Arhive blog
VIDEO: Minunile Sfântului Porfirie Kavsokalivitul în Grecia – ne vorbește un martor: Starețul Hristodulos (subtitrare Ro)
În acest interviu video, fostul stareț al Mănăstirii Sfântului Simeon Noul Teolog din Kalamos, Attica, Grecia, arhimandritul Hristodoulos, vorbește despre întâlnirile sale minunate cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul.
De la setări (acea rotiță din bara videoclipului), se poate selecta limba română.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și educația copiilor – 9 texte scurte, esențiale
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și educația copiilor – 9 texte scurte, esențiale –
[ linkuri interne ]
Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/06/copiii-nu-se-zidesc-prin-laudele-necontenite-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Învăţaţi-i pe copii să ceară ajutorul lui Dumnezeu – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/06/invatati-i-pe-copii-sa-ceara-ajutorul-lui-dumnezeu-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Prin rugăciune şi sfinţenie puteţi să-i ajutaţi şi pe copii la şcoală – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/prin-rugaciune-si-sfintenie-puteti-sa-i-ajutati-si-pe-copii-la-scoala-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Sfinţenia părinţilor este cea mai bună educaţie în Domnul – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/sfintenia-parintilor-este-cea-mai-buna-educatie-in-domnul-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Multă rugăciune şi puţine cuvinte copiilor –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/multa-rugaciune-si-putine-cuvinte-copiilor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/copilul-vrea-alaturi-de-el-oameni-cu-o-rugaciune-fierbinte-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Ocrotirea peste măsură lasă copiii necopţi –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/ocrotirea-peste-masura-lasa-copiii-necopti-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/ceea-ce-i-mantuieste-si-i-inraureste-spre-bine-pe-copii-este-viata-din-casa-a-parintilor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Educaţia copiilor începe din ceasul zămisliri lor –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/educatia-copiilor-incepe-din-ceasul-zamisliri-lor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – „Să fim părtași Veșniciei!”
VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – „Să fim părtași Veșniciei!”
Influența Sfântului Porfirie Kavsokalivitul. Interviu cu Nektaria Karantzi (Atena, Grecia)
Interviu realizat în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului de Muzică Bizantină de la Iași
Nectaria Karanzi este singura interpretă de origine greacă care interpretează muzică bizantină, cu o discografie în acest domeniu de când avea 14 ani și cu o activitate de corist încă de la vârsta de 9 ani. În primele ei înregistrări de muzică, a acompaniat un sfânt contemporan, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (apropiat al familiei, cel care a și botezat-o, n. edit.) și, la îndemnul său, și-a început studiile în domeniul muzicii bizantine la o vârstă foarte fragedă. Nektaria Karantzi este cunoscută pe scena muzicii grecești și datorită colaborării sale cu cel mai mare profesor de muzică tradițională grecească, Chronis Aidonides.
Mai multe informații din biografia Nectariei Karanzi la LINK.
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română)
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română).
Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul în care acesta vorbește despre unul dintre înaltele meșteșuguri ale vieții duhovnicești ortodoxe: primirea acuzațiilor cu bucurie.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”
V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.
Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.
Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc. Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.
Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.
Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)
Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.
Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12). Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire. (…)
Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!
Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.
Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.
Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la praznicul Învierii Domnului în rostirea Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (audio, subtitrare în română)
Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la praznicul Învierii Domnului în rostirea Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (audio, subtitrare în română) / Traducere din greacă de Elena Dinu.
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos. Scurtă înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, cu subtitrare în limba română
„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos.
Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), cu subtitrare în limba română.
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
Traducere de Elena Dinu
Înregistrare audio rară cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul vorbind despre Viața în Hristos. Introducere în personalitatea Cuviosului Porfirie făcută de către Mitropolitul Athanasie de Limassol
Înregistrare audio rară cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul vorbind despre Viața în Hristos. Introducere în personalitatea Cuviosului Porfirie făcută de către Mitropolitul Athanasie de Limassol.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC și selectați limba.
Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos
Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos
Ne relatează Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul,
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie
Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)
Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi. De la vârsta copilăriei avea un dor și o rugă către Domnul. Vroia să sufere precum Hristos și să poarte asupra sa durerea întregii lumi. Nu se putea desfăta de nimic din cele lumești și de foarte curând le-a părăsit pe toate în mâinile lui Dumnezeu. Nu dorea niciodată să arate că ceva este al lui, ca să nu se vadă nicidecum propria lui strădanie. Un lucru îl frământa necontenit și spunea: ”Văd cât de mult mă iubește Dumnezeu, însă eu nu pot să Îl iubesc precum mă iubește El”.
Astfel, Cuviosul Porfirie a purces până la sfârșitul vieții sale adunând durerea tuturor oamenilor. Cerea durerea, și astfel trupul lui a suferit și a îndurat nenumărate boli. Dorea el însuși să fie creuzetul durerii întregii lumi. Se nevoia pentru mântuirea tuturor. Vroia ca ”toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2: 4).
Acest lucru mi l-a sădit și mie, anume să mă doară de mântuirea a tot omul. Însă atunci când te străduiești pentru aceasta, de multe ori ești înțeles greșit chiar și de către ceii apropiați. Așa cum salvamarul care vrea să scape pe înotătorul care e pe cale să se înece, dar, dacă nu știe el însuși bine să înoate și înotătorul se repede peste el, se vor îneca amândoi. Acest lucru se întâmplă și azi. Oamenii se afundă în vârtejul problemelor lor și îi atrag și pe alții în această afundare. De aceea spun Părinții aghioriți: ”Când cineva este în primejdie, nu îi da mâna, ci toiagul tău”.
Lumea este chivernisită azi de diavol, stăpânul lumii, iar oamenii se află întru deznădăjduire, însă nu au cunoștința acestui lucru. Însă Dumnezeu, Sfinții, Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu știu aceasta prea bine. Sfinții au fost stăpâniți încă din viața aceasta de dumnezeiasca nebunie. Sfinții au înțeles că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut, nu doar pentru a se ruga pentru noi, ci și pentru a ne fi însoțitor, pentru a mânca împreună cu noi, pentru a ne atinge și pentru a-L atinge și astfel să ne vindecăm. Această dumnezeiască nebunie și dumnezeiesc har le avea și Sfântul Porfirie. Uneori îi aborda el pe oameni, alteori îl abordau oamenii pe el, și se vindecau. Însă mai presus de toate durerea era cea care îl stăpânea, era o simțire permanentă la el.
Unii cred că atunci când Sfinții își lasă harul ca moștenire, lasă ca moștenire și însușirile minunate și harismele lor. Ceea ce lasă însă mai ales este durerea. O cruce a martiriului, o povară. Aceasta a lăsat și Sfântul Porfirie. Binecuvântarea lui este cea mai mare povară.
Cuviosul Porfirie se emoționa foarte tare când vedea icoana cu Hristos în Ghetsimaní. Trăia în felul acesta rugându-se toată viața. Se îndestula cu aceste clipe. Trăia Patima lui Hristos în toată viața lui. Trăia clipele în care Hristos a suferit pentru om mai mult de când oricând altă dată. Împreună pătimea cu El, pentru că știa că Hristos pătimea văzând că, deși Își va da și sângele pentru oameni, tot nu se vor mântui toți oamenii. Și Sfântul Porfirie totdeauna iubea această clipă a lui Hristos și dorea de mic copil să simtă greaua povară, marea durere a lui Hristos.
”Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26: 38-39).
Un motiv pentru care s-a angajat ca preot la Policlinica Atenei chiar în ajunul războiului din 1940 a fost acela de a trăi alături de durerea oamenilor.
”Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27: 46).
Gheronda Porfirie mi-a povestit că odată pe când citea cele 12 Evanghelii în Joia Mare la Policlinica Atenei, când a ajuns la pasajul unde Hristos atârnat pe lemn exclamă: ”Eli, Eli, lama sabahtani”, în clipa aceea Dumnezeu i-a arătat în vedenie clar Crucea și cum era Hristos pe Crucea și spunea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Atunci Cuviosul Porfirie s-a oprit. Mi-a spus: ”Nu am mai avut tăria să continui, am alergat în grabă în altar, mi-am aruncat puțină apă peste față, apoi mi-am revenit și le-am spus oamenilor: ”Iertați-mă, mi-am ieșit din fire”. Dar ce să văd? Toți plângeau cu mine. Și am citit din nou Evanghelia, de data asta cu bucurie. La sfârșitul slujbei mi-au spus: ”Ce a fost, Părinte, aceasta ce ne-ai făcut? Ne-ai făcut pe toți să plângem”…
Cuviosul Porfirie trăia Patima lui Hristos în toată viața sa. Și îmi spunea: ”Theodore, nu există o rugăciune mai mare decât să spui Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! și să stai îngenuncheat înaintea Celui Răstignit”.
A plecat din această viață cu Rugăciunea Arhierească pe buze și în toată viața lui trăia această unitate a Dumnezeului Treimic, unirea Tatălui cu Fiul. Însuși încerca în continuu să fie unit cu Dumnezeul Treimic, cu Hristos și de asemenea se nevoia să ne inițieze și pe noi în această unitate a Dumnezeului Treimic, spunând cu fiecare ocazie: ”Vă vreau ca toți să fiți una”. Totdeauna se lupta pentru unitatea Bisericii, a întregii lumi. Însă acest lucru era dureros, pentru că oamenii nu se pot uni cu Dumnezeu. Aceasta era durerea și drama Cuviosului Porfirie. Trăia durerea Dumnezeului Treimic, Care, deși a venit și S-a răstignit Hristos pe pământ ca să ne unească pe noi, oamenii, cu Tatăl Său, de 2000 de ani oamenii nu împlineau această măreție a unității Dumnezeului Treimic. Aceasta este cea mai mare durere a lui Hristos, pe care a trăit-o și încă o trăiește, și aceasta este și cea mai mare durere a Sfinților. Și a Sfântului Porfirie. Ne-a lăsat nouă, fiilor săi duhovnicești această moștenire a Rugăciunii Arhierești, anume cuvântul ”ca să fie una” (Ioan 17: 11). Poate prin lucrarea Harului să trăim și noi măcar într-o foarte mică măsură dragostea și unitatea cu Dumnezeu și în același timp să trăim și durerea oamenilor care nu ajung la această unitate, pentru că unitatea aceasta presupune ca mai întâi să aibă loc răstignirea noastră cea de bunăvoie.
În anii din urmă am trăit în Grecia vremuri de prosperitate și trai bun, în care ne-am înstrăinat unul de altul. Credeam că trăim raiul pe pământ. În ultimii ani și în ultimele zile însă trăim o criză economică nemaiîntâlnită și unică la nivel internațional, însă cu mult mai acută în Grecia.
Niciodată în ultimii ani grecii nu au fost însă atât de aproape unul de altul și, pe măsură ce criza se acutizează, vom ajunge să ne fim tot mai apropiați unii de alții. În cele din urmă, cred că această criză poate evolua către o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și va fi milostivirea lui Dumnezeu pentru neamul elinilor și al romeilor, iar Rugăciunea Arhierească pe care a făcut-o Sfântul Porfirie cu puțin înainte de pleca din această lume să se dovedească pe parcurs a fi profetică, adevărată și esențială. Sfântul Duh se ruga în Sfântul Porfirie în ultima sa seară pentru mântuirea neamului elinilor, al romeilor, dar și pentru întreaga lume. Ceea ce a trăit în seara aceea, Cuviosul Porfirie trăia în toată viața sa.
Așa trăia Sfântul Porfirie. Precum Hristos cu puțin înainte de a intra în Valea Cedrilor și în Grădina Ghetsimaní, trăia durerea și Patima lui Hristos și cu puțin înainte de a încredința sufletul său iubitului Hristos a trăit și părăsirea din partea oamenilor. Sfântul Porfirie așa a trăit în această viață. Cu durerea lui Hristos Însuși și cu durerea că fusese părăsit de toți. Sfântul Porfirie chiar și azi, la doar câteva zile de la canonizarea sa, strânge rănile, durerile, calomniile, batjocurile, minciunile oamenilor care, deși îl numesc Sfânt, nu îl cinstesc ca Sfânt, pentru că nu îi urmează viața. La fel ca în timpul vieții, tot așa și după moarte, oamenii continuă să îl smerească pe Sfântul Porfirie. Un lucru e sigur: că el însuși a dorit asta, ca unul ce era și continuă să fie întru totul smerit. Schitul lui, mica Kavsokalivie, își continuă mersul cu smerenie, după cum smerit era el însuși. Se îngrijise chiar și de moaștele sale, ca să dispară după mutarea lor, așa încât oamenii să îl cinstească doar pe Hristos, iar nu pe el însuși. Să sufere doar pentru Hristos, Care a urât slava acestei lumi, și să urască păcatul care ne desparte de El. Sfântul Duh pe Care ni L-a lăsat după Cincizecime este atât de sensibil, încât Sfântul Pavel spune: ”Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4: 30). Cât de mult Îl întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre.
”Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17: 11).
Mă rog ca Hristos cel Răstignit, pentru mijlocirile Sfântului Porfirie, să ne dea să pricepem cât de mult a suferit Dumnezeu și cât încă suferă. Cât de mult au suferit Sfinții pentru mântuirea întregii lumi. (…) Toți ne preocupăm de durerea noastră personală. Ce om poate să trăiască durerea lui Dumnezeu, care este copleșitoare și cu neputință de ridicat? Pentru că doar El iubește cu adevărată milostivire făptura Sa. Cuviosul Porfirie, trăind neîncetat durerea lui Dumnezeu, uita de propria sa durere.
Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul (foto mai sus)
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie
Sursa: pemptousia.ro
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul și Revoluția Română din ’89
Scriu această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie. Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el. Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și sfaturi pentru întreaga noastră viață.
Gheorghios Papazachos, prof. univ, medic cardiolog
Specialitatea Cuviosului Porfirie era ,,tele-diagnoza”. ,,Vedea” cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se întâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. El singur mi-a spus că i-a pus diagnosticul de hipogonadism unui tânăr doar privindu-l, și de fractură de coloană în cazul unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diagnosticați astfel de către Gheronda, diagnostic pe care l-au confirmat mai apoi medicii în mod științific, în urma investigațiilor medicale.
Amintesc aici și un diagnostic pe care și l-a pus singur. A prezis schimbări ale valorilor electrocardiogramei fără a fi ajutat de aparat. Într-o seară m-a sunat și era puțin neliniștit. ,,Haide, treci pe la mine cât de târziu ar fi și vei vedea schimbări pe electrocardiogramă. Am avut dureri azi, în piept, de mai multe ori”. Am depistat, într-adevăr, schimbări ischemice la v3 și v6 și l-am întrebat ce s-a întâmplat în ziua aceea, ce l-a supărat de au apărut aceste schimbări.
A început să plângă și, cu lacrimi în ochi, mi-a descris luptele de stradă ce aveau loc în România. Era ziua în care poporul se ridicase împotriva lui Ceaușescu, iar Gheronda, cu harisma sa, vedea împușcăturile și oamenii care cădeau secerați pe străzi, lucruri pe care le-au confirmat ziarele de a doua zi. A continuat să plângă, iar eu l-am rugat să-I ceară lui Dumnezeu să-i ridice această vedenie. Inima lui nu mai putea suporta mult această tensiune. Ar fi putut să facă infarct. În aceeași tensiune mă aflam și eu, văzând fragilitatea inimii sfântului din fața mea…
Mi-am acoperit ochii cu hârtiile cardiogramei realizate mai devreme și mă gândeam în sinea mea: ,,Ce importanță au pentru tine, Gheronda, medicamentele pe care mă pregătesc să ți le dau? Tu nu ești din lumea aceasta. Inima ta bate la Oropós, unde ne găsim, dar ea este de fapt, acum, în România. Pe electrocardiogramă, inima pare a fi în ,,depresie” ischemică, dar, în realitate, ea se află în ,,urcare”, către ceruri. Am plecat târziu de la el cu teamă și cutremur căci văzusem puțin din lumina unui sfânt.
Articolul a apărut în periodicul Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie Kavsokalivitul
Sursa: pemptousia.ro
Foto (jos): Revoluția din 1989. Cluj. Foto de Răzvan Rotta, Creative Commons
Testamentul duhovnicesc al Cuviosului Porfirie cel Nou (2 decembrie)
Iubiții mei copii duhovnicești,
Acum, câtă vreme încă mai am mintea întreagă, vreau să vă dau câteva sfaturi. De mic copil cu totul am fost întru păcate. Și pe când mă trimitea mama mea să păzesc animalele pe munte, pentru că tatăl meu, fiindcă eram săraci, plecase în America să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sfântului Ioan Colibașul, și foarte mult l-am iubit pe Sfântul Ioan și făceam multe rugăciuni, copil fiind de 12-15 ani, nu-mi aduc bine aminte, și voind să-l imit, cu multă luptă am plecat de lângă părinții mei pe ascuns și m-am dus în Kavsokalivía Sfântului Munte și am făcut ascultare la doi bătrâni care erau frați buni, Pantelimon și Ioanichie. S-a nimerit să fie foarte evlavioși și plini de virtute și i-am iubit mult, și pentru asta, cu rugăciunile lor, le-am făcut ascultare desăvârșită.
Asta m-a ajutat foarte mult și am simțit și multă dragoste pentru Dumnezeu, și am petrecut foarte bine. Dar, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele m-am îmbolnăvit grav, iar Bătrânii mei mi-au spus să plec la părinții mei, în satul meu
Și deși de mic copil am făcut multe păcate, atunci când am ieșit din nou în lume am continuat aceste păcate, care până astăzi s-au adunat tare multe. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om de pe pământ.
Toate cele [păcatele] pe care mi le-am amintit, le-am mărturisit și știu că cele pentru cele pe care le-am mărturisit, Dumnezeu m-a iertat, dar acum însă am simțământul că păcatele mele duhovnicești sunt foarte multe și vă rog pe toți cei care mă cunoașteți să vă rugați pentru mine, pentru că și eu, cât am trăit, foarte smerit am făcut rugăciune pentru voi, însă acum, când mă voi duce la cer, am simțământul că Dumnezeu îmi va spune: Ce vrei tu aici?
Iar eu doar un singur lucru îi pot spune: Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, dar ce va voi dragostea Ta, să facă Mie.
De acum încolo nu știu ce va fi. Jinduiesc, însă, să lucreze dragostea lui Dumnezeu. Și totdeauna le doresc copiilor mei duhovnicești să-L iubească pe Dumnezeu, care este totul, pentru ca să ne învrednicească să intrăm în Biserica Sa nefăcută de mână de pe pământ. Pentru că de aici trebuie să începem.
Eu dintotdeauna am încercat să mă rog și să citesc imnurile Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și vă doresc ca și voi să faceți la fel. Eu am încercat, cu Harul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți la fel.
Vă rog pe toți să mă iertați pentru cele cu care v-am supărat.
Ieromonahul Porfirie
Kavsokaliví, 4/17 iunie 1991
Via pemptousia.ro
Grecia: Târnosirea primei biserici închinate Sfântului Porfirie Kavsokalvitul
Duminică, 4 octombrie 2015, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a slujit în Eparhia ortodoxă de Langadas, târnosind o nouă biserică, închinată Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, conform Agion Oros.
La sfințirea bisericii au participat Mitropolitul de Serrsky și Nigritsky (reprezentant oficial al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia), mai mulți episcopi din Constantinopol și din Bisericile locale grecești, Consulul turc la Salonic, Orhan Yalman Okan, primarii de Langadasa și Oreokastro, reprezentanții administrației publice locale, militari de rang înalt și personalități culturale.
Sursa: lonews.ro
Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].
Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.
Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.
Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».
Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.
Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».
Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.
În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.
Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.
Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.
– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.
Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.
În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».
Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.
Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).
Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.
Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.
Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.
Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.
Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.
Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.
Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».
Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.
Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.
Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.
Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.
Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.
Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.
Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.
Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.
De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.
L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].
Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».
Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.
Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul cântând imne ale Bisericii
Așa cum remarca un frate, vocea Sfântului Porfirie este foarte calmă și liniștitoare, ea amintind și de un cuvânt al Cuviosului care vorbind despre cântarea în Biserică, îndemna ca aceasta să fie executată „calm, limpede, cu multă însuflețire”. Să avem cu toții parte de rugăciunile sale!
Amintim și postarea aceasta: MARE BUCURIE: Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică
Sfântul Munte Athos 