei, a strigat: „Frate Haralamb!”, dar nu a primit nici un răspuns. S-a dus mai aproape de uşă, a spus „Pentru rugăciunile…”, dar din nou nu a primit nici un răspuns. Atunci a împins uşa şi a intrat.

Uşa era de fapt deschisă, iar părintele Haralamb în pat, învelit într-un colţ, tremura ca un peşte scos din apă.

Părintele Haralamb nu vorbea, ci continua să tremure, fără să poată scoate o vorbă. Atunci părintele Dionisie s-a apropiat mai mult şi i-a spus: „Părinte Haralamb, eu sunt fratele Dionisie, prietenul tău. Ce ţi s-a întâmplat? De ce nu vorbeşti?” I-a dat să bea pu-ţină apă şi să mănânce niște posmagi, dar acela speriat l-a privit ca pierdut, fără să spună nimic. După o clipă, ca şi cum şi-ar fi venit în fire, a sărit brusc, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Frate, scapă-mă!” A început să plângă şi să-i spună îngrozit: „Au venit demonii să mă sugrume!”

Părintele Dionisie i-a dat curaj şi i-a spus: „Şi acum, te rog, spune-mi în amănunt ce ţi s-a întâmplat şi de ce eşti atât de speriat.”

Satana îl hrănea cu gândurile lui

Monahul Haralamb şi-a recăpătat curajul şi a început să-i spună prietenului şi fratelui său, Bătrânul-Dionisie: „Frate, am cumpănit în sinea mea să ajung mai bun decât ceilalţi părinţi şi decât voi. Să ajung zăvorât şi postitor. Am luat puţini posmagi, cu care am petrecut o săptămână. Când posmagii s-au terminat, am hotărât să ies şi să iau alţii, ca să continui această nevoinţă foarte aspră, fără să mai mănânc nimic altceva. Cum am deschis uşa, am găsit un sac plin de posmagi. Cu multă bucurie şi mulţumire l-am luat şi mi-am spus: «Se pare că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute postul, rugăciunea şi, în general, viaţa asta pe care o duc» şi am început în sinea mea să mă semeţesc. Am închis uşa şi am continuat cu şi mai multă râvnă rugăciunea şi privegherea.

A trecut aşa o lună şi lucrurile au mers bine până ieri, când, aproape de miezul nopţii, după săvârşirea metaniilor şi a rugăciunii minţii, am început să fac Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei sale. Eram chiar la icosul care spune: «Zid eşti fecioarelor şi tuturor celor ce aleargă la tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pentru că Făcătorul Cerului şi al Pământului te-a gătit pe tine, Preacurată, sălăşluindu-Se în pântecele tău şi învăţându-i pe toţi să-ţi cânte ție…» În acel moment am auzit nişte bătăi în uşă, am ieşit şi am văzut un bătrân cu barbă albă, un pic şchiop, care mi s-a părut foarte sălbatic.

L-am întrebat cine e şi ce caută. Acesta mi-a spus: «Fiul meu, eu sunt duhovnic la Sfânta Ana şi am auzit de nevoinţele tale. După cum vezi, sunt şchiop. Şi pentru că îi iubesc mult pe cei care se nevoiesc în ascuns şi după voia lor, ca să-i slăvească D… acesta în văzul tuturor (nu a spus cuvântul Dumnezeu), am venit cu multă trudă să-ţi aduc posmagii ăştia, şi când se vor termina, ia acest coşuleţ: înăuntru sunt o sută de lire, ca să cumperi posmagi şi să nu ieşi din Coliba ta.»

Când a întins mâna ca să-mi dea coşuleţul cu banii, i-am văzut unghiile roşii, foarte mari şi răsucite într-atât de mult, că-i ajungeau până la cot. M-am speriat şi i-am spus: «Dacă vrei să te cred, fă-ţi semnul crucii şi vino înăuntru să citeşti tu mai departe Acatistul Maicii Domnului.» La auzul acestor cuvinte, cu mânie şi furie mi-a spus: «Mie mi-a fost milă de tine şi am venit până aici ca să te ajut să continui buna ta nevoinţă, iar tu nu mă crezi şi-mi ceri să spun ăsteia… care ne-a pârjolit, asemenea cuvinte? Niciodată!» Deîndată a avut loc un cutremur. S-au auzit un asemenea bubuit şi zgomot asurzitor, încât am crezut că s-a năruit Coliba. Toată casa s-a umplut de fum şi de o miasmă nesuferită şi stareţul s-a făcut nevăzut.

De frică mi-am pierdut simţirea, am căzut jos leşinat şi nu ştiu câte ceasuri am rămas inconştient. Când mi-am revenit, m-am târât până aici şi de-o zi şi o noapte stau tremurând, aşa cum mă vezi. Dacă nu ai fi venit, aş fi murit de frică. Te rog, ajută-mă! Nu mai pot să stau singur. Mi-e teamă ca nu cumva demonii să se întoarcă şi să mă sugrume. Preasfânta mea [Fecioară], nu mai fac asemenea lucruri!”

Părintele Dionisie, după ce l-a îmbărbătat o vreme pe Bătrânul-Haralamb, l-a dus la părintele duhovnic Simeon, care s-a rugat pentru el şi de acolo l-a luat la el acasă, la Sfântul Acachie, unde a rămas o săptămână, fără a se opri din tremurat de pe urma spaimei. Şi spunea neîntrerupt: „Este groaznic să-i vezi pe demoni!”

După multe zile, când şi-a revenit şi s-a liniştit, l-a luat părintele Dionisie dimpreună cu alţi părinţi şi l-au dus la Kyriakón⁷, unde, în prezenţa tuturor părinţilor Schitului, şi-a povestit păţania şi a cerut cu multă smerenie iertare de la toţi.

De atunci, prin harul lui Dumnezeu, a urmat rânduiala pe care o ţineau toţi Părinţii. Nu făcea nimic, nici măcar o metanie, până nu-i întreba mai întâi pe ceilalţi părinţi şi până nu se sfătuia cu duhovnicul; aşa şi-a aflat liniştirea în faţa tuturor ispitelor satanice şi la o vârstă foarte înaintată şi-a încheiat viaţa aceasta pământească şi trecătoare, cu nădejdea desfătării de bunătăţile cele veşnice.

Bătrânul-Hermolae

Marea Lavră, care are o suprafaţă foarte întinsă cu păduri şi ape îmbelşugate, este supusă la cheltuieli uriaşe pentru nevoile zilnice ale Mănăstirii şi ale obştii atât de numeroase:

Mai întâi, pentru hrană, îmbrăcăminte, asistenţă medicală şi toate celelalte nevoi ale obştii. În al doilea rând, pentru întreţinerea şi reparaţia clădirilor, bisericilor şi a dependinţelor şi, în al treilea rând, pentru găzduirea numărului mare de vizitatori şi pelerini de tot felul, pentru colecte şi alte binefaceri, precum şi pentru cheltuieli neprevăzute.

Pentru acoperirea tuturor acestor cheltuieli, precum şi a altora, în general, de foarte mulţi ani Mănăstirea ţinea, hrănea şi vindea iezi de parte bărbătească, pe care îi cumpăra de mici, îi creştea cu ajutorul unui păstor şi apoi îi vindea.

În acest scop avea păstori anume plătiţi, care erau păstori de ţapi⁸.

Acestor păstori, care uneori erau doi, alteori trei, în funcţie de numărul de animale ce trebuiau îngrijite – care de multe ori depăşea cinci sute – li se dădeau iezi, viţei şi hemioni, pentru că aceste animale aveau nevoie de oameni puternici şi pricepuţi.

Ca supraveghetor al acestor păstori de capre Mănăstirea Lavrei l-a numit în urmă cu şaizeci de ani pe monahul Hermolae. Părintele Hermolae avea braţe puternice, fiind un monah lipsit de răutate, simplu şi atât de bun, încât punea interesul Mănăstirii deasupra persoanei sale.

Vorbea puţin şi avea puţină ştiinţă de carte, dar era înzestrat cu multă înţelepciune. Ştia să se înfrâneze de la toate şi se pusese cu dăruire în slujba Mănăstirii Sfântului Atanasie, de vreme ce cu o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu şi în Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea a primit cu multă râvnă şi cu o ascultare fără margini să se ducă acolo unde Sinaxa Bătrânilor şi înainte-stătătorii Mănăstirii au socotit că este priceput să-şi aducă serviciile, în sfântul său loc de pocăinţă.⁹

Lavra nu va găsi un căprar mai bun

Între păstori, mai-marele căprarilor – arhicăprarul – era un om aspru, necioplit şi ignorant, dar foarte capabil şi de neînlocuit în ceea ce priveşte meseria de păstor. Pe Bătrânul-Hermolae l-au numit supraveghetor al acestuia şi, deşi ca păstor ce era, arhicăprarul ar fi trebuit să facă ascultare de supraveghetorul său, părintele Hermolae, de cele mai multe ori părintele Hermolae făcea ascultare de acest păstor, care se purta foarte aspru cu el şi adesea îl scotea să doarmă afară din stână, lăsându-l întreaga noapte în zăpadă şi în gerul ascuţit al Atonului. Astfel, Bătrânul-Hermolae a dat dovadă de o răbdare de neînchipuit în faţa încercărilor cumplite şi nemiloase venite din partea acestui căprar.

Ceilalţi părinţi, care cunoşteau martiriul şi dispreţul pe care i-l arăta căprarul, îl îndemnau să aducă la cunoştinţa Mănăstirii purtarea acestui păstor, ca să-l alunge, dar părintele Hermolae, care, după cum am mai spus, punea deasupra sa interesul Mănăstirii şi, într-un anume fel, se obişnuise cu arţăgoşenia căprarului, le răspundea părinţilor astfel: „Mănăstirea nu trebuie să-l alunge pe acest păstor, pentru că un căprar mai bun decât acesta nu va găsi.” Şi cu o răbdare ne neînchipuit avea grijă ca toate să meargă bine.

Însă diavolul, vrăjmaşul care luptă împotriva monahilor şi, în general, a tuturor oamenilor, dacă nu l-a putut birui pe Bătrânul-Hermolae, atletul răbdării şi al ascultării, cu ajutorul căprarului, s-a apucat el însuşi să-l lovească direct în faţă, în chip satanic.

Astfel, într-o zi când se duceau în pădurea Atonului, i s-a arătat, mergând înaintea lui. Şi tot drumul îi vorbea atotvicleanul fără încetare, îi spunea diferite poveşti şi îl întreba diferite lucruri la întâmplare. Şi cerea să-i răspundă la toate şi fără întârziere. Adică urmărea cu viclenia sa să-l ţină mereu ocupat, astfel încât părintele Hermolae să-şi întrerupă şi să nu mai apuce să-şi spună rugăciunea minţii, pe care toţi monahii şi creştinii care-şi doresc mântuirea sufletului, înaintarea şi sporirea duhovnicească ar trebui să o spună neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Minuni aparente ale diavolului

După ce satana a reuşit în felul acesta să-l facă pe Bătrânul-Hermolae să nu-şi mai spună rugăciunea, a început să sară pe stâncile abrupte de acolo. Sărea (având chip de monah, aşa cum am spus) de pe o stâncă pe alta, chiar dacă distanţa dintre ele era mai mare de 10-20 de metri, şi se întorcea iarăşi înapoi şi-i spunea părintelui Hermolae: „Nu vezi ce fac eu? Că sar de pe o stâncă pe alta? Haide, sari şi tu, dacă socoteşti că eşti virtuos. Sari şi tu ca mine!”

Bătrânul-Hermolae, în smerenia lui şi cu conştiinţa păcătoşeniei, n-a dat crezare cuvintelor presupusului monah, cum că este virtuos, ceea ce demonul urmărea ca să-l facă să cadă pradă mândriei şi să-l arunce cu uşurinţă jos între stânci. S-a speriat când l-a văzut pe monahul cu pricina cum sare cu atâta uşurinţă de pe o stâncă pe alta şi, tresărind, a început să spună din nou cu toată puterea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi în ceasul acesta!” Pe dată arătarea drăcească s-a făcut nevăzută de la faţa sa şi de atunci nu l-a mai ispitit în felul acela.

Bătrânul-Hermolae era foarte milostiv şi îl durea sufletul pentru toţi fraţii, că ar fi fost în stare să-şi dea şi pâinea de la gură pe care o primea de la Mănăstire. Dacă se afla cineva flămând, nu pregeta să i-o dea, iar el rămânea nemâncat.

Preabunul Dumnezeu, răsplătind răbdarea acestui monah, i-a dat milele Sale cele bogate și, ca plată pentru nevoințele și suferințele venite de pe urma ascultării și a lepădării de sine, i-a dăruit încă din viața aceasta putința de a lucra minuni.

Pentru că părintele Damaschin, care vieţuia de pe vremea aceea acolo și care până astăzi locuiește la Coliba de nevoitori Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în Pustia Sfântului Vasile, a avut nobila bunăvoință și dorinţă de a-mi povesti toate cele pe care le-am scris mai sus, mi-a istorisit și următoarea minune care s-a petrecut cu el, prin mijlocirea Bătrânului-Hermolae:

„Într-un timp părintele Damaschin suferea cumplit de pe urma unor dureri puternice în tot trupul, dar mai ales de stomac. În acele momente de durere s-a întâmplat să treacă pe la el Bătrânul-Hermolae, care, de îndată ce l-a văzut zvârcolindu-se de durere, a luat niște vată, a înmuiat-o în candela Preasfintei și a însemnat cu semnul crucii fruntea și mâinile părintelui Damaschin. Neîntârziat acele dureri crâncene, de pe urma cărora credea că-și va da duhul, au încetat.”

„De asemenea, când, după cuviosul sfârșit al părintelui Hermolae, i s-a făcut mutarea osemintelor, din ele ieșea o mireasmă de negrăit.” Toate acestea mi le-a mărturisit Bătrânul-Damaschin.

Așa îi răsplătește Preabunul Dumnezeu pe lucrătorii ascultării, răbdării, smereniei și dragostei. Dumnezeul milei, îndurărilor și al iubirii de oameni, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Treime Sfântă, slavă Ție!

Sfântul Ioan Cucuzel

Una dintre cele mai înverşunate patimi care îi stăpânește pe psalți este invidia cea stricătoare de suflet. Îmboldiţi de această aprigă patimă a invidiei, odată nişte psalţi, nu mireni, ci monahi, au săvârşit în Sfântul Munte o greşeală cumplită în detrimentul delegatului Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre la Sfânta Comunitate, care era Sfântul Ioan Cucuzel.

Sfântul Ioan Cucuzel, pe lângă alte harisme cu care era înzestrat de Dumnezeu, avea o voce de înger şi era un cunoscător desăvârşit al artei muzicale.

La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când prăznuieşte biserica Protatonului, Sfânta Comunitate, la privegherea panegirică cu ocazia acestei sărbători (15 august), i-a oferit lui Cucuzel onoarea de a conduce strana din dreapta a acestei biserici ca protopsalt.

Faptul acesta, că a fost preferat un psalt străin de la Lavra şi nu din Karyés, în loc să-i bucure pe psalţi, care pe atunci se aflau într-un număr foarte mare, fiindcă li s-ar fi dat ocazia să asculte un ieropsalt strălucit, din zavistia diavolului, l-au resimţit ca pe-o insultă. Astfel, au dat ascultare glasului patimii şi, pentru a-l umili pe acest om sfânt, au pus în lumânarea lui Ioan, în loc de fitil, o coadă mare de ridiche.

I-au dat Sfântului Ioan lumânarea cu coada de ridiche în ultima clipă, chiar înainte de începerea anixandarelor, şi când a încercat să o aprindă, cum era firesc, nu doar că nu se aprindea, dar a provocat cu trosnetul ei o pauză serioasă în cântare şi râsul celor din biserica Protatonului.

Răufăcătorii nu au respectat nici sfinţenia locului, nici ora menită rugăciunii, când aveau să-L slăvească pe Dumnezeu şi s-o cinstească pe Maica Domnului şi Doamna Sfântului Munte.

[Sfântul] Ioan Cucuzel a socotit acest fapt ca pricină de sminteală şi, pentru a nu lăsa loc mâniei, [s-a ridicat şi] a plecat la Mănăstirea sa şi nu a mai acceptat niciodată să cânte în Karyés şi, cu atât mai mult, la biserica Protatonului.

Note:

1 Cataloagele în care se ţine evidenţa monahilor închinoviaţi în fiecare Mănăstire (n. trad.).

2 Pentru detalii, vezi studiul introductiv (n. trad.).

3 Monahul ἐξαρτηµατικός este cel care aparține de o anumită Mănăstire, dar este trimis să locuiască și să slujească, îndeplinind diferite sarcini (d.ex., la un Schit, Chilie sau Metoc care aparține de Mănăstire, sau în cadrul unor instituții administrative, precum Sfânta Comunitate sau Sfânta Intendență în cadrul Sfântului Munte) în afara Mănăstirii sale de metanie (n. trad.).

4 Făgăduinţa de a fi monah sau voturile monahale (n. trad.).

5 Ἔφορος – intendent, purtător de grijă (n. trad.).

6 Scil. cele cinci oraşe (n. trad.).

7 Biserica centrală a unui Schit, unde monahii se adună duminica şi la marile sărbători pentru săvârşirea slujbelor şi, în special, a dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).

8 Traghiári (τράγος = ţap) – păstor de ţapi, semnificant absent din vocabularul limbii române (n. trad.).

9 Mănăstirea este socotită prin excelenţă ca loc de pocăinţă; prin urmare, după sfintele canoane, cel care intră în Mănăstire trebuie să renunţe la orice funcţie, atât civilă, cât şi eclesiastică, dobândită anterior, limitându-se la calitatea de monah (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 96-112 / Foto credit Laurențiu Dumitru

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

Acest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”¹, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire², care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Aceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

Și marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

În 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

Frica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Era marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

Spunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”³ sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”⁴, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»⁵. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

„Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

„De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karéea, Capitala Sfântului Munte [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Capitala Sfântului Munte

Străvechiul Schit al Karéii¹, alcătuit din nenumăratele sale Chilii, este sediul autorităţilor administrative ale Sfântului Munte şi este locuit de monahi chilioţi², vieţuitori ai Chiliilor din jur.

În Karéea îşi au sediul:

a) Sfânta Comunitate sau Sfatul monahal³ – cel mai important organ administrativ al celei mai vechi democraţii din lume care este Sfântul Munte. Este alcătuit din douăzeci de reprezentanţi egali ca număr cu cele douăzeci de Mănăstiri imperiale, patriarhale şi stavropegice⁴.

b) Sfânta Intendenţă⁵, alcătuită din Primul-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai Sfintelor Mănăstiri. Această tetradă, care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi. Exercită îndatoriri de primar şi administrează zona Karéii şi [a portului] Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal. Se întruneşte ca Tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui element lumesc nedisciplinat. Cu participarea autorităţii poliţieneşti, efectuează inspecţii medico-civile, verifică respectarea legislaţiei comerciale şi impune taxe unităţilor comerciale din Karéea şi Dafne.

c) Administraţia politică este alcătuită din reprezentantul guvernului grec, numit de Ministerul de Externe, care alături de secretar şi personal exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează de asemenea şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Acest reprezentant al Statului are gradul de Prefect, se numeşte Guvernator şi, atunci când lipseşte, este suplinit de secretarul său, după cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte.

d) Autoritatea poliţienească – secţia de poliţie – cu şase sau şapte avanposturi şi staţii în întreg Sfântul Munte. În Karyés există, de asemenea, şi un serviciu de poliţie pentru cetăţenii străini.

e) Serviciul de poştă şi telecomunicaţii din Karéea şi Dafne, pentru deservirea întreg Sfântului Munte.

În Dafne există un punct vamal central şi alte patru posturi vamale în tot restul Sfântului Munte.

În afară de Mănăstirea Cutlumuş, aflată la cinci minute distanţă de Karyés, celelalte 19 Mănăstiri deţin clădiri în Karyés – sediile delegaţiilor acestora –, unde locuiesc delegaţii Mănăstirilor care dimpreună cu delegatul Mănăstirii Cutlumuş alcătuiesc Corpul Sfintei Comunităţi Monahale Atonite. De asemenea, şi în jurul Karéii există mai mult de treizeci de Chilii, adică de Mănăstiri mai mici, care au biserici şi diferite suprafeţe de pământ cultivate cu viţă-de-vie, alune, măsline şi alţi pomi fructiferi sau legume, pentru că în zona Karéii se află resurse bogate de apă curgătoare.

Alături de posesiuni şi vii, vieţuitorii de la Chilii au un profund sentiment religios şi, nu de puţine ori, mulţi dintre ei se află la un nivel duhovnicesc foarte înalt. Se disting prin credinţa lor aprinsă, prin dragostea de patrie şi idealurile spirituale ale acesteia. Odată cu vestitul sinod pseudo-ecumenic de la Basel au venit trimişii papei, latino-cugetători şi susţinători ai falsei uniri din aşa-zisele Biserici, alături de alţi adepţi ai împăratului cu cuget latinesc Mihail Paleologul şi ai trădătorului Ortodoxiei – Patriarhul Ecumenic de atunci Ioan Bekkos – şi au încercat să impună şi în Sfântul Munte unirea lor mincinoasă.

În vremea aceea, în zona Karéii, în afară de cei 13 chilioţi care împreună cu protepistatul [Sfântului Munte] au fost decapitaţi în faţa [bisericii] Protatonului de către cruciaţii papei, s-au arătat şi mulţi alţi credincioşi, cuvioşi martiri şi neomartiri, care s-au luptat pentru Ortodoxie şi sfânta credinţă a lui Hristos.

Marele întru cuvioși dascăl și Sfânt al Ortodoxiei Nicodim Aghioritul, în sfânta slujbă a Părinților Aghioriți, compusă de el însuși, dar întregită, completată și îmbunătățită de către imnograful Marii Biserici a lui Hristos, contemporanul nostru, părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică, menționează numele părinților și noilor mucenici de Dumnezeu purtători care au mărturisit și s-au sfințit în chip cuvios în Karyés, precum Cuviosul Filotei, Nectarie, ucenicul său, noul mucenic Constantin din Hydra, Sfântul Teofil izvorâtorul de mir și mulți alții, care sunt menționați cu numele în cartea noastră de istorie și în albumul color Sfântul Munte; însă, după cum se va vedea din lucrarea de față, există o mulțime de alți cuvioși care și-au aflat obştescul sfârșit în această sfântă țărână a Sfântului Munte.

Baldachinul cuvioșilor mucenici

Cei 13 [monahi] chilioți dimpreună cu protepistatul Sfântului Munte au mărturisit chiar în fața locașului Protatonului, acolo unde astăzi se află un izvor, lângă scările de marmură ale clădirii Sfintei Comunități, unde cândva se afla o mică [piatră de] marmură asemenea unei mese. Pe această marmură oamenii adeptului latinilor Bekkos, după ce l-au spânzurat pe protepistat, le-au tăiat capetele mărturisitorilor și noilor mucenici care se nevoiau la Chiliile din preajmă.

În semn de cinstire a sângelui sfinților mucenici cu care a fost înroşită această marmură neînsufleţită, niciodată pe timp de iarnă zăpada, oricât de multă ar fi căzut – iar de multe ori depășea un metru de la pământ în jurul blocului de marmură –, nu se prindea de ea, ci se topea imediat. Trupurile acestor cuvioși martiri au fost îngropate acolo, lângă locașul Protatonului.

În 1954, când au avut loc reparații la biserica Protatonului, pentru a îndepărta umezeala care intra în pereți de jur împrejur și pentru a-i feri de coroziunea naturală și degradare, au fost deschise niște rigole – canale – în care au fost găsite câteva dintre osemintele cuvioșilor mucenici îngropați acolo, și printr-o hotărâre a Sfintei Comunități a fost construit Baldachinul din fața intrării în locaș – un mormânt gol – care împrejmuiește osemintele pururea-pomeniților cuvioși martiri și mărturisitori ce s-au împotrivit pseudo-unirii Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană.

Sfânta Comunitate şi toţi monahii Sfântului Munte, în semn de cinstire, respect şi evlavie faţă de aceşti pururea-pomeniţi Părinţi, ţin aprinsă în acest baldachin o candelă neadormită, astfel încât toţi cei care intră în biserica Protatonului să-şi plece cucernic genunchiul şi să se închine la aceşti cuvioşi mucenici care, pentru dragostea lui Hristos şi sfânta noastră credinţă, şi-au adus ca jertfă însăşi viaţa. Veşnică să le fie pomenirea! Lângă acest Baldachin a fost aşezată şi marmura pe care s-au vărsat cinstitele şi cuvioasele sângiuiri ale acestor martiri.

Locaşul Protatonului

În centrul Karéii se află locaşul cel sfânt al Protatonului. Şi-a primit numele de la faptul că aici venea Protosul Sfântului Munte; astăzi protepistatul dimpreună cu membrii Sfintei Intendenţe şi toţi monahii chilioţi din jur au datoria de a veni aici pentru rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti, aşa cum se petrecea, de altfel, în anii de început, când Karéea se numea „Lavra chilioţilor”.

După tradiţie, acest sfânt locaş este cel mai vechi din Sfântul Munte, fiindcă iniţial a fost ridicat de Sfântul Constantin cel Mare. În secolul al X-lea spaţiul a fost mărit puţin de către împăratul Nichifor Fokas şi urmaşul său Ioan Tsimiskis, care au trimis bani prin fratele împăratului Nichifor Fokas, Leon Patricianul. În secolul al XIII-lea a fost din nou extins de către împăratul Andronic al II-lea Paleologul.

Este un monument preasfânt, cu o pictură murală de o frumuseţe desăvârşită şi de neîntrecut a minunatului zugrav în frescă Emanuel Panselin, întemeietorul Şcolii Macedonene de pictură bisericească.

Icoana făcătoare de minuni Axion estin

Pe tronul din biserica Protatonului, destinat episcopului, se află din anul 980 d.Hr. icoana făcătoare de minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare care poartă numele de Axion estin.

A primit acest nume deoarece pentru prima dată în faţa acestei icoane, care până atunci se afla la o Chilie din jurisdicţia Protosului, undeva în locul în care astăzi se află Chilia simonopetrită⁶ Bunăvestirea Maicii Domnului, s-a arătat Arhanghelul Gavriil sub chipul unui monah şi a cântat acest minunat imn de laudă: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”, iar în continuarea acestui imn Arhanghelul a adăugat imnul compus de Sfântul Cosma imnograful şi Episcopul de Maiuma: „ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.

Arhanghelul a cântat de multe ori în faţa acestei icoane imnul în forma aceasta întregită, ca să înveţe a-l psalmodia şi monahul care locuia la acea Chilie şi, întrucât atunci nu exista hârtie, a întipărit imnul cu degetul său pe o placă de marmură ce a fost dusă la Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea căreia acest imn se cântă în toate bisericile creştine.

Această icoană sfântă a fost mutată şi a rămas pe tronul sfânt, destinat episcopului, din locaşul sfânt al Protatonului, şi în fiecare luni a Săptămânii Luminate se cântă slujba în cinstea ei şi se face o procesiune cu icoana Maicii Domnului, în decursul căreia se înalţă rugăciuni pentru toţi monahii de la Chiliile din Karéea şi din Sfântul Munte şi pentru întreaga lume.

Mai multe detalii despre icoana aceasta, precum şi despre icoana Portaitissa⁷ de la Sfânta Mănăstire Ivir, se pot găsi, pentru cei care doresc, în cartea noastră cu titlul Sfântul Munte.

Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan tămâia

La conacul – sediul delegaţiei – Sfintei Mănăstiri Dionisiu din Karyés, a cărei biserică a fost ridicată în numele Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, se prăznuieşte în fiecare an hramul acesteia, asemenea tuturor Chiliilor care sunt sedii ale delegaţiilor [celor 20 de Mănăstiri], cu priveghere de toată noaptea.

În anii 1959-1960 delegatul Mănăstirii la Sfânta Comunitate a fost monahul Dometie, care îi chemase, după obicei, pe toţi cei din apropiere, printre care se afla şi părintele Meletie Sikeótul, care a avut bunăvoinţa de a-mi povesti următoarea minune petrecută în acel an, de sărbătoarea Sfântului Ştefan.

Părintele Meletie mi-a spus că rânduiala Utreniei a început în mod obişnuit, după tipicul din Sfântul Munte, iar el era psaltul de rând. Ca preot slujitor l-au invitat să slujească pe delegatul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon, ieromonahul Nicostrat, care a venit la prăznuire şi urmărea slujba din afara bisericii. Când însă a venit vremea să se cânte oda a VIII-a, la „Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului”, ieromonahul Nicostrat, un nevoitor plin de virtute, foarte evlavios, smerit şi un om sporit duhovniceşte, a văzut în biserică un diacon tămâind şi, cum stătea în afara bisericii şi-i asculta pe psalţi, s-a ridicat şi s-a dus întristat la părintele Dometie care, după ce i-a urat: „Bine-aţi venit!”, i-a spus: „Haideţi, preacuvioase, intraţi în biserică, să faceţi rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!”⁸ Însă el i-a spus părintelui Dometie:

„Părinte, ce să fac eu acolo, de vreme ce aţi chemat alţi preoţi şi diaconi? Nu face nimic, să slujească ei, care au făcut deja rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!” Atunci părintele Dometie i-a spus părintelui Nicostrat: „Părinte, pe dumneavoastră v-am chemat să săvârşiţi dumnezeiasca Liturghie, nu am alt preot şi vă aşteptam pe cuvioşia voastră.” La aceste cuvinte ieromonahul rus i-a răspuns părintelui Dometie, delegatul Sfintei Mănăstiri Dionisiu: „Dar cum mă aşteptaţi pe mine şi-mi spuneţi că nu aveţi alt preot, când deja s-a făcut rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie? Iată-l şi pe diaconul care tămâiază! Cum ar fi cu putinţă să tămâieze diaconul, dacă nu s-ar afla înăuntru un alt preot? Cine a binecuvântat tămâia?” Şi spunea aceasta, pentru că monahul rus Nicostrat vedea în clipa aceea un ierodiacon cu hainele sale sfinţite cum îi tămâiază pe cei din biserică şi socotea că şi ceilalţi văd ceea ce numai el însuşi vedea, şi de aceea repeta: „Iată-l şi pe diaconul care tămâiază!” Mai târziu, după ce cu greu părintele Dometie l-a convins pe preotul slujitor rus că nu era nici un alt preot, a intrat părintele Nicostrat în biserică mirându-se că nu există nici preot, nici diacon, şi atunci a fost silit să mărturisească în faţa tuturor că numai cu câteva clipe înainte văzuse un diac în veşmintele sale tămâind!

Prin această minune, pe care a descoperit-o evlaviosului preot Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – pentru că el era cel care tămâiase –, s-a arătat că Sfinţilor le este bineplăcută cinstirea pomenirii lor şi ei înşişi sunt de faţă şi iau parte la cinstirea preaslăvitului şi de mare cuviinţă nume al lui Dumnezeu. De aceea şi tămâiase Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan în vremea în care psalţii cântau Doxologia Mare.

Pentru aceea şi noi trebuie cu osârdie să cântăm în smerenie şi cumpătare şi să-L slăvim pe Dumnezeu cu multă evlavie, ca şi cum ar fi de faţă Sfinţii, iar noi ne-am afla înaintea tronului slavei dumnezeieşti. Aşa şi noi să înălţăm sfintele noastre cântări şi slavoslovii, după cum Arhidiaconul şi Întâiul Mucenic Ştefan aducea tămâie lui Dumnezeu, şi să spunem şi noi dimpreună cu Profetul David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” şi „Toată suflarea să laude pe Domnul”, „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele de sus, Ţie se cuvine cântare” (Ps. 140 şi 148).

Conacul Typikarió şi Chilia Pateriţa

În părţile mai de nord ale Karéii se află Chilia aparţinând Mănăstirii Hilandar Schimbarea la Faţă, cu numele Pateriţa, şi puţin mai la sud de biserica Protatonului se găsește vechiul conac – sediul delegaţiei – al Sfintei Mănăstiri Hilandar, cu numele Typikarió.

Numele de Pateriţa şi Typikarió sunt legate de originea istorică a celor mai vechi icoane făcătoare de minuni ale Preasfintei Hrănitoarea cu lapte şi Triherúsa⁹, care din vremuri străvechi se află la conacul Mănăstirii Hilandar, numit Typikarió.

Sfântul Sava cel Sfinţit, aflându-se în Palestina, cu puţin înainte de a adormi somnul cel fericit şi veşnic, a spus în chip profetic ucenicilor săi: „După multă vreme va trece pe la Lavra noastră un monah aghiorit, care va fi prinţ al Serbiei şi va purta numele meu, Sava. Vă las această poruncă: atunci când va veni să se închine la mormântul meu, să-i daţi icoana Preasfintei numită Hrănitoarea cu lapte. Iar semnul, pentru a-l recunoaşte, va fi că, atunci când el se va închina la mormântul meu, pateriţa mea va cădea peste el. Să i se dea şi aceasta, pentru că este vrednic să păstorească poporul creştin.”

Atunci când sfântul melod, ucenic al Sfântului Sava şi prezbiter, Ioan Damaschin a auzit acestea de la Stareţul său Sfântul Sava, i-a rugat şi el pe părinţii de la Lavră să i se dea aceleiaşi persoane, după moartea sa, şi icoana Preasfintei care i-a vindecat mâna tăiată, căreia în semn de recunoştinţă i-a afierosit o a treia mână, de argint aurit, înfăşurată într-o manta – fapt pentru care se numeşte Triherúsa¹⁰.

Spre sfârşitul secolului al XI-lea a venit în Sfântul Munte fiul Marelui Jupân al Serbiei Ştefan Neemania, pe numele său Ratsko. Ratsko, fiindcă era tânăr şi celelalte Mănăstiri nu l-au primit, s-a dus şi s-a închinoviat la Mănăstirea Tesalonicianului, care astăzi se numeşte Vechea Mănăstire¹¹ şi se află în pădure, la o oră distanţă de Sfânta Mănăstire Pantelimon. Acolo a fost tuns monah şi a primit numele de Sava. Monahul Sava, după câţiva ani petrecuţi în Mănăstire, pentru mai multă liniştire a plecat la Chilia de sihaştri Schimbarea la Faţă, aflată în Karyés.

Aflându-se la această Chilie, părintele Sava a voit să-şi împlinească un dor dumnezeiesc, acela de a merge să se închine la Locurile Sfinte unde a păşit Dumnezeu, la Ierusalim, şi de acolo s-a dus în pelerinaj, după şase veacuri de la porunca lăsată de Sfântul Sava, la Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, când – în acord cu porunca acestui Sfânt – i s-au dat cele două icoane ale Preasfintei şi pateriţa Cuviosului Sava, pentru că în clipa în care se închina a căzut peste el, aşa cum profeţise Sfântul, pateriţa sa.

Întorcându-se atunci monahul Sava de la Locurile Sfinte, a adus cu sine sfintele daruri, pe care la început le-a păstrat la Chilia Schimbarea la Faţă, unde sălăşluia, în Karyés.

După câţiva ani a venit şi tatăl monahului Sava, rege şi mare jupân al Serbiei, Ştefan Neemania, care s-a făcut monah şi a luat numele de Simeon.

Aceşti foşti regi ai Serbiei au cerut de la împăraţii bizantini Isaachie al II-lea şi Alexie al III-lea (cel care cu un hrisov de aur le-a dăruit marea Mănăstire ruinată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe care au reconstruit-o din temelii, ridicând un ansamblu de clădiri) această Mănăstire cu viaţă de obşte, un aşezământ deosebit de mare, care în urma unei întâmplări istorice a căpătat numele de Hilandar.

Mai apoi monahii Sava şi Simeon au înzestrat Mănăstirea cu multe proprietăţi şi metoace sârbeşti şi, pentru că aveau posibilităţi economice deosebite, au cumpărat de la Protosul Sfântului Munte multe Chilii şi Sihăstrii în Karyés, printre care şi Chilia Schimbarea la Faţă – conacul unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate şi care astăzi se numeşte Typikarió, pe care l-au închinat Mănăstirii lor –, Chilia Sfântul Nicolae Burazéri şi multe altele.

La conacul Typikarió, unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate, au lăsat cele două icoane, Hrănitoarea cu lapte a Sfântului Sava şi Triherúsa a Sfântului Ioan Damaschin.

A primit numele de Typikarió, fiindcă la această Chilie în loc de alte rânduieli se citeşte zilnic întreaga Psaltire şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie. La Chilia Schimbarea la Faţă au lăsat pateriţa Sfântului Sava şi din acest motiv această bogată Chilie a primit numele de Pateriţa.

Sfântul monah sârb Sava, în acord cu profeţia Sfântului Sava cel Sfinţit, a ajuns episcop de Peci (Serbia) şi a păstorit poporul cu nume creştinesc al Serbiei „cu dragoste de Dumnezeu şi în chip virtuos”. Asemenea tatălui său, Cuviosul Simeon de la Hilandar şi ctitorul acestei Mănăstiri, Biserica Maică a rânduit să fie cinstit şi trecut în calendar în rândul Sfinţilor.

Erezia onomateiştilor-onomatolatri

La nord-est de Karéea se află Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit Serai. Schitul a fost cu viaţă de obşte şi a avut peste o mie de monahi de origine rusă, în afara celor mai mult de o mie de muncitori ruşi, care nu erau monahi, ci simpli rasofori şi locuiau în camerele sau casele destinate muncitorilor ca [simpli] chiriaşi. Aceştia erau numiţi cavioţi (καβιώτες), de la cuvântul latinesc cavia¹². Nu făceau nici o muncă, ci se întreţineau din milostenia şi ajutoarele pe care le ofereau ruşii de la Sfântul Pantelimon şi din sprijinul venit de la Schiturile ruseşti Prorocul Ilie şi Sfântul Andrei, care împărţeau de două ori pe săptămână la toţi, fără deosebire – şi cu atât mai mult la cavioţi –, bani, mâncare şi multe alte bunuri.

Şi cu siguranţă am fi avut până astăzi mulţi monahi ruşi şi cavioţi în Sfântul Munte, dacă nu ar fi apărut în primul deceniu al secolului trecut (1900-1912) erezia onomateiştilor sau onomatolatrilor, potrivit căreia în orice loc sau carte s-ar fi întâlnit scris numele Iisus [adepţii ei] erau obligaţi să se arunce la pământ cu metanie şi să i se închine. Alţii spuneau că de vreme ce aceasta nu este decât o înţelegere după literă, nu se cuvine să ne închinăm urmând litera şi făcând o metanie, într-adevăr, până la pământ, ci, după cum spune Sfânta Scriptură, „Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină trebuie să se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24), adică lui Dumnezeu trebuie să-I aducem închinare duhovnicească, şi nu literelor şi cuvintelor.¹³

Era aşa o ceartă, dezbinare şi ură între ei, încât de la cel de-al treilea cat, unde se afla Synodiconul¹⁴ – încăperile unde aveau loc sinaxele –, se aruncau unii pe alţii afară pe geam, căzând pe caldarâm, iar mulţi dintre ei şi-au aflat sfârşitul!

Lucrul acesta a ajuns la cunoştinţa ţarului Rusiei care, cu corăbiile cu care aducea diferite alimente şi bunuri pentru Sfântul Munte de la Odessa (Rusia), i-a luat pe mulţi dintre ruşii aflaţi în dispută şi i-a dus în Munţii Caucaz, unde şi-au întemeiat propriile lor Mănăstiri, pe care le-au numit Athosul Rusesc. Aceştia au fost ulterior nimiciţi de comuniştii care au luat puterea şi de regimul sovietelor. Mai mult, când în 1917-1918 ţarul a organizat o contra-revoluţie împotriva bolşevicilor care au luat puterea, i-a adunat pe toţi călugării tineri şi pe cei care erau în stare să lupte, caviotes şi nu numai, i-a dus în Crimeea şi de acolo în Rusia şi i-a determinat să lupte împotriva comuniştilor atei. Cei care au supravieţuit, fiind în vârstă, cu trecerea timpului au murit şi, întrucât nu s-au găsit succesori, din cauza schimbării regimului politic, spre a fi înlocuiţi cu alţii mai tineri din Rusia, încet-încet au dispărut cu totul. Din acest motiv şi Schitul acesta este pustiu¹⁵ şi nu are nici măcar un monah rus, ci se află în paza şi grija unui monah de la Mănăstirea Vatoped, în jurisdicția căreia Schitul se află de drept.

Pustia Kapsálei¹⁶

Întreagă zonă a Karéii, începând cu valea care se formează de la Chilia periferică Sfântul Gheorghe cel ce s-a arătat¹⁷ şi până la hotarul cu Mănăstirile Ivir, Stavronikita şi Schitul rusesc al Prorocului Ilie, se numeşte Kapsála.

Kapsála este divizată în două părţi, una aparţine Mănăstirii Pantocrator, pentru că se află în hotarele şi în zona acesteia, iar cealaltă Mănăstirii Stavronikita, pentru că se găseşte între graniţele sale.

În toată această zonă trăiau (până la 1915) mai mult de două mii de monahi (atunci când în tot Sfântul Munte vieţuiau 10-15 mii de monahi, în afară de muncitorii laici şi cavióţi) greci, ruşi, români, sârbi şi bulgari, care se distingeau prin înţelepciune şi virtuţi. Kapsála a dat mulţi sfinţi asceţi, virtuoşi şi dascăli înţelepţi.

Unul dintre cei mai mari sfinţi din Kapsála este Teofil Izvorâtorul de Mir, despre care Sinaxarul (8 iulie) ce cuprinde viaţa sa menţionează că a fost arhimandrit, având oficiul de notar (secretar) al Patriarhiei Ecumenice, şi un foarte cultivat şi înţelept dascăl. Motivul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului a fost următorul eveniment:

În secolul al XVI-lea, în Alexandria a avut loc o mare minune. Biserica alexandrină l-a avut ca Patriarh vreme de 75 de ani pe Ioachim cel Vestit, adică cel Mare. Acesta era virtuos, smerit şi simplu, îmbunătăţit duhovniceşte şi, în îndelungata sa perioadă de slujire arhierească, harul lui Dumnezeu a lucrat multe minuni prin el. După ce a păstorit obştea creştinilor într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu, a adormit la vârsta de 135 de ani (A. Ypsilantis, Evenimentele ulterioare Căderii [Constantinopolului]).

În zilele acestui binecuvântat păstor al bisericii alexandrine, un ministru al sultanului Egiptului, evreu la origine, i-a acuzat pe creştini că în Evanghelia lor spun multe lucruri neadevărate şi îi pervertesc în felul acesta pe musulmani, îndepărtându-i de religia profetului.

„Preamărite”, i-a spus evreul sultanului, „[creştinii] susţin că Hristos Însuşi le-a spus ucenicilor Săi: «Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa» (Mt. 21, 21) şi «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma» (Mc. 16, 18).”

Sultanul, care căuta şi el pricină [creştinilor], a poruncit patriarhului şi Bisericii Alexandriei printr-un firman să facă dovada adevărurilor scrise în Evanghelie, hotărând că dacă, în acord cu ceea ce ei propovăduiesc, nu vor muta muntele aflat în apropierea oraşului Alexandria, spunându-i să se aşeze în altă parte, va ordona masacrarea tuturor creştinilor.

Minunea Dur Dag

Sfântul Patriarh plin de virtute Ioachim, cunoscut pentru credinţa sa mare în Stăpânul Hristos şi în sfintele cuvinte nemincinoase ale Evangheliei, s-a dus la locul rânduit de sultan, a făcut o rugăciune aprinsă, s-a închinat Domnului Iisus Hristos, a tămâiat către munte, şi-a făcut cruce şi a spus: „Mare este numele Sfintei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, poruncind muntelui, după cuvintele sfinte ale Evangheliei: „În numele Domnului Iisus Hristos, ridică-te din locul unde eşti şi du-te şi aşază-te pe ţărmul din faţa portului!” La aceste cuvinte ale Patriarhului muntele s-a ridicat în aer gata să se ducă acolo unde i s-a poruncit în numele lui Hristos.

Sultanul, văzând muntele ridicându-se, a socotit că va cădea peste ei şi, de atâta frică şi spaimă, a început să strige: „Dur dag, dur dag”, adică „spune-i să se aşeze la loc”. Şi muntele, la noua poruncă a Patriarhului, s-a despicat în trei bucăţi şi a căzut în mare, chiar acolo unde se află până astăzi, la intrarea în portul Alexandriei.

Apoi, la ordinul sultanului, preasfântului Patriarh Ioachim i s-a dat să bea o otravă foarte puternică, cerându-i-se cu asprime să nu se folosească de acele „semne magice”, adică de „semnul sfintei cruci” pe care îl fac creştinii, când își însemnează trupul sau obiectele pe care le întrebuințează sau de care se folosesc.

Patriarhul Ioachim a luat vasul cu otravă în mâinile sale şi, după ce s-a prefăcut că îl cercetează cu atenţie, a făcut în sinea sa o rugăciune fierbinte la Bunul Dumnezeu, iar apoi s-a întors spre sultan şi l-a întrebat: „Mărite, pe care parte voiţi să beau această băutură deosebită? Pe aici? Pe acolo? Pe altundeva? Pe unde vă este vrerea, pe acolo voi bea.” Şi aşa, în timp ce arăta cu gura spre vas, a făcut cu capul semnul crucii, fără ca sultanul să înţeleagă că, arătând spre cele patru deschideri ale vasului, făcuse de fapt semnul sfânt.

Sultanul i-a răspuns: „Pe unde vrei, pe acolo să bei.” Patriarhul a băut toată otrava, lăsând doar puţină spumă în pahar, şi atunci i-a spus sultanului: „Mărite, acum, la rândul meu, vă voi cere o favoare. Vreau, regele meu, ca şi acel ministru care a pregătit această cumplită otravă să bea numai resturile din acest pahar.”

Ministrul evreu, care cunoştea puterea otravei, se codea, dar, la ordinul sultanului, a fost constrâns să bea ceea ce rămăsese pe pereţii paharului şi, de îndată ce a băut, a căzut pe loc mort. În timp ce patriarhul care a băut toată otrava, prin credinţa şi puterea lui Hristos, nu a păţit nimic. Astfel s-au adeverit cuvintele Sfintei Evanghelii şi creştinismul a ieşit învingător.

Arhimandritul Teofil

Patriarhia Ecumenică, pentru a se asigura că această minune, despre care s-a dus vestea, s-a petrecut cu adevărat, a trimis în Alexandria sub autoritatea exarhiei patriarhale pe Episcopul de Dyrrachium Doroteu, iar ca ajutor al acestuia pe arhimandritul şi secretarul Patriarhului Ecumenic Pahomie I, Teofil.

Teofil, sub puternica impresie a acestei minuni dumezeiești de care s-a încredinţat, a fost într-atât cuprins de frică, încât, după ce a scris darea de seamă şi a dat-o episcopului de Dyrrachium, nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a dus în Sfântul Munte şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Ivir.

La Mănăstirea aceasta a rămas ani buni şi, pentru că era un caligraf desăvârşit, a caligrafiat aproape toate cărţile bisericeşti şi de slujbă ale Mănăstirii, dar pentru a afla mai multă liniştire s-a dus în Pustia Kapsálei, unde cu harul lui Dumnezeu s-a nevoit şi a înaintat în rugăciunea minţii şi smerenie, trecând la cele veşnice în cuvioşenie.

Dumnezeu, pentru răbdarea, multa smerenie şi nevoinţele sale i-a dat harul sfântului mir, care a început să izvorască după moartea sa, aşa cum se menţionează în Viaţa sa, umplând până astăzi de bună mireasmă toată biserica acelei Colibe, unde sub Sfânta Masă sunt îngropate moaştele sale, din care, întrucât Coliba unde a adormit aparţine de Mănăstirea Pantocrator, s-a luat, aşa cum se spune, „spre sfinţirea Mănăstirii”, mâna dreaptă a Sfântului Teofil.

Note:

1 Karéea sau Karyés.

2 Scil. locuitori la Chilii (n. trad.).

3 Ἱερά Κοινότητα este organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc, fiind alcătuită din cei douăzeci de delegaţi ai Mănăstirilor chiriarhe atonite şi condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte; este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului (n. trad.).

4 Mănăstire care nu se află în ascultare juridică faţă de episcopul local, ci este dependentă direct de Patriarhul Ecumenic, al cărui nume şi este pomenit la toate Rânduielile liturgice (n. trad.).

5 Ἱερά Ἐπιστασία (n. trad.).

6 Care aparţine de Mănăstirea Simonopetra (n. trad.).

7 Sau Portăriţa (n. trad.).

8 Ἀκολουθία τοῦ καιροῦ – este rânduiala pregătitoare în vederea dumnezeieştii Liturghii, pe care o săvârşesc doar liturghisitorii (n. trad.).

9 Cea cu trei mâini (n. trad.).

10 Cu trei mâini (n. trad.).

11 Παλαιοµονάστηρο.

12 Scil. cavernă. După monahul Dorotei (Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, pp. 36-37), cavia se referă la Chilia sau camera de mici dimensiuni, aflată în interiorul Mănăstirii, dar la subsolul zidurilor de fortificaţii, destinată fiind nevoinţei monahale mai aspre, dar şi la construcţia alcătuită dintr-o cameră sau cel mult două, care aparţine de o Chilie sau Colibă pe care deţinătorul le poate închiria unui caviot; numărul acestor cavioţi a fost limitat şi în urma hotărârilor luate de comunitatea monahală în 1931, precum şi de enciclica Patriarhului Ioachim al II-lea „περὶ καβιωτών καὶ ἀλητῶν (referitor la cavioţi şi vagabonzi)” (n. trad.).

13 La baza acestei mişcări se află scrierea monahului rus Ilarion, În Munţii Caucaz, apărută la Batalpasinsk în 1907 în limba rusă şi republicată la Kiev în 1910, în care autorul foloseşte ca argumente principale câteva dintre afirmaţiile Sfântului Ioan de Kronstadt, pe care, aşa cum s-a demonstrat, le-a înţeles eronat (pentru detalii, vezi Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. I, pp. 174-182).

14 Sala de şedinţe, unde se reunesc reprezentanţii obştii monahale sau obştea întreagă pentru a lua decizii, hotărâri sau pentru a discuta diferite teme sau probleme (n. trad.).

15 Autorul se referă la momentul scrierii cărţii, anii ΄60-΄70 ai secolului trecut (n. trad.).

16 În limba greacă termenul καψάλα desemnează trunchiul unui copac ars pe jumătate sau o întindere de pădure distrusă de incendiu (n. trad.).

17 Faneroménos.

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 55-68 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Termenii vocabularului monahal atonit. Studiu introductiv de Pr. Dr. Gabriel Mandrilă [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Începuturile monahismului atonit, prezent mai întâi sub formă anahoretică şi eremitică, iar ulterior cenobitică¹, sunt străvechi. În pofida diferitelor opinii care fixează ca termen ad quem pentru monahismul atonit pe rând secolele al IV-lea, al V-lea sau al VI-lea², primele informaţii incontestabile privitoare la stabilirea definitivă a monahilor pe braţul nord-estic al Peninsulei Chalcidice datează din secolul al IX-lea³ d.Hr.; aceste informaţii nu implică absenţa cu desăvârșire înainte de această dată a monahismului din Sfântul Munte, ci mai degrabă desemnează momentul în care spaţiul aceasta a fost consacrat exclusiv vieţuirii monahale⁴ – „martiriul conştiinţei”, elementul laic şi, în special, cel feminin încetând a mai fi întâlnite aici.

Acest moment de răscruce pentru viaţa duhovnicească a fost determinat de venirea aici a Sfântului Atanasie, care în jurul anilor 963-964 a întemeiat, cu ajutorul împăratului Nichifor Fokas (963-969), Mănăstirea Marii Lavre, alcătuind la câţiva ani statutul ei – Tipikon-ul sau regulamentul de ordine interioară –, după modelul tipikon-ului Mănăstirii Studion din Constantinopol. După moartea împăratului Nichifor Fokás, Sfântul Atanasie a căzut în dizgraţie, iar noul împărat Ioan Tzimiskís l-a trimis în Athos pe Eftimie, egumenul Mănăstirii Studion, care i-a convocat la Protaton în Karyés, capitala administrativă a Sfântului Munte, pe toţi egumenii atoniţi, pentru a redacta în jurul anului 972 primul Tipikon al Sfântului Munte, numit Trágos, întrucât a fost scris pe o piele de ţap; acesta este documentul care păstrează până în zilele noastre cea mai veche semnătură autografă a unui împărat bizantin alături de semnăturile celor 55 de egumeni atoniţi (incluzând semnătura autografă a Sfântului Atanasie Atonitul).

Zona monahală a Sfântului Munte se bucură de o anume autoguvernare, fiind organizată asemenea unei republici monahale în limitele constituţionale impuse de autoritatea statului grec, care respectă străvechile drepturi câştigate de comunitatea de călugări în cei peste 1000 de ani de existenţă.

Instituţiile monahale specifice Sfântului Munte se împart în Mănăstiri chiriarhe (autonome, independente) şi forme de organizare monastică anexe, de natură anahoretică, subordonate Mănăstirilor pe teritoriul cărora se află: Schitul, Chilia, Coliba, Sihăstria şi Cathisma. Unele dintre acestea (precum Cathisma) nu sunt întâlnite în alte spaţii monahale ortodoxe, altele (precum Schitul), deşi nu lipsesc din alte spaţii monahale, au un sens diferit de cel întâlnit în cadrul aşezămintelor aghiorite. Atât Constituţia Greciei, cât şi Statutul Sfântului Munte în funcţiune nu permit modificarea ordinii ierarhice existente între Mănăstiri⁵ şi nici transformarea instituţiilor monahale inferioare în forme superioare (a Schitului în Mănăstire, a Chiliei în Schit ş.a.m.d.)⁶.

A. Mănăstirile. Din cele câteva sute de Mănăstiri menţionate în diferite cronici şi, în special, în actele Mănăstirilor de-a lungul secolelor⁷, în Sfântul Munte au supravieţuit până în prezent 20 de Mănăstiri cu atributele de împărăteşti (înfiinţate de împăraţi sau membri ai caselor imperiale, cu suportul financiar al acestora şi prin emiterea unui hrisobul), stavropegice şi patriarhale⁸ (care nu se află sub autoritatea episcopului local, ci sub autoritatea directă a Patriarhului Ecumenic pe care-l pomenesc la sfintele slujbe). Administrativ, aceste Mănăstiri se împart în cinci tetrade, fiecare Mănăstire din fruntea unei tetrade deţinând dreptul ca delegatul ei la Sfânta Comunitate să ocupe poziţia de Protepistat (care astăzi se numeşte epistat) – întâi-stătător al Sfântului Munte; prin urmare aceste douăzeci de Mănăstiri se împart în cinci mari şi cincisprezece mici. De facto, Sfântul Munte este un gen de mitropolie, Mănăstirile funcţionând ca episcopii, dar fără ca Protepistatul (Epistatul, întâi-stătătorul sau Protosul⁹ Sfântului Munte) să fie mitropolit şi nici egumenii episcopi.¹⁰ Distingându-se ca Mănăstiri idioritmice sau cenobitice, legislaţia canonică permite transformarea unei Mănăstiri idioritmice în Mănăstire chinovială, nu şi invers,¹¹ astfel că în decursul timpului toate Mănăstirile atonite, în majoritate idioritmice, au devenit chinoviale. Fiecare Mănăstire este condusă şi administrată în afară de egumen, de două organe colective: Consiliul Mănăstirii şi Sinaxa bătrânilor sau a întâi-stătătorilor (Γεροντία), care sunt îndrituite în anumite situaţii să suspende autoritatea egumenului, dispunând înlocuirea sa. Întâi-stătătorii sunt aleşi pe viaţă şi într-un număr hotărât de regulamentul de ordine interioară al fiecărei Mănăstiri care variază între şapte, nouă sau unsprezece. Consiliul Mănăstirii este ales de Sinaxa bătrânilor, în număr de doi sau cel mult trei membri.

B. Aşezămintele monahale secundare.

Nefiind independente, aşezămintele monahale secundare sunt proprietatea Mănăstirilor, care le cedează unuia sau mai multor monahi (în funcţie de tipul lor), în schimbul unei sume modice, aproape simbolice. În ordine ierarhică acestea sunt: Schitul, Chilia, Coliba, Sihăstria şi Cathisma. Persoana căreia îi este cedat aşezământul printr-un act de comun acord (numit Ὁµολόγιον) şi care are obligaţia de a ţine un registru al evidenţei monahilor (Μοναχολόγιον) din obştea sa (în cazul Schiturilor şi al Chiliilor) se numeşte Γέρων (în traducere, Stareţ sau Bătrân¹²). Fiecare schimbare de persoane sau a funcţiei ierarhice a celor care alcătuiesc obştea acestor aşezăminte secundare implică acordul Mănăstirii chiriarhe.

1) Schitul (Σκήτη), amintind de modul de vieţuire al călugărilor din Pustia egipteană a Nitriei sau a Sketei (de la această localitate provine, de altfel, şi termenul de „schit”), este un ansamblu de Chilii, Colibe şi clădiri locuibile mai mici (precum Sihăstriile sau Cathismele), care iniţial a fost construit după modelul Lavrei¹³, în jurul sălaşului unui nevoitor mai vechi, având în centru un locaş de cult – Kyriakón-ul¹⁴. Schitul este, prin excelenţă, idioritmic, dar se întâlneşte, ca o excepţie „paradoxală”¹⁵, şi sub forma cenobitică. Fiind organizat sub forma unui sat, Schitul nu deţine autonomie teritorială, ci se află în limitele Mănăstirii chiriarhe. Colibele care alcătuiesc Schitul nu deţin o suprafaţă geografică cultivabilă, în afară de o curte şi o grădină restrânse ca dimensiuni, dar sunt construcţii mai extinse şi de altă calitate materială în comparaţie cu Colibele de sihaştri de sine-stătătoare, la care ne vom referi în continuare. În clipa de faţa în Sfântul Munte există 12 Schituri idioritmice şi patru chinoviale¹⁶. Schitul este condus de un Dicheu¹⁷ (care la Schiturile idioritmice se schimbă anual, la cele chinoviale fiind ales pe viaţă), alături de consilieri şi Sinaxa Bătrânilor. Numărul vieţuitorilor este hotărât de prevederile regulamentelor de ordine interioară ale fiecărui Schit în parte.

2) Chilia (Κελλίον) este o locuinţă rustică spaţioasă, cu multe camere şi dependinţe, cu un locaş de cult şi o suprafaţă de teren relativ vastă şi cultivabilă, unde se nevoieşte un monah, Stareţul Chiliei, care trebuie să fie familiarizat cu viaţa monahală de obşte, fiind supus încercărilor vieţii monahale, ca frate al comunităţii mănăstireşti, de obicei pe teritoriul căreia se află Chilia, păstrând calitatea de frate al respectivei Mănăstiri şi după stabilirea sa la Chilie. Acesta poate fi urmat de doi monahi, numiţi ucenici (ὑποτακτικοί)¹⁸, care alcătuiesc obştea sa, la care se mai pot adăuga cel mult doi fraţi începători, ucenici, astfel încât numărul celor care se sălăşluiesc la o Chilie nu poate fi mai mare de şase. De obicei, aceștia se ocupă cu agricultura, dar în acelaşi timp practică diferite arte (muzica, iconografia) sau confecţionează diferite lucruri de mână. În cazul decesului Stareţului sau Bătrânului, actul de comun acord (numit Ὁµολόγιον) este preluat cu toate drepturile şi îndatoririle respective de membrul obştii imediat următor ca vechime ierarhică, conform sistemului succesiunii.

3) Coliba (Καλύβα)¹⁹ este o locuinţă de tip rural, de dimensiuni îndeobşte mai mici decât Chilia, având încorporat un locaş de cult²⁰, dar fără a beneficia de o suprafaţă de teren cultivabilă. Aici se practică îndeobşte o asceză mai aspră decât la Chilii. În cazul decesului Stareţului sau Bătrânului se aplică sistemul succesiunii ca şi în cazul Chiliei. De obicei sunt grupate asemenea unei așezări rurale, dar fără ca între ele să existe vreo legătură organizatorică.

4) Sihăstria (Ἡσυχαστήριον – loc de aflare a liniştii sau isihiei)²¹, ca aşezământ monahal de mai mică importanţă decât Mănăstirea şi Schitul, asemenea Colibei sau Cathismei, găzduiește îndeobşte un singur monah alături de un ucenic, practicând o formă de asceză foarte riguroasă, și este situată în locuri pustii, defavorizate, pe stânci sau locuri greu de ajuns, în crăpături de stânci sau peşteri.

5) Cathisma (Κάθισµα) este un aşezământ asemănător Colibei, dar de mai mici dimensiuni decât aceasta, unde se sălăşluieşte de obicei un singur monah, cu un nivel duhovnicesc foarte sporit, căruia îi sunt asigurate cele necesare subzistenţei în principal de către Mănăstirea pe teritoriul căreia se află, fiind în acelaşi timp scutit de îndatoririle faţă de aceasta, pentru a se afierosi cu totul rugăciunii. Caracterul şederii aici este temporar.

Întreg Sfântul Munte este asemenea unei Mănăstiri uriaşe, în care funcţionează o varietate impresionantă a formei sociale bază instituite aici. „Pentru că Schitul în forma sa tradiţională primară nu este altceva decât o grupare de Colibe, iar Schitul chinovial nu este decât o Chilie extinsă. Pe de altă parte, Cathisma şi Sihăstria nu sunt decât aspecte particulare ale Colibei”.²² În esenţă, monahismul, organizat pe fundamentul structurii mănăstireşti, imită şi urmează instituţia familiei, având în centru naşterea şi paternitatea spirituală, în cadrul mai larg de factură matriarhală, asigurat de viaţa bisericească. De altfel, la tunderea în monahism, călugărul îşi pierde numele de familie, devenind „frate” al acesteia şi dobândind numele Mănăstirii în care se închinoviază: spre exemplu, monahii călugăriţi la Lavra poartă numele de „Lavriotul”, cei de la Vatoped de „Vatopedinul” ş.a.m.d. Astfel, Mănăstirea este noua sa familie, care funcţionează pe principii exclusiv duhovniceşti, iar relaţia cu Mănăstirea de metanie (unde monahul şi-a depus voturile) – asemenea relaţiei de familie –, este definitorie pentru profilul spiritual al acestuia, neputând fi înlocuită şi nici îngăduindu-se mutarea arbitrară a unui monah de la o Mănăstire la alta de către episcopul sau chiriarhul locului. Însă înrudirea dintre monahism şi instituţia de familie este mai evidentă în cazul aşezămintelor monahale secundare, precum Chilia sau Coliba.²³

Ca loc de pocăinţă, Mănăstirea e socotită locaș al renaşterii spirituale şi de aceea raportarea la Mănăstirea „de metanie” este definitorie pentru evoluţia duhovnicească a monahului. Noua ordine pe care o instituie monahismul şi Mănăstirea ca forma cea mai completă a vieţuirii bisericeşti presupune renunţarea celui care se dedică acestui ideal la toate funcţiile şi privilegiile dobândite anterior în viaţă. Spre exemplu, episcopul care se retrage la Mănăstire devine în mod automat simplu monah, neputându-şi păstra calitatea ierarhică în absenţa turmei peste care a fost pus păstor şi unde-şi exercita prerogativele ierarhice.

Ca părinte duhovnicesc, fără a avea în mod obligatoriu preoţia, egumenul deţine puterea şi responsabilitatea asupra problemelor spirituale din Mănăstire, sub aspect pastoral, coordonator, preventiv și arbitral, ca supraveghetor şi îndrumător al obştii sale. Egumenii care-şi dau prin libera lor alegere şi din diferite motive demisia se numesc ante-egumeni sau pro-egumeni.

Egumenul poate fi asistat şi suplinit în slujirea sa, atunci când nu se află în interiorul Mănăstirii, de Iconom (monahul responsabil de administrarea economică a Mănăstirii) sau de ieromonahul duhovnic (preotul care administrează Taina Pocăinţei fraţilor Mănăstirii, inclusiv egumenului). Alături de aceştia, la buna funcţionare a Mănăstirii contribuie: eclesiarhul (cel ce supraveghează desfăşurarea slujbelor bisericeşti), care, la rândul său, este ajutat de pareclesiarh (suplinitorul său) şi sacristier (σκευοφύλαξ²⁴ – persoana responsabilă de odoarele bisericeşti). Persoana care se îngrijeşte de aprinderea candelelor şi, în general, a luminilor în Mănăstire se numeşte κανδηλανάπτης, acesta fiind ajutat la pregătirea celebrării dumnezeieştii Liturghii de către ἐξυπνιστής (cel care îi deşteaptă pentru serviciile latreutice pe fraţi), ἐπιστηµονάρχης (cel care îi adună pe fraţi la intrarea în biserică în vederea rugăciunii), ταξιάρχης (cel care se îngrijeşte de buna rânduială şi curăţenia din biserică) și τυπικάρης (tipicarul, cel care rânduieşte în detaliu desfăşurarea slujbelor zilnice). La aceştia se adaugă canonarhul, paramonarul, ajutorul de iconom, iconomul responsabil de metoacele Mănăstirii, dohiarul, chelarul, ajutorul de chelar, bucătarul şi ajutoarele sale (brutarul, vinarul şi responsabilul de fructe şi supraveghetorul de masă), secretarul (asistat de notar, hartular, arhivar şi biliotecar), arhondarul, bolnicerul, asistentul medical sau infirmierul, responsabilul de haine (βεστιάριος), stratornicul, portarul, orologierul, apocrisierul şi epitropii (reprezentanţi ai Mănăstirii în faţa puterii civile, care se ocupau de administrarea proprietăţilor şi metoacelor Mănăstirii).

Astfel, fugind de lume, în căutarea desăvârşirii duhovniceşti şi a unirii cu Dumnezeu printr-o iubire absolută, odată cu secolul al III-lea, Mănăstirile au înţesat munţii, iar Pustia s-a făcut sălaşul monahilor, care au părăsit toate bunurile pământeşti, pentru a se înscrie şi a deveni, pe calea martiriului conştiinţei şi a jertfei de sine, cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor, punând în timp şi spaţiu temeliile cetăţii celeste eterne, într-o simbioză absolută dintre divin şi uman.

Monahismul se prezintă astfel ca o realitate dinamică, supratemporală, coexistând firesc şi totodată într-o contradicţie maximă cu fiecare epocă istorică în parte, iar prezentul volum, rodul unei investigaţii de mulţi ani a preacuviosului autor, reuşeşte să decripteze şi să analizeze prin exemple vii câteva dintre tainele esenţiale ale vieţii duhovniceşti pe temeiul experienţei monahale diacronice. Printre aceste lămuriri de ordin practic se numără detalii extrem de importante care privesc în primul rând canonul de rugăciune al monahilor, în ansamblul orientării spirituale ascetice monastice determinate de importanţa covârşitoare a ascultării – transformată de conştiinţa ascetică într-o condiţie sine qua non a restabilirii stării paradisiace a sufletului uman – sau semnificaţia şi calea atingerii stării neptice de supraveghere a minţii şi gândurilor, aflarea isihiei prin supunerea sinelui mereu amăgit de capcanele egoismului sau înfruntarea căderilor de-a stânga şi a celor de-a dreapta.

Lucrarea de faţă înfăţişează nu doar reuşitele, ci şi zbuciumul şi drama vieţii duhovniceşti şi mai ales continuitatea vieţii şi experienţei monastice zămislite de primele secole creştine până în contemporaneitate, din perspectiva relaţiei cu adevărat sacre dintre Stareţ/Bătrân şi ucenic – o fenomenologie cotidiană a paternităţii spirituale, prin încordarea în lupta nevăzută cu puterile care domină această lume şi, înainte de toate, prin lupta cu sine a fiecărui aspirant la frumuseţea absolută a prieteniei şi părtăşiei cu Dumnezeu.

Aceste naraţiuni şi relatări cu caracter istoric, povestite însă într-o manieră subiectivă, dincolo de cadrul estetic, de imagistica şi fervoarea cu care imaginaţia construieşte sau reconstruieşte un univers vizual-auditiv la care omul obişnuit are acces astăzi, din nefericire, doar pe calea tehnologiei artificiale – se reduc în esenţă la dezbaterea şi cercetarea virtuţii ascultării. În centru se află prezentarea într-o manieră atemporală a invaziei şi pătrunderii eternităţii în timp, la care aspiră atât ascetul atonit, cât şi fiecare dintre noi, care neîndoielnic, la un moment sau altul al vieţii, aude din partea lui Hristos cuvântul: „Fiule, dă-Mi inima ta!”

Note:

1 La aceste forme de ascetism trimit şi termenii κοινόβιον, ὁµότροποι şi µονότροποι (ἀδελφοί), folosiţi de Diadoh al Foticeii (Capetele gnostice 53).

2 Informaţiile care susţin înfiinţarea unor Mănăstiri aici încă din secolul al IV-lea de către împăraţii Constantin cel Mare şi Teodosie sunt considerate astăzi ca neîntemeiate istoric (Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, 2003, p. 638).

3 Prima Mănăstire atonită a fost întemeiată în secolul al IX-lea, înainte de 883, de Ioannis Kolovós, ucenicul lui Eftimie.

4 Istoricii Antichităţii (Herodot, Istorii 7, 22 şi Tucidide, Istorii 4, 109) menţionează existenţa unor oraşe în perimetrul actual al Sfântului Munte. Deşi este dificilă localizarea lor cu exactitate, Olófyxos (Ὀλόξυφος) s-ar fi putut afla acolo unde astăzi există Mănăstirea Esfigmenu, Akróthooi (Ἀκρόθωοι), în Kerasiá, Dion (Δῖον), în locul Mănăstirii Vatoped, Thysos (Θύσος), în locul Mănăstirii Kostamonitu, Kleonai (Κλεωναί), în Dafne şi în locul Mănăstirii Xiropotamu, Skólos (Σκόλος), unde se află arsanaua (portul) Mănăstirii Zografos (cf. Monahul Doroteu, Sfântul Munte. O iniţiere în istoria şi viaţa acestuia, Ed. Tertsios, Katerini, f.a. ed., vol. I, p. 18).

5 Art. 105 § 2 din Constituţia Greciei şi art. 3 din Statutul Sfântului Munte (aşa cum a fost formulat în 1931).

6 Art. 133 din Statutul Sfântului Munte.

7 Pentru un catalog nesistematic al acestora, dar bogat în detalii, vezi Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte. Aşezământul monastic – istoria, arta şi viaţa acestuia, Ed. Epopteia, Athena, 1987, pp. 56-77.

8 Mănăstirile au câştigat acest drept în urma intervenţiei Patriarhului Nifon (1382) care, pe temeiul hrisovului emis de împăratul Andronic al II-lea, le-a luat sub protecţia sa directă, în urma atacurilor jefuitoare catalane la care au fost supuse.

9 Protos-ul sau „egumenul Sfântului Munte” este funcţia similară lui γενικός ἀββᾶς din sistemul pahomian (Panaghiotis Panaghiotakos, Expunere sistematică a Dreptului Bisericesc în vigoare din Grecia, vol. IV, f. Ed., Atena, 1957, p. 433), fiind atestat încă de la începutul secolului al X-lea (Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, ²2003, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, p. 638).

10 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 332.

11 Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, ²2003, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, p. 655.

12 Pentru a face diferenţă şi a evita confuzia între Stareţul sau egumenul de Mănăstire (care, onorific, mai este numit, de altfel, şi Categumen – titlu întâlnit chiar în scrierile Sfântului Vasile cel Mare) şi Stareţul unui aşezământ monahal secundar, am optat pentru termenul Bătrân, pe care am ales să-l transcriem prin aglutinare (d. ex., Bătrânul-Daniil, Bătrânul-Ioasaf etc.). În acelaşi timp, termenul de Γέρων este un titlu onorific, atribuit din reverenţă monahilor, indiferent de statutul lor stricto sensu.

13 Λαύρα (lat. vicus) este un termen apărut şi folosit cu precădere în Palestina secolului al IV-lea, pentru a desemna spaţiul sau aşezarea unde monahii convieţuiau. Iniţial desemna cărarea sau drumul ce separa locuinţele asceţilor, care se aflau foarte aproape unele de altele (Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, p. 51). Ulterior, a ajuns să fie alcătuită din mai multe Chilii autonome, aflate la distanţă unele de altele, cu un singur locaş de cult comun pentru săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. În opoziţie cu Mănăstirea, unde viaţa este comună, vieţuitorii Lavrei sunt semi-eremiţi sau anahoreţi, fiecare fiind socotit egumen la Chilia sa. Cu timpul, în spaţiul bizantin, prin adoptarea sistemului chinovial de vieţuire şi autoadministrare, termenul Lavra a devenit sinonim cu cel de Mănăstire (Enciclopedia moral-religioasă, Atena, 1966, vol. VIII, p. 156). Schiturile din zona Karyés au fost organizate sub forma Lavrei până la 1661, când, din cauza datoriilor acumulate, au fost vândute Mănăstirilor, care iniţial au devenit proprietare ale clădirilor, iar ulterior şi ale spaţiului din zona respectivă.

14 Iniţial, termenul definea locaşul creştin de cult din catacombe.

15 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 342; acestea provin din Chilii extinse în scopul ridicării lor la rangul de Mănăstiri exponente ale unei singure naţiuni, „cu intenţia anulării caracterului etnic al Sfântului Munte”.

16 Schitul românesc Prodromu (aparţinând de Marea Lavră), Schitul rusofon Sfântul Andrei (aparţinând de Vatoped), Schitul bulgarofon Bogorodiţa (aparţinând de Sfântul Pantelimon) şi Schitul rusofon Prorocul Ilie (aparţinând de Pantocrator).

17 „ὁ τὰ δίκαια φέρων” – cu alte cuvinte, cel învestit de Mănăstirea chiriarhă să exercite autoritatea.

18 Monahismul atonit distinge două categorii de ucenici: ucenicul care nu a fost tuns în monahism, putând fi rasofor (poate purta rasă în urma unei rugăciuni speciale care i se citeşte de către egumen sau Stareţ), este numit δόκιµος (termenul provine de la verbul δοκιµάζω – a încerca, a testa). Monahul care este deja tuns în monahism, putând avea şi un grad ierarhic, dar care alege să se supună de bunăvoie unui monah îmbunătățit, pentru a se nevoi şi spori în virtute, făcând ascultare de acesta, se numeşte ὑποτακτικός (termenul provine de la verbul ὑποτάσσω – a se supune).

19 Se mai numesc şi Ἀσκητήρια (locuri de asceză şi nevoinţă).

20 Colibele care nu au încorporat un locaş de cult se numesc Ξεροκαλύβα (Xerokalýva).

21 Mai sunt numite şi ἐρηµητήρια (ermitaj, loc de şedere al unui pustnic sau eremit).

22 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 339.

23 Spre exemplu, Sfântul Vasile cel Mare cere ca egumenul să se îngrijească de monahi „aşa cum se îngrijeşte un tată de copiii săi născuţi dintr-o căsătorie legitimă (ὡς πατὴρ παίδων γνησίων ἐπιµελούµενος)” (PG 31, Constituţiile ascetice 1417B), rânduind totodată ca monahul ce se arată ataşat peste măsură de o altă persoană (monah, frate, rudă ş.a.m.d.), nedreptăţind astfel obştea (τὸ κοινόν), „să fie supus mustrării, orice motiv ar invoca” (PG 31, Marele cuvânt ascetic 880A).

24 Numit şi ἱεροφύλαξ sau κειµηλιάρχης.

Studiu introductiv al Pr. Dr. Gabriel Mandrilă, traducătorul lucrării Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 5-13

Studiul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului și a editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, cărora le mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos