Arhive blog
AUDIO: ÎPS Athanasie de Limassol – Introducere în rugăciunea lui Iisus (1). Puterea rugăciunii lui Iisus, primii pași (2) (subtitrare Ro)
ÎPS Athanasie de Limassol – Introducere în rugăciunea lui Iisus
ÎPS Athanasie de Limassol – Puterea rugăciunii lui Iisus, primii pași
Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, fost protos al Sfântului Munte și ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.
De la Essex pentru ortodocșii din România. Cărți editate și traduse în limba română de Editura Mănăstirii Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul din Anglia (2022)
Pictura ca rugăciune. Arta Sfântului Sofronie Saharov
192 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022
Icoanele pot fi pictate ca un meșteșug, iar aceasta este un lucru bun, înaintea unor astfel de icoane ne putem ruga, însă icoanele pot fi și o artă, și spre această calitate ar trebui să năzuiască iconograful.
Aceasta carte dedicată părintelui Sofronie a fost scrisă înainte de canonizarea sa de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pe 27 noiembrie 2019, sub numele Cuviosul Sofronie Athonitul.
Cea mai mare parte a acestei creații o constituie desenele pregătitoare, studiile, schitele pentru picturi murale și icoane pe lemn, urmate de picturile propriu-zise. Ultima secțiune a cărții cuprinde diferite lucrări de design concepute de Părintele Sofronie.
Monahia Gabriela
CUPRINS: Introducere / Creativitatea, libertatea și icoana / Ilustrații în culori / Desene / Picturi murale / Trapeza veche / Biserica Sf. Siluan / Icoane pe lemn / Design / Biografie / Tehnicile Părintelui Sofronie / Note la ilustrații.
Starețul Siluan – un monah athonit. După biografia întocmită de Cuviosul Sofronie Athonitul
80 pagini / carte pentru copii
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022
Starețul Siluan este un adevărat mărturisitor al lui Hristos, un om duhovnicesc al vremurilor noastre. Cuvântul lui simplu, dar plin de putere mișcă inimile. Mărturia lui a salvat mulți oameni de la deznădejde.
Isihasmul, nevoința cultivării inimii
Arhim. Zaharia Zaharou
118 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022
Isihasmul înseamnă biruința omului asupra patimilor sale, atunci când Duhul Se odihnește în cămara de nuntă a inimii lui. Este o nevoință ascetică cu caracter îndoit: pe de o parte, presupune dezbăcarea și lepădarea de omul cel vechi, iar pe de altă parte, asumarea, îmbrăcarea și primirea plinătății omului celui nou. Nimeni nu va putea afla limanul cel neînviforat al isihiei dacă nu „a rămas mai întâi cu Hristos în încercările Lui”, dacă nu s-a suit pe Cruce împreună cu Domnul și nu a murit cu desăvârșire lumii, pentru a învia împreună cu Hristos și a deveni părtaș al plinătății vieții Sale.
Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia
Hristos, Calea vieții noastre. Studiu asupra teologiei Cuviosului Sofronie Athonitul
Arhim. Zaharia Zaharou
342 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022
Ca fenomen duhovnicesc, Sfântul Sofronie este un semn dăruit de Dumnezeu generației sale. El a trăit toată tragedia, neliniștile, frământările și căutările mult tulburatului secol XX, iar prin viața, prin rugăciunea și prin cuvântul său a dat răspuns la problemele arzătoare ale contemporanilor lui. […] originalitatea teologiei Cuviosului Sofronie constă în felul în care tâlcuiește anumite aspecte ale descoperirii creștine, răspunzând astfel problemelor teologice ale vremii sale. Axa centrală a teologiei lui empirice o reprezintă aprofundarea înțelesului pincipiului ipostatic în Ființa lui Dumnezeu și în ființa omului, precum și înfățișarea anumitor manifestări ale omului, care determină împlinirea deplină – pe cât este cu putință – a acestui principiu în hotarele existenței pământești. Această teologie se înfățișează ca o narațiune a întâlnirii personale a omului cu Dumnezeul cel viu și ca o istorisire a experienței Luminii Sale.
Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia
Cărțile se pot comanda de pe site-ul editurii Sophia: https://www.librariasophia.ro/editura/manastirea-stavropighie-sf-ioan-botezatorul
…la acestea adăugăm și un titlu semnat de Părintele Arhimandrit Zaharia, editat la Editura Basilica:
Monahismul – darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt
Arhim. Zaharia Zaharou
320 pagini
Editura Basilica, 2022
Fenomenul paradoxal al monahismului nu este înțeles cu ușurință nici chiar de toți monahii. Monah este cel care se așează pe sine mai prejos de toată făptura, adeverind cuvintele lui Hristos Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor (Marcu 9, 35) și cel care slujește este mai mare decât cel ce stă la masă. (cf. Luca 22, 27). Care dintre fiii veacului acestuia ar fi atât de nebun încât să se pună pe sine de bunăvoie mai prejos decât toți și să devină un nimic? Însă fiii luminii, care au gustat din viața cea veșnică și sunt călăuziți de Duhul Sfânt, primesc cu bucurie să Îl urmeze pe Hristos în pogorârea Lui, care este mai uimitoare chiar și decât înălțarea Sa mai presus de ceruri. Numai cei care au cunoscut din cercare nebunia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18-24) și s-au încredințat de acestea prin har au curajul să ia asupră-și această nevoință mai presus de fire.
Arhimandritul Zaharia Zaharou
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia
Arhimandritul Zaharia (Zaharou) de la Essex: Slujirea proorocească a cuvântului lui Dumnezeu la Sfântul Sofronie
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
În Persoana lui Hristos S-a descoperit Dumnezeul Cel nepătruns și veșnic, însă și omul cel adevărat, așa cum l-a gândit Dumnezeu mai-nainte de întemeierea lumii în sânul Sfintei Treimi, în Sfatul Său cel minunat și mai-nainte de veci. În Persoana Sa toate s-au împlinit, căci El este „Calea, Adevărul și Viața”[2].
În același chip toți Sfinții, fiind următori ai lui Hristos, sunt și ei semne ale lui Dumnezeu pentru generația lor, căci dau o dezlegare „nu din lumea aceasta” problemelor cu care se confruntă, fie ele filozofice, psihologice sau teologice. Ei trăiesc în chip firesc „tragedia omenirii pe de-o parte, și pacea lui Hristos, pe de alta”[3].
„Apropia-se-va omul și inima, adâncă”[4]. Este anevoie a vorbi despre Sfinți, pentru că omul care încă trăiește în îngrădirile lumii văzute, nici nu își poate închipui adâncurile inimii om cu viață sfântă, durerea pocăinței și a iubirii lui, nemărginirea pe care rugăciunea sa o străbate asemenea fulgerului, lărgimea duhului său.
Viața Sfântului Sofronie după trup a durat aproape un veac, însă viața sa duhovnicească este de nepătruns. Așa cum el însuși scrie despre încercarea sa de a descrie chipul duhovnicesc al Starețului Său, Sfântul Siluan: „Cel ce s-a adâncit cu mintea curată într-o încordată contemplare a omului său lăuntric, acela va înțelege neputința de a urmări pe deplin fie și un scurt răstimp al curgerii vieții sale, va cunoaște neputința de a surprinde desfășurările vieții duhovnicești ale inimii, care în adâncul lor ating acea ființare unde de acum nu mai există desfășurări. Și totuși, în lucrarea de față, înaintea mea se află anume această sarcină: a schița desfășurarea lăuntrică a devenirii duhovnicești a marelui nevoitor”[5]. Așadar, nu putem vorbi despre Sfântul Sofronie fără a-i împuțina măreția. Însă la porunca Duhului și împotriva dorinței sale de a trăi astfel încât „să nu se arate oamenilor”[6], el ne-a lăsat totuși scrierile sale. Și cea mai bună cale de a cunoaște chipul duhovnicesc al acestui om sfânt este aceea de a-i citi cărțile. Fiecare rând este rodul rugăciunii sale și îl aflăm întreg în cuvintele lui.
Sfântul Sofronie a primit marea binecuvântare de a se desfăta întru vederea Luminii nezidite încă de prunc, însă din primii ani ai tinereții sale a simțit totodată foarte pătrunzător absurditatea și deșertăciunea vieții vremelnice. Din rătăcirea intelectuală pe căile străine ale meditației transcendentale s-a întors atunci când Dumnezeu i-a pus înainte mântuitoarea descoperire sinaitică: „EU SUNT CEL CE SUNT”[7]. În pocăința sa el „se ruga ca un nebun, cu mult plânset, care îi zdrobea până și oasele.”[8] Strigătul rugăciunii sale străbătea „până la obârșiile pierzaniei întregii lumi”[9].
Părintele Sofronie „fierbinte a iubit pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Făcătorul nostru și Dumnezeu-Mântuitorul” și astfel, „neapărat”, potrivit propriilor sale cuvinte, a trăit „două stări care par potrivnice: pogorârea în iad (cel al pocăinței și al iubirii) și înălțarea la ceruri”.[10]
Până la sfârșitul vieții sale el a vorbit cu nesfârșită recunoștință despre Părintele său întru Domnul, Sfântul Siluan, pe care l-a numit „cel mai important eveniment al vieții sale”[11], cea mai mare binecuvântare, și a atribuit fiecare dar de sus rugăciunilor sale. El socotea că menirea vieții sale și cea mai mare datorie a sa este aceea de a sluji cuvântului Părintelui său.[12]
Sfântul Sofronie a viețuit printre noi cu mare simplitate. Era cald și iubitor, însă nu puteai uita o clipă că era nelumesc în asemănarea sa cu Hristos. Avea o altfel de minte, altfel de simțăminte, altfel de gânduri. Fiecare contact cu el era o deschidere a vieții. Când își deschidea gura era ca și cum prindea cuvântul de la Dumnezeu și îl cobora pe pământ. Mai degrabă, el însuși întrupa cuvântul lui Dumnezeu în viața sa. După cum mărturisește în scrierile lui, „cuvintele lui Hristos asemenea focului s-au împărtășit minții și inimii mele, iar eu am învățat a gândi asemenea Lui, căci cuvântul Lui s-a făcut viața mea.”[13]
Desigur, atunci când spunem că Starețul era om al cuvântului lui Dumnezeu, nu ne referim la faptul că vorbea despre cuvântul lui Dumnezeu, ci că era un purtător al puterii celei de-viață-dătătoare a Dumnezeului personal. Cuvântul dumnezeiesc răsuna ca o alăută în inima sa, fie că era treaz sau dormea. Cu alte cuvinte, era purtător al cuvântului care se naște în inimă prin rugăciune și care înnoiește pe om atunci când îl cercetează, iar atunci când îl împărtășește celorlalți le înștiințează inimile cu har,[14] îi preschimbă și îi înnoiește, arătându-le căile mântuirii.
Adesea am fost martori la minuni în prezența sa, unele de-a dreptul uimitoare. Însă el nu le căuta niciodată, nici nu le dădea prea multă atenție. Se ruga pentru cei bolnavi pentru că îi era milă de oameni și dorea ca durerea lor să se împuțineze, însă ținta de căpătâi a rugăciunii sale avea inima aproapelui. El știa că cea mai mare minune din toată lumea zidită este unirea inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu. De aceea era mistuit de dorirea de a sluji acestei uniri a ființării vremelnice și pământești a omului cu Lumina veșniciei lui Dumnezeu.
El sublinia însemnătatea chemării Numelui Domnului Iisus pentru ca impasul tragediei omenești să fie biruit și pentru ca omul să se nască întru Împărăția cea veșnică. Precum însuși spune despre sine: „Când durerea inimii ajunge până la hotarul putințelor trupești, chemarea Numelui lui Iisus Hristos aduce o pace care ține omul în viață.”[15]. „Chinuia” cu rugăciune de foc tot ceea ce făcea sau spunea.
De asemenea, dădea cea mai mare însemnătate Dumnezeieștii Liturghii, a cărei slujire îl răpea cu totul și îl însufla. Spunea că în vremurile noastre, când nu mai putem afla condiții prielnice pentru viața isihastă, dacă slujim Dumnezeiasca Liturghie cu luare aminte, cu frică și cu pregătirea cuvenită, ea va da la nivelul duhului aceleași roade, va aduce aceeași sfințire ca și rugăciunea inimii. De aceea ținea cu tot dinadinsul să le împărtășească monahilor săi și tuturor celor care îi cereau ajutorul, iubirea sa pentru Taina Dumnezeieștii Euharistii și cunoașterea unei mai adânci apropieri de ea.
Precum Moise dorea să vadă proorocind întreg norodul lui Dumnezeu, așa și Sfântul Sofronie tânjea a le împărtăși celor din jurul lui suflarea Sfântului Duh, râvna unui artist. El chiar spunea că credinciosul trebuie să fie artist în viața sa duhovnicească. Așa cum artiștii sunt stăpâniți de obiectul artei lor și se străduiesc a afla o desăvârșită expresie pentru însuflarea lor, așa și creștinul trebuie să fie stăpânit de Hristos și să se străduiască a-și șlefui legătura cu El și a alerga „ca doar Îl va prinde, întrucât și el a fost prins de Hristos Iisus”[16].
Pentru unii, aproapele devine piedică, pentru alții chiar iad, în vreme ce pentru Sfinții noștri Părinți Siluan și Sofronie, fratele era viața lor. Dumnezeu le-a lărgit inima ca să îmbrățișeze cerul și pământul, precum Hristos Și-a întins sfintele Sale mâini pe Cruce pentru a-i îmbrățișa pe toți oamenii.
Drept concluzie, vom cita cuvintele Sfântului:
„Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de prețios pentru întreaga omenire. Sfinții, prin simplul fapt al existenței lor, fie și necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Din pricina unor sfinți necunoscuți lumii se schimbă curgerea evenimentelor istorice și chiar cosmice, drept care fiecare sfânt este un fenomen de însemnătate cosmică ce depășește hotarele istoriei pământului și trece în lumea veșniciei. Sfinții sunt sarea pământului; ei sunt sensul ființării lui; ei sunt rodul pentru care el se păzește. Iar când pământul va înceta a rodi sfinți, se va ridica de la dânsul puterea ce păzește lumea de năpaste.”[17]
De aceea Părintele Sofronie socotea ca semn de viață autentică și sfântă rugăciunea pentru întreaga lume, prin care omul lui Dumnezeu, lărgit prin harul Sfântului Duh, înfățișază înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet care a venit întru ființă de la întemeierea lumii și care se va naște până la sfârșitul lumii.
Un alt criteriu de viață autentică și sfântă pentru Sfântul Sofronie era iubirea și rugăciunea pentru vrăjmași. Acest fenomen dovedește prezența Sfântului Duh, căci fără harul Acestuia o asemenea virtute nu poate exista în lumea aceasta.
Sfântul Sofronie dă mărturie pentru faptul că iubirea de vrăjmași este semnul prezenței Duhului Sfânt și al adevărului lui Dumnezeu, care îndreptățește ființarea vremelnică a omului și îl duce la viața cea netrecătoare care împărățește în sânul Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Arhimandritul Zaharia (Zaharou) de la Essex
Sursa: pemptousia
Bibliografie:
[1]ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Despre rugăciune, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 65.
[2] Vezi Ioan 14:6.
[3] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 233.
[4] Ps. 64:6 ((Biblia de la București, 1688).
[5] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 14.
[6] Cf. Mat. 6:5.
[7] Ieș. 3:14.
[8] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ediția a II-a revăzută, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 30.
[9] Ibid., p. 77.
[10]Ibid., p. 135.
[11] Cf. ibid., p. 106.
[12] Mărturisire aflată într-o scrisoare încă nepublicată.
[13] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[14] Cf. Ef. 4:29.
[15] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[16] Cf. Fil. 3:12.
[17] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 237-238.
VIDEO: Alte cinci cuvinte ziditoare de suflet de la Părintele Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos (ianuarie/februarie 2021)
Îmbrățișarea lui Dumnezeu
Dragostea este învăluită în smerenie
Rugăciunea de mulțumire e mai puternică!
Cărțile duhovnicești – balsam sufletesc
Despre îmbrățișări și… vaccin
Realizator Cristi Bumbenici
Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad
AUDIO: Arhimandritul Efrem Filotheitul – „Aurul, dacă nu trece prin topitoare, nu are valoare!” (subtitrare Ro)
AUDIO: Arhimandritul Efrem Filotheitul – „Aurul, dacă nu trece prin topitoare, nu are valoare!” (subtitrare Ro)
VIDEO: Arhimandritul Zaharia Zaharou – Dumnezeiasca Liturghie ca mod deplin de rugăciune (subtitrare Ro)
Arhimandritul Zaharia Zaharou vorbește aici despre Taina Dumnezeieștii Liturghii în care devenim temple nefăcute-de-mână ale Dumnezeirii și contemporani Evenimentului veșnic, având posibilitatea să schimbăm mica noastră viață cu Marea Viață a lui Hristos.
Sursa: www.pemptousia.gr
AUDIO: Mitropolitul Neofit de Morfu: „În curând se va sfârși”. Despre sfârșitul apropiat al etapei Corona-virus (subtitrare Ro). UPDATE: „Vor veni altele…”
AUDIO: Mitropolitul Neofit de Morfu: „În curând se va sfârși”.
Despre sfârșitul apropiat al etapei Corona-virus./ Ianuarie 2021
UPDATE:
Subtitrare RO Elena Dinu
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981
A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.
Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.
Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.
Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.
Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.
Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.
Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.
„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.
Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.
Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.
Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!
Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.
La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.
Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.
Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.
– Avva, și tu te temi?
– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.
Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.
Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.
Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.
Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.
În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.
Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:
Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:
– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!
– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.
– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.
– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.
– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.
Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:
– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!
Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!
Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.
Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.
Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.
Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.
Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.
Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!
Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.
Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.
Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.
De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.
Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.
[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]
Răspuns celor care se consideră religioși și cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică
Zilele trecute a apărut în presă un „Barometru al vieții religioase în România (decembrie 2020)”. Sondajul a fost realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte și cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române.
Datele sondajului de opinie au fost culese în perioada 30 noiembrie – 07 decembrie 2020. Volumul eșantionului a fost de 1000 persoane și este considerat reprezentativ pentru populația României. Studiul arată că 90,4% dintre români se consideră religioși, (…) 36,1%, dintre români merg la biserică pentru a participa la slujbe o dată pe săptămână sau mai des.
Deși se precizează că eroarea maximă admisă a datelor este de ±3%, la un grad de încredere de 95%, personal socotesc că realitatea este cu totul alta. Oamenii spun tot felul de lucruri când sunt întrebați, având tendința de a exagera sau a răspunde în așa fel încât „să dea bine”. În bisericile din România nu pot încăpea mai mult de 5-7% din populația declarată creștină. Pe acest argument au mers deseori ierarhii pentru a construi cât mai multe lăcașuri. Nu iau situația actuală, a pandemiei, dar peste tot unde am fost la Liturghie (în zonă urbană) bisericile erau arhipline duminica.
Fiind preocupat de această problematică, am scris cândva un răspuns adresat acestei categorii. Am găsit potrivit a-l posta aici, spre folos, nefiind cu totul off-topic.
LD
Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”
„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.
Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.
Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe de–a–ntregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.
Biserica – lăcaș
Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.
Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.
Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.
Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.
Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.
Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.
Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).
Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.
Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…
Biserica – Trupul tainic al lui Hristos
Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).
Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.
Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.
Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.
Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?
Din păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.
Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Lângă strana Bătrânului. Episcopul Macarie evocă bucuria întâlnirii cu Părintele Efrem Filotheitul
+PS Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord
Părintele Efrem Filotheitul, întemeietorul și îndrumătorul duhovnicesc a 18 mănăstiri în SUA, în special a Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona, văzut, cu bun temei, drept unul din ultimii sfinți filocalici ai lumii noastre, a trecut la cele veșnice duminică, 8 decembrie 2019.
Pentru că am avut parte de binecuvântarea de a mă împărtăși de prezența sa plină de har, dau mărturie înaintea lui Dumnezeu și a credincioșilor despre acest „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6). S-a întâmplat în vara anului 2014, când, în timpul unei călătorii în America, într-o seară, târziu, fără să fi planificat vizita, am ajuns în chip minunat la porțile Mănăstirii Sfântului Antonie din Arizona. Știam că Părintele Efrem Filotheitul nu primește pentru povață fără să fie anunțat din timp, așadar, mă așteptam la un răspuns negativ din partea celor de la mănăstire. Însă, nu doar că am fost primit și povățuit, ci Părintele Efrem m-a însoțit la slujba privegherii de noapte, încununată de Sfânta Liturghie. Îndemnându-mă să stau în tronul arhieresc pentru a binecuvânta întreaga obște, el s-a așezat în strana de alături, unde am observat că mai era un loc disponibil lângă cuvioșia sa. I-am cerut blagoslovenia să mă mut din tronul arhieresc și să mă așez, pe durata slujbei, în strana de lângă dânsul, iar el a încuviințat, înflorindu-i un zâmbet pe chipul său. Am simțit atunci, cu toată ființa mea, că Raiul îmi zâmbește. Mi-a oferit apoi un mic metanier pe care mi l-a pus în mână. Tot restul slujbei, stând la strană, lângă Părintele Efrem, am trăit o dulceață și o bucurie harică ce nu pot fi expuse în cuvinte, o mireasmă a cerului care m-a însoțit mult timp după aceea. De fiecare dată, rostind rugăciunea lui Iisus, cu metanierul de la Părintele Efrem, simt cum cerul îmi zâmbește neîncetat.
La vestea fericitei sale adormiri, m-am întristat că a plecat dintre noi un frumos și bun rod al tradiției isihaste și athonite reprezentată de Gheron Iosif Isihastul, recent canonizat de către Patriarhia Ecumenică, dar m-am bucurat că am dobândit în Împărăția Cerului un rugător puternic care știe nevoile, ispitele și durerile creștinilor acestui veac. Din multele sale cuvinte duhovnicești, editate de ucenicii săi, unele traduse și în română, îmi sunt apropiate în special cele în care încuraja fiii și fiicele sale încercați de ispite și îi îndemna spre rugăciune. Părintele Efrem vorbea despre „împărăția inimii”, care, pentru a se liniști și împăca, trebuie să-l primească pe Hristos cu toate cetele Sale sfinte pentru a-l alunga pe cel rău. Și cum poate fi aceasta? Prin rugăciune, îndeosebi rugăciunea inimii.
În încheiere pun la inima frățiilor voastre acest cuvânt al Părintelui Efrem Filotheitul de fericită pomenire: „Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos și văd acum că oamenii pot învinge numai prin dragoste. Viața mea a fost osteneală și durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemților, foamete în timpul ocupației, ispite și suferințe în mănăstire. O luptă grea. Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului nu este creștin. Sfinții Părinți erau luminați de Duhul și astfel ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Nu e nevoie să citim enciclopedii sau multe cărți. Cu aceste două mici rugăciuni orice creștin se poate mântui.”
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Mesajul Starețului Paisie de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare (Arizona) în legătură cu vedenia fiicei duhovnicești a Gherondei Efrem Filotheitul
În urmă cu câteva zile în mediul ortodox de limbă engleză, dar și de limbă română, a apărut mărturia unei vedenii, cu un mesaj grav, din veșnicie, transmis de Gheronda Efrem din Arizona (+2019), cel mai mic între ucenicii Sfântului Iosif Isihastul (+1959). Starețul Paisie al Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona ne încredințează de autenticitatea acestei mărturii.
Dragi creştini ortodocşi, fiți binecuvântați!
Vom prăznui în curând pomenirea de un an de la trecerea la Domnul a lui Gheronda Efrem din Arizona. O vedenie recentă despre Gheronda, pe care o femeie din Grecia a avut-o, a atras atenția multora. Vedenia este despre starea generală a lumii şi despre cât de necesare sunt rugăciunea şi lacrimile de pocăinţă şi cât lipsesc încă de pretutindeni.
Vrem să confirmăm că vedenia este de la Domnul şi că mesajul acesteia reflectă foarte mult duhul învăţăturii lui Gheronda Efrem. Acest sfânt şi spiritual mesaj este prezentat în mai multe limbi, spre folosul Bisericii.
Ne rugăm ca, prin intervenția lui Gheronda, noi toți să înţelegem semnificația mesajului său puternic şi să ne străduim să-l punem în practică în viețile noastre.
Părintele Efrem, fostul stareț al Sfintei Mănăstiri Filotheu și ctitorul Sfintei Mănăstiri Sfântul Antonie Cel Mare din Arizona, unde și-a trăit ultimii ani din viața ascetică și tot unde a trecut la Domnul, i s-a arătat unei fiice duhovnicești, care trăiește în Nordul Greciei. Când i-a apărut părintele, ea era alături de nora ei; nu dormea, ci era trează. La un moment dat, femeia a intrat într-o stare ca și cum ar fi fost în răpire; această stare a durat aproximativ 10 minute, potrivit nurorii sale care o îngrijea. Femeia aflată în răpire nu și-a dat seama cât a durat vedenia.
Aceasta a fost prima întâmplare de acest fel (adică conținutul conversației a fost diferit de celelalte pe care femeia le-a mai avut cu părintele, căci l-a mai văzut pe părintele Efrem și alte dăți, după trecerea sa la Domnul, atât în somn, cât și în stare trează), și, de aceea, fiind uluită, ea l-a sunat pe duhovnic și l-a întrebat dacă vedenia a fost reală sau dacă a fost o înșelăciune.
În această vedenie, ea l-a văzut pe părintele Efrem cum era foarte trist și cum Îl ruga pe Hristos să schimbe cursul evenimentelor în desfășurare – care corespund întru totul cu cele spuse de Sfinția sa de pe când era în viață. Apoi părintele Efrem i-a spus femeii:
”Pocăință! Pocăință! Hristos este foarte mânios. Noi, oamenii de astăzi, nu ar trebui să fim în starea spirituală în care ne aflăm. Vin necazuri mari, nu vă puteți imagina cât de cumplite! Vai tuturor ce vă așteaptă! Pocăiți-vă cât mai este vreme! Trebuie să îngenuncheați și să plângeți, să vărsați lacrimi de pocăință și poate că Hristos Se va milostivi! Aceasta are legătură cu ceea ce se întâmplă în America. Mulți oameni vor muri în urma evenimentelor care urmează, mulți vor muri. Nu aveți milă între voi, nu arătați milă unii față de alții. Sunteți împietriți la inimă. Sunteți aspri unii cu alții, vă devorați unul pe altul. Spune toate acestea duhovnicului tău și altora.”
Femeia care a văzut această vedenie a fost o fiică duhovnicească a Părintelui Efrem timp de mulți ani, fiind în legătură și comunicând cu acesta până la trecerea sa la cele veșnice.
Această mărturie este autentică și verificată.
Sursă: Mărturie athonită
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici: Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos:
„Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
(Răspuns fierarului Kosta)
Oare un om atât de drept şi de milostiv să nu ştie adâncul înţeles al acestor cuvinte? Eu cred ca ştii şi cauţi doar o întărire. Celor drepţi şi milostivi Dumnezeu Însuşi le descoperă tainele prin Duhul Său. Dacă ai fi fost singurul fierar din Ierusalim atunci când evreii L-au răstignit pe Domnul, nu ar fi avut cine să facă piroanele.
„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: „luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe „Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile”. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac. Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: ca am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora şi soacra ei.
Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar mai învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap. Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”.
În fine, pot sa-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noaste obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Aşadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie. Însă nu a venit să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.
Sănătate ţie şi copiilor. Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici – „Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi. Scrisori misionare”, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
Foto: Domnul Iisus Hristos cu sabie (frescă, sec. XIV), Mănăstirea Dečani, Serbia. Este una din puținele reprezentări cunoscute în care Hristos poartă sabie.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – Sfântul Ioan Gură de Aur (13 / 26 noiembrie)
„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiului Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, că prin el viată să avem.
Întru aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi si L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul…
Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (Ioan 4, 9-11, 16)
Dumnezeu şi-a dorit pentru sine o desfrânată: Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea umilă. Înalt, însă nu ca statură ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui neprihănită, iar firea Lui fără stricăciune. Neîncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus decât puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ îl face de se cutremură. De se îndreaptă spre mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu… Ce aş putea să mai spun despre El? Măreţia Lui fără margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi cuprinsă în numere, judecata Lui de nepătruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Ca să o preschimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel, nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. El care o iubea atât de mult. Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o ameţită de băutură. Şi cum a venit? Fără să-şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva văzându-L să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stăpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt. Apoi îi spune:
– Nu te-am sădit oare în Rai?
– Da, îi răspunde.
– Si cum ai căzut de acolo?
– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.
– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! Iată, te voi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
– Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie, a zis.
– Nu te nelinişti, sunt doctor.
Fii, dar, cu multă luare-aminte! A venit să o ia pe desfrânată aşa cum era ea, afundată în necurăţie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui. Căci aşa este cel ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile. Fiică a demonilor era, deci, mai înainte, fiică a pământului nevrednică chiar şi pentru pământ. Acum a devenit fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât. Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, s-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă. A luat-o la sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire, a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfă de curăţire, îi iartă totul. Ca mire păstrează frumuseţea ei şi ca un soţ bun se îngrijeşte să nu-i lipsească nimic.
O mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumuseţe!
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Scrisoarea pentru Hristos a micului Anastasis
Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă „nimicurile”, pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre Biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită – şi aşa îşi aştepta clienţii.
Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: „Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă”. Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur-singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte, se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.
Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.
– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
– Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
– Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era… „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER”. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.
– Săracul băieţel! Ia să vad ce cere… A deschis scrisoarea şi a citit:
„Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul, nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie.
Robul Tău,
Anastasis”.
– Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob…
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie al Eghinei, făcătorul de minuni (prăznuit la 9 noiembrie)… De unde să fi putut bănui?
Autor necunoscut
Desen Sfântul Nectarie copil, de Cristina Ionescu Berechet
Sfântul Munte Athos 