Arhive blog

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Matei de la Caracalu (1905-1985)

Viaţa pământească a virtuosului ieromonah Matei de la Caracalu a acoperit exact 80 de ani. La 5 decembrie 1985, acest cuvios părinte al Sfântului Munte a plecat la ceruri pentru a lăuda pe Sfânta Treime împreună cu fraţii cei întâi născuţi din ceruri.

El provine dintr-o familie virtuoasă. Părinţii, pe nume Teodor şi Ecaterina, erau din Peloponez. S-a născut în 1905, numindu-se din botez Ioan. A avut o educaţie bisericească încă de mic, iar familia, din cauza sărăciei, s-a mutat la Atena, unde el a trebuit să lucreze pentru a câştiga cele necesare vieţii. Încă din tinereţe ardea înlăuntrul lui dorul după vieţuirea monahală, astfel că la vârsta de 27 de ani a părăsit lumea şi pe stăpânitorul acestei lumi, şi a venit la Sfântul Munte. Mai întâi s-a aşezat la Schitul Cutlumuş, de unde, după o anumită perioadă de şedere, a venit la mănăstirea Caracalu, luând marea şi îngereasca schimă şi primind numele de Matei. A fost tuns întru monahism de faimosul egumen al Mănăstirii Caracalu, arhimandritul Codrat.

În 1940 a fost hirotonit preot cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, părintele Pavel, şi de atunci s-a predat unei asceze foarte aspre, trebuitoare săvârşirii cu vrednicie a slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, făcându-se pe sine pildă tuturor celorlalţi monahi.

Arzând de râvnă ca să se afle mereu în curţile Domnului, a luat îndrăzneaţa hotărâre ca să slujească Sfânta Liturghie în fiecare zi, fie că era preot de rând, fie că nu era rândul lui. Râvna aceasta a lui a bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu l-a sfinţit. Încă de la începutul Utreniei îşi lua cărţile, pomelnicele cu numele viilor şi ale adormiţilor, pe care le pomenea la Sfântul Jertfelnic şi mergea la un paraclis al mănăstirii. Desigur că era cu neputinţă să citească miile de nume pe care le primea şi le ţinea de la închinători. De aceea, pomenea o parte din ele, iar restul le continua la următoarea Liturghie a sa.

Bucuria sa a fost foarte mare atunci când mănăstirea, după mulţi ani de împuţinare a vieţuitorilor, a primit monahi tineri. În această nouă situaţie, un monah i-a spus părintelui să nu mai slujească în fiecare zi ca să se odihnească, fiind deja bătrân. Părintele Matei însă i-a răspuns laconic, dar hotărât: „Vreau să liturghisesc până la ultima mea suflare”.

M-am învrednicit şi eu să-l cunosc, mi-a făcut o profundă impresie faţa sa luminoasă şi paşnică. Era foarte scurt la cuvânt. Se ferea de întâlnirile lipsite de folos, ca şi de orice convorbiri care i-ar fi putut împrăştia mintea. Dar şi atunci când vorbea, răspundea laconic şi cu smerenie.

Iubea foarte mult liniştea şi rugăciunea. De aceea, aproape în fiecare zi pleca din mănăstire într-un isihastirion (1) al său, Cathisma (2) Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se găsea la mijlocul cărării care uneşte mănăstirea Caracalu de mănăstirea Filotheu. Desigur că nu mergea acolo doar, aşa cum spunea celorlalţi părinţi, ca să aprindă candelele, ci mai cu seamă ca să îşi cufunde mintea în adâncurile inimii, şi de acolo să o înalţe către iubitul său Mire Hristos. Înaintea lui Hristos îşi înfăţişa toate durerile inimii, precum şi rugăciunile pentru cei care le ceruseră. După-amiaza se întorcea la mănăstire cu chipul schimbat de strălucirea harului pe care îl dobândise prin rugăciune, aşa ca şi ucenicii lui Iisus care au coborât de pe muntele Thavor.

După ce se întorcea la mănăstire, se dădea pe sine cu un neobişnuit zel lucrărilor pocăinţei şi celor care ţin de desăvârşirea duhovnicească întru Hristos, şi tot atunci a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în lume nici măcar pentru motive de sănătate. Odată a fost silit de egumenul mănăstirii, părintele Filothei, precum şi de ceilalţi părinţi, ca să meargă la Tesalonic, deoarece suferea de hernie. A cerut ajutorul Sfântului Mare Mucenic Artemie. Sfântul, medic specialist în astfel de boli, a venit şi în mod miraculos l-a vindecat şi i-a redat sănătatea, astfel încât părintele Matei a putut să-şi ţină făgăduinţa de a nu mai părăsi Sfântul Munte.

Era din fire iubitor de linişte şi de isihie, se ferea de orice lucrare zgomotoasă, ca să nu mai vorbim şi de diferitele schimburi de cuvinte mai aspre care pot să apară uneori chiar şi între monahi. Chiar şi atunci când era învinovăţit pentru ceva, nu răspundea şi nu-şi apăra dreptatea, ci primul se grăbea să pună metanie şi să ceară iertare, fără să-l intereseze cine este adevăratul vinovat. Singurul lucru care îl interesa în mod constant şi profund era pacea sufletului său şi relaţiile paşnice cu ceilalţi fraţi ai chinoviei.

Nu dorea întâietăţi şi vrednicii în mănăstire, se considera pe sine ca ultimul dintre fraţii începători, şi pe toţi care îi cereau cuvânt îi învăţa cu multă smerenie, cu simplitate şi cu un zâmbet plin de cuviinţă. Când mănăstirea s-a găsit în situaţia de a-şi alege un nou egumen, cu ajutorul Exarhiei patriarhale, a fost chemat părintele Matei în marea sală de sinaxe a mănăstirii. Atunci i s-a propus să primească egumenia mănăstirii. El, blând şi smerit, le-a răspuns: „Nu vreau să fiu egumen, ci vreau numai să liturghisesc”. A plecat apoi cu cuviinţă şi smerenie din sală.

A ajuns la 80 de ani, iar Dumnezeu l-a cercetat pentru ultima oară cu o boală incurabilă. Desigur că bătrânelul credea iarăşi că vreun sfânt o să-l tămăduiască în chip miraculos, dar a venit de sus hotărârea, şi ziua şi ceasul călătoriei celei veşnice spre ceruri a sosit. A suferit greu o săptămână şi, potrivit cu judecăţile lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul suflet în mâinile Ziditorului la 5 decembrie 1985. Era ziua de prăznuire a Sfântului Sava cel Sfinţit, unul dintre marii reprezentanţi ai monahismului răsăritean din veacul al VI-lea.

Fericitul părinte Matei ne-a dat o pildă vie de luptător şi nevoitor pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi a lucrării minţii. Prin viaţa lui liturgică, prin înstrăinarea lui, prin rugăciunea lui, prin tăcerea, smerenia şi neclintita sa credinţă în Dumnezeu, ne ajută şi pe noi să ne înnoim puterile duhovniceşti şi râvna faţă de făgăduinţele călugăreşti pe care le-am dat Iubitorului de oameni, Hristos, ca să umblăm şi noi mai statornic în căutarea roadelor Duhului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, părinte Matei!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 69-72, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Loc de liniştire şi nevoinţă isihastă.

(2). Mică chilie aflată în apropierea unei mănăstiri.

ÎPS Ierotheos Vlachos: Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), Cel ce ne-a renăscut și ne-a făcut pe noi mădulare ale Trupului Său sfințit, ale Bisericii Sale.

Binecuvântat fie Dumnezeu prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul binecuvântat al lui Hristos în care ne sfințim și cunoaștem ”cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1: 19) și în care trăim dragostea lui Dumnezeu prin Taine și viața de nevoință. ”O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11: 33).

Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că l-a luminat pe Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, și Sfântul Sinod cel dimpreună cu el, să asculte glasul binecredincioșilor creștini, clerici, monahi și mireni, și să îl așeze pe monahul Paisie Aghioritul în rândul Sfinților, în Sinaxarul Bisericii, care alcătuiește adevărata istorie a Bisericii.

Binecuvântat fie Dumnezeul Treimic, pentru că a arătat și arată în epoca noastră iubiți Sfinți, care s-au distins în practică și în teorie, în curăție și luminare, în proslăvire și în cunoaștere, și i-a preamărit pe prietenii Săi, care s-au predat pe ei înșiși dragostei Sale și s-au sfințit, s-au dovedit mădulare cinstite ale Trupului Său binecuvântat, aleși prieteni ai Lui, care au trăit taina mântuirii, adică taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a slăvitei Sale deșertări, ”a teologiei slăbiciunii Sale”, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, și ”teologia (dumnezeieștii) frumuseți”, după Sfântul Andrei Criteanul.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că a înfățișat în vremurile noastre pe binecuvântatul și sfințitul Părinte, pe cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, care a preamărit prin viața sa numele Dumnezeului Treimic și la rândul lui a fost preamărit de El.

Mânat și eu de dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au primit binefaceri prin rugăciunea și călăuzirea sa, îl cânt pe cel între Sfinți minunatul Părinte Paisie și, stânjenit de statura Părintelui lăudat, mă micșorez pe sine-mi cu teamă și cutremur, căci mă aflu înaintea tainei deșertării și îndumnezeirii acestui sfânt bărbat, în același timp fiind însă cuprins de dorul inimii. Teama și dorul pun stăpânire pe sufletul meu.

Ce să spun și ce să grăiesc despre cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, cel foarte mare și minunat, prea bunul nevoitor și pustnic?

Pietrele și stâncile vor striga istorisind despre el. Cu adevărat, munții și peșterile, câmpiile și orașele, mănăstirile și locurile de nevoință, schiturile și sihăstriile strigă cu glas mare povestind despre el și aduc cântări de laudă minunatei sale viețuiri de nevoință, rugăciunii minții în inimă, lacrimilor sale de foc pentru oameni, învățăturii sale de Dumnezeu însuflate și pline de discernământ, dar, mai cu seamă, tainei bine grăitoarei tăceri și strigătului său noetic către Dumnezeu, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.

Dar, cu deosebire, strigă inimile fiilor și fiicelor sale duhovnicești, dintre care cei mai mulți au cunoscut preschimbarea inimilor lor de piatră în inimi de carne și duhovnicești (vezi II Corinteni 3: 3), în care s-a înscris cuvântul lui de foc și aprins, și s-au făcut ”sfințită inscripție pe stelă” (Ps. 15), dar au și ascultat sfântul lui cuvânt prorocesc, care cădea și cade în inimile lor precum ”roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Ps. 132: 3), ca ploaia ușoară, iar nu ca ploaia vijelioasă, și îi preschimba în pământ bine roditor spre sfințire și mântuire. Strigă întru bucurie și se veselesc cei care au gustat prin el din Taina mântuirii, au cercat vinul curat al harului lui Dumnezeu, s-au îmbătat de vinul curat al Duhului.

Episcopii, clericii, monahii, creștinii îndeobște și cinstitele mădulare ale ”școlii duhovnicești” pe care acesta o călăuzea duhovnicește – obștea Sihăstriei Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, cu stareța și surorile, unde a și rămas sfințitul lui trup – l-au cunoscut pe cel între sfinți Părintele nostru Paisie, Aghioritul, care a adus în zilele noastre nu numai slăvita tradiție capadociană, dar și viața și petrecerea Prorocilor Vechiului și Noului Testament, a Cuvioșilor pustnici și Părinți din Pateric, a Mucenicilor și Mărturisitorilor credinței. În Părintele Paisie au cunoscut un organism duhovnicesc viu, care le-a transmis viața cea după Dumnezeu, le-a predat ”dogma cea vie” a credinței. Acela a preluat la rândul lui viața duhovnicească de la un alt organism viu, de la Sfântul Arsenie Capadocianul, a supt de la acesta laptele neprihănit al vieții veșnice, s-a desăvârșit întru Hristos și mai departe el însuși a devenit Carte a vieții, izvor al apei celei vii, sân sfințit întru Hristos pentru cei care alergau la el, ca să asculte ”cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6: 68). Toți câți l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile sunt, după cuvântul Apostolului Pavel, epistola lui ”scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3: 2).

Am simțit dorul și dragostea din inimă a nenumărați oameni care trăiesc în toată lumea, bărbați și femei, clerici și mireni, episcopi și monahi, aghioriți și laici, sănătoși și bolnavi, care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie și păstrează în inima lor ”cuvântul bun și mântuitor”, care ieșea de pe sfințitele lui buze. Am simțit, de asemenea, și recunoștința tuturor oamenilor care au cunoscut intervențiile lui de minuni făcătoare, atât în timpul vieții sale, cât și după adormirea sa, și pe cei pe care i-a tămăduit de boli trupești, sufletești și demonice, și i-a îndreptat pe calea către sfințire.

Cuvântul meu este neputincios și searbăd în a înfățișa slava viețuirii de Dumnezeu iubitoare a Sfântului Paisie Sinaitul și Aghioritul și, îndeobște, a acestui om universal întru Hristos, a adevăratului învățător a toată lumea. Dacă aș fi putut să tac și să las să se vădească revărsarea inimilor celor care l-au cunoscut duhovnicește, atunci sunt încredințat că s-ar fi cristalizat un strigăt puternic ”ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsă 19: 6), ca vuietul de ploi torențiale căzând din cer, care ar fi răsunat în toată lumea și dincolo de marginile pământului, s-ar fi născut un șuvoi de slavoslovire, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9: 8), adică prietenilor Săi, mădularelor slăvitului Său Trup, între care se numără și cel între sfinți monahul Paisie.

Neîndoielnic, Hristos este ”Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4: 10), însă între sfinți Se sălășluiește Însuși Dumnezeu și vorbește pentru ei ”în loc şes” (Luca 6: 17) și se descoperă lor ”într-un munte înalt” (Marcu 9: 2), după starea duhovnicească a fiecărui prieten al Său. Și prin viața Sfântului Paisie glăsuia ”Domnul Savaot, Domnul puterilor” (vezi și Isaia 6) pe un ”munte înalt” (vezi și Marcu 9: 2), prin inima lui înălțată – prin curățire, luminare și îndumnezeire –, pentru că fericitul Părinte, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar și prin râvna sa, s-a făcut tron înalt al Domnului slavei.

Cine era, deci, Sfântul Paisie?

A fost binecuvântat din pântecele maicii sale de un fericit bărbat, de Cuviosul Părintele nostru Arsenie, cel din Capadocia, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Și a fost afierosit lui Dumnezeu de cinstitele și sfintele mâini ale Sfântului Arsenie încă din vârsta prunciei și, mai mult încă, a primit numele și harul Sfântului Arsenie și din tinerețele sale și-a îndreptat toată dorirea către Dumnezeu și astfel a trăit sfințenia, și tot prin sfințenie și martiriu a și adormit întru Domnul. S-a nevoit la Kónitsa, în Athos, Muntele cel cu nume sfânt, în Muntele Sinai, cel pe care a pășit Însuși Dumnezeu, și apoi iarăși în Sfântul Munte. A viețuit după rânduiala de obște, de sine, în viața isihastă, pustnicească și de schit, în toată lărgimea și adâncimea acestor căi de viață și s-a ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu și astfel a dobândit o mare experiență, îndrumând plenar, cu discernământ și neînșelat pe toți: și pe cei căsătoriți, și pe cei necăsătoriți, și pe tineri, și pe cei între două vârste, și pe bătrâni, și pe anarhiști, și pe cei evlavioși, la petrecerea și viața monahală, după poruncile lui Hristos.

Așa cum toți adeveresc prin mărturiile lor scrise și prin viu grai, Părintele Paisie era prieten al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu, sălaș sfințit și cinstit al Împăratului tuturor, al Împăratului slavei, prieten și văzător al sfinților, ca unul care a fost uns de Duhul Sfânt, care a trăit crucea nevoinței, a martiriului conștiinței și a dragostei, afierosit cu desăvârșire lui Dumnezeu și fiu al luminii și văzător de Dumnezeu învățat și tâlcuitor al Tainelor, adâncit întru smerenie și pocăință, cu multă dragoste pentru nevoință, mai presus de puterile omenești, văzător al frumuseții lui Dumnezeu, păstrând miresmele Dumnezeiescului Duh în trupul său firav și, pe scurt, era ”mai presus de cele de jos și străin lor, iubitor și văzător al celor de jos și cetățean al pustiei”.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi la aceeași măsură și deopotrivă vechilor nevoitori și sfinți întru nevoință, întru smerenie, ascultare, lipsa de avere, întru înstrăinare, isihie, vederea lui Dumnezeu, împodobit cu rare virtuți și plin de harul și lucrarea Preasfântului Duh, care s-a manifestat prin harismele rugăciunii neîncetate, săvârșită cu deosebire pentru cei care suferă deopotrivă cu sufletul, și cu trupul, și pentru cei adormiți. De asemenea, era împodobit și cu harismele străvederii și înaintevederii, ale vindecărilor și cu multe alte harisme.

A omorât cu desăvârșire patimile trupului prin multe rugăciuni, posturi și privegheri, L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, a vorbit cu ei și a gustat din darurile pe care i le-au dăruit, a văzut îngeri, și pe îngerul său păzitor, și a primit de la aceștia slujire de oameni iubitoare, pentru că îngerii sunt duhuri care îi slujesc pe oameni spre mântuirea lor, a cunoscut cele ale eshatonului încă din această viață, a avut experiența Bisericii celei din ceruri în trupul său transfigurat încă dinainte de adormirea sa, care a fost deopotrivă desăvârșire martirică și cuvioasă, fericită cu adevărat.

Deși monah, săvârșea o slujire pastorală indirectă, cu deplin respect față de sfântul așezământ al Bisericii, slobozindu-i pe bolnavi de înrâuririle demonice care lucrează prin gânduri, dorințe și prin trupuri, drepte făcând căile intrării Domnului în inimile oamenilor, săvârșind tot felul de vindecări și învățând tainele Duhului celor care doreau să se facă părtași acestora. Cuvântul de Dumnezeu învățat al acestui nevoitor cuvios, care a fost editat în șase volume de către Sfințita Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Sourotí, este mărturia unui om care a fost schimbat la față de dumnezeiasca Lumină necreată.

Cu adevărat, acest sfânt monah și-a părăsit familia biologică și naturală, dobândind în profunzime harisma înstrăinării, și a intrat în familia lui Adam, pentru că a trăit durerea întregii umanități, a ascultat supinurile celor care trăiesc și după moarte și a primit înștiințare, după sfântul Macarie Egipteanul, ”întru simțire și cunoștință”.

Ce să spun și ce să grăiesc despre acest monah sfânt? Cuvântul este neputincios în fața măreției vieții sale. Ce era, deci, Sfântul Paisie, cel necunoscut celor mulți, care văd lucrurile într-un chip cu totul superficial și exterior?

Revelator este un cuvânt al său, pe care l-a descoperit monahiilor Sfințitei Sihăstrii a Sfântului Ioan Teologul de la Surotí, și care arată măreția viețuirii sale.

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

Sfinte Paisie, acum, când viețuiești în Împărăția lui Dumnezeu, neîncetat fiind în Lumina îmbelșugată și preadorită a dumnezeieștii Slave a Dumnezeului Treimic, în Biserica întâilor-născuți în ceruri, în această cetate și metropolă nezidită, în care, potrivit sfintei Apocalipse, nu există Templu, pentru că ”Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este Templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o (și o luminează) şi făclia ei este Mielul… Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 21: 22-25), privește cu ochiul tău cel plin de har către binecuvântatul popor al Domnului, care se află în viața aceasta cu schimbările continue dintre lumina creată a soarelui și întunericul nopții, cu fiarele care ies din ascunzișurile lor în timpul nopții noetice, cu uneltirile diavolului, care ”umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8), cu suferința provocată de stricăciune, pătimire și moarte, cu problemele și greutățile acestora, și mijlocește la Dumnezeu, Cel ce te iubește pe tine și este mult iubit de tine, mijlocește, dar, pentru noi toți, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o la Dumnezeu, mijlocește adică pentru clerici, monahi și mireni, pentru restaurarea întregii lumi, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Binecuvântați iubitori de prăznuire din toată lumea și prieteni ai prietenului lui Dumnezeu, mi-am început gândurile prin cuvântul apostolic: ”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), și voiesc să închei cu un cuvânt de mulțumire.

Mulțumim Tatălui ceresc care ni L-a dăruit pe iubitul Său Fiu. Mulțumim iubitului Său Fiu, pentru că ni l-a dăruit pe Sfântul Paisie, iubitul Sfânt, al Lui și al nostru. Pentru aceasta, ne rugăm: Sfinte slăvite Paisie, mijlocește pentru noi, cei care se roagă ție îndelung și cu toată inima!

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Traducere de Tatiana Petrache

Sursa: parembasis.gr via pemptousia.ro
© 2013 Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Sărbătorile. Botezul Domnului. Documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Sărbătorile. Botezul Domnului (6 / 19 ianuarie)

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cum să petrecem de Anul Nou

sf-ioan-hrisostom

Cum să petrecem de Anul Nou

“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8 ). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit“, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă?

Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit“, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?“. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici si sarbatori, Editura Bunavestire, Bacau, 2005

Foto: Icoana a Sfântului Ioan Hrisostom, Atelierul de iconografie al Manastirii Vatopedi, Sfântul Munte Athos

Un dar pentru Hristos

Cât de ușor este să faci… Un dar pentru Hristos
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Mitropolitul Ierotheos Vlachos scrie despre Naşterea lui Hristos

nasterea-domnului

Sărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea.

Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.

1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.

2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup.

Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).

În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.

În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră.

Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.

4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos.

Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul. Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire şi zidirea nu s-ar fi sfinţit, dacă nu exista Dumnezeu-Omul.

treis-magoi-6605. În afară de Păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Cu adevărat Dumnezeu S-a descoperit acestora, ceea nu s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii, care alcătuiau instituţia religioasă a epocii respective. Magii nu erau astrologi, în sensul de astăzi al cuvântului, ci astronomi, care urmăreau stelele de pe cer şi mişcările lor, iar în vremea aceea, astrologia – adică atronomia – era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a delimitat de astrologie, care este amestecată cu metafizica şi satanismul, şi pentru aceasta astrologia este respinsă de credinţa ortodoxă.

Magii L-au recunoscut pe Hristos şi I s-au închinat „prin cunoaşterea minţii-nous”. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu mintea-nous Îl vedeau pe Dumnezeul Întrupat. Astfel, Magii se aflau pe treapta duhovnicească potrivită pentru a-L vedea şi a I se închina lui Dumnezeu. Nu era vorba de o chestiune care ţine de ştiinţă, ci de curăţie lăuntrică a minţii.

Dovadă a celor spuse aici este faptul că steaua pe care au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din însuşirile stelei. În primul rând, această stea nu doar se mişca, ci se şi oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai jos decât celelalte stele, iar atunci când Magii au ajuns la locul unde se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra sălaşului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea în strălucire pe celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor se mişca în mod neobişnuit, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar la urmă s-a mişcat de la Ierusalim către Betleem, adică spre Sud. Mai mult încă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele nu se văd la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua această luminoasă a fost înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.

6. La Naşterea lui Hristos a participat şi zidirea, care a primit har de la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin cuvântul „zidire” înţelegem animalele, peştera, ieslea, munţii, cerul etc. Icoana Naşterii Domnului arată că întreaga creaţie primeşte har de la Hristos. În centrul icoanei Se află Hristos, Care este izvorul harului necreat şi din El se revarsă energia sfinţitoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

La Naşterea Hristos, întreaga zidire a înălţat imnuri Dumnezeului şi Creatorului său. Astfel s-a dovedit faptul că Hristos este Creatorul a toate câte sunt şi că zidirea este creaţia Lui, pentru că El este Dumnezeu.

Spuneam mai înainte că, la Naşterea lui Hristos, întreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie să facem o distincţie clară. Deşi energia lui Dumnezeu este una, în funcţie de roadele ei, are diferite însuşiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfinţitoare, proniatoare, dătătoare de viaţă, înţelepţitoare şi îndumnezeitoare. În acest context, trebuie să spunem că, ontologic vorbind, zidirea se împărtăşeşte din energia făcătoare de viaţă şi de fiinţă a lui Dumnezeu, iar din perspectiva mântuirii, ea se împărtăşeşte de energia sfinţitoare. Doar cei îndumnezeiţi şi sfinţii se împărtăşesc şi de energia îndumnezeitoare.

Prin urmare, îngerii şi oamenii care erau de faţă la Naşterea lui Hristos au primit energia îndumnezeitoare, în vreme ce zidirea necuvântătoare a primit energia sfinţitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizări trebuia făcute pentru a nu se crea nici o confuzie în privinţa împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

7. Vorbind despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, trebuie neapărat să vedem şi numele pe care I le atribuim, pentru că acestea exprimă diferite adevăruri teologice.

Înainte de Înomenire, a Doua Persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele de „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „naşterea” este însuşirea Sa ipostatică a Fiului. Numele de „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a desemna caracterul nepătimaş al Naşterii lui Hristos, ci şi felul unirii Sale cu Tatăl şi faptul că El este Cel Care Îl face cunoscut pe Tatăl, după cum arată Sfântul Grigorie Theologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există – în cazul oamenilor – între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensurile şi conţinutul gândului. Aşadar, numele de „Cuvânt” ni-L arată şi pe Tatăl, pentru că acela care Îl înţelege şi Îl vede pe Cuvântul, Îl înţelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl.

După Întrupare sau, mai bine zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci când a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, în ipostasul Cuvântului, El este numit Hristos. Numele „Hristos” este nume al Ipostasului, care nu are legătură numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. Iar pentru că firea omenească a fost unsă şi sfinţită de Dumnezeu, de aceea Cuvântul S-a numit „Hristos”, adică Unsul lui Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinţeşte înţelegem atât pe Tatăl, Care unge, cât şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfânt, prin Care se împlineşte ungerea. Dar, pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, de aceea la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele de „Hristos” desemnează deopotrivă pe Dumnezeu şi pe om, adică pe Dumnezeu-Omul Hristos. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea în Ipostas a celor două firi, Cuvântul se numeşte Hristos. Astfel, Acela Care, înainte de Întrupare, era Fiul lui Dumnezeu, după întrupare, deşi rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, El se numeşte acum „Hristos”, nume prin care este desemnată unirea celor două firi.

Cuvântul „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce cuvintele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A afirma că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Învăţătura dreaptă este că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească într-unul din ipostasurile Sale. Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschin).

8. În Hristos există două naşteri, una este dinainte de veci din Tatăl, mai presus de cauză, de cuvânt, de timp şi de fire, iar cealaltă s-a făcut pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timp prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea purtării în pântece”, deoarece a fost zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din sămânţă bărbătească.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut înainte de toate veacurile din Tată Fecior, fără de mamă, iar în timp S-a născut din Maică Fecioară, fără de tată trupesc. Amândouă naşterile au fost fără de patimă şi fără de schimbare, pentru că nici Dumnezeu Tatăl prin naştere nu a suferit vreo schimbare, dar nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.

Amândouă naşterile sunt de neînţeles pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revalat că S-a născut din Tatăl fără de schimbare, iar din Maica Domnului fără de sămânţă, fără să analizăm raţional aceste fapte. Pentru că, potrivit cuvântului Sfântului Grigorie Theologul, încercarea de înţelegere a tainelor mai presus de cuvânt poate să conducă pe om la nebunie. Ceea ce ne interesează este faptul că amândouă aceste naşteri dau certitudinea necesară că omul se poate mântui numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a condus pe om la scopul ar fi ajuns şi Adam dacă nu ar fi păcătuit.

Sfântul Ioan Damaschin face unele observaţii etimologice subtile referitoare la cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit), care provin de la cuvântul „gígnomai” (a deveni), iar pe de altă parte la cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) care provin de la verbul „gennómai” (a se naşte). Aceste observaţii etimologice exprimă esenţa teologiei ortodoxe.

Cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit) arată faptul că „nefăcutul” nu a fost creat, iar „făcutul” a fost creat cândva. În acest sens, Dumnezeu este „nefăcut” şi „necreat”, iar creaţia este „făcută”. Prin cuvintele „agénitos” şi „genitós” ne referim la fire.

Cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) scrise cu dublu „n” nu desemnează firea, ci ipostasul, şi se referă la Dumnezeu şi la om. Tatăl este nenăscut, pentru că nu s-a născut din nimeni, Fiul – după firea dumnezeiască – este „născut”, pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. Exact acelaşi lucru observăm şi la oameni, pentru că şi omul se naşte, cu deosebirea că omul este creat, este făptură.

Având aceste premise, înţelegem că Tatăl este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că este necreat şi nu este supus devenirii, nu are un început al existenţei, şi, în acelaşi timp, este „agénnitos” (nenăscut), pentru că El nu s-a născut, ci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că, Dumnezeu fiind, este necreat, dar „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. De asemenea, după firea omenească este „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Fecioara Maria în timp.

Acest lucru are o mare însemnătate pentru hristologie, pentru că arată Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi faptul că după Naştere este Ipostas al Sfintei Treimi, deoarece „gennitós” (născut) este însuşirea caracteristică a Ipostasului, de aceea Maica Domnului a născut un Ipostas Care este cunoscut în două firi.

9. O întrebarea fundamentală legată de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua Persoană a Sfintei Treimi şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Sfântul Duh)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la Întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al Întrupării, având în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt. Cert este, însă, că firea omenească a fost asumată de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Există trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul creării omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică chipul Cuvântului. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, omul a fost făcut după chipul Cuvântului, adică i s-a dat puterea înţelegerii [duhovniceşti] şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârşirea în virtuţi, atât cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, chipul s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea în om a stricăciunii şi a morţii. Pentru aceasta Cuvântul S-a întrupat ca să îl rezidească pe om şi să îl conducă acolo unde ar fi ajuns prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie.

Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă vine Dumnezeu Cuvântul, prototipul creaţiei noastre, şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne înveţe drumul spre noua viaţă.

Întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învaţă Sfântul Athanasie cel Mare, pentru că în urma păcatului intraseră în om moartea şi stricăciunea. Prin urmare, era necesar ca moartea să fie biruită. Astfel, prin Întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar, cu toate acestea, supus morţii şi patimii, ca să biruiască moartea şi pe diavol şi să Se facă prototipul noii creaţii.

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însuşirii Sale ipostatice, având în vedere faptul că fiecare Persoană din Treime are o însuşire neschimbătoare: Tatăl este Tată, şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh, şi nu Tată sau Fiu. Aceste însuşiri nu se pot schimba, evolua sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, şi nici Sfântul Duh nu putea să se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însuşirea Sa rămâne neschimbată.

Al treilea motiv al Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne face cunoscută voia Tatălui. De altfel, El Se arată adesea şi în Vechiul Testament, făcând cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi înaintea Părintelui Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui, căci, dacă Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfânt (Sfântul Simeon Noul Theolog).

10. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a urmărit îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar înainte de toate îndumnezeirea omului. Potrivit învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare, Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus şi de troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu”.

Căderea lui Adam a fost una morală, ci ontologică, pentru că a pervertit întreaga lui existenţă. Acest fapt, desigur, a avut şi urmări morale. Prin păcat, omul s-a golit de harul dumnezeiesc, a pierdut îndrăzneala în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de grosolănia vieţii pline de trudă (acoperirea cu frunzele de smochin), s-a înconjurat de moarte, adică în stricăciune şi în grăsimea cărnii (îmbrăcarea cu haine de piele), a fost izgonit din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu S-a întrupat. De altfel, întruparea era încă de la început în planul lui Dumnezeu, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă cale ca omul să ajungă la îndumnezeire.

Întruparea lui Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu arată bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Sale, ci i-a întins o mână de ajutor. Înţelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru tot ce părea imposibil. Dreptatea, pentru că după cădere, nu a făcut un alt om care să se lupte cu diavolul şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor chiar pe el prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul muritor şi supus patimii. Puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate acestea, adică să Se facă om, chiar dacă în acelaşi timp a rămas Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci este scopul şi desăvârşirea omului. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, omul poate ajunge de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească asumată de El şi de aceea, atunci când omul se uneşte cu El poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii, fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel să dobândească tămăduirea.

Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte din asuprirea diavolului. În Biserica veche existau eretici care învăţau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea-nous sa. Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune că Hristos a luat întreaga fire omenească, adică trupul, sufletul, mintea-nous şi toate celelalte elemente care alcătuiesc firea omenească, pentru că altfel, nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea-nous, aceasta ar fi rămas netămăduită. „Ceea ce [Hristos] nu a asumat, nu a vindecat; ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte”.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci divizări, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania personală, să depăşească aceste rupturi. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea fiecărui om să depăşească prin unirea cu Hristos toate aceste despărţiri.

11. Întruparea se mai numeşte şi deşertare sau chenoză. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel este uluitor: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „arată bunăvoinţă spre robii Săi printr-o pogorâre de nespus şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschin). Cuvântul Se pogoară la neamul omenesc luând chip de rob, adică trup, dar, pentru ca să fie încăput, Îşi micşorează, Îşi scade într-un anumit fel dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Theologul). În legătură cu aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune: „Cel Plin se goleşte, se goleşte de slava Sa şi Se face mic, ca prin El eu să mă împărtăşesc de plinire”.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este rămâne pentru totdeauna deofiinţă cu Tatăl. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Şi-a dobândit-o prin forţă. Prin întruparea Sa, Şi-a asumat firea omenească ascunzându-Şi Dumnezeirea, ca să mântuiască neamul omenesc. Se pogoară la robii Săi, iar „înălţimea sa nepogorâtă se pogoară fără a se pogorî” (Sfântul Ioan Damaschin). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări apofatice, negative.

Deşertarea de Sine a lui Hristos, chenoza, nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a trăit de mic pribegia, persecuţia şi necazurile, că a cunoscut ura oamenilor etc., ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi patimio. Faptul că Dumnezeul necreat a luat firea creată a omului, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeşte golire şi sărăcire a lui Hristos.

Împlinirea-îndumnezeire a omului nu putea avea loc fără chenoză. În plus, sfânta deşertare-chenoză a arătat ce anume este dragostea, şi anume că dragostea înseamnă deşertare de sine, jertfă, dăruire şi asumare a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte de sine şi invers.

12. Urmarea chenozei a fost faptul că, Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.

Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.

Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.

Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că „nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. „Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri…”.

Hristos a fost noul Adam, „singurul lucru nou sub soare”, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. „Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului”. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).

Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirii, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, „strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul” (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13. De-a lungul acestor analize am spus în mod repetat că, prin Întrupare, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. Acest lucru se cuvine să îl cercetăm mai în amănunt asupra temei întrupării, pe cât ne este în putinţă, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Desigur, Întruparea este o taină şi, nefiindu-ne îngăduit demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe învăţătura Sfinţilor noştri îndumnezeiţi care au primit revelaţia pentru că au ajuns la îndumnezeire. Şi precum Prorocul Moise, ajungând la vederea lui Dumnezeu, a fost iniţiat în multe taine de negrăit, acelaşi lucru şi mai mult s-a petrecut în cazul Sfinţilor îndumnezeiţi ai Noului Testament.

În Biserica veche existau diferiţi eretici care, prin gândire filosofică, încercau să înţeleagă cum lucrau cele două firi ale lui Hristos, adică firea dumnezeiască şi firea omenească. Putem distinge cu precădere două opinii principale: cea nestoriană şi cea monofizită. Potrivit nestorienilor, cele două firi şi trăsăturile lor caracteristice sunt total diferite, adică nu sunt de acelaşi tip, nu era cu putinţă ca firea dumnezeiască să se unească cu firea omenească. Prin urmare, aşa cum susţineau ei, firea omenească a fost numai o anexă a celei dumnezeieşti, iar unirea a fost într-un fel ca lipirea a două bucăţi de lemn. Dimpotrivă, după învăţătura monofizită, firea dumnezeiască a absorbit firea omenească şi, de aceea, firea dumnezeiască şi-a pierdut trăsăturile caracteristice.

hristosCombătând aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om, că firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului şi, prin urmare, Hristos are „două firi unite fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire, fără împărţire”. Această învăţătură se păstrează într-un tropar din Octoih închinat Maicii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: „nicicum n-a răbdat schimbare sau amestecare sau despărţire, ci a păzit întreagă osebirea amândurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a păstrat propriile ei trăsături şi, astfel, cele două firi nici  nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despărţit.

În continuare, va trebui să ne oprim puţin asupra cuvintelor „fără schimbare”, „fără amestecare” şi „fără despărţire”, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin, pentru că în acestea se ascunde taina legăturii dintre cele două firi ale lui Hristos.

„Fără schimbare” arată că nici una din cele două firi nu şi-a pierdut trăsăturile caracteristice. Atunci când s-au petrecut moartea şi învierea lui Lazăr, firea omenească a lui Hristos a vărsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omeneşti, în vreme ce firea dumnezeiască l-a înviat pe Lazăr, lucru propriu firii dumnezeieşti. Aşadar, în Hristos, ziditul rămâne zidit, muritor, descriptibil şi văzut, în vreme ce neziditul rămâne nezidit, nedescriptibil şi nevăzut.

„Fără amestecare” desemnează faptul că nu există nici o confuzie între lucrările-energiile celor două firi. În cazul lui Lazăr, nu firea omenească a lui Hristos îi redă viaţa, nici lacrimile nu sunt vărsate de firea dumnezeiască. Toate minunile au fost săvârşite de Dumnezeirea Sa, dar nu fără trup, iar toate cele smerite au fost săvârşite de trup, dar nu fără Dumnezeire. Aşadar, adevărul este că, în Hristos nu există amestecare între lucrările celor două firi. Firea dumnezeiască îşi împărtăşeşte slava şi trupului, dar nu pătimeşte şi nu participă la pătimirile acestuia.

Cuvintele „fără schimbare” şi „fără amestecare” trebuie neapărat analizate împreună cu cel de-al treilea cuvânt, care este „fără despărţire”. „Fără despărţire” înseamnă că cele două firi sunt nedespărţite şi inseparabile, adică nu se despart niciodată. Fiecare fire lucrează în Hristos „în comuniune cu cealaltă”. În exemplul învierii lui Lazăr, spunem că a lăcrimat firea omenească şi că a dat viaţă firea dumnezeiască, dar cele două firi erau unite datorită ipostasului. Prin urmare, Hristos [întreg] l-a înviat pe Lazăr. Atunci când pătimea cu trupul, Dumnezeirea era unită cu trupul, dar rămânea pasivă, iar când lucra Dumnezeirea Cuvântului, sfânta minte-nous a lui Hristos era unită cu Dumnezeirea, cunoscând cele care se săvârşeau.

Datorită unirii ipostatice, Hristos nu le săvârşea pe cele omeneşti ca om, pentru că, în acelaşi timp, El era şi Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeieşti nu le săvârşea ca un Dumnezeu, pentru că era om. Aceasta este urmarea adevărului că cele două firi s-au unit ipostatic, adică s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, astfel încât fiecare dintre ele se mişca în comuniune cu cealaltă, în ipostasul Cuvântului.

După unirea ipostatică a celor două firi, a existat o singură Persoană, un singur Ipostas. Nestorie a ajuns ca printr-o gândire filosofică să susţină categoric că fiecare fire îşi are persoana ei. El spunea că, prin unirea celor două firi, Hristos a luat două persoane, adică persoana Dumnezeirii şi persoana omenescului, şi că astfel a rezultat o a treia persoană, pe care el a numit-o „persoana iconomiei” sau „persoana legii”. După gândirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifică nici cu persoana lui Dumnezeu şi nici cu persoana omului; de aceea, atunci când cele două firi se separă, această persoană încetează să mai existe.

Şi aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserică. Unirea celor două firi a avut loc în Persoana Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Însuşi Dumnezeu Cuvântul a devenit Ipostas în trup. „Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în trup”. Hristos este unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi este închinat în întregime, ca unul ce este alcătuit din fire dumnezeiască şi omenească. Prin urmare, şi trupul primeşte închinare tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în el. Aceasta înseamnă că Hristos nu este alcătuit din două persoane şi mai înseamnă că, prin unire, nu s-a format o persoană a Legii, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas al trupului, iar firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire în ipostasul Cuvântului.

Mai mult decât atât, cele două firi se întrepătrund fără să îşi piardă caracteristicile. Trebuie însă precizat faptul că întrepătrunderea-perihoreza se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind nezidită, aceasta trece prin toate şi nimic nu poate să treacă prin ea. Aşadar, avem de-a face cu unirea şi înfăşurarea celor două firi, dar numai de către firea dumnezeiască, în acelaşi fel în care soarele transmite energiile sale către noi, dar rămâne în afara energiilor noastre.

Desigur, având două firi, Hristos a avut două lucrări şi două voiri. Lucrările nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totuşi de la Persoana comună, de la ipostasul Cuvântului. Aşadar, firile nu lucrează fără a depinde de Ipostasul Cuvântului. La fel se petrece cu lucrările.

14. Dogma hristologică are o mare importanţă, pentru că este strâns legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie. Sfinţii Părinţi dau o mare însemnătate învăţăturii hristologice, deoarece, dacă aceasta este deformată, în mod automat, este deformată şi învăţătura eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea deformare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul şi-ar pierde scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul şi de la mijloacele care duc spre mântuire.

Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe marginea sintagmelor „fire compusă” şi „ipostas compus”, deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.

Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o „fire compusă”. Astfel, judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de vedere monofizit deformează însă caracterul „neschimbat” al unirii celor două firi. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusă este ceva diferit de cele iniţiale, ea nu este deofiinţă nici cu firea dumnezeiască, nici cu cea omenească. Pentru a exemplifica acest lucru, el se referă la alcătuirea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. După formare, trupul este ceva diferit, pentru că nu mai este nici foc, nici aer, nici apă şi nici pământ. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi sintagma „fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi deofiinţă nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu noi, cu firea dumnezeiască. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu şi nici om.

Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în Tradiţia ortodoxă, respinge termenul de „fire compusă” şi introduce formula „ipostas compus”. Desigur, şi această formulare trebuie interpretată în spirit ortodox, pentru că aceasta poate fi deformată. Să vedem puţin cum putem vorbi ortodox despre „ipostas compus”.

Înainte de Întrupare, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevăzut, neatins, de nedescris, avânt tot ceea ce avea şi Tatăl şi diferind doar modul de existenţă, anume că Tatăl este nenăscut, iar Fiul este născut. După Întrupare, însă, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuirii din dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup, Ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea dumnezeiască, şi zidit după cea omenească; nevăzut, după firea dumnezeiască, şi văzut, după firea omenească.

Dacă nu acceptăm expresia „Ipostas compus”, cădem fie în nestorianism, pentru că acceptăm două ipostasuri în Hristos, fie în monofizitism, pentru că suntem de acord cu modificarea şi confuzia celor două firi.

Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit „într-un singur Ipostas compus”. Vorbind despre Ipostas compus, ne referim neapărat la alcătuirea „din două firi desăvârşite, cea dumnezeiască şi cea omenească”.

Desigur, este posibilă şi înţelegerea eretică a acestei sintagme, fie prin credinţa că s-ar fi format un ipostas din alte două ipostasuri, adică cel dumnezeiesc şi cel omenesc, fie prin acceptarea existenţei unui alt ipostas din două firi. Sintagma „Ipostas compus” respinge asemenea răstălmăciri eretice, pentru că ea desemnează un ipostas alcătuit din două firi şi care are două firi. Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim despre „Ipostas compus” nu înţelegem numai că ipostasul a fost alcătuit din „două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se evită atât nestorianismul, cât şi monofizitismul.

15. În Slava Laudelor din slujba praznicului Crăciunului se cântă: „Pentru aceasta şi noi aducem Ţie, în loc de dar de bani bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase”. Dumnezeiasca Întrupare nu este dăruită oamenilor pentru a conduce la gânduri pioase sau la felurite analize psihologice şi sentimentale. Asemenea analize, dacă sunt făcute la o vârstă trupească şi duhovnicească corespunzătoare, pot duce la anumite rezultate, dar în cele din urmă, taina Întrupării trebuie analizată tot în atmosfera teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în Ipostasul Cuvântului, care este un lucru nou, peste fire şi de neconceput pentru mintea omenească?

Dincolo de ceea ce am spus până acum, putem să vedem în continuare patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală a acestei mari sărbători, care este maica tuturor Praznicelor Împărăteşti.

În primul rând, peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea Bisericii. Sfântul Athanasie cel Mare demonstrează acest lucru: Sălaşul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif este preotul de rând, magii sunt clericii, păstorii sunt diaconii, îngerii sunt preoţii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea este mantia, Heruvimii – ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care acoperă totul prin puterea Sa, este acoperământul discului.

Biserica este Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi care S-a născut, S-a schimbat la faţă, a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. În timpul Sfintei Liturghii este săvârşită toată această mare taină şi ni se dă posibilitatea de a ne împărtăşi din harul lui Hristos. Aşa cum Biserica nu este o organizaţie omenească, nici Sfânta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simţurilor noastre.

În al doilea rând, firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeul-Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un sânge cu El.

În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a Întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2, 12).

Cuvântul „Irod” înseamnă în limba ebraică „de piele” şi de aceea Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în patria noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe drumul virtuţilor.

Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă de nevoinţă şi de împărtăşire din Sfintele Taine. Cei care trăiesc ascetic se învrednicesc ca, prin Sfintele Taine, să se unească cu Hristos.

În al patrulea rând, atunci când omul trăieşte în nevoinţă şi în împărtăşirea din Sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, atunci trăieşte duhovniceşte faptele dumnezeieştii Întrupări în inima sa şi, mai general, în toată existenţa sa. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Theolog spune că atunci când omul îşi curăţă inima şi este luminat, Îl primeşte înlăuntrul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte ca un prunc, după care se naşte prin virtuţi şi astfel omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele Întrupării. Desigur, numai în Hristos firea omenească s-a unit ipostatic cu firea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Astfel, omul înţelege cum lucrează harul în el, înţelege ce este chenozei şi ce este îndumnezeirea firii omeneşti.

* * *

Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Trebuie însă să se îndumnezeiască şi ipostasul fiecăruia dintre noi, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum pentru noi Hristos nu S-ar fi întrupat.

Ierotheos Vlachos
Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia) 2012, pp. 39-49, respectiv pp. 49-63 via pemptousia – partea I și partea a II-a

nastereadomnului

 

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

%ce%bc%ce%bf%ce%bd%ce%b1%cf%87%cf%8c%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ae

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

n_chumley_-_tainele_rugaciunii_lui_iisusÎn cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

komboskini-metanier

Sărbătorile. Schimbarea la Față a Domnului. Documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Sărbătorile. Schimbarea la Față a Domnului (6 / 19 august)

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Rânduiala rugăciunii neîncetate în obștea lui Gheron Iosif Isihastul

iosif-efrem

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simţ adânc al rugăciunii şi al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează şi se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi precum îngerii înalţă doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire şi o bucurie necuprinsă, contemplând, în acelaşi fel şi călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască şi să plângă zilele şi nopţile. Bineînţeles, noaptea este mai potrivită prin liniştea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la CebzaDuhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu şi nu ne ţinea multe teorii, adică învăţături de mai multe ore, ci în puţin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâţia ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te ruşinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalţi drept începător? Te crezi îmbunătăţit? Este ruşine când nu spunem rugăciunea şi când mintea noastră fuge încoace şi încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e ruşine, şi înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, şi într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse şi altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului şi ai trupului încât privea foarte diferit şi nu putea să explice. Toate câte vedea şi auzea erau foarte schimbate şi ţineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetaţia înflorită, copacii cu floarea şi mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca şi cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelaţie, apariţia unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovniceşti. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât şi cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreţia, farmecul şi frumuseţea lui Dumnezeu. El se minuna, ieşea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumuseţea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseţi şi descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

Sursa: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256 via doxologia.ro

Foto (sus): Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), astăzi unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, aici alături de povățuitorul său duhovnicesc lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, Gheron Iosif Isihastul (+ 1959).

Foto Icoană: Icoană a lui Gheron Iosih Isihastul, pictată la Mănăstirea Cenza, din colecția Pr. Cristian Ovidiu Groza.

Foto (jos): Arhiva blogului

komboskini-metanier

Înregistrare audio rară cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul vorbind despre Viața în Hristos. Introducere în personalitatea Cuviosului Porfirie făcută de către Mitropolitul Athanasie de Limassol

Înregistrare audio rară cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul vorbind despre Viața în Hristos. Introducere în personalitatea Cuviosului Porfirie făcută de către Mitropolitul Athanasie de Limassol.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC și selectați limba.

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

portret2

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Sfânta Ana (1913 – 1996)
Pomenit pe 15 / 28 iunie

Despre pocăință

„Pocăința este înnoirea Botezului. De aceea, după cum face făgăduințe omul însuși sau nașul său la Botez, la fel și la spovedanie, după ce-și mărturisește greșalele, face și făgăduința de a nu le mai săvârși din nou. Milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu ne-a dăruit Taina aceasta a Spoveda­niei și a ștergerii greșalelor noastre celor viclene, ca să ne mântuim și să ne împărtășim de fericirea cea fără de sfârșit. Pocăința ne curățește și ne face iarăși fără de păcat. Ne albește haina cea întinată a sufletului și ne îmbracă în haina nestricăciunii. Este un nou legământ cu Dumnezeu și de aceea El zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Apoi, cel ce păcătuiește cu ceva și se pocăiește, se curățește de necurăția lui, i se iartă greșalele și se mântuiește. Nu există pildă mai mare de pocăință decât Sfânta Maria Egipteanca. Ea a păcătuit mult, trupul ei devenise un vas al plăcerii, și a dus la pierzare mulțime de bărbați iubitori de plăceri. Dar prin pocăință a urcat întreaga scară a vârtuților, întrecându-i chiar și pe îngeri. Încă în trup fiind, Sfânta Maria a mers pe apa Iordanului, ca una fără de trup. A ajuns la o măsură a sfințeniei care i-a înfiorat pe îngeri, i-a cutremurat pe diavoli și i-a uimit și încă îi uimește pe oameni. Pentru aceasta ni s-a făcut pildă de pocăință lucrătoare. Oricât am păcătui, să ne pocăim, și suntem îndreptățiți cu harul lui Dumnezeu. Noi punem pocăința, iar Dumnezeu harul. El ne înnoiește, ne curățește, ne mântuiește după mila Sa cea nemăsurată. Acesta a fost și țelul întrupării Lui, căci ne-a spus că: N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13).

Pocăința este foarte lesnicioasă, ea ține de voirea omului. Sfânta Maria n-a putut să intre în biserica din Ierusalim, căci o putere nevăzută o dădea în lături. De îndată ce și-a recunoscut greșalele, s-a pocăit. A căzut în genunchi, a plâns și a luat-o Mijlocitoare și Chezășuitoare pentru pocăința ei pe Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu. Atunci s-a ridicat, a intrat în biserică, s-a închinat Cinstitei Cruci, și după aceea a pus început unei vieți de pocăință și de nevoință neîncetată. Noi oamenii trebuie să înțelegem și să conștientizăm că suntem praf și cenușă, că vine clipa în care sufletul se desparte de trupul cel materialnic. Și frica aceasta a simțitei morți îi înfricoșează pe oameni și îi duce către pocăință. Apoi urmează mărturisirea. Întrutot-bunul Dumnezeu n-a rânduit îngeri să primească greșalele oamenilor, ci oameni ce pătimesc aceleași, episcopi și preoți, care sunt urmașii Apostolilor. Apostolii lui Hristos au primit toată puterea iertării păcatelor, după cum Însuși le-a spus: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21). Și după ce a suflat asupra lor, le-a mai zis: Luați Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23). Sfinții Apostoli au lăsat această putere urmașilor lor, și ei mai departe preoților duhovnici dreptslăvitori până la sfârșitul veacurilor.

Voirea omului de care am pomenit este puterea sufletului care stăpânește trupul și a trupului care îi urmează sufletului. De aceea, dacă greșesc, și sufletul și trupul se vor osândi în iadul veșnic. În Simbolul de credință mărturisim că așteptăm învierea morților, după care păcătoșii vor merge în focul cel veșnic gătit diavolilor și îngerilor săi (Matei 25, 42), iar drepții vor moșteni Împărăția gătită lor de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Deci nu avem nicio îndreptățire, căci vom merge unde voim, fie în bucuria cea fără de sfârșit, fie în munca și osânda veșnică. Voirea ține de judecata pe care o are omul, căci toți oamenii sunt făpturi înțelegătoare. Înțelegerea naște judecata, și jude­cata naște folosul fiecăruia. Toți oamenii au voire, chiar și pruncii. De aceea când îi văd pe părinții lor, aleargă la ei cu bucurie, însă când văd necunoscuți, fug și plâng.”

Alunecările tinerilor către parareligii

„Credința noastră ortodoxă este izvor de apă săltătoare întru viață veșnică (Ioan 4, 14). Din nefericire puțini dintre tinerii noștri aleargă la izvorul cu apă curată, însă merg să bea apă din bălți. Lor li se potrivește cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune (I Corinteni 15, 33). Tinerii noștri care se însoțesc cu feluriți oameni de alte religii sunt influențați de aceștia, pentru că nu sunt catehizați în credință. Ei sunt ca peștii morți care se duc unde îi poartă curentul apei. De aceea Sfântul Evanghelist Ioan ne oprește să ne însoțim cu cei care nu au învățătura lui Iisus și nu trăiesc după ea. Nici binețe să nu le dăm, nici în casele noastre să nu-i primim, ca să nu ne facem părtași la nelegiuirea lor. Sfântul Ioan ne poruncește: Oricine va veni la voi și nu va aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bucură-te. Că cel ce îi va zice lui bucură‑te, se face părtaș faptelor lui celor rele (II Ioan, 10-11).

Noi ortodocșii nu credem la voia întâmplării, nici nu ne jertfim viața și toate bucuriile lumii pentru o credință și pentru un adevăr a cărui dreptate n-am cercetat-o. Fiecare dintre noi are casa, averea, țarina lui, și toate acestea le întărim prin contracte și prin martorii pe care-i avem. La fel pentru întărirea în credință avem Vechiul Legământ, care a fost tălmăcit în limba greacă cu trei sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, și mai mult, chiar de către evrei, care sunt vrăjmașii Mântuitorului. Martori îi avem pe cei care au văzut cu ochii lor minunile lui Iisus Dumnezeu-Omul. Mai întâi pe Apostoli și apoi pe elinii care au mers să-L întâlnească și au văzut biruința Învierii, a Înălțării la ceruri și sălășluirea Întrutot-Sfântului Duh în Sfinții Apostoli. Învierea lui Hristos ne arată atotputernicia dumnezeirii, pentru că niciun muritor nu poate să învieze singur. Prin Învierea Sa Domnul nostru a călcat stăpânia diavolului, a biruit iadul și i-a veselit pe ucenicii Săi, cu care a rămas vreme de patruzeci de zile. La Înălțarea Sa la ceruri, care s-a petrecut în fața tuturor, îngerii cu haine albe le-au spus ucenicilor: Bărbați galileeni, ce stați căutând către cer? Acest Iisus Care S-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni, precum L-ați văzut pe El mergând la cer (Fapte 1, 11). Dumnezeu le-a dat putere acestor pescari simpli și neînvățați, încât deși neîntrarmați, au supus toată lumea. Nici cezarii, nici filosofii, nici învățații mincinoși n-au putut să se împotrivească puterniciei cuvintelor Evangheliei iubirii, pe care Apostolii le aveau ca arme. Și de aceea Hristos stăpânește de două mii de ani chiar și răstignit fiind.

Două lucruri îi împing pe tineri să părăsească Ortodoxia și să meargă către religiile orientale: mai întâi ignoranța și apoi curiozitatea vicleană. Nu vedeți că și acei fachiri vin aici în Sfântul Munte ca să vadă adevărata îndumnezeire a omului? Tinerii ar trebui să înțeleagă că menirea absolută a omului este să se înalțe la asemănarea cu Dumnezeu și să se unească cu El. Dacă omul nu-o împlinește, era mai bine să nu se fi născut, pentru că nu-i va folosi și să trăiască o mie de ani, ceea ce nimeni n-a putut, dacă la sfârșitul său are iadul cel fără de sfârșit. Tinerii merg la înșelători, ca să-și liniștească mustrările de conștiință. Se duc acolo, ca să afle un alt dumnezeu care îngăduie necurăția, întinăciunea, nebunia și minciuna și, precum spune Mahomed, ca să se afle într-un rai al plăcerilor unde veșnic vor mânca pilaf, vor bea râuri de sirop, vor preacurvi și vor săvârși toate destrăbălările. Dar oare pot morții să mănânce? Pot să bea? Pot să preacurvească? Bineînțeles că nu. Deci tinerii cred ușor aceste minciuni și sunt influențați, pe când acei fachiri raționaliști din Tibet și alte părți din Asia vin aici să vadă adevărata îndumnezeire a omului, cum ajunge acesta la asemănarea cu Dumnezeu. O dobândește prin silire și nevoință, după cuvintele Domnului nostru: Împărăția cerurilor se silește și silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Iubiții mei, aceasta este calea către Împărăția lui Dumnezeu: să ne silim pe noi înșine să nu săvârșim răul, să nu ne vindem credința, să nu ne vindem adevărul, ca să ne mântuim veșnic. Avem adevărul, iar tinerii noștri trebuie să evite «sirenele» care ademenesc vremelnic, dar îi duc la pieire. Hristos este singurul Care-i duce la limanul mântuirii pe cei ce țin poruncile Lui, iar tinerii noștri trebuie să pună la inimă mesajul acesta.”

Omenirea în ultimul stadiu al păcatului

„Astăzi omenirea se află în starea cea mai rea de la zidirea lumii. Calea pe care o urmează este cea a căderii, a stricării, a întunericului care duce la pierzanie. Oamenii, prin abuzurile lor, mai cu seamă prin cele trupești, suferă și în minte și în trup, iar tămăduirea lor este foarte anevoioasă. Numai Atotputernicul și întrutot-bunul Dumnezeu, prin mijlocirile mulțimii nenumărate de sfinți de aici din Grecia și ale tuturor milioanelor de mucenici, cuvioși, apostoli și mărturisitori, poate să Se milostivească de poporul Său și să-i lumineze. Numai în acest fel se poate omul îndrepta și să meargă drept. Mila și îndurarea lui Dumnezeu schimbă așezarea lumii. Astăzi starea căderii este mai rea decât cea din vremea Sodomei, necurăția păcatului a umplut și a înecat lumea. Mă amărăsc de pierzania unei mulțimi atât de mari de suflete. Domnul cel iubitor de oameni pentru aceasta s-a pogorât pe pământ, ca să înalțe la cer făptura Sa cea păcătoasă. Ne-a dat harul, a luat trupul nostru cel păcătos și l-a curățit, l-a sfințit și l-a îndumnezeit. L-a pus pe om să șadă de-a dreapta scaunului slavei Sale. Cum ne vom îndreptăți pentru nerecunoștința pe care o arătăm fața de milostivirea Sa cea mare?

Astăzi am ajuns în pragul celei de-a doua Veniri a Domnului. Când se va petrece? Numai Dumnezeu știe, nimeni altul. Întâiul semn, după tâlcuirile Sfântului Ipolit al Romei, este statul evreilor. Ascultați ce zice: «Așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu a unit toate neamurile întru o credință, la fel și Antihristul va aduna neamul cel risipit al evreilor.» Această prorocie a început să se împlinească în anul 1948.

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaAl doilea semn are legătură cu Templul lui Solomon. După cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, a ridicat templul trupului Său și a înviat din morți, așijderea și Antihristul va ridica templul dărâmat al lui Solomon; după cuvintele Sfântului Apostol Pavel (II Tesaloniceni 2, 4), Antihristul se va numi pe sine dumnezeu, se va înălța spre închinarea tuturor și va ședea în templul lui Dumnezeu cu chip că el este Dumnezeu. Deci zidirea templului lui Solomon va premerge venirea lui Antihrist pe care Domnul îl va ucide cu duhul gurii Sale, și-l va pierde cu arătarea venirii Lui (II Tesaloniceni 2, 8), adică îl va pierde cu suflarea gurii Sale și îl va nimici cu înfățișarea și venirea Sa.

Însă frații mei, să-L lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ceasul venirii Sale biruitoare pe pământ, ca să judece viii și morții. Cât despre noi, să încercăm să ne păzim de păcat, căci păcatul este adevărata moarte, de vreme ce ne depărtează, ne desparte de Dumnezeu, de Viața cea adevărată, de lumină, de bucuria cea nesfârșită, de toate bunătățile. Fie ca Bunul Dumnezeu să lumineze făpturile Sale, și pe grecii ce caută înțelepciune (1 Corinteni 1, 22), dar care acum merg la fachiri și la medium, care-i învață prostia în locul înțelepciunii.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

„Cu moartea pre moarte călcând”, Cuvânt la Învierea Domnului al Arhimandritului Hristofor, Noul Egumen al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte

pascha-4
Învierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.

Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.

În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală. Prin Înviere, toate se însuflețesc, totul devine ,,făptură nouă”. Chiar și moartea însăși, din proces de stricăciune și degradare a celor lumești, create, devine trecere către viață. După cum spunea fericitul gheronda Gheorghe (Kapsánis), ,,ce ar fi fost lumea fără Hristos Cel Înviat, și fără Învierea pe care o așteptăm să ne-o dăruiască? Un cimitir nesfârșit…Iar noi ce-am fi fost? Niște bieți muribunzi care ne așteptăm moartea pentru a dispărea o dată pentru totdeauna. Viața nu ar mai fi avut nici un rost, nici un scop. Foarte bine a spun Sfântul Iustin Popovici că nu ar fi crezut în Hristos dacă El nu ar fi biruit moartea”.

Relatările Sfinților Evangheliști, precum și imnografia Bisericii ne învață că Hristos a mers de bunăvoie către Patimă, însă ucenicii săi nu au înțeles acest lucru. Iar ca martori ai Patimilor Mântuitorului, nu au mai putut gândi limpede și nu mai trăgeau nici o nădejde despre ceea ce urma să se întâmple. Tristețea, suferința și frica îi cuprinsese pe toți, în mod justificat. Doar după Înviere, ucenicii au prins iarăși curaj: ,,Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).

Nu doar orele Patimilor Mântuitorului au fost clipe grele. Și clipele morții noastre de zi cu zi, ispitele, nereușitele sunt momente grele. Simțim că în acele momente nu mai suntem noi înșine, nu mai avem nici un gând optimist. Atunci, în acele momente, gândurile noastre, sentimentele sunt învăluite de tristețe și pesimism. Ele nu sunt pe placul Lui Dumnezeu și nu ne ajută să trăim bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria relației cu semenii, bucuria de a fi noi înșine.

În aceste momente grele, trebuie să ne gândim la cei care au trăit ceea ce trăim noi. Avem exemple de viață pe Sfinții noștri, care, ca fii ai Învierii, au gustat din roadele Ei și au devenit, astfel, martori de netăgăduit ai ei. Din viața sfinților noștri învățăm că mergerea , de bunăvoie, alături de Hristos către Patimă, este chezășia pentru Învierea alături de el. Dacă, din dragoste pentru Hristos, de bunăvoie, vom suporta moartea noastră zilnică, aceasta va fi prilejul, dar și calea care duce la învierea, în Hristos, a fiecăruia dintre noi: ,,Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu el; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuși”. (II Timotei 2, 12-13). Atunci, bucuria și pacea Învierii, vor fi daruri inalienabile ale Lui Hristos, care ne vor însoți în această viață vremelnică a noastră, dar și în veșnicie. Acest lucru este dezvoltat foarte bine de Sfântul Grigorie Palama în epistola sa către monahia Xenia.

Au trecut, deja, câțiva ani, de când țara noastră, Grecia, a început să urce pe Golgota reprezentată de criza de care se vorbește în zilele noastre. Cei mai mulți frați ai noștri suferă de pe urma acestei crize care are mai multe aspecte. Mulți și-au pierdut zâmbetul, bucuria, pacea, optimismul, visele, așteptările. Viața este dominată de o atmosferă cenușie, tristețe, deznădejde, frustrare și furie. Însă, omul nu poate trăi astfel și caută soluții. Iar cei care caută cel mai mult soluții sunt tinerii.

Să ne ridicăm, și anul acesta, privirea, către Hristos Cel Înviat. Vom vedea, atunci, că El este rezolvarea tuturor problemelor noastre. Domnul Cel Înviat aduce în inimile noastre adevărata pace, și adevărata bucurie pe chipurile noastre. În acest sens, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul spunea: ,,Hristos este izvorul vieții, al bucuriei, al luminii și al adevărului. Hristos este totul”.

staretul-hristofor-grigoriatulÎntr-adevăr, Hristos este totul. ,,Totul” este Hristos al Bisericii Ortodoxe, Hristos al Tradiției noastre Ortodoxe, Hristos al Sfinților noștri Părinți, al mărturisitorilor și al cuvioșilor, Hristos, care, acum este alungat din sărmana noastră țară. Da, Hristos este alungat odată cu introducerea în programa școlară a materiei denumită ,,religie” dar care promovează sincretismul religios. Da, Hristos este alungat odată cu legiferarea Duminicii ca zi de lucru, odată cu votarea unor legi ce contravin învățăturilor evanghelice, odată cu crearea secției de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie din Tesalonic, lucruri care întristează foarte mult poporul nostru binecredincios.

Însă, poporul nu l-a părăsit pe Hristos și se opune din răsputeri celor care vor să îi schimbe identitatea și credința ortodoxă. Poporul rămâne credincios, fidel moștenirii primite de la sfinții și învățătorii neamului nostru. Crede, nădăjduiește și așteaptă, pentru că ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Arhimandritul Hristofor
Noul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte
Foto (jos): Mănăstirea Grigoriu / Credit foto Pr. Constantin Prodan

Sursa: pemptousia.ro

athos3_grigoriu-7