Category Archives: 06. Mănăstirea Cutlumuș

Nouă apariție editorială: Sfântul Paisie Aghioritul, o lucrare – mărturie a Mitropolitului Ierotheos Vlachos

Sfântul Paisie Aghioritul
Autor Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului 
Editura Sophia 2018 / 200 pagini
Traducere de Protos. Theofan Munteanu

„Cum aș putea să exprim în câteva cuvinte ce mi-a dăruit acest om sfânt? Singurul lucru pe care îl pot spune este că în preajma sa simțeam că Dumnezeu este viu, iar fericitul Stareț era un «organism viu». Așa cum viața biologică se transmite din generație în generație prin organisme vii, nu moarte, tot astfel și viața duhovnicească se transmite de la o generație la alta prin organisme vii, precum Sfântul Paisie.

A fost un teolog empiric, trăitor, un mare sfânt al Bisericii noastre, deși nu a studiat teologia la școli înalte. Se distingea printr-o minunată simplitate, în care întrezăreai o adâncă maturitate duhovnicească. Spunea cuvinte dintre cele mai simple, de multe ori pline de umor, care aveau o putere uimitoare. Cuvântul său cădea în sufletul fiecărui om asemenea fulgilor de nea care se aștern pe pământ lin, dănțuind. Îmbracă totul în alb și pătrund adânc în lăuntrul de ape al pământului. Cuvântul său pătrundea, așadar, în chip simplu, în inima oamenilor.

Și înainte și după canonizarea sa, viața și învățătura Sfântului Paisie au avut și au o înrâurire asupra întregii lumi. Aș putea spune că este un Stareț contemporan al tuturor, universal”.

† Ierótheos,
Mitropolit al Nafpaktosului

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Reclame

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Este adevărat că pentru ca omul să dobândească ceva foarte mare, trebuie să dorească foarte mult acel lucru. Trebuie să-l dorească „din toată inima și din tot cugetul”. Și ce este oare acel foarte mare lucru pentru om? Fără îndoială, este sfințenia. Foarte mulți creștini ortodocși au dorit sfințenia, și mai ales monahii. De altfel, de aceea s-au făcut monahi, ca să urmărească cu mai multă putere dobândirea sfințeniei. Însă deoarece, așa cum am menționat anterior, pentru dobândirea sfințeniei este necesară o imensă voință, este necesar ca nevoitorul să o iubească, din nefericire aceasta a rămas necunoscută și de neaflat pentru mulți. Iar acest fapt nedorit se petrece pentru că ei nu și-au canalizat voința exclusiv în vânarea sfințeniei, ci, din nefericire, și-au risipit-o în multe lucruri deșarte, care eventual au constituit o piedică în calea acestui fericit țel.

Eu sărmanul, ce mărturisesc că mă aflu în această nefericită stare, voi îndrăzni să mă ocup de un cuvios ieromonah, care a reușit să direcționeze toată voința sufletului și a inimii sale către fericita vânare a sfințeniei. Și nu este nedrept Dumnezeu, ca să nu-i dăruiască sfințenia numitului Ieromonah, văzând că nu a ținut nicio parte din voința sa pentru el însuși, ci pe toată a adus-o jertfă Dumnezeului Treimic și Sfânt. Firește, acest ieromonah care a reușit să întreprindă acest mare și eroic fapt, este Sfântul Părinte Efrem Katounakiotul.

Fericitul Părinte Efrem a avut binecuvântarea de a-l cunoaște pe marele părinte Iosif Isihastul, căci înainte de a-l întâlni, tânăr călugăr fiind, semăna cu un armăsar tânăr, foarte puternic dar neinstruit, ce înseta să găsească o călăuză înțeleaptă, care să-l instruiască. Lumea lăuntrică a tânărului părinte Efrem era un fenomen pentru vremea lui, fără ca nici el însuși să cunoască ceea ce se afla înlăuntrul său și care se cheamă bogăție nevăzută. Aceasta l-a apăsat continuu, am spune, și a ajuns astfel la o mare neliniște sufletească căci simțea o nestăvilită sete duhovnicească înlăuntrul său și nu găsea de unul singur acea apă binecuvântată. Și pe când timpul se scurgea aproape fără folos pentru el, Maica Domnului nostru, marea Stareță și singura stăpână a Sfântului Munte, a rânduit a se realiza deosebita întâlnire a Părintelui Efrem cu marele isihast, Gheron Iosif. Când tânărul părinte Efrem l-a văzut și a auzit primele cuvinte înțelepte din gura lui, deodată, ca o altă Marie din Evanghelie, a căzut la picioarele Bătrânului. Atunci, a strigat înlăuntrul său zicând: „L-am găsit pe Mântuitorul.” Cu adevărat, pentru tânărul Efrem, marele isihast era un mântuitor, având a găsi mai apoi ceea ce dorea, aceea după care înseta neîncetat sufletul său.

Viețuirea Părintelui Efrem alături de marele dascăl al ascultării și al rugăciunii minții, Gheron Iosif, a constituit unul dintre cazurile foarte rare ale Sfântului Munte. Văzând tânărul Efrem că nu poate urma nevoința incomparabilă a marelui său Avvă, înțelept cum era, s-a dăruit cu osebire desăvârșitei și îngereștii ascultări și mult râvnitei rugăciuni noetice, pe care o căutase cu multe lacrimi dar nu o putuse găsi de unul singur. Părintele Efrem a deprins aceste două mari virtuți cerești cu mare acrivie de la sfântul său Bătrân, Iosif. Și le-a asimilat înlăuntrul său atât de repede și desăvârșit, încât nu putea ascunde energiile dumnezeiescului har care îl umbrise îmbelșugat. N-a fost nevoie ca tânărul Efrem să se ostenească cu grelele nevoințe pustnicești, dar înțelept cum era, s-a afierosit propriu-zis, cu tot sufletul său, ascultării după Dumnezeu față de marele isihast. Și ce s-a întâmplat cu tânărul Efrem după aceasta? S-a întâmplat ceea ce se întâmplase cu foarte mult timp înainte Sfântului Dositei, ucenicul Avvei Dorotei, adică dumnezeiasca iluminare. Aceasta s-a întâmplat și cu Părintele Efrem, dobândind, ca urmare, admirația tuturor călugărilor marelui Gheron Iosif. Iar admirația lor nu era provocată numai de faptul că primise dumnezeiasca iluminare, ci de acela că o primise atât de curând. Până și sfântul lor stareț, Iosif, se minuna și slăvea pe Domnul că monahul poate numai cu ascultarea după Dumnezeu sa ajungă la dumnezeiești măsuri ale stărilor duhovnicești. Să mă iertați că nu voi vorbi despre dumnezeieștile iluminări ale fericitului părinte Efrem, căci pe acestea le descriu cu multă pricepere călugării săi și împreună-nevoitorii săi de la vremea aceea.

Eu săracul, în concluzie, sunt dator să mărturisesc că m-a învrednicit Maica Domnului să cunosc acest fenomen numit Părintele Efrem. L-am vizitat de trei ori acolo, la Katounakia. O dată în calitate de mirean și de două ori ca monah. Mărturisesc că pe parcursul vizitelor mele a fost revelator pentru restul vieții mele. În concluzie, așadar, avem să spunem următoarele: că nu putem dobândi sfințenia dacă nu o dorim cu ardoare. Pilda și învățătura ne-o arată în mod strălucit Sfântul Părinte Efrem Katuonakiotul. Firește, am omis să menționăm că înainte de a înfăptui ascultarea după Dumnezeu și rugăciunea noetică, Părintele Efrem s-a smerit mult, căci dacă nu este precedată de smerenie, ascultarea nu rodește de una singură și probabil că va rodi poame amare, adică poame ale slavei deșarte. Se întâmplă ceea ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „slava deșartă așteaptă momentul în care va înflori ascultarea!” Cutremurător cuvântul acesta, cine are minte să-l priceapă… Astfel, să imităm toți, după putere, cele trei mari virtuți ale fericitului Bătrân Efrem, smerenia, ascultarea și rugăciunea noetică! Stadionul este deschis pentru noi toți și toți, fiecare în parte, putem lua premiul, și nu numai unul, cum se întâmplă pe stadioanele sportive ale lumii, unde deși la un maraton aleargă sute de participanți, numai unul, primul, va lua medalia de aur! Pe când, agonotetul* nostru, Hristos, ne oferă tuturor celor ce ne nevoim, un premiu mult superior medaliei de aur și ce e mai grozav, e că toți putem sfârși cursa odată, și ne putem încununa împreună, e suficient să existe acea mult dorită voință, căci fără ea nimic nu se poate. De altfel, ne spune și marele ritor al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toate depind de vreau și nu vreau”.

Pentru că am vorbit despre dobândirea sfințeniei, bine este să lămurim ce înseamnă sfințenia. Sfințenia înseamnă desăvârșita sănătate sufletească, iar omul sănătos sufletește este sfânt. Nu este vorba despre omul sănătos sufletește fără să fie unit cu Iisus Hristos, căci numai prin unirea noastră cu Hristos vom fi sănătoși sufletește. Câte teorii oferă sănătate sufletească, fără ca în ele să existe Hristos, în acelea sălășluiește duhul viclean și oferă o falsă și mincinoasă sănătate sufletească care duce, în mod matematic, la o nimicire sufletească. Această mult dorită sănătate sufletească care provine de la Iisus Hristos, a reușit să o dobândească mai întâi, cu nenumărate osteneli, marele isihast Gheron Iosif, și i-a instruit bine întru aceasta pe toți ucenicii săi, dintre care face parte și Părintele Efrem Katounakiotul. Cum am mai spus, acesta a reușit, la picioarele dascălului său, Iosif Isihastul, ca în scurt timp să se elibereze de omul cel vechi și să se bucure de o desăvârșită sănătate sufletească, de sfințenie. Fie ca aceasta să se petreacă și cu noi, cu toți monahii și cu întreaga pleromă ortodoxă. Amin.

Monahul Arsenie, Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuș, Sfântul Munte

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere și adaptare după pemptousia.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Notă trad: *Agonotetul este cel care pregătea, antrena pe atleți în antichitate.

Monah Moise Aghioritul: Monahism, mănăstiri, monahi

Monahism, mănăstiri, monahi

Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.

Ethosul bisericesc trebuie să rămână așa cum este el, pentru totdeauna. Mesajul pe care monahismul îl aduce în lume, dar și contribuția acestuia în societate, nu trebuie să schimbe, ci să transmită duhul ascezei, al cumpătării și al smereniei, atât de necesare în viață. Monahismul, ori de câte ori a cunoscut perioade de liniște duhovnicească, a adus strălucire și slavă Trupului Bisericii. Lumea de azi consideră că monahismul este ceva inutil, nefolositor, ceva ce ține de trecut, și, de foarte multe ori, este considerat chiar vătămător pentru noi, cei de astăzi.

Mai mult decât atât, chiar și cei pe care îi numim, de obicei, ,,oameni ai Bisericii”, privesc cu multă circumspecție plecarea tinerilor la mănăstire, spunând că societatea are nevoie de ei mai mult decât mănăstirea. Hotărârea pe care tinerii pregătiți, talentați și învățați o iau, anume de a merge la mănăstire, este considerată greșită de către unii dintre acești ,,oameni ai Bisericii”. Însă, unii ca aceștia uită faptul că monahismul este o instituție eminamente eclesiastică și că a ridicat din sânul eimulțime de sfinți pe care i-a dăruit lumii întregi.

Duhul ascetic, isihast și de rugăciune al multor bărbați care s-au nevoit în pustie și în mănăstiri, a arătat, de-a lungul veacurilor, importanța și înălțimea acestei viețuiri, ea fiind denumită ,,viețuire îngerească”.

Luminați fiind de Dătătorul de lumină, Hristos, monahii au luminat lumea întreagă, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul. În vechime, Biserica a acordat întâietate monahilor sfințiți ce viețuiau în mănăstiri, schituri, peșteri ori în pustie, și pe aceștia i-a adus și i-a rânduit episcopi. Teologia isihastă, cea care a apărat cu strășnicie dogma ortodoxă, s-a născut și dezvoltat, de asemenea, în mănăstiri. Biserica a ales monahi necunoscuți, smeriți și neștiuți de nimeni și i-a așezat în cele mai importante funcții de conducere, pe tronurile patriarhale ori mitropolitane. Din sânurile monahismului au ieșit figuri importante de misionari (ierapostoli), imnografi, scriitori ori predicatori de seamă. Monahismul a vorbit despre adâncimea, înălțimea și importanța cuvintelor Evangheliei. Și, mai întâi de toate, monahii au vorbit prin exemplul tăcerii vieții lor. În opoziție cu duhul materialist propus de lume, ei au adus spiritualitatea ortodoxă ce vorbește despre curățirea de patimi, iluminare și îndumnezeire. Ei au opus răului virtutea, saturației cumpătarea, bogăției sărăcia de bunăvoie. Monahul se nevoiește întreaga viață pentru a dobândi smerenia și pocăința, atât de mult folositoare sufletului, se luptă să se curețe de egoism, de patimi și de răutate.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

După Sfântul Nicodim Aghioritul, mănăstirile sunt liman de mântuire, locuri unde se plămădesc oamenii virtuții și ai sfințeniei. Mănăstirile sunt locuite de monahi ascultători, răbdători, blânzi, iubitori de Dumnezeu și de semeni. Monahul se nevoiește din greu, râvnind să dobândească ,,frumusețea cea dintâi”, starea de dinaintea căderii, îndumnezeirea și sfințirea. El ,,râvnește după cele dumnezeiești”, înaintează pe cale nepătimirii, se îndulcește de ,,erosul dumnezeiesc”. Trăiește dumnezeiasca înțelepciune, se delectează cu gânduri dumnezeiești, se roagă, se pocăiește pentru păcatele sale și se bucură pentru dumnezeieștile daruri ale harului. Cu timpul, voința monahului începe să se identifice cu voința Lui Dumnezeu. Monahul duce o luptă continuă împotriva egoului și a cochetăriei, a senzualității și a slavei deșarte.

În Sfântul Munte, locul prin excelență al monahismului destinat bărbaților, locul cel mai de cinste îl deține o femeie, Maica Domnului. Părinții aghioriți iubesc mai presus de orice, pe cea mai Curată, pe cea mai Cinstită și mai Smerită, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului ne ascultă și ne ajută pe toți, chiar dacă noi nu-L iubim pe Fiul ei întotdeauna la fel. Părinții ne îndemnă și ne povățuiesc pe toți să ducem viață dumnezeiască. Astăzi se poate observa o efervescență a monahismului și o decădere a lumii ce se consideră modernă și civilizată. Însă, unii sunt indiferenți sau se fac chiar luptători împotriva lui Dumnezeu.

Mănăstirile sunt izvoare, cuiburi și stupi duhovnicești. Ele au fost ridicate de oameni evlavioși în locuri frumoase, bine alese, și sunt locuri de pelerinaj, de reculegere și de odihnă duhovnicească. Mănăstirile de monahi ori de monahii, mai vechi ori mai noi, cu mai mulți ori mai puțin monahi, sunt adevărate faruri care luminează pe toți cei care duc lupta cea duhovnicească, care însuflețesc, binecuvântează și întăresc pe cei slabi.

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului.

Foto credit (sus): Irinel Cîrlănaru

Sursa: Makedonia 27/05/2012 via pemptousia

Ne vorbește Sfântul Paisie Aghioritul (audio, cu subtitrare în limba română)

Înregistrările audio cu Sfântul Paisie Aghioritul sunt extrem de rare și neprețuite. Avem bucuria să descoperim acum, la început de ianuarie 2018, când s-au împlinit 3 ani de la oficiala sa proslăvire, o înregistrare de peste 6 minute, mai puțin cunoscută creștinilor ortodocși de la noi. Înregistrarea beneficiază de subtitrare în limba română grație efortului celor de la Orthodox teaching of the Elders și a colaboratoarei noastre, Elena Dinu, care a „urcat” înregistrarea pe contul personal de youtube, cărora le mulțumim pentru osteneală. Să avem parte cu toții de rugăciunile Cuviosului Paisie și folos din dumnezeieștile sale cuvinte! – LD

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Inima noastră – adevărata Peșteră din Betleem

Inima noastră – adevărata Peșteră din Betleem

A fost întrebat odată Părintele Paisie:

– Când mergeam la universitate, Gheronda, îmi puteam supraveghea sporirea după note. Aici, în viaţa duhovnicească, nu ştiu unde mă aflu.

– Şi aici o poţi supraveghea, după gândurile tale. Dacă îţi vin mereu gânduri rele şi le alungi şi iarăşi vin şi iar le alungi, trebuie să ştii că ai trecut în locul (clasa) pocăinţei şi te nevoieşti. Dacă îţi vin uneori gânduri rele şi le alungi, iar alteori bune şi dacă cele rele sunt zero, iar cele bune zece, potrivit cu monadele, poţi pune şi nota. Dacă vezi, de pildă, că gândurile rele s-au împuţinat şi mai multe sunt cele bune, să ştii că s-au micşorat zerourile şi s-au mărit decarii îmbunătăţindu-se astfel notarea ta. Când încetează să mai vină gândurile rele şi vin numai bune, atunci să ştii că s-a făcut curăţirea, adică ţi s-a curăţit inima ta, peştera ta, transformându-se în Peştera din Bethleem.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 164

– Gheronda Paisie, daţi-mi o binecuvântare pentru Praznicul Naşterii Domnului ce se apropie!

– Îţi doresc ca Hristos şi Maica Domnului să te aibă lângă Ei, precum l-au avut pe mieluşelul de lângă iesle. Cred că a dus-o bine, la fel ca viţeluşul şi măgăruşul care L-au încălzit pe Hristos în iesle… „Cunoscut-a boul pe stăpânul şi asinul ieslea domnului său”, spune Proorocul Isaia. Au cunoscut Cine se afla în iesle şi de aceea L-au încălzit cu nările lor. L-au simţit pe Creatorul lor! Dar şi măgăruşul, de câtă cinste s-a învrednicit să-L ducă pe Hristos în Egipt! Boierii aveau trăsuri brodate cu aur, dar Hristos ce a folosit? Ce bine era dacă aş fi fost eu acest măgăruş!

Sursa: Gheronda Paisie Aghioritul, Tomos E

Traducere de Ierom. Stefan Nutescu, Chilia Bunavestire, Sfântul Munte Athos

Foto: Frescă din naos, Chilia Sfântul Ipatie, Mănăstirea Vatopedi, Muntele Athos, 2015. Facere a iconarului Ioan Popa

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Nicodim de la Karyes, duhovnic (1926-1986)

De multe ori voia lui Dumnezeu este ca faptele minunate ale asceţilor şi părinţilor virtuoşi să fie ascunse de ochii noştri atâta timp cât ei trăiesc alături de noi. Aceasta se întâmplă pentru siguranţa lor duhovnicească, pentru că în acest fel pot, fără zgomot şi fără să fie influenţaţi, să sporească duhovniceşte şi să adauge har peste har sufletului lor. Pentru noi însă este o nefericire această ascundere a mărgăritarului, pentru că recunoaştem şi ajungem să preţuim personalitatea lor duhovnicească doar după adormirea lor şi abia atunci alergăm la diferiţi oameni care i-au cunoscut ca să aflăm diferite fapte şi învăţături de-ale lor. Ieromonahul şi duhovnicul Nicodim de la Karyes a fost un astfel de om. Un îndrăgostit de Dumnezeu şi un dispreţuitor al vieţii de aici. A trăit printre noi înainte cu ani de zile, dar foarte puţini şi-au dat seama de virtutea lui. De aceea, pentru noi este o datorie faţă de fiii săi duhovniceşti mai noi, dar şi faţă de monahii care nu l-au cunoscut, precum şi faţă de creştinii din lume, fraţii noştri întru Hristos, ca să aşezăm în cele ce urmează, din iubire şi evlavie faţă de neuitatul părinte, câteva date despre viaţa lui şi învăţături pe care le-am putut aduna despre el.

S-a născut în satul Krusona din Creta, în anul 1926. Părinţii săi, Gheorghe şi Ecaterina, au avut cinci copii. Al patrulea a fost părintele Nicodim, pe atunci numit din botez Emanuil Kalianakis. Din vârsta copilăriei s-a deosebit prin dragostea sa faţă de Biserică şi slujbele ei, prin evlavia cu care lua parte la toate Sfintele Liturghii din sat. Când a terminat şcoala primară, s-a îndeletnicit cu muncile câmpului şi cu creşterea animalelor. Pe atunci, în satul lui, era preot fericitul părinte Dimitrios Fasolakis. Acesta era un preot foarte virtuos şi iubitor de monahi. Alături de el, micuţul Emanuil şi-a petrecut anii copilăriei. Niciodată nu lipsea de la slujbele Bisericii, unde ajuta şi el ca şi crâsnic şi cântăreţ. Nu-l atrăgeau deloc întâlnirile cu cei de-o vârstă cu el, nici joaca sau păcatele la care se dădeau tinerii de-o vârstă cu el.

De mic a fost împodobit cu multă evlavie faţă de cele dumnezeieşti. Caracterul lui lipsit de îndrăzneală stârnea în cei care-l cunoşteau multă iubire. Avea o dorinţă arzândă de a citi vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase.

Din vârsta tinereţii s-a născut într-însul dorul după o vieţuire monahală. Cărţile pe care le citea îi aprindeau cu un foc de nesuportat inima. A spus lucrul acesta părintelui Dimitrie. El l-a sfătuit în felul următor: „Fă, copilul meu, puţină răbdare! Mai întâi să faci armata, şi apoi să-ţi orânduieşti cele ale familiei tale de aici din sat şi, după aceea, eşti liber să mergi unde vrei, dacă e voia lui Dumnezeu, acolo unde te chemă El.”

Într-adevăr, în anul 1948, la vârsta de 22 de ani, liber de orice obligaţie faţă de familia sa, şi-a luat binecuvântare de la părinţii săi, de la duhovnic, părintele Dimitrie, şi a plecat pentru a se închinovia la Mănăstirea Sfântului Antonie din Creta. Acolo a rămas ca frate de mănăstire vreme de trei ani, lucrând în ascultare şi dăruire faţă de obştea acestei mănăstiri.

Vrând însă să trăiască mai ascetic, cu binecuvântarea stareţului, a plecat la Mănăstirea Maicii Domnului Povăţuitoarea. Acolo, după puţin timp, a fost tuns monah cu numele de Nicodim. Apoi, mitropolitul de atunci al Gortinei şi Arcadiei, părintele Timotei, acum arhiepiscop al Cretei, l-a hirotonit diacon şi preot, dându-i şi vrednicia de duhovnic, pentru a spovedi credincioşii.

Părintele Nicodim a continuat şi în această mănăstire vieţuirea sa foarte ascetică, cu înfrânare, cu lepădare de sine.

Mitropolitul, văzându-i vieţuirea monahală şi virtutea pe care o dobândise, l-a rânduit egumen al Sfintei Mănăstiri a Adormirii Maicii Domnului de la Koudouma. Dorinţa adâncă a părintelui Nicodim, desigur, era să trăiască cu smerenie, ca un simplu ieromonah, în ascundere, în asceză şi cu simplitate. A făcut ascultare totuşi şi s-a plecat rugăminţilor episcopului şi a slujit ca egumen la această mănăstire vreme de cinci ani şi jumătate.

Acolo a arătat o mare dragoste faţă de creştinii închinători pe care îi primea cu multă dragoste părintească şi îi spovedea. Aşa cum ne povestesc fraţii localnici, de multe ori părintele Nicodim îi vindeca pe demonizaţii care veneau la mănăstire şi pe alţi bolnavi. Faima sa s-a răspândit şi atrăgea la mănăstire mulţime de creştini, lucru care îl stânjenea din ce în ce mai mult pe părintele Nicodim, care era foarte liniştit din fire. Aşa se face că, luând binecuvântare şi îngăduinţă de la mitropolitul său, a plecat în satul său, ca să scape de puhoaiele de oameni care îl căutau. Acolo a fost rânduit preot slujitor la Sfânta Mănăstire a Sfintei Irina, care este aproape de satul său. Vreme de un an şi jumătate a slujit acolo. Şi aici şi-a continuat munca de suflet mântuitoare. Faţă de sine însuşi era foarte aspru şi ascet, în timp ce faţă de creştinii care îl vizitau şi pe care îi spovedea era îngăduitor şi plin de pogorământ, ca să nu-i arunce în deznădăjduire, aşa cum zicea.

Aproape în toate nopţile priveghea în rugăciune, nu se întindea pe pat niciodată, doar când a făcut o operaţie de amigdale a fost obligat să stea vreme de douăzeci de zile la pat. În problemele de conducere a mănăstirii nu se amesteca niciodată. Lăsa toate în seama egumenei şi avea încredere în modul în care ea conducea mănăstirea, dându-i doar sfaturile trebuitoare, atunci când aceasta le cerea. Serile, îşi făcea privegherile în paraclisele care se află în jurul mănăstirii. Cu astfel de nevoinţe ascetice a primit o bogăţie de har dumnezeiesc în sufletul său. A devenit astfel un punct de atragere şi de mângâiere al tuturor fraţilor care treceau pe la mănăstire.

Dorinţa lui adâncă era însă de a trăi în ascundere, în însingurare, pentru a se dărui lucrării rugăciunii minţii. Vizitele dese ale oamenilor îl împiedicau să-şi împlinească programul său ascetic în lume. De aceea, a luat marea hotărâre de a pleca şi de acolo.

În 1962, a venit în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. La început, s-a aşezat la Coliba Sfinţilor Arhangheli, de la Schitul Kutlumuşului. Acolo, a trăit singur, fără ucenici, şi şi-a rânduit programul său ascetic, ducând o viaţă foarte aspră de post şi nevoinţă. În vremea aceea, Sfânta Mănăstire Stavronikita era într-o stare destul de proastă, nu devenise încă chinovie, nu avea preot care să slujească. Aşadar, l-au chemat pe părintele Nicodim ca să slujească Liturghia la mănăstire. El a primit cu bucurie şi, în fiecare sâmbătă şi duminică şi la marile sărbători, cobora pe jos de la Coliba sa la mănăstire. Depărtarea Chiliei lui de mănăstire este de aproximativ o oră de mers pe jos.

Unul dintre fiii săi duhovniceşti mi-a povestit următoarea faptă care i s-a întâmplat. Era luna iulie şi zăpuşeala era de nesuportat. Părintele Nicodim trebuia să coboare la mănăstire pentru îndatoririle sale liturgice. Se gândea în sine însuşi: „Cum să merg la mănăstire pe o astfel de căldură?”. Dintr-odată, deşi cerul era limpede şi senin precum cristalul, deasupra capului său a apărut un nor care l-a însoţit de la Chilie până la mănăstire. Astfel, s-a rezolvat şi problema venitului pe vreme de căldură.

Un alt fiu duhovnicesc mi-a povestit următoarea întâmplare: Într-o seară, am fost găzduit la Coliba părintelui Nicodim. După masa de seară şi după Pavecerniţă, ne-am despărţit pentru a ne odihni fiecare la chiliile noastre. Noaptea, monahul cel tânăr a avut trebuinţă să meargă la toaletă, dar din pricina ruşinii nu l-a întrebat pe părinte unde se afla aceasta. A fost totuşi obligat să iasă afară. Înaintând spre măslini, l-a văzut pe părintele Nicodim rugându-se sub unul dintre aceştia, îngenuncheat şi cu mâinile ridicate către cer. Faţa îi strălucea de o lumină dumnezeiască şi foarte dulce, care, de fapt, l-a şi trădat că era acolo. Părintele Nicodim, când şi-a dat seama că tânărul l-a văzut, l-a rugat să nu spună nimănui lucrul acesta până la adormirea sa.

După câţiva ani, a plecat din Schitul Kutlumuşului şi s-a aşezat la altă Chilie care este pe drumul dintre Karyes şi Mănăstirea Iviron, la aproximativ douăzeci de minute pe jos de la Karyes. Chilia aceasta cinsteşte Adormirea Maicii Domnului, are grădini, apă şi o frumoasă privelişte către Mănăstirea Iviron şi către mare. A luat-o în primire, fără să mai fie cineva acolo şi într-o stare destul de proastă, iar el a pus-o în rânduială.

E adevărat că nu s-a deosebit niciodată ca un om de activităţi gospodăreşti, pentru că întreaga sa grijă o avea către bunurile cele cereşti. Socotea de prisos lucrările la grădină, florile, podoabele aşezate prin casă. Pentru el podoabă era rugăciunea cea de noapte, postul aspru, smerenia, simplitatea şi pregătirea pentru viaţa cea veşnică.

Şi aici, în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului, a fost cunoscută destul de repede sfinţenia părintelui Nicodim. Îl vizitau monahi, nu numai pustnici, ci chiar şi călugări din chinovii, pentru a se sfătui cu el în legătură cu rugăciunea minţii. Chiar şi fraţi ortodocşi din alte ţări îl vizitau pentru a-i asculta sfaturile. La sfârşitul acestei notiţe a noastre, vom reda un dialog pe care l-a avut cu părintele român Ioanichie Bălan.

Prezenţa sa, din punct de vedere exterior, nu stârnea nici o impresie deosebită. Era de o înălţime potrivită, purta de obicei o rasă peticită, iar în vreme de iarnă avea nişte ghete cu tălpi groase. Umbla şchiopătând, cu un toiag în mână. Îi saluta pe oameni cu un zâmbet tainic, fără râsete şi discuţii inutile. La Karyes venea o singură dată pe săptămână, de obicei sâmbăta. Trebuia să cumpere câte ceva pentru chilia sa, să ia prescurile, pe care i le trimitea o mănăstire, de obicei mănăstirea Grigoriu, şi să-şi ridice corespondenţa. Programul slujbelor îl respecta cu stricteţe. Noaptea citea Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, şi săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la marile sărbători. După-masa citea Ceasul al nouălea, Vecernia, Canonul lui Iisus Hristos, al Tuturor Sfinţilor, Theotokariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Unul dintre fiii lui duhovniceşti mi-a povestit următoarele două fapte minunate din care se vede îndrăzneala sa către Domnul, dar şi războiul pe care dracii îl ridicau împotriva lui.

Într-o după-amiază, mă găseam la părintele Nicodim. De el s-a apropiat o pisică mieunând de foame. El i-a spus: „Ce vrei? N-am să-ţi dau nimic să mănânci. Du-te, prinde-ţi o pasăre şi mănânc-o!”. Într-adevăr, pisica a plecat şi în mai puţin de trei minute s-a întors cu o pasăre în gură. Altădată, acest tânăr monah a fost găzduit vreme de trei zile la Chilia părintelui Nicodim. Noaptea auzea mare zgomot, ca un fel de luptă, din chilia acestuia. Dimineaţa, i-a întrebat pe cei doi muncitori care lucrau şi ei acolo de câteva zile. Aceştia i-au răspuns: „Şi noi auzim acest zgomot în fiecare noapte. Din câte ştim, dracii îl războiesc pe părintele Nicodim în timpul rugăciunii sale de noapte.”

Cu această aspră luptă împotriva demonilor şi-a dus viaţa sa la Sfântul Munte vreme de douăzeci şi patru de ani. Cu un an înainte de a pleca din această viaţă pământească, l-a primit ca frate începător pe prietenul şi consăteanul său Pavel Panameritaki. Acesta era cu 12 ani mai în vârstă decât părintele Nicodim, dar tânjea după viaţa monahală din tinereţile sale. S-a căsătorit însă, a avut doi copii, i-a rânduit pe fiecare la familia lui, şi-a condus apoi soţia pe ultimul drum în 1982 şi, astfel, liber de grijile lumeşti, s-a hotărât să vină la părintele Nicodim, în vârstă fiind de 71 de ani.

Înainte de a veni, s-a îmbolnăvit de cancer. A plecat în Germania pentru operaţie. Situaţia era foarte gravă. El însă a spus două cuvinte către Maica Domnului, având ochii plini de lacrimi: „Maica Domnului, ajută-mă să nu mor aici în Germania, ci la Sfântul Munte!”. Într-adevăr, în ziua următoare i s-au făcut din nou analizele şi toate arătau că este complet sănătos. Astfel, s-a întors la casa sa, şi-a rânduit cele de acolo şi s-a întâlnit cu părintele Nicodim într-una din vizitele pe care acesta le-a făcut în Creta. Acolo, acasă la el, părintele Nicodim l-a tuns în schima cea mică şi l-a luat cu sine la Sfântul Munte.

Când l-am întrebat pe părintele Pavel să-mi spună câte ceva despre Stareţul său, el mi-a răspuns: „Părintele Nicodim a fost un om sfânt. Aproape că nu dormea deloc noaptea. Nu-l interesa nimic pentru viaţa sa personală şi pământească, ci numai cele duhovniceşti. Programul slujbelor, aşa cum le făcea el, îl ţin şi eu acum cu grijă. El era foarte aspru cu sine însuşi. Niciodată nu dezlega la ulei lunea, miercurea şi vinerea. Nu voia să audă nimic despre zeloţi şi nu a întrerupt pomenirea patriarhului atunci când multe chilii şi chiar mănăstiri au făcut lucrul acesta, pentru că nu primise înştiinţare în rugăciune de la Dumnezeu. Din pricina vieţii sale aspre, nu a acceptat să fie slujit în diferitele sale nevoi. Uneori, se purta cu mine brusc şi aspru, iar eu nu înţelegeam această purtare a lui şi îl judecam că ar fi un om ciudat. Dar se purta cu mine astfel pentru că voia să-şi ascundă cu grijă nevoinţa şi virtuţile. Întotdeauna îmi dădea sfaturi. Unul dintre sfaturile lui pe care mi-l amintesc acum este: „Să Îl rogi pe Domnul să îţi dea puterea Duhului Sfânt!”. Suferea toate lipsurile, toate neajunsurile, toate greutăţile produse de climă, frigul iarna şi căldurile vara, cu o răbdare ieşită din comun. Niciodată nu murmura din pricina durerilor sale trupeşti, deşi suferea de artrită şi de prostată. În ultimele sale luni de viaţă i-a fost greu să mai slujească Sfânta Liturghie.

Odată, aflându-se în curte, a căzut de la o înălţime de 2 metri. S-a lovit foarte rău la genunchi şi s-a întors în casă umblând în patru labe. Deşi îl durea foarte tare, nu mi-a spus nimic. Când l-am spălat şi l-am schimbat, m-am înfricoşat, pentru că am văzut două răni deschise pe trupul lui. L-am dus afară, la Tesalonic, la spital. Medicii i-au curăţat rănile, tăind carne putredă.

Când s-a terminat Postul cel Mare al anului 1986, mi-a spus: „Părinte Pavel, o să fac şi Paştele acesta împreună cu voi, dar altul nu voi mai face.” Într-adevăr, după Paşti, a chemat doi preoţi şi am făcut împreună Sfântul Maslu la noi acasă. Apoi l-am pregătit şi, după câteva zile, a plecat în Creta. Acolo, avea mare evlavie la Sfânta Muceniţă Irina, în mănăstirea căreia dorea să-şi dea sufletul. Era numai de 60 de ani şi, totuşi, la înfăţişare părea de vreo 85. Ajungând în Creta, s-a dus la spital. Starea lui s-a înrăutăţit din pricina artritei şi nu mai putea să doarmă nici întins pe pat. Figura sa era însă liniştită şi luminoasă. Se ruga neîncetat cu metaniile sale şi nu murmura din pricina acestor încercări. Îi mulţumea lui Dumnezeu cu cunoscutul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ori de câte ori vorbea despre Sfântul Munte, din ochii lui curgeau lacrimi. A fost transportat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Acolo, le-a vestit dinainte surorilor moartea sa, zicându-le: „Mâine vom avea slujbă de înmormântare la mănăstire. O să vină mulţi preoţi şi creştini.” Ultima sa zi a fost 17 iulie, de pomenirea Sfintei Muceniţe Marina. S-a împărtăşit pentru ultima oară cu Sfintele Taine. Febra i-a ajuns la 41,3˚C, iar medicul a spus că nu mai este nimic de făcut. Din clipă în clipă putea să moară. A fost dus iarăşi la spital. Chipul îi răspândea o lumină dumnezeiască şi buzele rosteau neîncetat cuvinte de mulţumire către Dumnezeu. La ora 11 din acea zi, seara, faţa i-a strălucit cu şi mai multă putere. Buzele îi murmurau o rugăciune. Şi-a făcut semnul Crucii şi îndată sufletul său a plecat la locaşurile cele cereşti. L-au adus în puterea nopţii la mănăstire. În ziua următoare, după-masa, a fost înmormântarea lui, într-adevăr aşa cum profeţise. O mulţime mare de lume, mitropoliţi, preoţi, copii duhovniceşti au venit din întreaga Cretă ca să-l însoţească pe cuviosul părinte Nicodim pe ultimul său drum, cel care a înflorit la Sfântul Munte şi acum dormea în pământ, precum grăunţul de grâu, ascuns în tărâmul Cretei.

La înmormântare a vorbit arhiepiscopul Cretei, părintele Timotei. Acum, la mormântul său arde o candelă neadormită, în timp ce creştinii care vin nu încetează să primească de la mormântul părintelui mulţime de binecuvântări şi tămăduiri.

Redăm mai jos dialogul pe care l-a avut părintele Nicodim cu ieromonahul român Ioanichie Bălan.

– Preacuvioase părinte Nicodim, am venit din România aici, în patria monahismului ortodox, la Sfântul Munte, ca să primim binecuvântarea Maicii Domnului şi să aflăm sfaturile luminoase ale sfinţiei-voastre. Noi, monahii din România, ne îndeletnicim mai mult cu misiunea şi mai puţin cu rugăciunea. Ce este mai bine să facem?

– Slujirea aproapelui în lume, preacuvioase părinte, rugăciune este. Primiţi cu iubire pe oameni, pentru că Dumnezeu îi trimite la mănăstiri. Mai întâi să odihnim sufletele creştinilor şi apoi, dacă vă rămâne timp, mai mergeţi şi la biserică, la slujbe. Rugăciune să faceţi potrivit cu puterile pe care le aveţi şi cu timpul de care dispuneţi.

– Unii dintre noi doresc să vină la Sfântul Munte şi să se aşeze aici. Ce este mai bine să facem? Să venim sau să continuăm munca misionară pe care o facem în poporul nostru?

– Rămâneţi acolo unde v-a adus Dumnezeu în viaţă, pentru că multe puteţi să faceţi acolo, jertfindu-vă pentru mântuirea altora. Dacă cineva însă doreşte din inimă pustnicie şi rugăciune, însingurare, lacrimi, plâns, pocăinţă, atunci să vină aici, la Sfântul Munte, pentru că există multe chilii fără monahi. Dacă însă se îndoieşte, să facă rugăciune mai cu dinadinsul şi să urmeze sfatul duhovnicului său şi al episcopului.

– Avem o mare trebuinţă de duhovnici buni, atât noi, cât şi creştinii. Ce ne puteţi spune despre lucrul acesta?

– Hristos Însuşi a spus: „Secerişul este mult, dar lucrătorii puţini”. Dar să nu ne pierdem nădejdile, are Dumnezeu grijă ca să scoată lucrători în via sa. Întotdeauna au fost perioade de criză duhovnicească, dar Dumnezeu trimite în toate epocile oameni aleşi, duhovniceşti, ierarhi, care pot să povăţuiască poporul către mântuire.

– Ce sfaturi ne daţi pentru mântuirea noastră?

– S-aveţi mai multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni! Cu aceste două aripi zburăm către cer. Aceste două porunci sunt izvorul din care curge binecuvântare către noi şi de ele atârnă toată legea şi profeţii, aşa cum spune Hristos. Inimile trebuie să se aprindă de dragostea lui Dumnezeu, în timp ce ochii noştri trebuie să se umple de lacrimi de compătimire pentru fraţii noştri, pentru că şi ei sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi asemenea nouă sunt.

– Ce canon să dăm celor care trăiesc în desfrânare?

– Dacă se pocăiesc şi nu mai fac iarăşi păcatul, să pogorâm canonul şi epitimia la jumătate. Să facem toate cu discernământ!

– Pentru tinerii necăsătoriţi care păcătuiesc, ce trebuie să facem?

– Să micşorăm canonul lor la jumătate, ca să nu îi îndepărtăm cu desăvârşire de Dumnezeu şi de Biserică, şi să-i pierdem apoi definitiv.

– Pentru cei care folosesc mijloace anticoncepţionale, ce putem face?

– Pentru aceştia trebuie să facem o neîncetată catehizare şi învăţătură şi, de asemenea, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i lumineze. Dacă nu părăsesc însă păcatul, să nu-i împărtăşim, pentru că mărturisirea şi spovedania lor nu este sinceră şi se face cu vicleşug. Să întârziem primirea Sfintei Împărtăşanii de către unii ca aceştia, până când vor părăsi păcatul şi se vor întoarce la naşterea de prunci. Un mare episcop a spus că aceştia, chiar dacă sunt sub canon, pot să se împărtăşească o dată pe an, de Sfintele Paşti, pentru a nu fi îndepărtaţi cu desăvârşire de Hristos şi de Biserica Lui.

– Cât de des să se împărtăşească cei credincioşi din lume?

– Sfântul Ioan Gură de Aur spune că are importanţă modul în care te împărtăşeşti şi nu ne spune frecvenţa cu care să îi împărtăşim.

– Cum putem cunoaşte noi că suntem pregătiţi pentru a ne împărtăşi?

– Dumnezeu cunoaşte inima fiecăruia. Dacă conştiinţa noastră nu ne acuză pentru ceva, acesta este un semn că putem să ne apropiem de Hristos.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 99-110, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

ÎPS Ierotheos Vlachos: Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), Cel ce ne-a renăscut și ne-a făcut pe noi mădulare ale Trupului Său sfințit, ale Bisericii Sale.

Binecuvântat fie Dumnezeu prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul binecuvântat al lui Hristos în care ne sfințim și cunoaștem ”cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1: 19) și în care trăim dragostea lui Dumnezeu prin Taine și viața de nevoință. ”O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11: 33).

Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că l-a luminat pe Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, și Sfântul Sinod cel dimpreună cu el, să asculte glasul binecredincioșilor creștini, clerici, monahi și mireni, și să îl așeze pe monahul Paisie Aghioritul în rândul Sfinților, în Sinaxarul Bisericii, care alcătuiește adevărata istorie a Bisericii.

Binecuvântat fie Dumnezeul Treimic, pentru că a arătat și arată în epoca noastră iubiți Sfinți, care s-au distins în practică și în teorie, în curăție și luminare, în proslăvire și în cunoaștere, și i-a preamărit pe prietenii Săi, care s-au predat pe ei înșiși dragostei Sale și s-au sfințit, s-au dovedit mădulare cinstite ale Trupului Său binecuvântat, aleși prieteni ai Lui, care au trăit taina mântuirii, adică taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a slăvitei Sale deșertări, ”a teologiei slăbiciunii Sale”, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, și ”teologia (dumnezeieștii) frumuseți”, după Sfântul Andrei Criteanul.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că a înfățișat în vremurile noastre pe binecuvântatul și sfințitul Părinte, pe cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, care a preamărit prin viața sa numele Dumnezeului Treimic și la rândul lui a fost preamărit de El.

Mânat și eu de dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au primit binefaceri prin rugăciunea și călăuzirea sa, îl cânt pe cel între Sfinți minunatul Părinte Paisie și, stânjenit de statura Părintelui lăudat, mă micșorez pe sine-mi cu teamă și cutremur, căci mă aflu înaintea tainei deșertării și îndumnezeirii acestui sfânt bărbat, în același timp fiind însă cuprins de dorul inimii. Teama și dorul pun stăpânire pe sufletul meu.

Ce să spun și ce să grăiesc despre cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, cel foarte mare și minunat, prea bunul nevoitor și pustnic?

Pietrele și stâncile vor striga istorisind despre el. Cu adevărat, munții și peșterile, câmpiile și orașele, mănăstirile și locurile de nevoință, schiturile și sihăstriile strigă cu glas mare povestind despre el și aduc cântări de laudă minunatei sale viețuiri de nevoință, rugăciunii minții în inimă, lacrimilor sale de foc pentru oameni, învățăturii sale de Dumnezeu însuflate și pline de discernământ, dar, mai cu seamă, tainei bine grăitoarei tăceri și strigătului său noetic către Dumnezeu, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.

Dar, cu deosebire, strigă inimile fiilor și fiicelor sale duhovnicești, dintre care cei mai mulți au cunoscut preschimbarea inimilor lor de piatră în inimi de carne și duhovnicești (vezi II Corinteni 3: 3), în care s-a înscris cuvântul lui de foc și aprins, și s-au făcut ”sfințită inscripție pe stelă” (Ps. 15), dar au și ascultat sfântul lui cuvânt prorocesc, care cădea și cade în inimile lor precum ”roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Ps. 132: 3), ca ploaia ușoară, iar nu ca ploaia vijelioasă, și îi preschimba în pământ bine roditor spre sfințire și mântuire. Strigă întru bucurie și se veselesc cei care au gustat prin el din Taina mântuirii, au cercat vinul curat al harului lui Dumnezeu, s-au îmbătat de vinul curat al Duhului.

Episcopii, clericii, monahii, creștinii îndeobște și cinstitele mădulare ale ”școlii duhovnicești” pe care acesta o călăuzea duhovnicește – obștea Sihăstriei Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, cu stareța și surorile, unde a și rămas sfințitul lui trup – l-au cunoscut pe cel între sfinți Părintele nostru Paisie, Aghioritul, care a adus în zilele noastre nu numai slăvita tradiție capadociană, dar și viața și petrecerea Prorocilor Vechiului și Noului Testament, a Cuvioșilor pustnici și Părinți din Pateric, a Mucenicilor și Mărturisitorilor credinței. În Părintele Paisie au cunoscut un organism duhovnicesc viu, care le-a transmis viața cea după Dumnezeu, le-a predat ”dogma cea vie” a credinței. Acela a preluat la rândul lui viața duhovnicească de la un alt organism viu, de la Sfântul Arsenie Capadocianul, a supt de la acesta laptele neprihănit al vieții veșnice, s-a desăvârșit întru Hristos și mai departe el însuși a devenit Carte a vieții, izvor al apei celei vii, sân sfințit întru Hristos pentru cei care alergau la el, ca să asculte ”cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6: 68). Toți câți l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile sunt, după cuvântul Apostolului Pavel, epistola lui ”scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3: 2).

Am simțit dorul și dragostea din inimă a nenumărați oameni care trăiesc în toată lumea, bărbați și femei, clerici și mireni, episcopi și monahi, aghioriți și laici, sănătoși și bolnavi, care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie și păstrează în inima lor ”cuvântul bun și mântuitor”, care ieșea de pe sfințitele lui buze. Am simțit, de asemenea, și recunoștința tuturor oamenilor care au cunoscut intervențiile lui de minuni făcătoare, atât în timpul vieții sale, cât și după adormirea sa, și pe cei pe care i-a tămăduit de boli trupești, sufletești și demonice, și i-a îndreptat pe calea către sfințire.

Cuvântul meu este neputincios și searbăd în a înfățișa slava viețuirii de Dumnezeu iubitoare a Sfântului Paisie Sinaitul și Aghioritul și, îndeobște, a acestui om universal întru Hristos, a adevăratului învățător a toată lumea. Dacă aș fi putut să tac și să las să se vădească revărsarea inimilor celor care l-au cunoscut duhovnicește, atunci sunt încredințat că s-ar fi cristalizat un strigăt puternic ”ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsă 19: 6), ca vuietul de ploi torențiale căzând din cer, care ar fi răsunat în toată lumea și dincolo de marginile pământului, s-ar fi născut un șuvoi de slavoslovire, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9: 8), adică prietenilor Săi, mădularelor slăvitului Său Trup, între care se numără și cel între sfinți monahul Paisie.

Neîndoielnic, Hristos este ”Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4: 10), însă între sfinți Se sălășluiește Însuși Dumnezeu și vorbește pentru ei ”în loc şes” (Luca 6: 17) și se descoperă lor ”într-un munte înalt” (Marcu 9: 2), după starea duhovnicească a fiecărui prieten al Său. Și prin viața Sfântului Paisie glăsuia ”Domnul Savaot, Domnul puterilor” (vezi și Isaia 6) pe un ”munte înalt” (vezi și Marcu 9: 2), prin inima lui înălțată – prin curățire, luminare și îndumnezeire –, pentru că fericitul Părinte, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar și prin râvna sa, s-a făcut tron înalt al Domnului slavei.

Cine era, deci, Sfântul Paisie?

A fost binecuvântat din pântecele maicii sale de un fericit bărbat, de Cuviosul Părintele nostru Arsenie, cel din Capadocia, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Și a fost afierosit lui Dumnezeu de cinstitele și sfintele mâini ale Sfântului Arsenie încă din vârsta prunciei și, mai mult încă, a primit numele și harul Sfântului Arsenie și din tinerețele sale și-a îndreptat toată dorirea către Dumnezeu și astfel a trăit sfințenia, și tot prin sfințenie și martiriu a și adormit întru Domnul. S-a nevoit la Kónitsa, în Athos, Muntele cel cu nume sfânt, în Muntele Sinai, cel pe care a pășit Însuși Dumnezeu, și apoi iarăși în Sfântul Munte. A viețuit după rânduiala de obște, de sine, în viața isihastă, pustnicească și de schit, în toată lărgimea și adâncimea acestor căi de viață și s-a ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu și astfel a dobândit o mare experiență, îndrumând plenar, cu discernământ și neînșelat pe toți: și pe cei căsătoriți, și pe cei necăsătoriți, și pe tineri, și pe cei între două vârste, și pe bătrâni, și pe anarhiști, și pe cei evlavioși, la petrecerea și viața monahală, după poruncile lui Hristos.

Așa cum toți adeveresc prin mărturiile lor scrise și prin viu grai, Părintele Paisie era prieten al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu, sălaș sfințit și cinstit al Împăratului tuturor, al Împăratului slavei, prieten și văzător al sfinților, ca unul care a fost uns de Duhul Sfânt, care a trăit crucea nevoinței, a martiriului conștiinței și a dragostei, afierosit cu desăvârșire lui Dumnezeu și fiu al luminii și văzător de Dumnezeu învățat și tâlcuitor al Tainelor, adâncit întru smerenie și pocăință, cu multă dragoste pentru nevoință, mai presus de puterile omenești, văzător al frumuseții lui Dumnezeu, păstrând miresmele Dumnezeiescului Duh în trupul său firav și, pe scurt, era ”mai presus de cele de jos și străin lor, iubitor și văzător al celor de jos și cetățean al pustiei”.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi la aceeași măsură și deopotrivă vechilor nevoitori și sfinți întru nevoință, întru smerenie, ascultare, lipsa de avere, întru înstrăinare, isihie, vederea lui Dumnezeu, împodobit cu rare virtuți și plin de harul și lucrarea Preasfântului Duh, care s-a manifestat prin harismele rugăciunii neîncetate, săvârșită cu deosebire pentru cei care suferă deopotrivă cu sufletul, și cu trupul, și pentru cei adormiți. De asemenea, era împodobit și cu harismele străvederii și înaintevederii, ale vindecărilor și cu multe alte harisme.

A omorât cu desăvârșire patimile trupului prin multe rugăciuni, posturi și privegheri, L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, a vorbit cu ei și a gustat din darurile pe care i le-au dăruit, a văzut îngeri, și pe îngerul său păzitor, și a primit de la aceștia slujire de oameni iubitoare, pentru că îngerii sunt duhuri care îi slujesc pe oameni spre mântuirea lor, a cunoscut cele ale eshatonului încă din această viață, a avut experiența Bisericii celei din ceruri în trupul său transfigurat încă dinainte de adormirea sa, care a fost deopotrivă desăvârșire martirică și cuvioasă, fericită cu adevărat.

Deși monah, săvârșea o slujire pastorală indirectă, cu deplin respect față de sfântul așezământ al Bisericii, slobozindu-i pe bolnavi de înrâuririle demonice care lucrează prin gânduri, dorințe și prin trupuri, drepte făcând căile intrării Domnului în inimile oamenilor, săvârșind tot felul de vindecări și învățând tainele Duhului celor care doreau să se facă părtași acestora. Cuvântul de Dumnezeu învățat al acestui nevoitor cuvios, care a fost editat în șase volume de către Sfințita Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Sourotí, este mărturia unui om care a fost schimbat la față de dumnezeiasca Lumină necreată.

Cu adevărat, acest sfânt monah și-a părăsit familia biologică și naturală, dobândind în profunzime harisma înstrăinării, și a intrat în familia lui Adam, pentru că a trăit durerea întregii umanități, a ascultat supinurile celor care trăiesc și după moarte și a primit înștiințare, după sfântul Macarie Egipteanul, ”întru simțire și cunoștință”.

Ce să spun și ce să grăiesc despre acest monah sfânt? Cuvântul este neputincios în fața măreției vieții sale. Ce era, deci, Sfântul Paisie, cel necunoscut celor mulți, care văd lucrurile într-un chip cu totul superficial și exterior?

Revelator este un cuvânt al său, pe care l-a descoperit monahiilor Sfințitei Sihăstrii a Sfântului Ioan Teologul de la Surotí, și care arată măreția viețuirii sale.

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

Sfinte Paisie, acum, când viețuiești în Împărăția lui Dumnezeu, neîncetat fiind în Lumina îmbelșugată și preadorită a dumnezeieștii Slave a Dumnezeului Treimic, în Biserica întâilor-născuți în ceruri, în această cetate și metropolă nezidită, în care, potrivit sfintei Apocalipse, nu există Templu, pentru că ”Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este Templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o (și o luminează) şi făclia ei este Mielul… Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 21: 22-25), privește cu ochiul tău cel plin de har către binecuvântatul popor al Domnului, care se află în viața aceasta cu schimbările continue dintre lumina creată a soarelui și întunericul nopții, cu fiarele care ies din ascunzișurile lor în timpul nopții noetice, cu uneltirile diavolului, care ”umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8), cu suferința provocată de stricăciune, pătimire și moarte, cu problemele și greutățile acestora, și mijlocește la Dumnezeu, Cel ce te iubește pe tine și este mult iubit de tine, mijlocește, dar, pentru noi toți, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o la Dumnezeu, mijlocește adică pentru clerici, monahi și mireni, pentru restaurarea întregii lumi, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Binecuvântați iubitori de prăznuire din toată lumea și prieteni ai prietenului lui Dumnezeu, mi-am început gândurile prin cuvântul apostolic: ”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), și voiesc să închei cu un cuvânt de mulțumire.

Mulțumim Tatălui ceresc care ni L-a dăruit pe iubitul Său Fiu. Mulțumim iubitului Său Fiu, pentru că ni l-a dăruit pe Sfântul Paisie, iubitul Sfânt, al Lui și al nostru. Pentru aceasta, ne rugăm: Sfinte slăvite Paisie, mijlocește pentru noi, cei care se roagă ție îndelung și cu toată inima!

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Traducere de Tatiana Petrache

Sursa: parembasis.gr via pemptousia.ro
© 2013 Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Părintele Moise Aghioritul despre Duminica Tuturor Sfinților (prima după Rusalii)

Azi prăznuim Duminica Tuturor Sfinților, dar cine se mai gândește că scopul principal al vieții omului, în această viață și pe acest Pământ, este dobândirea sfințeniei? Cine se mai gândește că existăm pentru a deveni sfinți? Eșecul în a deveni sfinți constituie cea mai mare tragedie a existenței umane. Cum este văzută azi sfințenia? Cum ne raportăm la ea, cum o abordăm și cum o trăim? Cum putem să o găsim și să o pierdem, să o folosim și chiar să o exploatăm?

Sfințenia nu strivește personalitatea umană. Nu-i violează libertatea și voința, unicitatea și sacralitatea. Sfințenia nu este un demers teleghidat, nici un produs fabricat după același calapod. Mulți au o concepție greșită despre sfințenie. Sinaxarul, cel izvorâtor de mir frumos-mirositor, cuprinde foarte multe pilde, fiecare unică în felul ei, din toată lumea, de la Apus până la Răsărit; pilde cu sfinți bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni învățați și analfabeți, căsătoriți și necăsătoriți, clerici și mireni, de tipuri și caractere umane extrovertite sau introvertite etc.

Sfințenia, lucru dumnezeiesc și sacru, provoacă îndeobște sfântă teamă și venerație, admirație și atracție, dar trebuie să recunoaștem că uneori se împletește cu mitul, cu exagerarea și scoaterea ei din cadrul realității. Sfântul este văzut ca fiind cu totul rupt de orice lucru din lumea aceasta. Sursa sfințeniei, Sfințenia și Bunătatea în sine, este Dumnezeu. Sfințenia există doar prin participarea omului la Dumnezeu. Primii creștini erau numiți sfinți, pentru a li se aduce aminte de scopul vieții lor. Astăzi sfințenia este considerată ca fiind ceva îndepărtat, ceva din afara lumii și cu neputință de atins. Un dar anume pentru cei aleși, pentru aristocrația duhului. Sfințeniei i s-a dat o dimensiune moralistă, care nu definea la începuturi esența calității de creștin.

Sfințenia nu este un campionat, nu este o întrecere pentru întâietate, nu este o realizare suprafirească, nu este o ispravă fără precedent, nici atingerea unui record. Sfințenia nu vine cu reclame luminoase, cu aureolă de lumini sclipitoare, nici nu presupune demonstrații fantasmagorice de semne și minuni, nu are nevoie de publicitate, de difuzare și aplauze. Sfințenia iubește să trăiască în anonimat, în lipsă de slavă, în tăcere, pocăință și smerenie. Sfințenia este comuniunea cu Atotbunul Dumnezeu, nu este o ispravă omenească. Sfințenia este adevăratul echilibru, adevărata sănătate, relația esențială cu Dumnezeu. Sfințenia nu este altceva decât ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a deveni sfinți, așa precum El este sfânt. Împlinirea vrerii lui Dumnezeu este sfințirea noastră.

Sfințenie înseamnă să Îl urmezi pe Hristos și în Ghetsimani, și pe Golgotha. Sfințenia nu se transmite, nu se dobândește doar prin lecturi și lungi discuții prin saloane. Ești chemat să dai sânge, ca să primești duh. Să te nevoiești cu stăruință și răbdare, pentru a birui fiara sălbatică a iubirii de slavă și de bani prin iubirea de Dumnezeu, iubirea de oameni, iubirea de frați, iubirea de fii și prin viața virtuoasă.

Sfinții, după cuvântul fericitului Părinte Iustin Popovici, reprezintă Evanghelia împlinită de-a lungul veacurilor, Sfinții sunt Hristos extins de-a lungul veacurilor. Sfinții ne-au arătat în fapt că virtuțile evanghelice sunt realizabile.

Mulți dintre pelerinii care vin azi în Sfântul Munte caută mari sfinți, ca să-și rezolve problemele. Cu alte cuvinte, pe Sfinți, pe Hristos și Biserica îi avem și îi vrem din pur interes, ca să petrecem bine, nederanjați de nimic, în această viață. Există azi o concepție magică despre sfințenie, despre sfintele Taine și Biserică. Acest lucru înseamnă, de fapt, transformarea Ortodoxiei într-o religie. Sfinții, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, L-ar iubi pe Hristos chiar și dacă nu ar exista Raiul!…

Adevărata sfințenie, căci, din păcate, există și pseudo-sfințenia, nu este o chestiune cu faruri puternice, cu megafoane, lumini, zgomote și metode de seducție și promovare. Sfințenia se află tăinuită și în Athos, și la orașe, și la sate. Înflorește în taină, în smerenie și bunătatea celui cinstit, sincer, care îndură boala, lepădarea celorlalți, insuccesul, nenorocirea, judecata și ironiile altora și altele. Sfințenia poate reprezenta o minoritate și o excepție, însă ea există și acest lucru are o mare însemnătate pentru noi și este o mare nădejde.

Sursa online : pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a tipărit Slujba Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul


Vă reamintim că în zilele de 03 şi 04 iunie 2015, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s‑au desfăşurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, între hotărârile sale, a adoptat şi înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie.

Vă anunțăm că în 2016 s-a tipărit Slujba Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. Slujba a fost alcătuită de obștea Mănăstirii Suroti (Tesalonic, Grecia) și a fost aprobată de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, fiind trimisă Patriarhiei Române prin adresa nr. 702/07.10.2015. Traducerea a fost efectuată de Arhim. Chiril Lovin și verificată de d-ra Maria-Iulia Rizeanu, din cadrul Comisiei patristice a Patriarhiei Române. 

Lucrarea poate fi achiziționată de la Librăria Cărţilor Bisericeşti (Intr. Miron Cristea nr. 6), Magazinul Ortodoxia (Calea Victoriei nr. 45, lângă biserica Kreţulescu), Galeriile Cuvântul Vieţii (Calea Victoriei, Nr.28), Magazinul Librăria Ortodoxă (B-dul Regina Maria, Nr. 1) sau prin comandă pe internet la adresa magazin@editurapatriarhiei.ro

Scurt cuvânt din Sfântul Munte la Postul Mare: „S-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite!”


Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică. Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare. Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste. Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.

Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa.

Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Excesul de raţionalism al vremurilor grele pe care le trăim vrea să ne ţină departe de tot ce este mistic, isihast, de tot ce este sfântă Taină de negrăit şi mai presus de fire. Rezultatele acestei îndepărtări au ieşit la iveală. Pretutindeni stăpâneşte melancolia şi deznădejdea, care pe mulţi îi rănesc. A venit vremea să recunoaştem în adâncul inimii noastre că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, s-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite.

În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.

Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru.

Haideţi să nu pierdem prilejul pe care ni-l oferă, încă o dată, Postul Mare, de vreme ce, încet-încet, se apropie şi încheierea acestuia. În Biserică, problemele noastre îşi găsesc rezolvare. Iarna cea rece este urmată de primăvara. Triodul este urmat de Penticostar. Ştiut este că vremea înnorată niciodată nu este definitivă. După nor, e mai frumoasă vremea însorită. Acum însă, după cum spune un minunat tropar, este „vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: pemptousia.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Comorile Sfântului Munte

Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sfântul Munte are o unicitate de netăgăduit. Acest lucru nu îl spunem seduși fiind de istoria ori de bogata lui ofrandă, nici pentru că locuim permanent aici și nici pentru că acest lucru l-au spus, l-au scris și l-au mărturisit mulți alții, cu mult entuziasm, de-a lungul vremii.

moise aghioritulÎn ciuda tăcerii lui impunătoare, Sfântul Munte vorbește prin istoria-i de mai bine de un mileniu, prin neprețuitele odoare, prin uimitoarea-i natură, prin modul de viață și ethosul monahilor săi. După cuvântul Mitropolitului Mesogheei, Nicolae, Sfântul Munte ”vorbește impresionând, vorbește insuflând, vorbește emoționând, vorbește cutremurând, vorbește provocând schimbări ale vieții, schimbări ale gândirii, vorbește făcându-i pe mulți să părăsească pe neașteptate toate ale lumii și să se facă monahi. Vorbește totdeauna mult, adânc, și vorbește tuturor… Este cu adevărat un loc foarte aparte care îndeobște străpunge inima și problematizează pe cei ce îi pășesc pragul”. Sfântul Munte are prețioase comori, taine mântuitoare și adevăruri eliberatoare. Îi seduce iremediabil chiar și pe cei de la care niciodată nu te-ai fi așteptat. Nu știu să se fi scris atât de mult despre alt loc din Grecia.

Dincolo de toate, valoarea Sfântului Munte nu stă în prețioasele lui odoare și în frumusețile-i naturale virginale. Valoarea lui stă mai ales în modul de viață liniștit, smerit, simplu. În prezența lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților. În Rugăciune, în nevoință, luptă, în iubirea de bine și frumos, în iubirea de virtute, în iubirea de Dumnezeu și iubirea de frați, în urârea răului și a pizmei. Sfântul Munte îi odihnește pe iubitorii de absolut, de perfecțiune, pe iubitorii de Dumnezeu și de sfințenie, pe cei ce iubesc să se dăruiască cu desăvârșire lui Dumnezeu. Sfântul Munte a satisfăcut și cele mai exigente spirite de-a lungul veacurilor, din toată lumea.

Liniștea, seninătatea, pacea au adus isihasmul, blândețea și îmblânzirea omului. Reaua pătimire, înfrânarea, călirea duhului, privegherea și statul în picioare au adus trezvia, curăția, echilibrul. Apoi dumnezeiasca luminare și harul și împărtășirea de îndumnezeire a celor vrednici, smeriți, curați, devotați. Sfântul Munte nu este un muzeu cu exponate scumpe, unde poți face niște fotografii reușite. Sfântul Munte este locul lui Dumnezeu, Grădina Maicii Domnului, locul Sfinților, peninsula nevoitorilor. Numeroșii închinători vin să vadă și să atingă urmele lui Dumnezeu și ale Sfinților și să se închine. Icoanele făcătoare de minuni ale Preasfintei, cinstitele moaște izvorâtoare de mir care răspândesc bună mireasmă, bătrânii încărunțiți, tăcuți, încovoiați.

Athos3-0613 IN

Deși de un mileniu și mai bine în Sfântul Munte este ținută cu strictețe rânduiala avatonului, totuși aici cea mai cinstită persoană a fost, este și va fi o femeie – Maica Domnului. Aghioriții nu sunt niște misogini. Respectă tradiția, o cinstesc cu deosebire pe Maica Domnului și dimpreună cu ea tot neamul femeiesc binecinstitor de Dumnezeu. În fiecare zi, dimpreună cu numele mamelor și surorilor lor, monahii pomenesc mii de nume de femei aflate în felurite nevoi. Avatonul nu este o rânduială de ieri, de azi, nici o ciudățenie a monahilor. Este un așezământ ascetic care domnește de veacuri și va trebui să fie respectat de toți și de toate. Îndeobște însă, este acceptat, înțeles și respectat.

Este o realitate că Sfântul Munte, în lunga lui istorie, a petrecut felurite peripeții, crize și contestări. Însă sfințenia lui, chiar dacă uneori păstrată într-o minoritate restrânsă, nu s-a pierdut niciodată. Fiecare, ceea ce vrea să caute, aceea și găsește. Cheia este să nu așteptăm cu aviditate lauda omenească, să nu vrem să auzim remarci corecte și justificate, nici să pretindem de la toți să ne aprecieze.

De aceea îi fericesc pe fericiții bătrânei ai Sfântului Munte, pe acei cuviincioși, tăcuți, săraci, cumpătați și liniștiți Părinți care nu așteaptă și nu doresc decât dumnezeieștile adieri ale Duhului. Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sursa: Makedonia, 18-7-2010 via pemptousia

Înregistrare video rară în care apare Sfântul Paisie Aghioritul la o slujbă săvârșită la Mănăstirea Cutlumuș (7 noiembrie 1992)

Înregistrare video rară în care apare Monahul Paisie Aghioritul (acum Sfântul Paisie) la o slujbă săvârșită la Mănăstirea Cutlumuș (7 noiembrie 1992). După un an și opt luni de la acest moment adormea întru Domnul la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti.

În data de 13 ianuarie 2015, cu voia Preabunului Dumnezeu, a fost trecut în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii cu dată de prăznuire 12 iulie.

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte cu privire la viitorul Sinod Panortodox

Αρχιμανδρίτης-π.-Χριστόδουλος

În data de 26 martie 2016, egumentul Mănăstirii Cutlumuş a adresat următoarea scrisoare Sfintei Chinotite a Muntelui Athos cu privire la viitorul Sinod panortodox :

« Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos, la Karyes

Cuvioşia voastră, frăţeşte în Domnul o salutăm.

Citind cu mare atenţie venerabila scrisoare patriarhală care ne-a fost transmisă cu privire la Sinodul panortodox, însoţită de deciziile referitoare şi de regulamentul lui de organizare şi funcţionare, precum şi scrisoarea mănăstirii Karakallou care îşi exprimă îngrijorarea, vă aducem la cunoştinţă cele ce urmează, având în vedere importanţa excepţională a Sinodului convocat, atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul lumii ortodoxe.

În mod concret, dincolo de numeroasele elemente pozitive ale documentelor, se ivesc anumite întrebări care ating conţinutul teologic al Tradiţiei patristice.

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sinodului panortodox prezintă imaginea unei sinaxe a întâistătătorilor, şi nu cea a unui Sinod panortodox după modelul Sinoadelor ecumenice. Această impresie este provocată de limitarea membrilor doar la Întâistătătorii Bisericicilor autocefale, având dreptul exclusiv la vot şi la cuvânt, ceea ce exclude ceilalţi membri ai fiecărei delegaţii, dar şi marele număr de episcopi aparţinând fiecărei Biserici. Aceasta nu constituie expresia desăvârşită a sistemului sinodal. Ne temem că, în acest mod, pătrunde involuntar în Biserică teologia primatului, care, de altfel, constituie şi finalitatea teologiei persoanei, apărută în secolul al XX-lea. Deja au apărut opinii după care dogma şi cultul liturgic nu pot să constituie locul unităţii, fiind factori chipurile impresonali, iar ca unic loc al unităţii se promovează persoana primatului.

2) Cu privire a subiectul relaţiilor Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, este oarecum inconsecvent ca Biserica una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească să recunoască alte Biserici creştine, cu care, în consecinţă, poate fie să aibă, fie să nu aibă comuniune. Adică pare că subiectul clarificării credinţei este plasat a posteriori, după recunoaşterea unui comunităţi creştine ca Biserică, ca şi cum teologia ar constitui o completare a eclesialităţii [caracterului de Biserică]. Reiese din formulare că este considerată unicul criteriu al eclesialităţii succesiunea apostolică istorică sau oficierea botezului.

3) Articolul 22 al documentului «Relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine», aflat desigur în legătură cu dialogul ecumenic, prejudecă evident infailibilitatea Sinodului, şi formulează în scris concepţia mai generală că «păstrarea credinţei ortodoxe curate este asigurată numai prin sistemul sinodal» şi de asemenea că un Sinod constituie «judecătorul autorizat şi ultim cu privire la subiectele de credinţă». El anticipează, în sfârşit, condamnarea oricărei contestaţii a deciziilor Sinodului de către persoane sau grupuri (inclusiv, evident, şi de către ierahii locali). Dacă acestea nu constituie pur şi simplu o formulare nefericită, atunci se contestă faptul că poporul credicios este păzitorul credinţei. Contrar acestui articol, viaţa Bisericii mărturiseşte că indivizii (de exemplu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori), grupurile, şi în sfârşit întreaga pliromă [totalitate] a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au dovedit nevalide mari şi numeroase [cu numeroşi membri] Sinoade ale trecutului.

4) Dat fiind că tradiţia patristică, în conformitate şi cu documentele, constituie un criteriu al unităţii eclesiale şi dat fiind de asemenea că viitorul Sinod revendică o validitate/autoritate panortodoxă, pliroma Bisericii aşteaptă de la acesta să nu ignore Sinoadele precedente, acelea care au fost convocate sub Sfântul Fotie cel mare şi Sfântul Grigorie Palamas, care au fixat graniţele teologiei şi experienţei patristice de-a lungul timpului şi au format conştiinţa de sine ortodoxă, şi pot să dea răspunsuri omului contemporan. Dacă nu se face această menţiune, în cele din urmă va părea că Biserica ortodoxă nu acceptă teologia de după Sinodul al şaptelea.

5) În sfârşit — chiar dacă de importanţă minoră — nu înţelegem utilitatea prezenţei observatorilor heterodocşi la un Sinod la care urmează să se discute, pe scară largă, chestiunile interne ale lumii noastre ortodoxe.

cutlumusPliroma eclesială aşteaptă cu adevărat ca Sfântul şi Marele Sinod să manifeste expresia autentică a tradiţiei. În acelaşi timp, sosesc de pretutindeni voci distinse, de unde reiese neliniştea că anumite poziţii vor crea probleme majore sau minore, şi posibilităţi de a provoca schisme. De asemenea, ne gândim că Locul nostru sfânt, întotdeauna sensibil la chestiunile de credinţă şi experienţă ortodoxă, va trebui să articuleze un discurs cuviincios şi limpede, care se cuvine să contribuie la edificarea tuturor, iar eventual şi să influenţeze pozitiv şi lucrarea Sinodului.

Dincolo de toate acestea, noi rămânem, cu iubire întru Hristos şi dragoste frăţească,

Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş,

+ Arhimandritul Hristodul şi fraţii săi în Hristos »

Sursa originală în limba greacă

Sursa: http://orthodoxie.com/lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Via: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2016/05/17/scrisoarea-egumenului-manastirii-cutlumus-catre-sfanta-chinotita-in-chestiunea-asa-zisului-mare-sinod-lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Sursa originală în limba greacă: http://thriskeftika.blogspot.ch/2016/04/blog-post_36.html

Traducerea din limba franceză, comparată şi cu varianta greacă: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

NOTĂ: Articolul grecesc menţionează şi reproduce în formă scanată şi scrisorile mănăstirilor Xiropotamou, Zografou, Karakallou, Filotheou şi Grigoriou.  Documentul cu scrisorile scanate îl vom prelua mai jos.

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos (eBook)

ViataCuviosuluiPaisieAghioritulViața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos, este disponibilă acum pe Google Play sub formă de eBook. Cartea apare în acest format cu binecuvântarea traducătorului și editorului cărții, Părintele Stareț Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Cartea se gaseste la linkul: https://play.google.com/store/books/details?id=HPYEDAAAQBAJ

Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiti parinti care au vietuit la Sfantul Munte Athos. Faima sa a depasit cu mult hotarele Greciei. La Parintele Paisie veneau, pentru a-l vedea si pentru a-i cere sfat, oameni din cele mai diferite colturi ale lumii si toti plecau bucurosi si impacati sufleteste dupa ce-l intalneau. Parintele Paisie a fost ca un foc care a ars in tot timpul vietii pentru aproapele pentru ca, asa cum spunea, daca ar fi putut si-ar fi taiat inima in mii de bucatele ca s-o imparta lumii.

 

Desaga cu profeții. Părinții Mănăstirii Cutlumuș critică obsesia actuală pentru profeții, cultivată pe fondul lipsei de credință

moni_koutloumousiou

Desaga cu profeții

Piața globală de astăzi pune la dispoziția consumatorului atât bunuri materiale cât și bunuri „duhovnicești”. Un sector aflat în continuă reînnoire și promovare este acela al profețiilor. El se adresează tuturor categoriilor de oameni, indiferent de cultură, religie sau origine, și cuprinde de la cele simple ale vieții de zi cu zi, la subiecte de interes universal.

Observăm că astăzi, o parte a eshatologiei creștin ortodoxe se încadrează în acest context. Viitorul este adesea proiectat cu o precizie cinematografică, iar prezentarea lui virtuală și televizată este însoțită de muzică, după formula superproducțiilor propagandiste americane.

Nu spunem acestea pentru ca harisma profeției să fie pusă la îndoială. Biserica se mișcă pe linia neîntreruptă a profețiilor Vechiului Testament. Profetul stă înaintea lui Dumnezeu, Îl ascultă pe El și Îi transmite mesajul poporului Său. Mesaj de pocăință, de mângâiere, de credincioșie și călăuzire.

Orice sfânt autentic este părtaș al harismei profeției în măsura în care „vede” ceea ce este nevăzut. E aproape cu neputință de descris acest proces duhovnicesc. Putem spune doar că mintea este luminată de Duhul lui Dumnezeu și dobândește calitățile Sale. Astfel dobândim vedere duhovnicească și auzim unele cuvinte și lucruri, sau primim vreo înștiințare lăuntrică, printr-un har inexplicabil, fără prezența vreunei persoane sau voci.

Darul profeției nu poate fi conceput fără celelalte virtuți. Una dintre ele este smerenia. Cuviosul Paisie știa bine că nimeni nu este fără greșeală. Referindu-se la fapte viitoare, obișnuia să își înceapă cuvântul cu „gândul meu îmi spune”. Nu dădea date fixe (cum fac unii contemporani cunoscuți sau anonimi care sunt adesea dezmințiți) și credea că dacă omul se schimbă, se schimbă și Dumnezeu, așa cum vedem și în Vechiul Testament. Însăși Sfânta Eufimia, care l-a vizitat, nu i-a descoperit viitorul, ci marile progrese ce aveau să depindă însă și de alegerile oamenilor. Un lucru este cert: faptul că darul profeției este dat spre smerenie, spre întoarcerea noastră la Dumnezeu, iar nu pentru orânduirea vieții noastre individuale sau liniștire.

cuvioasa-eufimia-la-chilia-panaguda-a-cuviosului-paisieToți cei ce sunt părtași ai harismei profeției, sunt oameni duhovnicești. Au simțiri duhovnicești curate, sufletul le este o oglindă curată în care se reflectă tainele lui Dumnezeu și ale lumii. Dar trezvia nu este necesară numai profetului, ci și celui ce primește profeția. Cine este cel care primește corect profeția? Cel impresionabil? Este cel care forțează situații pentru ca profeția să se împlinească?

Cel care primește cum se cuvine profeția este acela care pe de o parte valorifică duhovnicește cele auzite iar pe de altă parte are mintea curată, încât să interpreteze faptele atunci când acestea se împlinesc, este deci în măsura de a discerne fără grabă și în Duh. „Fără grabă” și „în Duh” înseamnă că ceea ce mă face să pot discerne este trezvia, rugăciunea, dragostea, și nu surfing-ul pe un ciclon de informații. Din păcate, unii dedică ore întregi informării despre vremea venirii lui Antihrist sau redobândiri naționale, dar nu își amintesc să deschidă Scriptura, să se oglindească ei înșiși în cuvântul lui Dumnezeu. Cum vor scăpa astfel de pericolul rătăcirii?

Astăzi se face în mod superficial uz de persoana Cuviosului Paisie pentru promovarea unui pretins adevăr ortodox. (Un exemplu extrem este difuzarea arhivei sonore cu vocea părintelui, unde se aude vocea unui alt părinte!). Ne temem că aceasta favorizează obsesia actuală a profețiilor, obsesie cultivată pe fondul lipsei de credință ce restabilește „iarăși un duh al robiei”.

Astăzi, în vremurile haosului și terorii, în vremea imaginii și a senzaționalului, în care toate (cuvinte, sentimente, trăiri) sunt atât de superficiale, nu există o profeție mai mare și mai actuală decât cea a Marelui Atanasie: „Fii gata în fiecare zi de a-L primi pe Hristos. Cercetează-te în fiecare zi pe tine însuți cu poruncile lui Hristos, vezi ce îți lipsește și începe a reclădi.”

În calitate de creștini așteptăm venirea lui Hristos „cu imnuri”, iar această venire este partea cea mai frumoasă a vieții noastre de zi cu zi, nu numai ca așteptare ci și ca trăire a lui Hristos cel Viu și Înviat. Dar dacă suntem goi și superficiali, la ce ne folosește să știm orașul sau data nașterii lui Antihrist?

Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Traducere şi adaptare după koutloumous.com pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

paisie-aghioritul