VIDEO: Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019), rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990 (subtitrare în limba română)

Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019),
rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990.

Subtitrarea este făcută de Elena Dinu la discursul în limba greacă.
Sursa filmului: Mount Athos Film Archive (youtube)

VIDEO: „Ce vrea Dumnezeu de la noi?” – Un interviu nou cu Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

„Ce vrea Dumnezeu de la noi?”
Un interviu realizat cu monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Apariție editorială: „Peșteri si locuri cu agheazmă din Muntele Athos”, monahul Vlasios Aghioritul (Editura Panaghia, 2014)

„Peșteri si locuri cu agheazmă din Muntele Athos”
monahul Vlasios Aghioritul
Editura Panaghia, 2014
trad. Preot Ion Andrei Țârlescu

Credința mare în Domnul și în poruncile Sale Evanghelice, legate de Împărația Lui și viața cea veșnică, a dăruit milioanelor de suflete creștine puterea de a considera ca fiind zadarnice și trecătoare cele lumești, mărturisind această credință și dragostea lor față de Hristos prin orice fel de jertfă, trăind chiar, cât a fost nevoie, „în peșteri și în munți și în crăpăturile pământului” (Evrei 11,38).

Așa L-au cinstit Sfinții Martiri ai Bisericii noastre, creștinii binecuvântați ai catacombelor, monahii și anahoreții, suflete cu o incomparabilă măreție sufletească și modele de iubire și jertfă față de Hristos, adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii.

Dintr-un astfel de prezent măreț nu ar fi putut să lipsescă Muntele Athos, plin de astfel de sfinți, de credință, de iubire, de jertfă față de Hristos cel veșnic.

Cititorul, prin paginile cărții, va pași de la Peșterile și locurile cu apă sfințită care sunt din belșug la Muntele Athos, și pe la cuvioșii care le-au sfințit cu nevoințele lor și ale căror vieți reprezintă o mărturie vie a sfințirii acestui loc și a celor care locuiesc și se sfințesc în acesta.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Pelerinaj la Muntele Athos (19 – 24 septembrie 2019). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 19 septembrie 2019 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi). 

Vineri, 20 septembrie 2019 (ziua 2): Ouranoupoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Plecare cu maxi-taxi din Dafni spre Karyes (capitala Sfântului Munte). Se vor vizita Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare cu maxi-taxi spre Schitul Lacu. Închinare la Icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa la Kiriakon. Participare la privegherea pentru praznicul Nașterii Maicii Domnului la kiriakonul Schitului. Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Sâmbătă, 21 septembrie 2019 (ziua 3): Chilia Buna Vestire  – Lacu. După masa de hram, plecare cu microbuzul spre Karyes (capitala Sfântului Munte), apoi spre Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (participare la slujbe / cazare).

Duminică, 22 septembrie 2019 (ziua 4): Mănăstirea Pantokrator. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii)  – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (participare la slujbe / cazare).
*este posibil ca 1-2 obiective din programul de închinare să nu se atingă dacă se zăbovește prea mult la unele mănăstiri sau schituri, grupul fiind condiționat să ajungă în timp util la Prodromu pentru cazare.

Luni, 23 septembrie 2019 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu maxi-taxi până în Karyes (capitala Sfântului Munte), iar de acolo până aproape de Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) (închinare la odoarele mănăstirii) / (variantă alternativă – plecare directă spre Portul Dafni). Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Marți, 24 septembrie 2019 (ziua 6): București – Urziceni–Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Cazările din Muntele Athos sunt confirmate!!!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii sub 20 de ani /elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Pelerinaj la Muntele Athos (16 – 21 septembrie 2019). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 16 septembrie 2019 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Tripiti / Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 17 septembrie 2019 (ziua 2): Ouranoupoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – Dafni – Arsanaua Schitului Sfânta Ana. Drumeție de o oră (cu bagaj) până la Schitul Sfânta Ana (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și la moaștele ei – partea de jos a piciorului stâng). Pe drum se va opri la Nea Skiti (Noul Schit) și la mormântul lui Gheron Iosif Isihastul, marele nevoitor athonit. Drumeție (fără bagaj) în împrejurimile zonei, în funcție de disponibilitatea pelerinilor, până la Chiliile Sfântul Vasile. Schitul Sfânta Ana (participare la slujbe / cazare).

Miercuri, 18 septembrie 2019 (ziua 3): Schitul Sfânta Ana. Drumeție cu bagaj până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (participare la slujbe / cazare).

Joi, 19 septembrie 2019 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Schitul Prodromu (participare la slujbe / cazare).

Vineri, 20 septembrie 2019 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până aproape de Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) (închinare la odoarele mănăstirii) sau direct spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Sâmbătă, 21 septembrie 2019 (ziua 6): București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Cazările din Muntele Athos sunt confirmate!!!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, București, Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii sub 20 de ani /elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – Isihasmul Ortodox (audio cu subtitrare în limba română)

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – Isihasmul Ortodox (audio cu subtitrare în limba română)

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

AUDIO: Paraclisul Maicii Domnului Paramythia – Mângâietoarea, în interpretarea Grupului psaltic al Mănăstirii Blănoiu, Vâlcea

Paraclisul Maicii Domnului Paramythia – Mângâietoarea, a apărut cu Binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în interpretarea Grupului psaltic al Mănăstirii Blănoiu.

Vezi și Icoanele făcătoare de minuni ale Vatopedului: Paramythia, Vimatarissa, Esphagmeni, Elaiovrytissa, Pantanassa, Antiphonitria, Pyrovolitheisa

Dialoguri athonite: Părintele Iulian Prodromitul

Dialoguri athonite
O stâncă de credință și un munte de duhovnicie

convorbiri duhovnicești cu părintele Iulian Prodromitul

Text: Arhimandrit Andrei Coroian
Fotografii: George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr, de la schitul românesc athonit Prodromu, este cunoscut de toată ortodoxia românească și grecească. Îl cunosc de aproape 20 de ani, mereu adâncit în rugăciune, dar cu fața și ființa radiind de lumină duhovnicească. Ochi-i sunt umeziți de lacrimi, iar inima-i un cuptor duhovnicesc. Un vulcan în fierbere, unde clocotesc credința, umilința, iubirea, răbdarea și milostivirea. El este duhovnicul a zeci de monahi și pustnici români athoniți, a multor credincioși care merg la Sfântul Munte Athos, iar faima și renumele său de duhovnic strălucește și luminează din grădina Maicii Domnului din Halkidiki și până în Țara României.

Te întâmpină mereu cu aceeași bunătate și blândețe, cu bucuria, lumina și răbdarea sa îngerească, cu disponibilitatea de a asculta, de a-ți fi de folos, de a te sfătui, lumina și îndruma duhovnicește. Toate acestea te fac să-l iubești. Sute și mii de monahi și credincioși români au fost sfătuiți de dânsul, de-a lungul zecilor de ani. Părintele nu caută și nu iese în evidență cu nimic, nu încântă, nu trezește admirație prin cultura sa teologică sau prin harisma oratoriei, ca părintele Cleopa, de pildă… El este firescul întrupat și normalitatea neschimbabilă. Are ceva din statornicia și neschimbarea veșniciei… Tocmai de aceea rămâi fericit ore și ore în prezența sa… Dar dacă-l privești mai din adânc, scrutând chipul și ființa sa cu ochii duhului, vezi în persoana lui o stâncă neclintită, un munte de credință și de duhovnicie.

Părintele Iulian este născut în duhovniceasca Moldovă. S-a format apoi duhovnicește la Sihăstria, la picioarele părintelui Cleopa, pe care-l venerează. L-a cunoscut pe părintele ieroschimonah și martir Daniil Tudor, care a fost schimnicit acolo și pe alți mari părinți duhovnici.

Odată mi-a povestit, cu duioasă amintire, despre trăirea cuvioșiei sale în Mânăstirea Sihăstria, unde s-a format duhovnicește și s-a călugărit. Despre marii părinți Cleopa și Paisie, despre alți părinți din această mare mânăstire de astăzi. În urmă cu trei sferturi de veac, aceasta era doar un schit, însă cu un stareț athonit cu viață sfântă (părintele Ioanichie Moroi), cu o rânduială sihăstrească aspră, foarte duhovnicească. Starețul Ioanichie a făcut din Sihăstria cea mai duhovnicească vatră sihăstrească din cuprinsul spațiului românesc. Mai apoi părintele Cleopa și ucenicii săi au dezvoltat aici o mare lavră, după modelul studit și athonit…

Născut la 8 ianuarie 1926, la Vorona, județul Botoșani, părintele Iulian se adaugă altor mari personalități pe care acest județ le-a dăruit României, în ultimele două secole. Aici au odrăslit poate cei mai importanți duhovnici, sfinți și oameni de cultură din țara noastră… Este îndeajuns să ne amintim doar de cuvioșii părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu sau de oameni de cultură ca Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian și alții…

A intrat de tânăr, în 1946, în Mânăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit și hirotonit. Părintele Iulian, cu dragoste și dor de Hristos, cu multă râvnă duhovnicească, și-a dorit să ajungă la Sfântul Munte, locul desăvârșirii, patria monahismului ortodox.

Acum este athonit și a intrat pentru vecie în cartea de istorie a miilor de cuvioși athoniți. De peste 40 de ani (din 1977) este viețuitor și duhovnic în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromu.

Transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei…

Am stat de multe ori de vorbă cu părintele Iulian. Mi-a vorbit cu multă admirație și dragoste duhovnicească despre părintele stareț Petroniu Tănase, fericit întru adormire… Despre râvna și neclintirea duhovnicească a acestui mare și sfânt nevoitor contemporan. Despre nevoințele sale ascetice și duhovnicești supraomenești. Părintele Petroniu, așa cum știm cu toții, a fost de o trăire ascetică și duhovnicească, teologică specifică marilor sfinți din istoria bimilenară a Bisericii… Istoria va consemna, peste veacuri, acest fapt, constatat, trăit pe viu de toți cei care l-au cunoscut.

Am stat odată o noapte întreagă cu părintele Iulian. Vorbea cu atâta căldură, cu atâta iubire duhovnicească, cu o răbdare, blândețe, smerenie, lumină și bucurie duhovnicească, care nu este din lumea obișnuită. Vorbea ca un adevărat părinte duhovnicesc, iubitor, cum tot mai rar poți să întâlnești, care transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei. Veșniciei fericite.

Ascultându-l, adesea mi-a venit gândul: De ce nu am venit oare pregătit să înregistrez cuvintele sale? Dar așa a fost să fie…

De obicei, merg și eu la Sfântul Munte așa cum o fac cei mai mulți, pentru folos duhovnicesc, pentru câteva zile de liniște, de tăcere și rugăciune. Întru acel loc unic, plin de tăcere și de har, de miresme de tămâie și de mir, cu biserici în care, prin podoaba frescelor bizantine, trăiesc vii sfinții cei din veacuri. Unde harul dulce al unor icoane minunate ale Preasfintei Fecioare Maria izvorăște bucurie, mângâiere și vindecări. Unde pretutindeni te întâmpină semnele că Maica Domnului nostru este Stăpâna Împărăteasă în acest loc de sfințenie și nevoință…

Aici, la Sfântul Munte, poți cinsti cu evlavie sfintele moaște bine înmiresmate ale apostolilor, proorocilor și mucenicilor, ale multor ierarhi și cuvioși, multe datând din primele secole. În acest loc, în cea mai mare lavră sau cel mai mic schit, într-o colibă pustnicească, se simte vie pliroma Bisericii cerești și pământești.

Slujbele și privegherile de toată noaptea din Athos coboară cerul pe pământ… Rugăciunea neîncetată, liniștea, isihia, smerenia, umilința te umplu de bucurie… Tăcerea acolo este o stare de har, auzire, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Este o stare de taină, de pace și de liniște, de mare bucurie. Aerul de aici se roagă, îngerii zboară și cântă nevăzuți. Din tăcerile cerești slăvesc cu cântări de taină pe Împărăteasa cerurilor și Stăpâna Muntelui Sfânt, pe Maica Domnului Pururea Fecioară.

În vara anului 2016, prin harul Mântuitorului Iisus Hristos și al Preacuratei Maicii Sale, cu binecuvântarea ierarhică trebuincioasă, am ajuns din nou la Sfântul Munte.

Prin bunăvoința părintelui stareț Atanasie Prodromitul, am stat câteva zile cu folos la schitul nostru românesc Prodromu, închinându-ne cu dragoste și bucurie icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoanelor minunate ale Sfântului Ioan Botezătorul, Cuviosului Atanasie Athonitul, precum și sfintelor moaște care fac parte din tezaurul schitului…

Am petrecut zile binecuvântare, mult folositoare în împărăția sfântă a Maicii Domnului. Din bogăția bine înmiresmată a duhovniciei athonite n-au lipsit nici micile pelerinaje în împrejurimile prodromite binecuvântate, bucurându-ne duhovnicește în locuri ca Peștera Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, Mânăstirea Marea Lavră, mormântul și moaștele Cuviosului Atanasie și alte multe sfinte moaște ale celor mai mari sfinți ai creștinătăți, aflate acolo la închinare, Peștera Sfântului Ioan Cucuzel, Chilia Sfântul Mare Mucenic Mina din capătul Viglei. Acolo se află minunatul părinte Iosif protopsaltul. Am mai fost și în alte locuri, precum Peștera Sfântului Nil izvorâtorul de mir, toate dintre acelea pe care este posibil să le cercetezi făcând drumul pe jos, dus-întors, într-o singură zi.

Slujbele din schit, săvârșite sub ochii blânzi și preacurați ai Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria din icoana Prodromița, întâlnirile și discuțiile cu părinții ne-au umplut de bucurie și pace.

Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară

De această dată am venit pregătit și din punct de vedere tehnic pentru o întâlnire și un dialog cu părintele Iulian. A acceptat cu bucurie, ca de fiecare dată, solicitarea fiind făcută prin părintele Daniel și un alt părintele care-l îngrijea. Ținând cont că odată cu vârsta, părintele Iulian a mai slăbit trupește, ne-am apropiat cu dorința și gândul sincer de a nu-l obosi peste măsură. Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară… Părintele a vorbit însă cu aceeași ușurință duhovnicească și bucurie ca și în alte dăți.

După cum am mai spus-o, vorbisem de multe ori cu sfinția sa, îi cunoșteam multe din cuvintele de folos, inclusiv cele rostite în versuri. Mă impresiona întotdeauna cu modul său temeinic de a vorbi, blând și ferm deopotrivă. De asemenea, patriotismul său cald, firesc, natural… Spunea: „Eu am venit aici să ajut și să fiu duhovnic călugărilor români, de aceea n’am învățat limba greacă”. De asemenea, modul său de a sfătui era întotdeauna argumentat teologic prin fiecare cuvânt.

În chilia sa erau tăinuite, după o perdea albă, vreo sută, poate două de cărți de profundă valoare duhovnicească și teologică. De aici scotea uneori câte o carte și cita din ea. Nu o dată mi-a citat în discuțiile noastre din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Iulian ne-a vorbit și acum despre importanța vieții curate. Despre starea înaintea lui Dumnezeu, despre ascultarea de El. Despre Moise și Ilie. Despre ispitele și suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Toate cuvintele sale de folos sunt întemeiate pe cuvântul sfânt al Scripturii, pe care-l citează cu multă familiaritate și exactitate teologică, aproape științifică. Cuvintele sale sunt experimentate în propria-i viață. Ele sunt făcute să ne întărească și nouă credința, să ne sporească râvna duhovnicească, dragostea și recunoștința față de Dumnezeu și față de pronia Lui. Dragostea față de Mântuitorul Iisus și Jertfa Sa, față de Maica Domnului și față de toți Sfinții.

Exact în urmă cu zece ani, în anul 2006, luam un interviu părintelui stareț Petroniu Tănase, pe care l-am publicat atunci în Revista Renașterea de la Cluj. Acum venise rândul avvei Iulian.

Ora stabilită era ora prânzului. La Sfântul Munte, masa se servește dimineața, după Sfânta Liturghie și seara, după Vecernie. Așadar, după slujba de dimineață și masă, vreme de un ceas-două, cercetasem împrejurimile schitului și iată-ne acum ajunși în chilia bătrânului avvă Iulian.

Pr. Andrei: Binecuvântați, părinte Iulian, sărutăm mâna! Ce mai faceți?

Pr. Iulian: Doamne-ajută! Bine ați venit! Luați loc acolo, pe scăunelul cela. Bine ați venit! Ce să vă spun eu, un om bătrân? Trec anii și-s tot mai bătrân. Ce să mai spun? „Bătrânețe, haine grele”!

Pr. Andrei: Dar sufletul întinerește zi de zi tot mai mult, cum zice Apostolul…

Pr. Iulian: Da, un cântec zice aceasta… Cântecele mai demult erau așa era de morale de plângeai. Îmi aduc aminte că la Târgu Neamț era un părinte bătrân, Calinic. Și cânta și el săracu’: „Bătrânețe, haine grele”… Cânta și plângea!

Pr. Andrei: Am auzit și eu un cântec duhovnicesc, despre moarte: „Moarte, moarte nemiloasă,/ tu pe toți îi scoți din casă…” L-am auzit cântat pe o casetă la Mânăstirea Sihăstria. Îl cântau niște părinți și o maică, dar l-am auzit și pe părintele Paisie Olaru cântându-l, așa, cu vocea sa bătrânească.

Pr. Iulian: La „Oastea Domnului” am auzit multe cântece populare (duhovnicești) și tot de la ei am învățat și poezii, pe care le-am mai uitat… Doar cântecul acesta mi-l mai amintesc… (Începe să cânte:) „Bătrânețe, haine grele,/ cum să fac să scap de ele?/ Trec zilele, trec și eu,/ bătrânesc și-mi pare rău…” Cântece bătrânești…, nu ca acum. Era și o poezie tare frumoasă, nu o mai știu toată. Când eram copil, acum 80 de ani, îmi aduc aminte cum mama sau bunica povestea copiilor înainte de Nașterea Domnului cum S-o născut Iisus Hristos… (Recită:)

„Afară ninge liniștit,/ și-n casă arde focul,/ iar noi pe lângă mama stând,/ de mult uitarăm jocul./ De mult și patul e făcut,/ dar cine să se culce,/ când glasul mamei repeta,/ cuvinte mari și dulce,/ cum S-a născut Hristos,/ în ieslea-I cea săracă,/ și boii cum suflau, milos,/ Căldură ca să-I facă…”

Și așa mergeam afară să vedem steaua și așteptam pe Domnul Care Se naște. Acum este altfel… Avem mass-media, copii au alte preocupări. Dar să vă spun o povestire: „La un bătrân vin niște frați tineri. (Mai vine câte unul pe aici și-i spun și eu ce pot. Că așa-i lumea, vrea să vadă bătrân, oricum cum ar fi el, că dacă-i bătrân tot mai știe câte ceva.) Și frații tineri erau în mânăstire și n-au mai putut rezista. Ca să poți rezista în mânăstire trebuie să te lupți (cu tine însuți – n. red.), să te împotrivești ispitelor trupești și diavolești, gândurilor rele. Sfântul Ioan Gură de Aur tare frumos ne mai spune, ne îndeamnă și ne sfătuiește să citim și să cunoaștem Sfânta Scriptură. Să ne învățăm noi din ea și să-i învățăm și pe alții. Căci «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu.» (Matei 5, 19) Și le spune frumos părintele fraților tineri. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim scris: «În lupta voastră cu păcatul încă nu v-ați luptat până la sânge.» (Evrei 12, 4) Deci trebuie să vă luptați până la sânge împotriva păcatului. Erau tineri frații și era un frate care avea un băț și se bătea, se lovea tare dureros când îi venea ispita, ca să poată rezista. Și după bătaia cu bățul îi trecea. Și-mi spune el odată: «Părinte, iar și iar vine ispita, dar numai ce mă uit la băț și-mi trece.» Și uite așa era.”

„Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge.”

Pr. Andrei: Trupul este ca și câinele din poveste: numai ce aprinzi becul și știe că-și primește porția.

Pr. Iulian: Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge, căci atunci revarsă Mântuitorul mila Sa peste noi. Căci spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5) Degeaba strângeți voi din dinți, vă încordați brațele, strângeți pumnii, zicând: Voi face așa și așa. „Fără Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul. Noi suntem în fața lui Dumnezeu oricând. Și mereu ne spune la fiecare că suntem întotdeauna în fața Sa. Păcatele pe care le facem ziua și noaptea, la miezul nopții, tot sub ochiul lui Dumnezeu le facem. Măcar la spovedanie (care se spovedesc, căci unii nu se mai spovedesc) să știm, să conștientizăm că suntem sub ochiul lui Dumnezeu. Le spun la oamenii care vin: Oameni buni! Suntem în fața lui Dumnezeu! Zăbovirea la băi, la plaje, vă întinează ochii și mintea. Spală-te frumos, dar ca și în fața lui Dumnezeu. Nu zăbovi, nu-ți întina privirea și mintea. Fiți cu mintea curată, căci toată lumea de acum, tineri, bătrâni, copii, se întinează. Le spun frumos, îs om bătrân. Măi, nu știu dacă cineva vă mai spune… Dar eu vă spun. Dacă faci astfel de lucruri, astfel de păcate, n-o să ai liniște.

Ce facem noi? Noi suntem în fața lui Dumnezeu întotdeauna. Orice ai face, să ai mintea curată, să fii curat la suflet și la trup, căci stăm în fața lui Dumnezeu. Atât de frumos se spune în Evanghelie: „Luați aminte că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) Deci împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, iar Sfântul Pavel zice către Corinteni: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește cu voi?” (I Corinteni 3, 16)

Trebuie să știți și voi că sunteți templul lui Dumnezeu cel viu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Atunci ce minte, ce suflet, ce viață ar trebui să am eu, dacă Duhul Sfânt locuiește în mine? Dacă este Duhul Sfânt în mine, atunci și Tatăl ceresc este, și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime este în mine. Iar unde este Sfânta Treime este Avraam, Isaac și Iacob, este Maica Domnului și toți Sfinții și Îngerii. Și atunci eu îi întreb: Crezi tu în Dumnezeu? Crezi tu în ceea ce nu se vede? Ei, iată, dacă crezi în Dumnezeu și în lumea de dincolo, acolo este Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții, și ei te văd. Noi credem în ceea ce nu se vede. Aici pe pământ trăim prin credință, nu prin vedere. Dincolo, în cealaltă lume, vom trăi prin vedere. Sfântul Apostol Pavel zice în Epistola către Evrei: „Prin credință Avraam a adus pe Isaac jertfă, atunci când a fost încercat.” (Evrei 11, 17) Cele mai mari minuni din Legea Veche s-au făcut prin credință. Prin credință Marea Roșie s-a despărțit, prin credință Enoh s-a suit cu trupul la ceruri, Ilie la fel. Numărăm anii care au trecut de atunci și vedem că ei sunt vii cu trupul. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ei sunt vii cu trupul, de mii de ani. Mare este Dumnezeu!

Ei vor veni și vor lupta împotriva lui antiHrist. Moise a stat 40 de zile în rugăciune în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Nu știu dacă ați fost pe acolo, căci mai demult am fost și eu, în anul 1979. Am fost de la așezământul românesc din Ierusalim, cu călugări și mireni. Am stat două zile și ne-am împărtășit acolo. Moise a stat 40 de zile pe munte și a primit tablele Legii, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Când a venit săracul, după 40 de zile de post și de rugăciune, n-avea nici un gând, și poporul îi spune: Nu ne putem uita la tine, strălucește mai mult ca soarele fața ta!

De unde aceasta? El nu știa că reflectă lumina dumnezeirii pe fața sa. Atât s-a înduhovnicit stând acolo pe Muntele Sinai, și atunci și-a pus un val pe față. Pune un văl pe față să nu ne orbești, i-au spus. Și așa și-a pus un văl pe față și a vorbit poporului. Iată rodul vorbirii cu Dumnezeu! Rugăciunea și conștiința că stai în fața lui Dumnezeu te face curat și luminos. Ești pătruns de lumina lui Dumnezeu.

Moise a stat în fața lui Dumnezeu, de aceea se și spune că Moise vorbea cu Dumnezeu cum vorbește prieten cu prietenul său. Și totuși, după un timp, Îi spune lui Dumnezeu și el, ca omul: Doamne, arată-Ți fața Ta. Dar Domnul Dumnezeu ce îi spune? Moise, Moise, de atâta timp vorbesc cu tine… El simțea, dar nu vedea nimic, simțea că Prietenul îi vorbea: Să scrii Legea, să faci așa, să faci așa… Și-i zice Dumnezeu: Iată de atâta timp îți vorbesc și nu știi, eu sunt Dumnezeu. Tu ești om și nu poți să trăiești și să vezi fața Mea. Aceasta i-a spus Dumnezeu în inima lui și nu L-a văzut pe Dumnezeu niciodată. Noi trăim prin credință. Aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată.” (Ioan 1, 8) Și-i spune Dumnezeu lui Moise: Tu ai vrut să vezi fața Mea, Eu îți voi arata spatele Meu.

Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, tâlcuiește întunericul dumnezeirii. Este întuneric pentru noi, lumina e prea mare, nu o putem privi. Și tâlcuiește el, spunând: Spatele Dumnezeirii este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Moise a fost ascultător de Dumnezeu, a stat înaintea Lui, a împlinit poruncile Lui. Și toate se leagă. Cele vechi cu cele noi. Moise și Legea ne aduc la ascultare față de Evanghelie și de Hristos.

Pr. Andrei: Da, este același Cuvânt al lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie de Eghina spune în Hristologia sa că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat vreodată, ci Dumnezeu Fiul S-a arătat ca și Cuvânt neîntrupat. În tot Vechiul Testament, El este Cel ce S-a arătat și a vorbit cu proorocii. Mai apoi S-a arătat în lume ca și Cuvânt întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Iulian: Da! Bineînțeles. El este Cel vechi de zile, cum spune la Daniil.

Pr. Andrei: Cuvântul, Dumnezeu Fiul!

Pr. Iulian: Unii pun în fotografii pe Dumnezeu ca un om bătrân. Nu e permis. Cel vechi de zile este Iisus Hristos.

„Tare mare păcat este mândria…”

Pr. Andrei: Cel nevăzut nu poate fi reprezentat. Până la Întrupare orice reprezentare era interzisă. Cuvântul cel veșnic întrupat este fața Tatălui („Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 9, 14.) După Întrupare poate fi reprezentat în icoane. Iar iconografia să fie canonică, după erminie.

Pr. Iulian: Bineînțeles. Hristos, Mântuitorul nostru, doar El este noul, singurul lucru nou sub soare. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește cum S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, cum a venit Iisus Hristos Mântuitorul nostru în această lume. În ce umilință și smerenie a venit, să ne aducă nouă mântuirea și îndumnezeirea. El n-a făcut nimic rău. A trăit viață fără păcat, făcând numai bine. Nici ca Dumnezeu veșnic n-a făcut nimic rău. Nu a făcut iadul, Doamne, ferește, n-a făcut păcatul. Cine a făcut iadul și primul păcat găsim la Isaia, în capitolul 14. Spune acolo: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața?” (Isaia 14, 12) A fost stea strălucitoare, căpetenia îngerilor. „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul.” (Isaia 14, 14) Și a căzut în întunericul adâncului. El însuși s-a făcut întuneric, el a făcut întunericul, bezna și atrage lumea la întuneric cu înșelăciunea. De asta a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să contracareze și să sfărâme mândria lui de fier. Că tare mare păcat este mândria… Și atâta umilință a avut Domnul, că S-a născut într-o iesle săracă. Era acel recensământ în Betleem, nu au găsit loc la casa de oaspeți. Și Maica Domnului era grea (însărcinată), iar Iosif a primit poruncă de la înger să o protejeze, că altfel era omorâtă cu pietre. Ce durere!

Maica Domnului cu cine îi făcut copilul, cu cine? Maica Domnului era fecioară, în naștere și după naștere. Când arhanghelul Gavriil îi spunea: Vei naște Fiu! Ea zice: Cum? Eu nu știu de bărbat! Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri și vei naște Fiu. S-a pregătit, bineînțeles, că n-a fost ascunsă lucrarea Duhul Sfânt de Maica Domnului, chiar dacă au fost ascunse unele lucruri. Dar cât a suferit Maica Domnului! Dumnezeu i-a ascuns unele lucruri, ce frumoase sunt acestea și ce adânci.

Veneau din Nazaret la Ierusalim, cu Sfântul Iosif, să se închine la Templu, în fiecare an. La întoarcere, Pruncul Iisus, Care avea 12 ani, S-a pierdut. Ei credeau că e printre rude sau cu alți copii… Ce durere pe Maica Domnului! L-au căutat fără odihnă… După trei zile l-au găsit în Templul cu bătrâni, cu cărturarii și arhierei și I-au reproșat. Dar atunci ei au înțeles un lucru adânc… Domnul i-a răspuns și i-a zis: Pentru ce Mă căutați, oare nu știați că în Casa Tatălui Meu trebuia să fiu? Și Maica Domnului n-a mai zis nimic, punând cuvântul în inima ei.

Pr. Andrei: Ce frumos! Le-a dus mintea și sufletul într-un alt plan existențial, în cel duhovnicesc. Și sfinția voastră ne duceți acum cu gândul și cu inima de pe Muntele Sinai la Domnul Iisus și la Maica Domnului!

Pr. Iulian: Da! Și până la vârsta de 30 de ani, cum a stat El în smerenie, în ascultare, în anonimat… Ce model de viață smerită și ce învățătură ne dă Domnul! În Muntele Carantaniei, am fost și acolo, satana a venit să-L ispitească: Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă, ai flămânzit. Mântuitorul tot din Scriptură îi răspunde: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. V-am spus, trebuie să știți că sunt oameni care trăiesc fără mâncare: Enoh și Ilie. Alții nu știu, nu vor să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. Andrei: Da! Și alți Sfinți… Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, Egipteanul, prăznuit pe 19 iunie, a trăit 70 de ani numai cu Sfânta Împărtășanie.

Pr. Iulian: Da. Da… Bineînțeles, la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 27) Și L-a ispitit din nou satana pe Mântuitorul, zicând: Aruncă-Te jos de pe aripa Templului – a îngăduit Dumnezeu, bineînțeles –, sari jos, căci este scris: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. (Matei 4, 6) Iar Mântuitorul i-a răspuns tot din Scriptură: „Scris este să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Matei 4, 7) L-a suit apoi pe un munte înalt și Îi spune: Vezi lumea asta, e a mea! Era prințul întunericului, Dumnezeu a îngăduit. Dar încă nu s-a smerit. Domnul a îngăduit să aibă zăvoarele iadului, unde el, prințul întunericului, îi închide pe toți pe care îi înșală cu acul păcatului… Cu toate ispitele ne atacă și pe noi diavolul, dar Domnul l-a biruit… Și când I-a zis închină-Te mie, Domnul i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satana, căci scris este Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!” (Matei 4, 10) Pentru noi a biruit Domnul ispitele lui satan, numai El le poate birui.

Și a plecat cel rău până la o vreme. Care a fost vremea? A fost vremea Răstignirii! L-a urmărit pe Mântuitorul, prin Anna și Caiafa și prin Iuda trădătorul, L-au prins și L-au dat la răstignire. Și-a ales Mântuitorul Iisus Hristos cea mai grea suferință și moarte, răstignirea pe cruce, cum ar fi fost cel mai mare criminal. Prin răstignirea pe cruce a vrut să sfințească crucea, suferința. Și ce dureros! I-au bătut cuie în mâini, că știe omul unde să bată… Și aici L-a urmărit satana. Când L-a văzut răstignit, își zicea: N-a fost Dumnezeu. Nu Și-a adus zece legiuni de îngeri... Și tocmai atunci Mântuitorul a rupt zăvoarele iadului, ca un Dumnezeu ce era. Vedeți cât a suferit Dumnezeu, Fiul întrupat Hristos, din cauza lui Adam.

„Să avem prezența lui Dumnezeu!”

Pr. Andrei: Domnul e dragostea lui Dumnezeu, jertfită de dragul nostru, al oamenilor.

Pr. Iulian: Omenii, de la început, mereu păcătuiesc. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Din toți pomii poți să mănânci, toți din rai, numai dintr-unul să nu mănânci, al cunoștinței binelui și răului. Dar n-a ascultat!

Pr. Andrei: Iată ce păcat mare este neascultarea! Tot planul divin l-a dat peste cap!

Pr. Iulian: Da! Și s-a ascuns Adam. Căci zice că s-au golit de lumina dumnezeirii. Cum zice părintele Cleopa, s-au văzut goi, când au pierdut harul și lumina dumnezeirii. Și de-atunci blestemul neascultării asupra șarpelui, asupra pământului și asupra oamenilor…

Pr. Andrei: Și acest blestem s-a înmulțit prin păcatele oamenilor… S-a lungit și s-a lățit pe tot pământul și-n toată istoria…

Pr. Iulian: Da. De asta a fost nevoie de răstignire, și după răstignire Hristos să coboare în iad, că toți oamenii mergeau în iad.

Pr. Andrei: Da! Părinte, ați făcut un excurs prin Scriptură în istoria mântuirii, ne-ați dus cu gândul la Domnul Hristos, la Legea Lui, la suferințele și moartea Lui pe Cruce. Ce trebuie să facem? Mai concret, cum să aplicăm acestea în viața noastră?

Pr. Iulian: Să ne gândim mai mult la ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Cum ne-a înzestrat cu minte, cu suflet viu. Să căutăm să-L cunoaștem și să avem prezența lui Dumnezeu. Să avem frica Lui! Prin cunoașterea Lui să ne cunoaștem pe noi înșine. Să-L iubim pe Dumnezeu și să ascultăm de El, să ne închinăm Lui. Să zicem tot timpul: Doamne, sunt în fața Ta! Ajută-mă! Nu mă lăsa! Tu vezi tot! Tu știi tot! Să ne rugăm cu această conștiință! Cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu simțire. Căci se spune blestemat este acel om care face lucrurile lui Dumnezeu cu nesimțire, cu lenevie sau cu nebăgare de seamă. Să ne încredem în Dumnezeu mai mult decât în noi… Căci iarăși zice: „Blestemat este omul acela care se crede în om mai mult decât în Dumnezeu.” (Ieremia 17, 5)

Să ne întoarcem mereu la El, să-I zicem: Doamne, sunt în fața Ta, nu mă lăsa! Ajută-mă pe mine și pe familia mea! Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă… Dacă le vom spune că sunt fii ai lui Dumnezeu, că împărăția lui Dumnezeu este întru ei, acestea le vor fi în minte mereu.

Pr. Andrei: Mai ales dacă îi văd pe părinți făcând așa, învață de la ei!

Pr. Iulian: Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte. Să-i învățăm că suntem trecători pe pământ și tot timpul să fim pregătiți pentru lumea cealaltă. Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului…

Pr. Andrei: Adică să aibă ierarhia valorilor, sufletul mai important ca trupul, duhul mai important decât materia, duhovnicia mai de preț ca realizările lumești.

Pr. Iulian: Da! Acum este timpul să lucrăm cele ale lui Dumnezeu. Nu putem să slujim la doi domni. Să-L urmăm pe Hristos cu blândețe și bunătate, ca să nu plângem veșnic. Să lucrăm mântuirea, să înmulțim talanții, să sfințim sufletul și trupul, ca să așteptăm moartea cu bucurie.

Pr. Andrei: Mulțumim, părinte Iulian, pentru aceste învățături și sfaturi atât de bogate și de adânci duhovnicește. Ne-ați adus în suflet esența învățături evanghelice, biblice și patristice. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă păstreze în harul Său.

Dumnezeu l-a întărit pe părintele Iulian, la cei 90 de ani ai săi, să ne vorbească mai bine de o oră, dându-ne și alte sfaturi personale. Un ostaș al nevoinței duhovnicești și al dragostei lui Hristos este și va fi mereu tânăr și râvnitor… Tinerețea veșnică a lui Hristos părintele Iulian o poartă în suflet și în ființa sa întreagă. Cuvintele sale duhovnicești, rugăciunile sale fierbinți sunt cu putere multă. Ele ne pot folosi pe noi, pe cei mulți, astăzi și peste veacuri.

Întru el trăiește și lucrează Hristos, Duhul Său cel Sfânt, cu pacea, cu iubirea, răbdarea și sfințenia Sa. Duhovnicia părintelui Iulian bucură, pacifică și întărește sufletele. El se numără deja în ceata cuvioșilor părinți sfinți ai Muntelui Athos din ultimii 40 de ani.

Cu drag i-am închinat aceste rânduri, rugându-ne lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca Domnul Hristos să ne facă parte, atât cât putem cuprinde, de harul, de virtuțile și binecuvântarea sa.

Sursa : Lumea monahilor 144 / 20 iunie 2019.
Mulțumim lui George Crasnean pentru îngăduința de a prelua acest material pe blogul Sfântul Munte Athos.

Sfântul Munte: câteva elemente caracteristice

1. În Actul sinodal și patriarhal din 1928 și în ratificarea lui cu nr. 3615/1928, prin care s-a reglementat tema bisericească (a mitropoliilor) din Noile Teritorii, nu a existat nicio reglementare a regimului bisericesc al peninsulei Athosului, cunoscute ca Sfântul Munte, cu toate că și această peninsulă este o remarcabilă zonă geografică a Noilor Teritorii (ale Macedoniei). Într-adevăr, această regiune a peninsulei Athosului a fost exceptată de la prevederile acestui act, deoarece această peninsulă este guvernată de un regim ecleziastic și politic special, care s-a format de-a lungul veacurilor creștine și care de la eliberarea Macedoniei (și a celorlalte părți ale nordului Greciei) a fost recunoscut ca atare și consolidat de toate constituțiile grecești în cadrul cărora funcționează până în ziua de astăzi.

Într-adevăr, articolul 105 al Constituției aflate în vigoare (cea din 1975/1986/2001), repetând cu nesemnificative schimbări de limbaj articolele constituțiilor anterioare, 106-109 din 1926, 109-112 din 1927, 103 din 1952 și 122 din 1968 stabilește că a) peninsula Athosului este o regiune auto-guvernată a Statului elen (administrată conform vechiului său regim preferențial prin reprezentanți ai Sfintelor Mănăstiri care constituie Sfânta Comunitate. Remarc în special că „se interzice stabilirea pe aceasta a eterodocșilor sau schismaticilor”) peste care dominația acestuia rămâne de neatins, b) că teritoriul acesteia este inalienabil, c) că toți cei care sunt călugări în ea dobândesc, fără nici o altă formalitate, cetățenia elenă, imediat ce sunt acceptați ca novici sau monahi, și d) că depinde din punct de vedere duhovnicesc de jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice.

În cadrul acestui studiu mă voi ocupa de situațiile din articolul b) care privește inalienabilitatea teritoriului acesteia și de articolul d) care privește jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice asupra acesteia.

Acest regim al Sfântului Munte este reglementat deja în acord cu articolul 150 al actualei Constituții (1975/1986/2001) prin Carta statutară care a fost votată în capitala acestuia, Karyes, pe 10 mai 1924 de către Sinaxa dublă extraordinară a celor douăzeci de sfinte mănăstiri ale acestuia, în cooperare cu reprezentantul Statului și ratificat prin Decretul legislativ din 10/16 septembrie 1926. Patriarhia ecumenică l-a aprobat prin documentul cu numărul 181/1925.

Trebuie notat că articolul 122 al Constituției din 1968 stabilește în plus că „respectarea exactă a instituțiilor athonite este, în chestiuni spirituale, sub supravegherea supremă a Patriarhiei ecumenice, și, în chestiuni administrative, sub supravegherea Statului, care este exclusiv responsabil pentru păstrarea ordinii publice și a siguranței”. [Aceste puteri are Statului sunt exercitate de un Guvernator, ale cărui drepturi și datorii sunt stabilite prin lege (acesta are gradul de Prefect conform articolului 3 din Carta statutară din 1926, fiind sub jurisdicția Ministerului de Externe)].

2. În Grecia s-au făcut două regulamente care însă nu au atins întru nimic situația Sfântului Munte, pe care am descris-o. Prima constă în Actul patriarhal și sinodal din 1928, menționat deja și ratificarea lui cu nr. 3615/1928, iar a doua are numărul 590/1977 despre Statutul de organizare și funcționare al Bisericii autocefale a Greciei. Nici unul dintre aceste două regulamente nu au adus atingere caracterului auto-administrativ al peninsulei Athos.

Într-adevăr, Actul patriarhal și sinodal din 1928 și ratificarea lui cu nr. 3615/1928 se referă la tema mitropoliilor Noilor Teritorii, nepreocupându-se deloc de Sfântul Munte, iar legea cu numărul 590/1977 a stabilit că „orânduirea bisericească care domnește pe Sfântul Munte, întrucât este reglementată de regimul patriarhal aflat în vigoare, nu este afectată de aceasta”. Astfel, însă, Biserica Autocefală a Greciei a recunoscut pe deplin jurisdicția Patriarhiei ecumenice asupra Sfântului Munte.

Ca urmare a acestora, Sfântul Munte rămâne o regiune a Statului elen, care se administrează singură sub jurisdicția spirituală a Patriarhiei ecumenice. Acest lucru este limpede și este subliniat în mod special, deoarece în trecut a existat tentativa de a-i da acestuia caracter internațional, dar fără rezultate favorabile. Sfântul Munte este o zonă a Statului elen, care a recunoscut auto-guvernarea regiunii sale și a reînnoit regimul său privilegiat existent, așa cum s-a format de-a lungul veacurilor creștine anterioare. Statul a stabilit desigur în amănunt regimul său administrativ privilegiat. Într-adevăr, paragraful 2 al articolului 188 al Statutului de organizare amintit stabilește că regimul privilegiat „decurge din hrisoavele și tipicele imperiale, sigiliile patriarhale, firmanele sultanilor, din canoanele generale existente și din cele mai vechi instituții și orânduiri monahale”.

3. Așa cum s-a spus deja, printre altele, întreaga peninsulă a Athosului este distribuită între cele douăzeci de mănăstiri „al căror teritoriu este inalienabil”.

Conform sfintelor canoane, în general, averea bisericească este inalienabilă. Însă spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Consiliul juridic al Statului, a prevăzut o distincție. A împărțit sfintele canoane în două categorii: în cele neschimbabile, care privesc dogma și cultul divin și în cele obișnuite, care nu au valoare de lege și pot fi schimbate prin atacarea sau alienarea lor.  Primele sunt protejate în mod constituțional, iar cele din categoria a doua sunt simple legi ale statului și este posibil, prin urmare, să fie modificate sau anulate. Această distincție a fost adoptată și de către Consiliul de Stat încă de la înființarea lui, în legătură cu districtul teritorial al Sfintei Mănăstiri (Sfântul Gheorghe din Argos). Cazul a fost după cum urmează: un hotel care se afla aproape de mănăstire i-a cerut cedarea unei porțiuni din zona ei teritorială pentru extinderea afacerii acestuia. Mănăstirea a refuzat și atunci hotelul a provocat emiterea unui decret referitor la înstrăinarea porțiunii pretinse. Mănăstirea a invocat atunci caracterul inalienabil al averii bisericești (și mănăstirești) și a cerut să nu fie executat acest decret. Însă Consiliul de Stat a respins această pretenție a mănăstirii, cu argumentul că prevederile canonice referitoare la caracterul inalienabil al averii bisericești nu se află în vigoare, deoarece aceste canoane, ca simple legi, nu sunt neschimbabile și prin urmare doar canoanele care privesc dogma și cultul divin sunt protejate prin constituție ca neschimbabile.

O excepție de la aceasta o constituie canoanele care vizează averea Sfântului Munte, dar doar aceasta care există în interiorul Sfântului Munte, deoarece averea acestuia care există în afara Sfântului Munte nu este protejată în mod constituțional și se supune reglementării pe care o prevede jurisprudența Consiliului de Stat vizavi de toată averea bisericească. Legea care dorește ca Sfântul Munte să fie guvernat conform vechiului său regim privilegiat, s-a îngrijit astfel încât teritoriul acestuia să fie exceptat de la averea bisericească obștească, prin urmare și articolul 105 al Constituției, care are putere superioară legii, a stabilit categoric și clar că „teritoriul (peninsulei Athos) este inalienabil”, astfel încât auto-guvernarea să se exercite pe un teritoriu inalienabil.

4. Așa cum s-a spus deja, conform articolului 105 al Constituției, Sfântul Munte se află din punct de vedere spiritual sub jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice. În mod special, paragraful 1 al articolului 5 din Carta statutară stabilește că „Toate mănăstirile din Sfântul Munte, fiind patriarhale și stavropegice, se află sub jurisdicția duhovnicească a Bisericii lui Hristos celei Mari și Ortodoxe a Răsăritului, nefiind permisă pomenirea niciunui alt nume în afară de cel al patriarhului ecumenic”. De cealaltă parte, paragraful 3, articolului 9 al Decretului legislativ din 1926 prin care s-a ratificat această cartă (deja menționat), stabilește că „apelurile împotriva hotărârilor Sfintei Comunități se judecă de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic, împreună cu Sfântul sinod care este alături de el”. Este posibil ca Patriarhia ecumenică să încredințeze judecarea acestor apeluri, pentru o perioadă nedeterminată, unei instanțe mandatate special pentru aceasta, formată din trei mitropoliți aparținând Tronului ecumenic. În același timp, paragraful 2 al articolului 43 al Cartei statutare stabilește că „pentru chestiuni duhovnicești, instanța supremă este Patriarhul ecumenic și Sfântul sinod de pe lângă acesta”.

S-a spus deja că în conformitate cu articolul 105 al Constituției, „se interzice stabilirea pe acesta a eterodocșilor și schismaticilor”. În urmă cu aproximativ treizeci de ani a avut loc o rebeliune pe Sfântul Munte. Una din cele douăzeci de mănăstiri a încetat de bunăvoie pomenirea numelui Patriarhului ecumenic, a rupt legăturile cu Sfânta Comunitate, a închis porțile mănăstirii și a dus o viață în izolare. Motivul l-a constituit faptul că Patriarhul ecumenic a devenit eretic, conform acesteia, din cauza apropierii sale față de papa de la Roma. Tot în acea perioadă, în urmă cu aproape treizeci de ani, am trecut prin Sfântul Munte (este vorba de una dintre multele mele vizite) și printre altele, am vizitat și Mănăstirea Esfigmenu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Acolo am fost primit de monahi tineri, care pe o scară în spirală m-au condus la etajul superior, unde era biblioteca mănăstirii și acolo avea loc o lungă discuție despre situația creată. Tinerii erau din Patras, după cum mi-au mărturisit și (dacă îmi amintesc bine) erau studenți ai Facultății (pe atunci) Panteion. Argumentul pentru întreruperea relațiilor cu Patriarhul ecumenic (deoarece recunosc Patriarhia ecumenică drept patriarhie) consta, după cum s-a spus, în faptul că Patriarhul ecumenic, fiind în comuniune cu papa Romei, a devenit eretic. Îmi amintesc și modul de exprimare folosit și care consta în faptul că în defavoarea Patriarhului ecumenic a fost „demascat” caracterul eretic al comportamentului său. Atunci când i-am întrebat de cine a fost „demascată” în defavoarea Patriarhului ecumenic această erezie, nu au răspuns direct, ci au lăsat să se înțeleagă că a fost demascată, dacă îmi amintesc bine, de ei înșiși. Le-am răspuns că Patriarhul ecumenic nu poate fi condamnat de simpli monahi ci de către organe superioare lui (de sinoade ecumenice), fără, desigur ca ei să cedeze.

De atunci, în ciuda diverselor încercări ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte în întregul ei, a strădaniilor personale ale unor călugări din cadrul acesteia, ale Patriarhiei ecumenice și ale altor reprezentanți și chiar a reprezentanților statului pentru retragerea decentă a argumentelor lor nefondate și a altor acțiuni ale lor (au recurs chiar și la Patriarhia Moscovei și la alte organisme internaționale), călugării acestei mănăstiri își mențin în general atitudinea lor, susținând întotdeauna aceleași argumente, refuzând să îl pomenească pe Patriarhul ecumenic și să colaboreze cu Sfânta Comunitate și cu mănăstirile care o compun, prezentându-se și ca amenințați din cauza izolării lor. Statul, până în acest moment nu a intervenit în forță prin poliție, dar situația este tristă atât din punctul de vedere al Ortodoxiei dar și în special din punctul de vedere al coeziunii Sfintei Comuniuni a Sfântului Munte, care în mod repetat a încercat, în zadar, să intre în contact și să colaboreze cu această mănăstire. Astfel, însă, au fost caracterizați de Patriarhia ecumenică drept schismatici și în această calitate, sunt în pericolul de a fi expulzați de pe Sfântul Munte, unde, după cum s-a spus, este interzisă stabilirea schismaticilor.

5. Să sperăm însă cu toții că în cele din urmă înțelepciunea va predomina printre monahii Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, care vor trebui să înțeleagă că prin această atitudine a lor au încălcat și făgăduințele lor elementare, adică a disciplinei (monahale) [de altfel, după cum se știe, pentru a deveni cineva monah, trebuie să treacă prin tundere, după ce anterior a avut loc o depunere solemnă a făgăduinței monahale, care printre altele (feciorie, sărăcie) constă și în asumarea ascultării], a respectului față de superiorii lor și a conviețuirii cu ceilalți frați ai lor, care viețuiesc în celelalte mănăstiri ale Sfântului Munte. Biserica Ortodoxă a lui Hristos își are sfintele ei canoane pe care trebuie să le țină în special călugării. Nu este normal ca simplii monahi să pună la îndoială și să renege vârful Ortodoxiei care este Patriarhul ecumenic, pe care cel de al patrulea Sinod ecumenic, prin canonul 28 l-a ridicat, deși era mult mai tânăr, la egalitate cu mai vechiul papă al Romei („i se va acorda rang după Roma veche”).

În cele din urmă, nu doar Statul grec, dar noi toți așteptăm cu bucurie deosebită restaurarea ordinii monahale pe Sfântul Munte, pe care, ca Grădină a Maicii Domnului ce este, așteptăm să înflorească toate florile grădinii, pentru a înmiresma întreaga lume.

6. Peninsula Halkidiki a fost dintotdeauna un bastion al elenismului. Într-adevăr, elenismul ei a fost recunoscut şi respectat de toţi. Chiar şi de celebrul tratat de la San Stefano din 1878, prin care Rusia ţaristă a acelui timp a impus Turciei aflate atunci sub conducerea sultanului, în urma războiului victorios purtat cu aceasta, reducerea la aproape jumătate a Peninsulei balcanice aflate sub dominaţia sa, prin crearea unui nou stat, al celui bulgar. Acest tratat prevedea ca graniţele noului stat (bulgar) să se întindă înspre sud până la Aliakmonas, fără însă să cuprindă peninsula Halkidiki.

Peninsula Halkidiki are trei peninsule separate: Kassandra (Pallini), Sithonia şi Muntele Athos (Sfântul Munte). Muntele Athos este cel mai valoros element din Halkidiki şi domină cu înălţimea sa întreg peisajul din nordul şi mijlocul Mării Egee. Umbra sa acoperă la sud-vest insulele Sporade de Nord, de unde şi numele uneia dintre ele, Skiathos, nume care înseamnă exact „Umbra Athosului”, dar ajunge și la est, până în insula Lemnos.

Această peninsulă a Muntelui Athos este o comoară a Greciei şi a Ortodoxiei.

Sursa: Panhalkidikos Logos, nr. 10, oct-dec. 2009, pp. 10-12 via pemptousia.ro

Prof. Konstantínos Vavoúskos

Pelerinaj la Muntele Athos (8 – 13 septembrie 2019). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Duminică, 8 septembrie 2019 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 12.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 16.30) – Giurgiu – Plevna și în traseu de noapte spre Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.

Luni, 9 septembrie 2019 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – Dafni – Mănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție (cu bagaj) de aproximativ o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor, drumeție de o oră și jumătate (fără bagaj) până la Schitul Sfânta Ana (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și la moaștele ei – partea de jos a piciorului stâng). Mănăstirea Sfântul Pavel (participare la slujbe / cazare).

Marți, 10 septembrie 2019 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecarea cu mașina spre Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (participare la privegherea pentru praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul / cazare).

Miercuri, 11 septembrie 2019 (ziua 4): Chilia Buna Vestire  – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (participare la slujbe / cazare).
*este posibil ca 1-2 obiective din programul de închinare să nu se atingă dacă se zăbovește prea mult la unele mănăstiri sau schituri, grupul fiind condiționat să ajungă în timp util la Prodromu pentru cazare.

Joi, 12 septembrie 2019 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu maxi-taxi până în Karyes (capitala Sfântului Munte), iar de acolo până aproape de Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) (închinare la odoarele mănăstirii) / (variantă alternativă – plecare directă spre Portul Dafni). Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Vineri, 13 septembrie 2019 (ziua 6): București – Urziceni–Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Cazările sunt confirmate!!!

Preț: 320 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Ploiești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii sub 20 de ani /elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Pelerinaj la Muntele Athos (31 august – 5 septembrie 2019). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Sâmbătă, 31 august 2019 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Duminică, 1 septembrie 2019 (ziua 2): Ouranopoli (10.30). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Plecare cu maxi-taxi din Dafni spre Karyes (capitala Sfântului Munte). Se va vizita Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare spre Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (participare la slujbe / cazare).

Luni, 2 septembrie 2019 (ziua 3): Mănăstirea Pantokrator. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Schitul Lacu (închinare la icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa la kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire  – Schitul Lacu (participare la slujbe / cazare).

Marți, 3 septembrie 2019 (ziua 4): Chilia Bunavestire – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare. Opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor, drumeție fără bagaj până la Schitul Sfânta Ana (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și la moaștele ei – partea de jos a piciorului stâng). Mănăstirea Sfântul Pavel (participare la slujbe / cazare).

Miercuri, 4 septembrie 2019 (ziua 5): Mănăstirea Sfântul Pavel. Se va coborî în arsanaua Sfântul Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Joi, 5 septembrie 2019 (ziua 6):  București – Urziceni–Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Cazările sunt confirmate!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Opel Vivaro sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Tabără de limbă și cultură elină la Văsoaia, în Arhiepiscopia Aradului (2019)

În perioada 22-30 iulie 2019, s-a desfășurat, în satul Văsoaia din judeţul Arad, a 4-a ediție a Taberei de limbă și cultură elină. Printre organizatori se numără Fundaţia „Humanitas Christiana”, Asociaţia „Hoinarii Zarandului” şi Asociaţia „Sfântul Nectarie”. La această ediţie a taberei au luat parte un număr de 20 de cursanți: liceeni, studenți şi absolvenți de diferite specializări: filosofie, teologie, limbi clasice și moderne, proveniți din diverse zone ale țării: Arad, Timișoara, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Deva, București, Buzău. Programul taberei a cuprins cursurile de limbă greacă veche pentru nivelurile începător şi mediu, susținute de dl lector univ. dr. Octavian Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București, și prezentări ale unor teme filocalice de către Părintele Agapie Corbu, starețul Schitului Bunavestire, aflat în apropiere. De asemenea, ca și la edițiile precedente, a susținut prelegeri de lingvistică dna lector univ. dr. Eugenia Bojoga, de la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.

Participanții au avut bucuria de a primi joi, 25 iulie, vizita Preasfințitului Părinte Emilian Crișanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Aradului. Preasfinţia Sa le-a transmis celor prezenți binecuvântarea părintească a ÎPS Timotei, Arhiepiscopul Aradului, şi a purtat un dialog viu cu cursanţii pe tema actualităţii şi importanţei studierii limbilor clasice pentru accesul direct la scrierile patristice de limbă greacă.

În acest an, tabăra, fiind organizată într-un cadru tradiţional românesc, a îmbinat în modul cel mai firesc ambianţa de sat montan cu activitatea intelectuală pe care o presupune munca de traducător al textelor bisericeşti de limbă greacă. Sfintele Slujbe săvârşite zilnic, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop Timotei, au făcut ca întreaga atmosferă a taberei să aibă o pecete duhovnicească şi bisericească.

Pr. Daniel Pavel

Sursa: EpiscopiaAradului

Nouă apariție editorială: Carte de bucate de la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos (Sophia, 2019)

Carte de bucate de la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos – Ieromnahul Filotheos
Editura Sophia, 2019
232 pag. / trad. Ioana Valvis

Atunci când avem în inima noastră gânduri frumoase, mâncarea, dincolo de meșteșugul gătitului, are ceva inexplicabil: are harul lui Dumnezeu, devenind într‑adevăr „hrana îngerilor”, iar nu a oamenilor.

De ce are nevoie o mâncare? Întâi de toate, de ingrediente bune, de calitate, deoarece așa arăți că‑ți iubești fratele și îi oferi ce este mai bun, după porunca Domnului: „Iubește‑l pe aproapele tău ca pe tine însuți!” În felul acesta, te respecți și pe tine.

Apoi, sunt necesare o inimă curată și rugăciunea continuă. Fiecare mișcare în actul de gătit să fie însoțită de rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește‑mă!” sau de rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește‑ne pe noi!”

Acestea sunt „secretele” pentru succesul în bucătărie și așa, întru ascultare, coboară binecuvântarea Domnului. Când veți încerca să gătiți plini de asemenea gânduri, cu talantul dăruit de Dumnezeu, să fiți siguri că Dumnezeu vă va răsplăti.

Ieromonahul Filotheos

Cartea poate fi achiziționată online de la LINK-ul!

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Viaţa în chinovia aghiorită

Firea noastră omenească cere comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul nostru. “Nimic nu este mai propriu firii noastre decât să comunicăm unii cu alţii, să avem nevoie unii de alţii şi să-l iubim pe cel de acelaşi neam [omenesc] cu noi”, scrie Sfântul Vasilie cel Mare[1]. Această însuşire a vieţii omeneşti este păstrată în viaţa de chinovie – după cuvântul aceluiaşi Sfânt –, aşa încât nici “ceea ce este prezent” să nu devină nefolositor, nici “ceea ce lipseşte, să nu fie de neînlocuit”[2]. Se păstrează “relaţia mădularelor unele cu altele, precum şi slujirea şi supunerea faţă de Capul nostru, Care este Hristos”[3] şi “lucrarea întru Unul Duhul Sfânt Care Se revarsă asupra tuturor deopotrivă”[4]. Astfel, chinovia este icoana Bisericii, “stadionul de nevoinţă şi călătoria cea bună a urcuşului duhovnicesc şi exersare neîntreruptă şi cercetare a poruncilor Domnului […], având ca ţel slăvirea Domnului […], însuşire adeverită de faptele istorisite în vieţile Sfinţilor”[5].

Un om se face monah, deoarece el îşi găseşte sensul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu. Îşi simte insuficienţa personală şi cere mila Lui. Iar Biserica, în iubirea ei de oameni, a rânduit multe moduri de viaţă monahală. În chip diferit apreciază fiecare om aceste moduri de viaţă. Nu vom comenta nimic despre acestea, ci ne vom limita la cuvintele [generale] ale Sfântului Simeon Noul Theolog, care zice: „În tot şi în toate lucrările şi faptele, viaţa pentru Dumnezeu este atotfericită”[6].

Chinovia urmează o cale de mijloc, fără extreme. Este un mod de a se iconomisi diferite caractere şi vocaţii în acelaşi spaţiu şi în acelaşi mod de viaţă. Şi dă roade bune, pentru că nu este o lucrare omenească. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o şi o ţine. Acest lucru i l-a spus Sfântului Pahomie, primul chinoviarh: „Să ai bună îndrăzneală, căci rădăcina seminţei tale în veac nu va înceta; şi până la sfârşitul veacului va fi păstrată sămânţa ta pe pământ”[7].

În chinovie există un cadru văzut care îl ajută pe monah să se înrădăcineze în „măslinul cel bun” (Romani 11, 24) al Bisericii, prin slujbe, prin canonul său personal, prin slujiri şi ascultare… Există o rânduială, „modelele” îngereşti şi patristice, care trasează calea către libertate. Odată, când Sfântul Pahomie socotea insuficient canonul de rugăciune, Îngerul i-a răspuns: „Este destul. Acestea le-am alcătuit, ca să ajungă şi cei mai mici să împlinească canonul şi să nu se mâhnească ca unii ce sunt neputincioşi; cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au nevoie de rânduială, căci în chiliile lor toată vieţuirea şi-au predat-o rânduielii lui Dumnezeu”[8].

În Biserică sunt împlinite vocaţiile firii omeneşti. Iar în rânduiala vieţii de chinovie omul îşi pune corect în valoare capacităţile şi îşi cultivă caracterul. Ascultarea, străduinţa în a urma voia lui Dumnezeu, îl curăţă şi îi reunifică puterile pe care i le-a pervertit şi destrămat egoismul. Astfel, îşi face mica sa lucrare, fără să o absolutizeze în chip egoist, ci integrând-o în trupul comun al mănăstirii, în Trupul comun al Bisericii, ca să primească harul lui Hristos, al Capului Trupului. Astfel, prin întreaga rânduiala a comunităţii chinoviale este cu putinţă să se ţină toate poruncile, să se transmită harismele, să iasă la iveală şi să se vindece neajunsurile şi să se plinească lipsurile, după cum învaţă Sfântul Vasilie cel Mare[9].

Fiecare lucru îşi găseşte locul care i se potriveşte. În cadrele chinoviei, fiecare monah lucrează în chip diferit. Însă, şi cel mai mic lucru pe care îl face poate să dobândească o însemnătate mântuitoare. Sunt semnificative în acest sens neîncetatele laude din catehezele unui mare chinoviarh, ale Sfântului Theodor Studitul, aduse fiecărei slujiri – însemnată şi neînsemnată –, şi epigramele pe care le dedică fiecărui slujitor în parte. În acestea vedem păstorirea plină de dragoste a Bisericii. Se sfinţeşte fiecare ocupaţie materială şi viaţa duhovnicească se materializează.

Prin viaţa lui smerită şi lipsită de slavă, Sfântul Eufrosin, neînsemnatul bucătar al unei mănăstiri, s-a învrednicit să guste din merele Raiului. Sfânta Isidora din chinovia Tavennisiotelor primeşte închinarea şi vădirea sfinţeniei ei din partea marelui Avva al pustiei, Cuviosul Pitirún. Astfel, dincolo de ierarhia văzută, există în chinovie şi o ierarhie nevăzută, duhovnicească, care, atunci când se descoperă vestiţilor avva, îi face să sărute picioarele monahilor neînsemnaţi şi dispreţuiţi de toţi.

La mănăstire viaţa de fiecare zi este pusă în valoare. Lucrările simple, precum participarea la sfintele slujbe sau o oarecare ocupaţie neînsemnată, nu duc la plictiseală, ci – atunci când toate acestea se fac după Dumnezeu – duc la agonisirea în suflet, în chip nevăzut, a dumnezeiescului har, precum se agonisesc picăturile de apă într-un rezervor. E de ajuns o arătare a Harului, ca să se întărească în monah „înştiinţarea credinţei” (vezi Evrei 10, 22). Astfel, omul simte valoarea celor puţine şi mărunte şi se încredinţează că păşeşte pe drumul cel bun.

Şi slăbiciunile celorlalţi ajută. Prin neînţelegerile pe care le provoacă acestea, omul îşi descoperă sinele, propriile-i slăbiciuni. Se şlefuiesc fraţii precum pietrele pe care râul le trage după sine şi le şlefuieşte, frecându-le între ele. Dar şi lipsurile se plinesc în chinovie. „Prisosirea” rugăciunii, a hărniciei sau a înţelepciunii unuia plineşte insuficienţa celuilalt. O slăbiciune trecătoare a unuia în lupta comună nu aduce deznădejde sau dezastru în viaţa personală sau de obşte. Ca un singur trup, obştea urmează acelaşi drum, se confruntă cu acelaşi vrăjmaş şi are putinţa să susţină un membru, când acela slăbeşte, până când se va întări şi va putea participa iarăşi la luptă, ajutându-i eventual şi pe alţii, la rândul lui.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dominantă este prezenţa Stareţului, care este „Bătrânul” [Ghéronda], este Părintele fraţilor, căruia Hristos i-a încredinţat sufletele lor. Prin harul lui Dumnezeu, el tâlcuieşte voia Lui pentru fiecare monah. Din turnul lui de veghere [duhovnicească] aflat la înălţime deosebeşte uneltirile vicleanului şi păzeşte în siguranţă turma lui cuvântătoare. Precum de-Dumnezeu-văzătorul Moise şi Apostolul Pavel, Stareţul mijloceşte între Dumnezeu şi fiii lui duhovniceşti, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte spre mântuire. Şi fraţii, ascultându-l, pe Dumnezeu Îl ascultă, Care l-a aşezat drept cap al lor şi îi luminează.

Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu şi prin acest har cei orbi duhovniceşte îşi recapătă vederea fără osteneală, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul[10].

Liberi de greutatea voinţei egoiste, ei păşesc nestingheriţi [pe drumul desăvârşirii]. În acest fel înaintează corabia obştii, avându-l chivernisitor pe egumen, care se îngrijeşte şi de feluritele nevoi administrative şi economice ale chinoviei; ca şefi de echipaj îi are pe fraţii duhovniceşti mai vechi, care, prin experienţa lor, îi sprijină pe membrii mai noi ai chinoviei şi îl ajută pe stareţ să traseze drumul; şi marinari, pe fraţi, care fiecare contribuie la viaţa mănăstirii dinspre partea lui şi după puterile lui.

Expresie a acestui demers sunt şi sinaxele – de obicei săptămânale. În acestea, Gheronda dă îndrumări în privinţa unor teme mai generale ale vieţii fraţilor şi ale funcţionării mănăstirii şi tâlcuieşte semnificaţia diferitelor perioade praznicale şi liturgice. Şi fraţii vorbesc despre problemele de fiecare zi, îşi împărtăşesc experienţa şi dezbat aceste lucruri.

Parte integrantă a vieţii monahale este şi primirea pelerinilor. În ultimii ani vin mulţi la Sfântul Munte, greci şi străini, ortodocşi şi neortodocşi, de diferite vârste şi profesii. Pelerinii se integrează în programul mănăstirii. Unul dintre fraţi preia primirea lor, alţii instalarea lor în „arhondaric” şi alţii comunicarea cu ei. Pelerinii participă la slujbe şi mănâncă la trapeza comună. Se liniştesc puţin de grijile lumeşti şi vorbesc despre problemele care îi preocupă.

Astfel, chinovia, deşi este în afara lumii, participă la viaţa acesteia în modul ei propriu. Nu se integrează în structurile sociale existente, este însă o comunitate cu o alcătuire proprie, avându-L în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos şi duhul Lui de jertfă. De aceea, şi este o societate deschisă şi poate să primească pe fiecare şi să îl ajute să îşi regăsească integritatea personală sau comunitară.

Caracterul chinoviei este sugerat şi de arhitectura acesteia. În mijloc este „katholikonul” (biserica centrală) şi de jur împrejur chiliile fraţilor, trapeza, arhondaricul, spaţiile de lucru şi magaziile. Inima mănăstirii pulsează în katholikon. Toate celelalte slujiri (ascultările, mâncarea, sinaxele, odihna) au în centru Dumnezeiasca Liturghie. Toate aceste slujiri sunt precum o proscomidie – o punere înainte a jertfei: ofrandă a creaţiei, a lucrărilor omeneşti, a existenţei noastre… către Dumnezeu, „ale Tale dintru ale Tale”, premiză necesară pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Sfintele slujbe se întind asupra întregii vieţi de chinovie. Fiecare faptă se face din perspectiva acesteia. Fiecare lucru este sfinţit, pentru că se aduce ca dar lui Dumnezeu. Munca se face pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, monah sau pelerin. Prin mâncare şi somn, se dau firii cele necesare trupului; şi când necesităţile trupeşti sunt săvârşite după cum se cuvine, se aduce slavă lui Dumnezeu care le-a iconomisit în chip minunat. Şi o plimbare pe jos ajută, căci şi trupul trebuie să se refacă puţin, după este de trebuinţă să se slăbească când şi când coarda arcului, după pilda Sfântului Antonie cel Mare, iconomisind bine slăbiciunea firii omeneşti şi, cu harul lui Dumnezeu, contribuind astfel la maturizarea fratelui. Toate pot deveni ofrandă către Dumnezeu şi toate sunt împletite cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este potrivit a se face în orice clipă.

Programul chinoviei este cadrul în care, atunci când este bine pus în valoare, aduce mari foloase în viaţa monahului, după ritmul vieţii liturgice. Deşi există diferenţe de la mănăstire la mănăstire, în linii mari, programul este acelaşi. Viaţa de fiecare zi începe după miezul nopţii. Prima grijă şi „primul gând” al monahului este canonul său: câteva metaniere cu rugăciunea lui Iisus şi cu închinăciuni – metanii mici – şi o sută sau două sute de metanii mari, după cum a rânduit „Bătrânul” pentru fiecare. Astfel, lucrarea minţii, atunci când mintea este curată, devine şi ea prinos lui Dumnezeu.

Cu aceste dumnezeieşti înţelesuri fratele merge apoi în katholikon, unde, odată cu Miezonoptica, începe slujba de dimineaţă. După rostirea senină a Miezonopticii, a celor şase psalmi ai Judecăţii şi a psalmilor utreniei, urmează lauda adusă Sfinţilor şi a Maicii Domnului, precum şi invocarea ajutorului lor la canoanele utreniei şi la „Ceea ce eşti mai cinstită”. Încununarea utreniei este slăvirea adusă lui Dumnezeu în Laude şi Doxologie. După citirea Ceasurilor, se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, care este vorbire cu Domnul, ofrandă a sinelui nostru şi a lucrărilor noastre şi răspuns la ofranda noastră din partea Domnului, în chip văzut şi nevăzut, prin harul Lui necreat în tipurile create ale pâinii şi vinului care se preschimbă în Trupul şi Sângele Lui. (La marile sărbători toate slujbele se săvârşesc mai strălucit, cu privegherea care începe cu puţin înainte de apusul soarelui şi durează între şapte şi zece ore). În continuare, în cele mai multe mănăstiri fraţii se retrag la chilii, ca să poată păstra harul Dumnezeieştii Liturghii şi să se odihnească, dacă sunt obosiţi de la slujbă.

După câteva ore urmează masa comună. (În zilele de sărbătoare, îndată după dumnezeiasca Liturghie, cu alai şi imnuri, fraţii se îndreaptă către trapeză.) După ce stareţul binecuvântează mâncarea, fraţii mănâncă, în timp ce unul dintre ei citeşte vieţi de Sfinţi, cuvinte la praznice sau texte patristice referitoare la viaţa monahală. Astfel, este binecuvântat Dătătorul mâncării noastre materiale, Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, şi mintea se hrăneşte cu înţelesuri dumnezeieşti. Actul hrănirii trupeşti se sfinţeşte şi devine un act duhovnicesc.

În continuare, fraţii merg la „ascultările” lor, adică la diferitele munci necesare pentru funcţionarea şi întreţinerea mănăstirii şi pentru primirea închinătorilor. Fiecare, după chemarea şi după nevoile mănăstirii, împlineşte vreme de un an sau mai mulţi o anume ascultare. Dăruieşte după puterile lui. Cei mai puternici lucrează mai mult, alţii mai puţin, valorificându-şi diferit timpul şi ajutând corespunzător chinovia şi prin studiu duhovnicesc, rugăciune, „isihie”… Ascultările, mai grele sau mai uşoare, manuale sau nu, când se săvârşesc în Hristos, au aceeaşi valoare şi aduc ofrandă egală în chinovie.

După încheierea muncilor, la trei ore înainte de apusul soarelui, începe Vecernia, o slăvire adusă lui Dumnezeu pentru „Lumina lină” pe care ne-o dăruieşte la sfârşitul zilei. Marţea, Joia, Sâmbăta şi Duminica (în afară de perioada Postului Mare şi a Postului Adormirii Maicii Domnului, când cina are loc doar Sâmbăta şi Duminica) după Vecernie avem cina. Cu puţin înainte de apusul soarelui, se săvârşeşte Pavecerniţa, ultima slujbă a zilei, care este unită cu diferite paraclise.

Apoi încetează orice mişcare în mănăstire, poarta exterioară se închide şi fraţii se retrag la chiliile lor, ca să cântărească înaintea lui Dumnezeu ziua care a trecut, să facă studiu duhovnicesc, să se roage şi să se odihnească. Ziua, aşa cum a început, la fel se şi încheie: cu pomenirea lui Dumnezeu. Şi viaţa monahului alcătuieşte un ciclu avându-L în centru pe Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul zilei, dar şi începutul, calea şi sfârşitul vieţii omeneşti.

Sursa: Antíphono, prima oară s-a publicat în periodicul “Orthódoxi Martyría” [„Mărturie Ortodoxă”], fasciculul 15 (Septembrie – Decembrie 1985), pp. 45-47. Este postat aici cu schimbări neînsemnate.

---

[1] Όροι κατά πλάτος, III.

[2] Idem, VII, 1.

[3] Idem, VII, 2.

[4] Idem.

[5] Idem, III, 4.

[6] Κεφαλαίων γ΄ εκατοντάς, 65.

[7] Βίος α΄, ΒΕΠΕΣ vol. 40, p. 206.

[8] Idem, p. 124.

[9] Όροι κατά πλάτος, III, 2.

[10] Cuvântul al IV-lea, 131.

Monahul Theológos Ivirítis

Sursa: Pemptousia

Schiţă istorică a monahismului athonit

Monahismul constituie un fenomen timpuriu al Bisericii creştine organizate. Relaxarea moravurilor în Biserică în perioada romană târzie şi în cea bizantină timpurie, decăderea vieţii duhovniceşti în comunităţile creştine ale oraşelor, perturbarea vieţii bisericeşti din pricina apariţiei ereziilor şi a schismelor sau, mai mult încă, prezenţa diferitelor forme de viaţă pustnicească în alte religii, au contribuit la conturarea idealului ascetic printre creştini drept cale de desăvârşire duhovnicească. Acesta s-a exprimat în multiple forme ale nevoinţei de obşte şi personale.

Chiar dacă monahismul s-a dezvoltat independent şi în alte regiuni, patria duhovnicească a acestuia este considerată Egiptul, datorită vestiţilor asceţi care l-au consacrat şi a imaginii mitice a „marelui pustiu” al Egiptului, ca loc al însingurării desăvârşite şi al nevoinţei aspre. Cea mai timpurie formă de viaţă monahală o constituie retragerea în pustie (anahoretismul), avându-l ca începător pe Sfântul Antonie cel Mare (€ 356). Cam în aceeaşi perioadă Sfântul Pahomie (€346) consacră forma vieţii monahale de obşte sau chinoviale. Trăsătura comună atât a metodei anahoretice a Marelui Antonie, cât şi a rânduielii pahomiene este întâietatea care se dă nevoinţei personale şi autonomiei vieţii duhovniceşti personale. Cu toate acestea, monahismul Asiei Mici, mai ales în regiunea Capadociei, care înfloreşte în aceeaşi perioadă prin profunda înrâurire a Regulilor Sfântului Vasilie cel Mare, stimulează nu doar „viaţa contemplativă”, ci şi participarea comunităţilor monahale la fapte de binefacere socială.

În afară de Egipt şi Capadocia, monahismul a cunoscut o dezvoltare mai largă în regiunile Antiohiei, Celesiriei (cu forma specială a nevoinţei stâlpnicilor), Mesopotamiei şi Palestinei.

Monahismul răsăritean, în timp foarte scurt, ajunge în capitala Imperiului Bizantin. Prima mănăstire cunoscută în Constantinopol, Mănăstirea lui Dalmatos, este atestată în anul 382, iar către sfârşitul secolului al VI-lea numărul mănăstirilor constantinopolitane se ridică la 92.

În secolele următoare, monahismul Asiei Mici, provincie bogată şi puternică, va cunoaşte o înflorire încă mai mare prin apariţia importantelor comunităţi de la Ólymbos în Bitinia şi Látros în Milet, care au luat parte activă la lupta împotriva iconoclasmului.

Între secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în acest climat duhovnicesc şi cu precădere în Bitinia, se maturizează marele reformator al monahismului bizantin, Theodor Studitul.

Principiile vieţii monahale, aşa cum sunt formulate de Theodor Studitul în Cateheze şi în Tipicul mănăstirii sale, au ca scop impunerea desăvârşitei rânduieli atât în viaţa liturgică, cât şi în cea de zi cu zi a monahilor. Ceva mai târziu, măsurile pe care le introduce acum vor exercita o înrâurire profundă asupra organizării monahismului chinovial athonit.

În secolul al IX-lea, în contextul noii politici imperiale determinate de revigorarea vieţii bisericeşti sub Patriarhul Fotie cel Mare, monahii sunt chemaţi să împlinească o lucrare de o mai largă amploare.

Pentru creştinarea vecinătăţilor nordice ale Imperiului vor fi aleşi doi fraţi monahi, tesalonicenii Constantin-Chiril şi Methodie. Asimilarea spirituală a triburilor slave din Balcanii de sud se va realiza prin lucrarea misionară sistematică a acestora.

În spaţiul elen mai ales, în care până în secolul al IX-lea mărturiile despre prezenţa unei vieţi monahale organizate sunt rare (deşi există mărturii arheologice care atestă prezenţa unor mănăstiri în Thasos, Dilos şi în Creta încă din vremea Bisericii primare), pe axa Tesalonic, Larisa şi Patra, activitatea misionară merge mână în mână cu întemeierea de mănăstiri. În Pelopones, fraţii Simeon şi Theodor întemeiază mănăstirea Marii Peşteri (Megalou Spilaiou), câtă vreme prezenţa Bisericii Bizantine în Macedonia se întăreşte în secolul al IX-lea prin întemeierea marilor centre monahale din Halkidiki (mănăstirile Cuviosului Eftimie şi ale lui Ioan Kolovos).

Activitatea monahilor misionari sau a anahoreţilor în spaţiul actual al Greciei se va încununa în secolul al X-lea prin reprezentanţii ei principali, Sfinţii Nicon Metanoite (Pocăiți-vă), Luca Stiriotis şi Athanasie Athonitul.

Activitatea sistematică a monahilor se leagă nemijlocit de eforturile administraţiei bizantine de reorganizare politică şi eclezială a Balcanilor, urmărind în special întărirea apărării militare, lărgirea înrâuririi bizantine la popoarele creştine din jur şi zădărnicirea încercărilor Romei de a pătrunde în zonele de graniţă ale Imperiului.

În această mobilizare duhovnicească se înscrie şi întemeierea primei mănăstiri din Sfântul Munte, a Mănăstirii Marii Lavre, pe la anul 963. Întemeietorul acesteia a fost Sfântul Athanasie Athonitul, un monah deosebit de întreprinzător şi înzestrat, membru al elitei sociale a curtenilor şi demnitarilor de la Constantinopol şi prieten personal al împăratului bizantin Nichifor Fokás. Apariţia unei mari obşti în Athos nu înseamnă doar debutul unei noi perioade în trăirea idealului ascetic, ci şi consacră încă mai mult spaţiul elen ca centru al lucrării misionare din Balcani şi Orientul creştin.

Climatul favorabil dezvoltării monahismulului athonit, prin orientările ideologice şi politice ale Imperiului în plină glorie după a doua jumătate a secolului al X-lea şi ulterior, a fost întărit de sentimentul siguranţei restabilite după înfrângerea şi alungarea arabilor din Creta în 961 şi după eliminarea pirateriei din zonele Mării Egee. Spre deosebire de această situaţie, comunităţile monahale altădată vestite ale Asiei Mici suferă urmările invaziei şi instalării turcilor seleucizi, ale înfrângerii de la Manzikert (1071) şi de aceea, treptat, decad.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cu certitudine, Cuviosul Athanasie nu şi-a construit mănăstirea într-o ţară pustie, ci s-a aşezat într-o regiune în care deja se crease o tradiţie monahală de tip anahoretic, având acordul împăraţilor bizantini şi un regim de administrare centralizată, fie el şi lejer.

Este posibil ca deja în epoca celui de al doilea iconoclasm, la începuturile secolului al IX-lea, monahii cinstitori ai icoanelor din regiunile învecinate Macedoniei, să se refugieze pentru o vreme în Athos pentru a evita tulburările datorate prigoanelor iconoclaste, care, însă, după cum se pare, au fost mai blânde în perioada respectivă.

Primele informaţii, deşi nu foarte precise, despre prezenţa asceţilor, şi anume a celor vestiţi, trimit la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începuturile secolului al IX-lea. În acea epocă se identifică prezenţa Cuviosului Petru Athonitul, despre care se consideră că s-a nevoit în zona Kavsokaliviei de azi. La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al IX-lea, Cuviosul Eftimie se retrage în Athos pentru a se nevoi o vreme. El va întemeia ulterior marea mănăstire din Vrastámos (Brastá de azi) în Halkidiki.

Totuşi, monahii din peninsulă, înainte de mijlocul secolului al IX-lea trebuie să fi alcătuit o comunitate pustnicească numeroasă şi cunoscută, ca să fie invitaţi de împărăteasa Theodora la Constantinopol. Potrivit mărturiei istoricului Ghenesios, monahi din Athos au fost prezenţi la ceremoniile sărbătoreşti pentru reaşezarea icoanelor la anul 843.

În 883, nevoitorii athoniţi primesc cele dintâi privilegii împărăteşti. Împăratul Vasilios I interzice prin sigiliu funcţionarilor publici să încaseze orice tip de impozit de la monahi şi porunceşte îngrădirea intrării în Sfântul Munte, pentru a împiedica pătrunderea locuitorilor Ierisos-ului şi a animalelor acestora. Fiul lui Leon al VI-lea Înţeleptul, la anul 908, a recunoscut independenţa Athosului de marea mănăstire a Kolovos-ului de lângă Ierissos şi consfinţeşte statutul Athoniţilor, aşa încât să nu fie tulburaţi nici de autorităţile publice, nici bisericeşti. În 941-942 împăratul Romanós Lekapinós inaugurează subvenţionarea financiară a monahilor, cunoscută sub numele de „róga” [rom. „simbrie, plată”], cu o monedă de aur anual. Un an mai târziu, în 943, generalul katakalanilor din Tesalonic, prin poruncă împărătească, delimitează pământul athoniţilor. Aceste graniţe, cu mici schimbări, sunt valabile şi azi.

La începuturile secolului al X-lea, în ciuda răspândirii lor în toată peninsula, monahii au organizat deja anumite aşezăminte monahale cu administrare centralizată. Pe la 908 este atestat prima oară protos-ul (întâiul) Athosului, cu reşedinţa la Karyés; el este conducăto duhovnicesc, arbitru şi reprezentant al comunităţii în faţa autorităţilor seculare. Se stabilesc trei sinaxe anuale ale întregului monahilor pentru rezolvarea chestiunilor comune, care au loc de Crăciun, de Paşti şi de Adormirea Maicii Domnului. În aceeaşi perioadă este menţionată şi întemeierea unor comunităţi monahale mai mari, precum mănăstirea Cuviosului Pavel Xiropotamu şi mănăstirea lui Clement (care mai târziu s-a unit cu mănăstirea Ivíron) şi Vouleftíria, aproape de actualul schit al Sfintei Ana.

Cu toate acestea, viaţa de retragere şi lipsită de proprietăţi a pustnicilor continuă în multe privinţe ca şi mai înainte şi, după cum redau izvoarele epocii, este deosebit de aspră şi grea. Trăiesc în aşezări provizorii şi îşi asigură supravieţuirea mai ales din produsele pădurii. Starea aceasta nu se schimbă până la mijlocul secolului următor, când ajunge Cuviosul Athanasie şi cutreieră Athosul. Semnificativă este descrierea modului de trai al monahilor din Viaţa Cuviosului Athanasie: Şi le erau acestora la întâmplare toate [pământurile] nearate şi necultivate, în neorânduială; nici nu vânau, nici brazdă nu tăiau, nici vacă nu aveau, nici măgar, nici vreun altul dintre animalele de povară, nici căţel, nici câine, ci nişte colibe construite din lemne scurte cu acoperişul improvizat din iarbă adunată. La fel îndură şi vara, şi iarna, suferind rafalele vânturilor […]. Hrana acestora, după cea duhovnicească, cea trupească este nepreparată şi fără îmbuibare şi toată din munţi; […] adunând fructele copacilor sălbatici îşi înjgheabă loruşi masa […].

Venirea lui Athanasie la Athos şi construirea Marii Lavre a tulburat liniştea smeriţilor pustnici. Organizarea internă a noii mănăstiri şi multiplele activităţi de construcţie şi economice pe care le-a dezvoltat au fost percepute drept o mare inovaţie introdusă în Sfântul Munte. Este prima oară când se întemeiază aici o mare obşte cu un regim centralizat de funcţionare internă.

Ctitor al mănăstirii este însuşi împăratul, după moartea căruia mănăstirea rămâne liberă şi de sine stătătoare. Devine, adică, persoană juridică independentă potrivit dreptului privat, sub protecţie împărătească. Administrarea este exercitată exclusiv de stareţ, care înainte de a muri îşi numeşte urmaşul, ajutat de sfatul monahilor aleşi.

Pentru întemeierea mănăstirii Lavrei se pare că s-au pus la dispoziţie încă de la început mari mijloace economice. Numai pentru începerea lucrărilor, Nichifor Fokás a donat şase livre de aur, iar Athanasie însuşi, o mare parte a averii sale personale.

În ce priveşte caracterul acestui nou tip de aşezământ monahal, care va constitui şi modelul mănăstirilor care se vor întemeia foarte curând în Athos, foarte semnificativă este politica lui Athanasie în dezvoltarea economiei mănăstirii şi valorificarea pământului. Acest monah inovator, în afară de faptul că a întemeiat o mare obşte, întreprinde desţeleniri de pământ şi organizează cultivarea pământurilor înţelenite şi aride ale Athosului, valorificând averea mănăstirii. Dezvoltă noi tehnici în agricultură. Introduce în Sfântul Munte perechile de boi în cultivarea pământului, necunoscute până atunci, şi realizează un sistem de irigaţie. Foloseşte tehnologia – modernă la epoca respectivă – de punere în mişcare a morilor de apă şi a maşinilor de pregătire a pâinii. Confecţionează sau cumpără corăbii, construieşte depozite pentru produsele comerciale şi locuinţe pentru şederea marinarilor.

Noua mănăstire-model, deşi se dezvoltă foarte repede şi în centru de mare producţie agricolă şi meşteşugărească, nu a deformat principiile vieţii monahale. Intenţiile întemeietorului acesteia nu lăsau loc de devieri. Cuviosul Athanasie a rămas un nevoitor aspru, care a impus rânduieli aspre de viaţă, cerând în acelaşi timp de la monahii săi o muncă sistematică.

Cu toate acestea, transformarea Athosului din loc de retragere a eremiţilor şi anahoreţilor în centru al monahismului de obşte a creat neînţelegeri şi dispute. Vechii monahi pare să nu fi fost deranjaţi atât de noul, pentru ei, regim de trăire a idealului monahal, căci marile chinovii organizate funcţionau de veacuri atât în Constantinopol, cât şi pe cuprinsul întregului imperiu, iar viaţa chinovială constituia metoda dominantă a vieţii monahale în acea epocă. Obiecţiile lor îşi aveau sursa în teama destul de răspândită că micile aşezăminte monahale vor fuziona cu cele mari sau vor dispărea cu totul datorită preponderenţei mănăstirilor noi şi puternice.

Urmaşul lui Fokás, împăratul Ioan Tzimiskís, a încredinţat clerului rezolvarea problemelor apărute. În acest scop l-a trimis la Athos pe monahul Eftimie al mănăstirii Studion cu poruncă să cerceteze situaţia şi, în colaborare cu cenobiţii şi anahoreţii, să redacteze regulamentul de funcţionare a comunităţii monahale.

Rezultatul colaborării a fost redactarea primului Tipic al Sfântului Munte, care a fost semnat de primul Athanasie, vestitul Cuvios Athanasie, stareţul Lavrei, şi de alţi 46 de stareţi ai aşezămintelor monahale athonite.

Împăratul, la anul 972, a consfinţit Tipicul. Originalul acestui act rar, care a fost supranumit şi Trágos (pentru că a fost scris pe un pergament de piele de țap-tragos), semnat de însuşi Ioan Tzimiskís, şi care este caracterizat drept primul statut al Sfântului Munte, există până azi şi se păstrează în Sfânta Kinotită ca odor de arhivă foarte preţios al Sfântului Munte.

Tipicul de la 972 reglează funcţionarea şi competenţele administraţiei centrale a Sfântului Munte, adică a protos-ului (întâiului), a demnitarilor Protaton-ului şi a Sinaxei de la Karyés, delimitează relaţiile lor cu monahii şi defineşte relaţiile dintre diferitele categorii de monahi. În ciuda faptului că protejează vechiul regim al anahoreţilor, se vede clar că recunoaşte supremaţia sistemului chinovial ca metodă de viaţă ascetică în Athos.

Tipicul lui Tzimiskís a fost completat şi adaptat la noile realităţi create prin Tipicul emis la 1045 în timpul domniei lui Constantin Monomahul. Un al treilea Tipic, aproape nou, care este datat în perioada bizantină târzie, pe la 1406, şi în mare măsură se ocupă cu administraţia internă a mănăstirilor şi cu relaţiile monahilor cu conducătorii lor, a fost emis de către împăratul Manuil al VIII-lea Paleologul.

Întemeierea Lavrei şi activitatea multilaterală a lui Athanasie au dat impulsul pentru strângerea şi a altor obşti de către bărbaţi vestiţi, care aveau direct sau indirect legătură cu Athanasie. În anul 979/80, aristocraţii iviriţi (georgieni) Ioannis Torníkios şi fiul său Eftimios, înzestraţi cu privilegii împărăteşti şi danii, construiesc mănăstirea Ivíron (a Iviriţilor), iar ceva mai târziu trei potentaţi bogaţi din Adrianupoli, Athanasie, Nicolae şi Antonie, întemeiază mănăstirea Vatoped.

De la sfârşitul secolului al X-lea, întemeierea de mănăstiri va lua ritmuri surprinzător de rapide. În jurul anului 1000 sunt atestate în peninsula Athonită mai bine de 41 de mănăstiri. Monahi de alt neam din diferite locuri ale imperiului curg în număr mare la Muntele care era deja vestit. Cât încă trăia Cuviosul Athansie s-au instalat primii monahi italieni de la Amalfi, care ceva mai târziu au întemeiat mănăstirea Amalfinón. Aproape în aceeaşi perioadă, sunt pomenite mănăstirile Sikélos, a lui Paflagon, a lui Cháldos şi la începuturile secolului al XI-lea, mănăstirea Rusului. Aşezările monahale mici care vor evolua în mari mănăstiri şi care îşi vor continua viaţa până în zilele noastre, îşi au începuturile în aceeaşi perioadă. Mănăstirea Zografu (a Pictorului) a fost întemeiată înainte de 980 de pictorul (gr. zográfos) iconar Gheorghios. Activităţii Cuviosului Pavel Xiropotamitul – care înainte de anul 956 a întemeiat mănăstirea Sfântului Nichifor (astăzi mănăstirea Xiropotamu) – se datorează şi întemeierea, înainte de 980 a mănăstirii Sfântului Pavel (care la început purta numele de Xiropotamu). Mănăstirile Xenofont, Esfigmenu şi prima mănăstire Hilandar îşi fac apariţia înainte de sfârşitul secolului al X-lea.

Până la sfârşitul veacului al XII-lea se consolidează caracterul interortodox şi ecumenic al monahismului athonit. Înainte de 1142 se va întemeia o mănăstire unde se vor nevoi monahi ruşi, în 1198 se va acorda regelui-monah sârb Simeon Nemania şi fiului acestuia Savva mănăstirea Hilandar, aflată în ruine, iar mai târziu mănăstirea Zografu va reprezenta aşezământul monahilor bulgari.

Pe toată perioada bizantină, cu puţine excepţii, politica imperială a fost deosebit de favorabilă Sfântului Munte. Aproape toate mănăstirile au fost numite într-o anumită epocă a existenţei lor „mănăstiri împărăteşti”, adică aşezăminte împărăteşti protejate de intervenţiile demnitarilor politici şi bisericeşti. Privilegii, scutiri de impozite şi danii ale împăraţilor, dar şi ale demnitarilor, constituie mecanisme economice robuste care permit realizarea lucrării duhovniceşti a monahilor.

Evoluţia istorică a aşezămintelor Sfântului Munte urmează doar până la un punct destinul istoric ale imperiului. Astfel, decăderii treptate a Imperiului Bizantin nu îi corespunde şi o decădere a mănăstirilor athonite. Dimpotrivă, mai ales secolul al XIV-lea este considerat ca o perioadă de mare renaştere în Athos. Însuşi isihasmul, ca mişcare duhovnicească, se naşte şi se dezvoltă la Athos, înnoieşte idealul de nevoinţă şi aşează din nou acest spaţiu drept centru al luminării duhovniceşti a popoarelor slave ale Balcanilor şi Rusiei.

În imperiul Paleologilor, muribund din punct de vedere politic şi economic, într-o perioadă de războaie civile şi de tulburare generală în spaţiul Balcanilor, se întemeiază noi mănăstiri la Athos, iar altele se revigorează. În centrul peninsulei, lângă Karyés, se reconstruieşte, prin intervenţia voievozilor valahi, mănăstirea Cutlumuş, iar pe coasta estică, marele stratopedarh (administrator de câmp de luptă) Alexie (Alexie I Comneanul) şi fratele său, marele primikirios Ioan, întemeiază mănăstirea Pantokrator.

Pe coasta vestică, despotul sârb Ioan Úglesis este neîndoielnic cel care face celebră mănăstirea Simonospetras, iar Cuviosul Dionisie din Trapezunt construieşte mănăstirea cu acelaşi nume, Dionisiu (a lui Dionisie) care a primit din belşug binefaceri de la împăratul Trapezuntului, Alexie al III-lea Comneanul. Mai spre sud, puţin după 1380 şi după veacuri de părăsire, monahii sârbi de neam aristocrat, Gherasim Radónia şi Antonie Pagási, au reaşezat mănăstirea Sfântului Pavel. În sfârşit, cel mai probabil pe la începuturile secolului al XV-lea, se întemeiază mănăstirea Grigoriu.

În 1423 Sfântul Munte s-a subordonat definitiv statului otoman. Sfârşitul imperiului creştin bizantin şi noua realitate politică, au adus fără doar şi poate schimbări însemnate în orientările politice ale aghioriţilor şi au creat dezechilibre economice dureroase. În plus, au adus treptat schimbări şi în instituţiile fundamentale ale societăţii athonite. Cu toate acestea, diferenţierile şi schimbările au pătruns cu o deosebită încetineală, iar adaptarea la noile condiţii politice, sociale şi economice nu au alterat principiile duhovniceşti ale vieţii monahale.

Autorităţile athoniste au fost nevoite să ajungă la o înţelegere cu cele otomane, urmărind în primul rând păstrarea autonomiei comunităţii aghiorite şi salvarea averii funciare a mănăstirilor.

Politica sultanilor faţă de monahi, în comparaţie cu cea adoptată faţă de mulţimile de creştini cuceriţi, a fost la început binevoitoare. Autonomia locului a fost respectată şi impozitarea pusă mai ales pe proprietatea imobiliară a mănăstirilor din interiorul peninsulei a fost blândă. S-a impus impozitul în mod general pentru întregul Munte Athos şi distribuirea acestuia s-a lăsat la latitudinea autorităţilor monahale. Încercarea monahilor de a face ca acelaşi regim să fie valabil şi pentru proprietăţile din afara Sfântului Munte a avut doar parţial succes.

Deşi impozitarea directă nu a fost deosebit de împovărătoare, cu excepţia anumitor perioade, impozitele extraordinare şi dările, dar înainte de toate samavolnicia funcţionarilor fiscali împovărau chinuitor mănăstirile. Numeroase firmane, care se păstrează în arhive şi au fost emise la cererea mănăstirilor, arată încercările sultanilor de a soluţiona problema şi indică dimensiunile fenomenului.

Metocurile mari şi bogate de pe întinsul Macedoniei centrale şi răsăritene (Halkidiki, regiunile Tesalonicului şi Strimon), precum şi de pe insulele din nordul Mării Egee nu pare să fi rămas neatinse. Confiscarea totală sau parţială, concesionarea acestora feudalilor otomani sau încadrarea lor în marilor întinderi lucrative ale sultanilor au micşorat drastic veniturile mănăstirilor conducându-le pe multe la marasm economic. O lovitură economică puternică a fost măsura administrativă extraordinară impusă în 1568/1569. Sultanul Selim al II-lea a confiscat total bogăţiile mănăstirilor şi le-a obligat să le răscumpere. Răscumpărarea a costat Sfântul Munte în total 14 000 de galbeni.

Intervenţiilor instituţionale, dar şi samavolnice ale autorităţilor otomane au venit să li se adauge şi alte întâmplări nefericite. Catastrofe naturale – cutremure, incendii dezastruoase –, piraterie, năvăliri banditeşti şi incursiuni de război au zădărnicit de multe ori încercările de restaurare a mănăstirilor, şi au condus la împrumuturi exagerat de mari cu toate efectele colaterale pe care le aduc.

În primele veacuri ale ocupaţiei otomane, mai toate mănăstirile athonite încearcă să găsească un echilibru între supravieţuirea economică, o elementară conservare şi valorificarea averii pe care o puteau păstra.

Producţia peninsulei athonite propriu-zise asigura pentru început cele esenţiale pentru trai, câtă vreme impozitarea era compensată prin impozitul pe cap de om (haraciul). Grădinăritul şi cultivarea viţei de vie, tăierea lemnelor din pădure, producţia de ulei şi culesul fructelor erau principalele activităţi prin care puteau supravieţui.

Producţia din interiorul peninsulei athonite nu era însă de ajuns pentru satisfacerea nevoilor reale. Principalele venituri ale mănăstirilor în acea perioadă provin: a) din valorificarea sistematică a metocurilor, care treptat revin la normal, se măresc prin donaţii şi achiziţionări şi oferă constant venituri; b) de la metocurile din nordul Dunării afierosite cu generozitate de către voievozii ortodocşi ai Moldovei şi Valahiei mai ales începând cu secolul al XVII-lea; c) din daniile mari în bani nu doar ale voievozilor sus-menţionaţi şi ale demnitarilor de la curţile acestora, dar şi de la ţarii Rusiei şi de la înalţi clerici şi arhonţi greci generoşi. Forma aceasta de finanţare a contribuit decisiv la păstrarea şi extinderea ansamblurilor de clădiri şi la împodobirea mănăstirilor cu opere de artă; d) din cerşit, care se extinde dincolo de spaţiul Răsăritului elen în lumea slavă şi în Europa.

Dat fiind faptul că otomanii nu au intervenit în regimul intern al Muntelui, administrarea centralizată a continuat să funcţioneze ca în epoca bizantină cel puţin pentru încă un secol şi jumătate. Protos-ul (Întâiul) îşi menţine resorturile administrative, executive, judiciare şi duhovniceşti, dar cu toate acestea vechea strălucire a instituţiei pălise. Finanţarea împărătească de altădată a încetat şi cu mare greutate Protaton-ul mai este în stare să facă faţă nevoilor sale. Proprietatea funciară a acestuia care se întindea în toată peninsula trece treptat în mâinile mănăstirilor, cărora este nevoit să le vândp şi chilii din jurisdicţia sa. Competenţele judiciare ale acestuia găsesc „rivali” în cadii, la care recurg mănăstirile când deciziile luate de Protaton în soluţionarea disputelor nu sunt agreate de unul sau altul din împricinaţi. Instituţia Protos-ului va dispărea treptat la sfârşitul secolului al XVI-lea. Ultimul deţinător al funcţiei este menţionat în 1593.

Către sfârşitul secolului pare să se statornicească şi numărul definitiv al mănăstirilor de sine stătoare care se ridică la douăzeci. Nouăsprezece dintre acestea sunt deja mănăstiri mari încă din perioada bizantină, câtă vreme numărul de 20 este completat de singura mănăstire postbizantină, Stavronikita, care a fost întemeiată în 1541 de Patriarhul Ieremia I.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

De la începuturile secolului al XVII-lea, Athosul este administrat de o adunare, de Marea Sinaxă, la care participă reprezentanţi ai mănăstirilor. În noua formulă, în mod firesc, decisiv este rolul administrativ al marilor mănăstiri (Lavra, Vatoped, Ivíron), care îşi asumă şi cele mai multe greutăţi economice comune. La data respectivă era deja instalat la Karyés şi administratorul turc. Prezenţa lui este legată oficial de protejarea zonei de incursiunile tâlhăreşti şi de piraterie, în realitate însă participă activ la administrarea internă a Athosului. În 1661 datoriile împovărătoare ale Protaton-ului obligă Marea Sinaxă să vândă mănăstirilor toate chiliile care rămăseseră în jurisdicţia sa. Astfel, rămâne în proprietatea autorităţii centrale a Athosului doar biserica centrală de la Karyés, Protaton.

În 1744, în înţelegere cu aghioriţii, Patriarhul Constantinopolului Paisie, deschide drumul către o nouă formă de administraţie a comunităţilor, mai reprezentativă, la care să participe şi mănăstirile mai mici. Marea Sinaxă se numeşte de acum Sfânta Kinotită. Însă acest sistem reprezentativ a fost consfinţit în fapt prin Tipicul Patriarhului Gavriil al IV-lea din anul 1783. Potrivit acestuia, administrarea este exercitată de patru supraveghetori aleşi de pentadele stabilite de cele 20 de mănăstiri. Unul dintre aceştia trebuie să provină de la cele cinci mari mănăstiri (Lavra, Vatoped, Ivíron, Hilandar şi Dionisiu). În 1810 se stabileşte şi adunarea permanentă al celor 20 de reprezentanţi ai mănăstirilor.

Schimbări însă au survenit şi în modul de funcţionare internă a mănăstirilor. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea predomina sistemul chinovial de vieţuire, aşa cum era stabilit de Tipice. Treptat însă, şi mai ales după ocupaţia otomană, idioritmia (viaţa de sine) câştigă continuu teren. Demnitatea stareţului, deşi rămâne, este lipsită de competenţele esenţiale. A devenit în primul rând o demnitate onorifică, cu implicaţii liturgice. Este atribuită unor persoane însemnate care au oferit servicii remarcabile mănăstirii (au obţinut danii importante, au administrat eficient metocuri etc.), pentru un mandat care durează un interval mic de timp şi adesea este exercitată de mai multe ori de aceeaşi persoană. În mănăstirea de sine administrarea este exercitată de oficialii mănăstirii, precum vistiernicul, ecleziarhul şi iconomul.

Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, asistat de Patriarhul Silvestru al Alexandriei, încearcă să înlăture disfuncţionalităţile apărute datorită preponderenţei modului de viaţă idioritmic nu doar în Sfântul Munte, ci în majoritatea regiunilor din Răsăritul Elen. După deplasarea la faţa locului a Patriarhului Silvestru, marile mănăstiri Lavra şi Vatoped revenin la regimul chinovial (1574).

Cu toate acestea, noua măsură de trecere la viaţa de obşte trebuie să fi fost extrem de efemeră. O tendinţă serioasă de întoarcerea definitivă la forma de viaţă chinovială pe care o prevăd canoanele monahale se observă abia către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Din 1784 până în 1839 opt mănăstiri s-au întors la regimul chinovial.

Tendinţele centrifuge care caracterizează viaţa monahală a Sfântului Munte pe toată durata stăpânirii otomane se vădesc şi în larga răspândire a altor forme de viaţă monahală, precum viaţa de nevoinţă în schituri, chilii şi sihăstrii. Toate aceste aşezăminte mai mici ţin de proprietatea mănăstirilor şi se atribuie pe viaţă unor „bătrâni” îmbunătăţiţi şi ucenicilor acestora.

Schiturile, care amintesc de vechile lavre, nu concentrează un ansamblu de construcţii unitar. Sunt alcătuite din chilii risipite ici şi colo sau din „colibe” în jurul unei biserici centrale numite kyriakón. Aici, monahii duc o viaţă de sine sub supravegherea întâiului, a dicheului, care este ales de ei. Cel mai vechi schit organizat este al Sfintei Ana, atestat încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi aparţine Mănăstirii Marea Lavră. Aceiaşi mănăstire deţine în regiunea Kerasiá, încă de la începuturile secolului al XV-lea, o serie de chilii cu formă de organizare premergătoare schitului.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea este atestată organizarea schitului Kafsokalivia care aparţine şi el Lavrei, câtă vreme schiturile care au supravieţuit până azi – Sfântul Dimitrie care ţine de mănăstirea Vatoped, Prorocul Ilie al mănăstirii Pantokrator, Nea Skiti şi a Sfântului Dimitrie Lakku ale mănăstirii Sfântului Pavel, Cinstitul Înaintemergător (Prodromu) al mănăstirii Ivíron, Sfântul Panteleímon al mănăstirii Cutlumuş şi Bunavestire al mănăstirii Xenofont – au fost întemeiate în secolul următor.

Singurele schituri cu regim chinovial, Sfântul Andrei al mănăstirii Vatoped, în care până în secolul nostru au vieţuit monahi ruşi, şi Schitul Prodomu al mănăstirii Marea Lavră, cu monahi români, îşi fac apariţia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Chiliile constituie forme mai simple de vieţuire monahală. Concentrează la scară mică ansambluri unitare de clădiri, după 1661 se subordonează exclusiv unei singure mănăstiri şi sunt populate de un „gheronda” cu fiii săi duhovniceşti. Nu sunt puţine situaţiile în care chiliile sunt continuarea vechilor aşezăminte monahale sau au fost construite pe ruinele acestora, păstrând încă şi vechea lor denumire bizantină.

Populaţia totală a Sfântului Munte în perioada bizantină nu ne este cunoscută. Doar la Marea Lavră în secolul al XI-lea este atestat un număr de 700 de monahi. Desigur, numărul monahilor nu va rămâne stabil dat fiind faptul că începând din secolul al X-lea până la începuturile secolului al XV-lea apar în continuu noi mănăstiri şi în acelaşi timp dispar aşezăminte monahale mai mici care se contopesc cu altele mai mari. Crizele generale care apar din când în când sau diferitele probleme pe care le-au cunoscut fiecare dintre mănăstiri au contribuit neîndoielnic la micşorarea numărului total al monahilor.

Referitor la perioada stăpânirii turceşti deţinem mai multe date. Informaţiile pe care le avem de la vizitatori, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, din catastifele fiscale otomane şi, începând din 1764, din recensămintele monahilor ne ajută să reconstituim o imagine ceva mai clară asupra proporţiilor populaţiei monahale a Athosului. Erorile cifrelor care ni s-au transmis sunt mari: 1440 de persoane înregistrează catastiful fiscal din 1525/1530 şi între 2246 şi 2860 de suflete atestă vizitatorii şi monahii ortodocşi. Recensământul din 1764 constată 2908 de monahi, iar cel din 1808, 2390. În concluzie, s-ar putea spune că, exceptând perioada Revoluţiei Greceşti când numărul monahilor se micşorează dramatic, precum şi sfârşitul secolului al XIX-lea şi începuturile secolului XX când se observă o descindere pregătită sistematic şi în masă a mii de monahi slavi, numărul monahilor athoniți nu depăşeşte 3000 de suflete.

În pofida greutăţilor economice şi a peripeţiilor istorice care nu au lipsit vreme de aproape 500 de ani, Muntele Athos s-a dovedit cel mai important centru duhovnicesc al Răsăritului Ortodox.

Tradiţia creată de mişcarea isihastă în secolul al XIV-lea, prin pleiada de monahi erudiţi care au trăit şi au scris în Athos, nu s-a întrerupt cu totul. Primele semne ale renaşterii sunt foarte clare încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Bibliotecile se îmbogăţesc cu un mare număr de manuscrise care se copiază la atelierele de copişti existente în mai toate mănăstirile. Cercetarea de până acum a semnalat doar puţine dintre acestea (spre exemplu, la mănăstirile Ivíron, Cutlumuş, Dinisiu, Filoteu, Xiropotamu), deşi toate indiciile conduc la concluzia că exista o îndeletnicire sistematică cu producţia de carte până în secolul al XVII-lea inclusiv, când începe să predomine cartea tipărită.

Mari colecţii de cărţi, manuscrise şi tipărituri, precum şi biblioteci personale ale unor bărbaţi erudiţi – precum Mitropolitul Tesalonicului, Macarie, Maxim Margúnios, Patriarhul Dionisie al IV-lea al Constantinopolului, Mitropolitul Artei şi Nafpaktosului, Neofit – se adaugă colecţiilor athonite deja bogate.

Este posibil ca folosirea cărţilor să fi fost mai degrabă conjuncturală, aşa cum se întâmpla de altfel în mai toate bibliotecile monahale ale Răsăritului. Cu toate acestea în nici un caz nu pot fi caracterizate drept depozite de cărţi-odoare. Dimpotrivă, spre deosebire de ceea ce cred mulţi, bibliotecile Athosului au fost sursa lecturilor şi scrierilor unui mare număr de erudiţi, clerici şi laici, în veacurile de ocupaţie otomană.

Nu erau puţini erudiţii, mai ales monahi şi clerici, care au activat şi au scris o anumită perioadă a vieţii lor cel puţin într-o mănăstire athonită. Semnificativă este situaţia cunoscutului erudit şi luminător al ruşilor, Sfântul Maxim Grecul, care, la începuturile veacului al XVI-lea, după întoarcerea sa din Occident, a ales mănăstirea aghiorită Vatoped pentru a se reculege duhovniceşte. Puţin mai târziu, trecerea monahului erudit Pahomie Rusános a lăsat urme adânci la biblioteca mănăstirii Ivíron.

Alţi monahi, deţinători ai unei valoroase educaţii, îşi datorează promovarea ca scriitori lucrării lor duhovniceşti din Sfântul Munte. Stareţul Dionisie Ivireanul, cunoscut şi sub numele de Dionisie retorul Studitul, Agapie Lándos, autorul unor scrieri de suflet folositoare foarte populare, prolificul scriitor Chesarie Dapóntes, monah xiropotamit, constituie exemple reprezentative ale acestei categorii de erudiţi.

Încă mai mulţi au fost însă bărbaţii cultivaţi şi evlavioşi, mai ales înalţi clerici, care au ales să-şi sfârşească viaţa în isihia Athosului. Deşi nu s-au remarcat prin vreo operă scriitoricească, prezenţa lor şi înrâurirea pe care au exercitat-o în promovarea duhovnicească a acestui loc a fost decisivă.

Secolul al XVIII-lea, perioadă de reaşezare duhovnicească, socială şi economică în tot Răsăritul, este marcată în Sfântul Munte de două evenimente importante: înfiinţarea Şcolii Athoniada şi mişcarea duhovnicească a Colivarilor.

În 1748, prin iniţiativa şi pe cheltuiala mănăstirii Vatoped, s-a întemeiat în graniţele mănăstirii o şcoală cu un program ambiţios de cursuri de limba greacă, filozofie şi teologie. Şcoala, caracterizată drept prima Academie a Elenismului, a fost găzduită într-o clădire mai mare situată pe un deal alăturat mănăstirii şi a găzduit o pleiadă de elevi care au devenit mai târziu personalităţi duhovniceşti cunoscute. Primul director de şcoală a fost timp de mai mulţi ani renumitul erudit Eughenios Vulgaris.

În 1754 a izbucnit ceea ce mai târziu avea să se numească „disputa colivarilor”. Motivul a fost neînţelegerea privitoare la săvârşirea parastaselor duminica şi nu exclusiv sâmbăta, cum se întâmpla în mod tradiţional până atunci. Cauzele însă erau mult mai profunde şi au făcut ca monahii să se împartă în două formaţiuni extrem de rivale: în apărătorii tradiţiei, „colivarii”, care susţineau nu doar păstrarea tradiţiei, ci şi întoarcerea la rădăcinile teologiei patristice şi niptice a marilor Părinţi ai Răsăritului, pe de o parte, şi în susţinătorii unei concepţii mai secularizate despre viaţa monahală, pe de altă parte. Ca reprezentanţi principali ai Colivarilor s-au evidenţiat renumiţi aghioriţi de înaltă cultură, precum prolificul scriitor Nicodim Aghioritul, Athanasie din Paros, un spirit foarte luptător, şi Macarie Notarás, fostul mitropolit al Corintului.

După condamnările şi prigonirile iniţiale, mişcării Colivarilor i s-a făcut dreptate. S-a extins dincolo de Sfântul Munte, mai ales în spaţiul insular şi în Pelopones şi a constituit mobilul renaşterii filocalice care a influenţat foarte profund şi lumea ortodoxă slavă.

Extinderea Revoluţiei Greceşti din 1821 în Macedonia şi mai ales în Halkidiki nu i-a lăsat indiferenţi pe aghioriţi. Mulţi dintre ei de altfel, precum temerarul Nichifor Iviritul Hartofilaxul, erau de ani de zile iniţiaţi în Filiki Eteria. În mai 1821, la Karyés, Athosul şi-a declarat în mod festiv aderarea la mişcarea lui Emanuil Papás. Administratorul turc a fost arestat şi a fost pus sub supraveghere în mănăstirea Cutlumuş, iar monahi înarmaţi s-au desfăşurat pe întinderea graniţelor Sfântului Munte.

Însă după cum este cunoscut, în nordul Greciei revoluţia s-a sfârşit repede şi fără glorie. Aghioriţii au fost chemaţi să plătească preţul greu al participării lor la revoluţie. Armatele turceşti s-au instalat în mănăstiri, care au fost obligate să preia întreţinerea acestora. Un impozit extraordinar foarte greu de 3300 de pungi de bani (1.750.000 groşi) s-a impus colectiv, iar impozitele obişnuite se plăteau dublu. Metocurile din Halkidiki au suferit pagube însemnate, iar încasarea veniturilor de la metocurile bogate ale Moldovlahiei a fost întreruptă pentru cel puţin cinci ani. Datoriile s-au mărit, un mare număr de monahi au părăsit Sfântul Munte, multe mănăstiri au ajuns într-o cruntă sărăcie şi au fost nevoite să lichideze un mare număr de odoare, deşi pentru cele mai preţioase dintre ele s-au făcut înlesniri ca să fie trimise în insulele Greciei revoluţionare.

Măsurile împotriva Sfântului Munte au fost ridicate abia în 1830. Însă o nouă tulburare, mai ales în domeniul economic, a provocat-o confiscarea de către guvernul român în 1863 a tuturor proprietăţilor monahale şi a metocurilor din regiunea Moldovlahiei. După alţi câţiva ani, în 1873, o nouă lovitură îi aştepta pe aghioriţi. Guvernul rus a decis să îi exileze pe monahii de pe proprietăţile din Basarabia şi Caucaz, acordând mănăstirilor doar două cincimi din veniturile lor. După Revoluţia din Octombrie, venitul acesta a fost anulat definitiv.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sfântul Munte s-a aflat în vârtejul rivalităţilor etnice din Balcani şi a suferit consecinţele politicii ruseşti care aspira să altereze caracterului etnic al acestei societăţi monahale prin instalarea masivă a monahilor slavi, mai ales ruşi, care pătrundeau în mănăstiri, schituri şi chilii sărace şi construiau ansambluri monahale uriaşe. La începuturile secolului al XX-lea, Sfântul Munte număra în total aproximativ 3500 de monahi ruşi.

Eliberarea Sfântului Munte de către flota elenă în noiembrie 1912 a pus capăt situaţiei primejdioase care se crease. Societatea monahală a Athosului s-a constituit într-o unitate administrativă a statului grec cu statut de autoadministrare. Regimul juridic al acesteia a fost consfinţit constituţional şi statornicit de Charta statutară redactată în 1926. Această „Constituţie” aghiorită a întărit, cu multe adaptări, instituţiile administrative strămoşeşti ale societăţii monahale.

Astăzi la Sfântul Munte există 20 de mănăstiri de obşte de sine stătoare, aşa cum au fost aşezate încă din secolul al XVI-lea. De acestea depind administrativ şi duhovniceşte 12 schituri şi aproximativ 250 de chilii. Fiecare mănăstire se autoadministrează şi rânduieşte viaţa monahilor ei potrivit canoanelor monahale şi a regulamentelor interne pe care le aprobă întregul monahilor. În fiecare an, mănăstirile aleg câte un reprezentant care le reprezintă în Sfânta Kinotită. Lucrarea şi competenţa acesteia din urmă este administrarea chestiunilor comune ale Sfântului Munte şi supravegherea funcţionării în ritm normal a regulamentelor interne ale mănăstirilor. Organul executiv al Sfintei Kinotite este Sfânta Epistasie (Supraveghere).

Duhovniceşte, societatea athonită se subordonează jurisdicţiei Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, iar îndatoririle de reprezentant al statului elen le îndeplineşte Administratorul Sfântului Munte.

Declinul care s-a înregistrat în primele decenii ale secolului al XX-lea datorită neorânduielii provocate de modul idioritmic de viaţă, a dramaticei scăderi economice care a urmat după confiscarea masivă a metoacelor din Macedonia şi a suferinţelor aduse de cel de-al II-lea Război Mondial, s-a încheiat la sfârşitul deceniului ’60.

Astăzi, Sfântul Munte cunoaşte o nouă înflorire. Un mare număr de monahi tineri cu un foarte înalt nivel duhovnicesc populează cele 20 de mănăstiri – transformate toate în chinovii –, schiturile şi chiliile Athosului.

BIBLIOGRAFIE

Α. Λαυριώτης, Το Άγιον Όρος μετά την Οθωμανικήν κατάκτησιν, Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών 32 (1963), 113-261

Κ. Βλάχος, Η χερσόνησος του Αγίου Όρους Άθω και αι εν αυτή μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε και νυν, Βόλος 1903

Μ. Γεδεών, Ο Άθως. Αναμνήσεις-Έγγραφα-Σημειώσεις, Κωνσταντινούπολη 1885 (φωτ. ανατύπωση, Αθήνα 1990)

Χ. Κτενάς, Άπαντα τα εν Αγίω Όρει ιερά καθιδρύματα εις 726 εν όλω ανερχόμενα και αι προς το δούλον έθνος υπηρεσίαι αυτών, Αθήνα 1935

Ι. Μαμαλάκης, Το Άγιον Όρος (Άθως) δια μέσου των αιώνων, Θεσσαλονίκη 1971

P. Meyer, Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athosklb’ster, Leipzig 1894 (photo reprint Amsterdam 1965).

P. Nasturel, Le Mont Athos et les Roumains, Rome 1986 (Orientalia Christiana Analecta, 227)

Διονυσία Παπαχρυσάνθου, Ο Αθωνικός μοναχισμός. Αρχές και οργάνωση, Αθήνα 1992.

Ν. Σβορώνος, Η σημασία της ίδρυσης του Αγίου Όρους για την ανάπτυξη του Ελλαδικού χώρου, Άγιον Όρος 1987

Γ. Σμυρνάκης, Το Άγιον Όρος, Αθήνα 1903 (φωτ. ανατύπωση, Καρυές 1988)

Π. Χρήστου, Το Άγιον Όρος. Αθωνική πολιτεία-Ιστορία και τέχνη, Αθήνα 1987

[=Δελτίο της Εταιρείας Σπουδών Νεοελληνικού Πολιτισμού και Γενικής Παιδείας, 6 (1984)17-47]

Prof. Kríton Hrysohoídis

Sursa: Pemptousia