Arhive blog

Prof. Marius Manta: Gânduri de pelerin la Muntele Athos

Pelerin la Sfântul Munte

În urmă cu câțiva ani buni visam adesea cu ochii deschiși: pe de o parte, mă vedeam în sala de la Musikverein, luând parte direct la Concertul de Anul Nou. O adevărată poveste de iarnă. Pe de altă parte, evident fără legătură cu Viena, mă vedeam călcând hotarul Athosului și pășind în ținutul Sfânt al Maicii Domnului. Dar parcă dintre cele două, acesta din urmă „mă chinuia” mai tare; îmi făceam socoteli, mă gândeam cum să reușesc să transform „fantasia” în realitate. Pe atunci se intra mai greu în Munte; apoi, probabil că ori aspectele materiale ori mai degrabă o anumită teamă de a nu fi meritat o asemenea bucurie, m-au făcut să tot amân, până în primăvara lui 2018.

În urma unei discuții avute pe internet (iată că din când în când platformele de socializare mai au și rod bun!) cu Laurențiu Dumitru – președintele Asociației Culturale „Karyes”, aveam să mă îndrept în sfârșit către Athos, acolo unde ținta țintelor avea să fie Vatopedul. Ar trebui să scriu zeci de pagini pentru a explica de unde această fascinație pentru Vatoped – mă voi opri aici doar la a consemna faptul că ea se clădise de-a lungul anilor, iar în cele din urmă avea în centru dorința de a participa la una din slujbele de acolo. În paranteză fie spus, îndrăgostit de muzica bizantină, participasem în țară la Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași. Corul Mănăstirii Vatoped este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai performante, deși ideea de „performanță” e cu totul altfel drămuită în această parte a lumii. Așadar, Vatopedul și iar Vatopedul. Țin minte că înainte de plecare, un prieten mai hâtru m-a și mustrat: „Nu știu de ce nu mergem noi românii în primul rând la ale noastre…”. L-am privit „cu înțelegere” prima dată; la sfârșit, urma să îi dau dreptate!

Dar revenind, iată ziua cu pricina – un grup mic de pelerini, o mașină rapidă care și-a făcut datoria fără mofturi, un șofer extrem de simpatic care s-a dovedit a fi un ghid foarte priceput. Și pentru că într-o asemenea călătorie contează și cu cine pleci, voi mai stărui pentru câteva momente: din Bacău s-au urcat doi buhușeni, oameni cu exprimare simplă dar cu un bun simț al vieții deosebit. La Buzău aveam să cunosc un tânăr cumva aparte, fie și pentru faptul că, întors din Suedia, avea să cheltuie o bună parte din ce câștigase pentru această aventură duhovnicească. Ce exemplu ar fi… Apoi, din București grupul s-a completat cu un student, un întreprinzător în mediul construcțiilor și o persoană mai în vârstă, despre care am înțeles că a lucrat în mediul diplomatic. Una peste alta, un grup cu oameni de vârstă diferită, cu preocupări diferite! Greu de crezut coeziunea și buna înțelegere la care s-a ajuns încă după primele ore! Păstrez mereu acest gând pe care din păcate unii îl consideră primitiv – când toate sunt făcute în numele lui Hristos și se disociază de politici de-o clipă, atunci și omul își va găsi mai nimerit temeiul.

Drumul până la Ouranoupoli s-a dovedit a fi fără evenimente – un drum în parte al mărturisirilor, în parte al unor glume primite cu înțelegere și poate chiar cu drag. Prima noapte ne-am petrecut-o pe străzile micuței localități „de frontieră”; un mini-orășel cu tot ce trebuie, cu zeci de magazine destinate turismului religios, cu oameni extrem de binevoitori, terase cu bun gust care te îmbiau cu bucate alese.

A doua zi, dimineața, ziua cea mare: aproximativ la ora șase – sper să nu greșesc! – aveam să țin în mână diamonitirionul, permisul de trecere către Sfântul Munte Athos. Preț de câteva momente bune m-am tot uitat la el, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Visul se înfăptuia… Vaporașul avea să ne ducă preț de vreo trei ore până la arsanaua Schitului Sfânta Ana, acolo unde aveam prima cazare. Vremea numai bună, cu temperaturi parcă ușor peste firescul perioadei, un vânt potrivit și un joc al pescărușilor parcă desprins din basme – cei care au fost în Munte știu despre ce vorbesc! Și pentru că da, și bărbații mai plâng câteodată, când am făcut primii pași pe tărâmul ocrotit, am constatat că privirea mi se scaldă într-o bucurie totală, greu de așezat în cuvinte. Dar după bucurie… vine osteneala, așa avea să se întâmple și cu mine, întrucât avea să urcăm până sus, la Sfânta Ana.

Odată ajunși, am fost întâmpinați de chiar părintele arhondar, care ne-a oferit tradiționala și renumita kerasmă (la fiecare mănăstire am întâlnit același ritual, ca expresie a bunăvoinței și dragostei frățești întru Hristos). Cumva atipic, dormitorul mare, în care a încăput tot grupul, venea în prelungirea Bisericii principale. După două ore de odihnă am intrat în Biserică, acolo unde părintele ne-a vorbit preț de vreo patruzeci de minute despre importanța Schitului și despre odoarele pe care le adăpostește, dintre care probabil cel mai important era Icoana Sfintei Ana. Mi s-a părut din start interesant faptul că noi toți am înțeles destul de mult din ce ne-a fost prezentat, deși în afara ghidului, nu vorbeam niciunul greaca.

Acestei prezentări i-a urmat masa – poate nu atât de bogată dar oferită cu drag – asta se simțea! A urmat o seară cu discuții duhovnicești purtate într-o liniște deplină. De la înălțimea schitului părea să nu se audă nici sunetul mării; în zare, natura ne oferea în manieră impresionistă din preaplinul ei. Momente ce nu au cum să fie șterse din inimă vreodată! După un somn profund, la cinci dimineața am participat la Sfânta Liturghie – după cum era de așteptat (aveam să constat asta în tot Muntele!) momentul de vârf – fără gesturi pompoase, cu multă sobrietate, cântări bizantine (exclusă polifonia), lumina lumânărilor. Nimeni nu vorbește în biserică. Deloc. Cu niciun motiv!

Cea de-a doua zi din Munte ne-a propus de dimineață un drum destul de lung, între Schitul Sfânta Ana și Mănăstirea Pavel. Undeva la mijloc, am coborât puțin spre Noul Schit, acolo unde am rămas preț de minute bune la mormântul lui Gheron Iosif Isihastul, personalitate cu totul remarcabilă, înnoitorul vieții monahale din Athosul de după război. La Mânăstirea Sfântul Pavel ne-am închinat la Darurile Magilor, precum și la icoanele Maicii Domnului Mirovlitissa și Oglinda. Momente frumoase și în katholikon, dar și în afara acestuia – am întâlnit un părinte român, slujitor al Mănăstirii Pavel, care a avut îngăduința de a ne răspunde la tot felul de întrebări.

După vreo trei ore, am fost preluați de o mașină și duși către Schitul Lacu, așezare românească după cum bine se știe. Aici m-am simțit brusc „și mai acasă” – totul era bine orânduit, călugări binevoitori. Mi-aș fi dorit mult să am bucuria de a sta de vorbă mai mult cu Părintele Stareț Ștefan Nuțescu – aflasem atâtea lucruri din țară… Din păcate pentru grupul nostru, osteneala pe care o depune pentru a înălța Schitul, în cele administrative, nu l-au lăsat să ne vorbească decât pentru câteva clipe. Dar fie și așa, atunci ori mai târziu, când am primit o simplă binecuvântare trecând pe lângă, am simțit o căldură aparte, dublată de o fire blândă. Iertare, cel puțin așa am receptat eu! Când noaptea întâlnea dimineața, am intrat în biserica mare, pentru a participa la Sfânta Liturghie. O impresie deosebită mi-a făcut Icoana Lacuschitiotisa, despre care, sincer să fiu, nu știam prea multe. Din nou, momente de neuitat.

A treia zi, spre Prodromu. Bucurie mare când am ajuns! Probabil ciudat pentru alții, mie mi-a amintit prin grandoarea sobră de Marea Lavră a Neamțului! Deși vremea nu era prietenoasă deloc, ploua abundent, toată această zi a întruchipat cumva o încununare a întregii călătorii. După cum se știe, în Sfântul Munte primești de obicei îngăduința de a sta câte o zi la un așezământ. De această dată, din pricina faptului că pe mare era furtună și nu mai circula niciun vapor, cei cazați deja au primit încă o noapte; acestora li s-au adăugat alte zeci de pelerini, situație probabil mai greu de gestionat la arhondaric. Totuși, și aici binevoitori, părinții ne-au găsit un loc bun – în acest dormitor am întâlnit și un pustnic, plecat cu ani în urmă de la Mănăstirea Sihăstria. Pe lângă truda sa exclusiv duhovnicească, se ocupa cu sculptatul: realiza cruci (de toate dimensiunile), cu multă migală. Ne-a oferit cuvânt de învățătură, ne-a descoperit câteva momente ale vieții sale. Pe chipul său se citeau liniștea, lumina. Am îndrăznit apoi să cobor în curtea Schitului. Aproape neverosimil, nu era nimeni! M-am îndreptat spre Biserică, unde am sperat că voi găsi deschis. Imediat în urma mea a venit paracliserul care m-a lăsat să mă rog la Icoana Maicii Domnului Prodomița. Iarăși momente ireale; la ieșire am constatat că trecuseră vreo treizeci de minute! Ce binecuvântare! După slujbă (aceeași sobrietate!), a urmat masa. Cu totul copleșitor: nu bucatele în sine, ci interiorul trapezei, vasele în care se servea, buna orânduială – să nu uităm că erau probabil peste două sute de suflete! Iar peste toate, cuvântul de învățătură venit dinspre balconul dominat de figura vulturului bicefal! Ce vremuri necunoscute mi-au înviat în inimă!

Ultima zi, a patra. Un tur cumva pe fugă! După mici peripeții (se schimbase programul de vizitare), am ajuns la Vatoped, unde ne-am închinat la toate sfintele icoane făcătoare de minuni, la Brâul Maicii Domnului etc. A trecut așa repede… Am mai vizitat în această ultimă zi Mănăstirea Iviron (aș putea vorbi aproape de o minune resimțită în fața Icoanei Portărița!), Mănăstirea Xenofont, Mănăstirea Russikon, Schitul Sf. Andrei, Biserica Protaton (Axionița, ce bucurie!), Kareia.

Pe drumul de întoarcere, aflat pe vapor, am avut timp să meditez la cele trăite. La minunea vieții. La bucuria unor sentimente ce iradiază dimpreună dintr-un preaplin ce presupune în centru chipul lui Hristos. Mă îndreptam astfel spre casă, spre cei dragi. Poate adevărata casă avea să rămână în urmă. Acum, după ceva timp, simt că trebuie să mă întorc la Sfântul Munte. Și mai ales la Prodromu ori Schitul Lacu. Mi-au rămas întipărite ceva mai adânc decât celelalte. Sper să mă întorc cu cel mic, în sufletul căruia să se așeze lumina Prodomiței ori a Lacuschitiotisei.

Marius Manta
Jurnalist, Profesor Limba Română

Fotografiile, cu excepția icoanelor, aparțin autorului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Reclame

Gheron Isidor de la Schitul Lacu (update)

Despre primirea de străini, dar mai ales, despre dragostea părintelui Isidor

„Cel ce iubeşte pe Domnul a iubit mai ’nainte pe aproapele său” (Sf. Ioan Scărarul).

Puţini sunt aceia dintre athoniţii din neamul nostru care îşi au obârşia din pământul Olteniei. Însă oameni de rugăciune sunt şi cu dragoste de aproapele. Părintele Isidor unul dintre aceştia este, căci după trup din Drăgăşani este, iar după duh în Lacu se nevoieşte, cercând a’L imita pe Hristos după puterile sale.

Gheron Isidor e dintr’acei monahi care iubesc pe toţi oamenii deopotrivă deşi nimic omenesc nu iubesc (precum zice şi sfântul Isaac Sirul că „nu pot caştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea”). Eu aşa l’am cunoscut acum zece ani şi zic că tot astfel a şi rămas…

În primăvara aceea m’am dus cu câţiva prieteni la sărbătoarea Învierii în Schitul Lacu. Auzisem că la acest mare praznic se va face priveghere frumoasă, cu psalţii Byzantion-ului la strană, drept pentru care, din timp am purces către schit. (Drept a şi fost lucrul acesta căci Byzantion-ul a cântat îngereşte!). După puţină odihnă, în chiar ziua duminicii Paştelui, am plecat de la kiriakon să ne închinăm pe la chilii. Întâi am făcut lucrul acesta la chilia Bunei Vestiri a părintelui Ştefan, iar mai către seară am coborât la părintele Isidor. Pe atunci părintele şi cei dimpreună cu el se aflau la mare strâmtorare cu banii şi din astă pricină apa de ploaie îşi făcea loc cu uşurinţă prin acoperişul spart al chiliei lor. Puteai vedea ici şi colo, prin odăi, vase aşezate pentru stropii de ploaie! Cu toate acestea, fraţii ce se aflau în ascultare la chilia sa, ne’au primit cu mare dragoste, oferindu’ne şi o kerasmă îmbelşugată după închinare.

Părintele Isidor nefiind acasă n’am mai zăbovit, ci am plecat cu gând să ne închinăm şi la o altă chilie, aflată mai jos, în vale. (Aceasta şi pentru că unul dintre însoţitorii mei era şi el maramureşan, aidoma celor ce se nevoiau într’acea chilie). N’am făcut însă prea mulţi paşi pe cărare căci ne’am întâlnit cu părintele Isidor care se întorcea la chilie şi care ne’a întors şi pe noi într’acolo cu mare dragoste. Căci zicea el către noi: „Nu puteţi pleca aşa la drum pentru că trebuie neapărat să vă ospătaţi dintr’un cozonac tare bun pe care’l am şi să beţi un pahar de vin de Drăgăşani!”. Aşa că, deşi i’am răspuns că ucenicii săi ne’au primit cum nu se putea mai bine, am făcut totuşi cale întoarsă, pentru stăruinţa bătrânului. După un pahar de vin cu cozonac – dar mai ales după mult sfat duhovnicesc – într’un târziu ne’am gândit şi noi să plecăm către cealaltă chilie din schit. Doar că afară se făcuse întuneric beznă între timp, iar noi nu mai fusesem niciodată prin acele locuri, aşa că părintele Isidor ne’a sfătuit să nu plecăm fără lanternele pe care ni le’a dat drept însoţitoare de drum. Mai pe urmă însă, văzându’ne cam rătăcitori pe cărare, a lăsat toate ale sale şi ni s’a făcut şi călăuză.

„Cu îndestulare mare ne’ai ospătat părinte” am zis eu către el, mergându’i alăturea.
„Trebuie să ne închinăm fraţilor care vin la noi pentru că lui Dumnezeu ne închinăm de fapt. Nu la fel a făcut şi Avraam ospătându’L pe Dumnezeu?”.

„Cred că, mai degrabă, precum Lot ai făcut părinte, că acela i’a obligat pe îngeri să se întremeze în casa lui”.

„Deh! Eu aşa ştiu: că dacă l’am văzut pe fratele meu, pe Dumnezeu L’am văzut! Şi El a zis că „cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie Mi le’aţi făcut”. 

Mai multe n’am grăit pe drum căci am ajuns destul de repede la cealaltă chilie – foarte „arătoasă” şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Cum n’am găsit pe nimenea înăuntru, am intrat în paraclis şi ne’am închinat. Dar, pe când ieşeam noi din mica bisericuţă, s’a iţit şi un monah pe scări, care iute ne’a întrebat „ce facem acolo?”. Oarecum luat prin surprindere, i’am răspuns şcolăreşte că „ne’am rugat în biserică”. „Dacă v’aţi închinat, ieşiţi”, a mai zis el, „că fraţii sunt la odihnă”. Dreptate o fi având monahul acela, dar eu m’am uitat atunci la mâhnirea din ochii maramureşanului ce era cu mine şi, fără să vreau, am luat seama şi la dragostea părintelui Isidor. Care părinte a şi zis către noi, mai în şoaptă, „să mergem către kiriakon” căci „într’adevăr părinţii sunt la odihnă” în ceasul acela. „Uite”, am zis eu în gândul meu, „el nici acum nu cade din porunca dragostei”! Şi am plecat mai departe, folosindu’mă mai mult decât de o mie de cuvinte pe care mi le’ar fi rostit bătrânul…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .

Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .

Hramul Schitului Românesc Lacu (2017): Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (26 octombrie / 8 noiembrie) – video

08.11.2017 / Trinitas TV

7 spre 8 noiembrie 2017: A avut loc privegherea pentru praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, protectorul Schitului Lacu din Muntele Athos. Slujba s-a ținut, după rânduială, la biserica principală a Schitului (kiriakon).

Pelerinaj la Muntele Athos (6 – 12 noiembrie 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie la Schitul Lacu. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Adjud, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 6 noiembrie 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 7 noiembrie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. DafniKaryes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, dacă va fi timp până la plecarea spre Lacu și disponibilitate din partea pelerinilor, Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Schitul Lacu. Priveghere la biserica principală a Schitului (kiriakon) pentru praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, protectorul/hramul Schitului Lacu.  Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare).

Miercuri, 8 noiembrie 2017 (ziua 3): Schitul Lacu. Plecare spre Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Drumeție (fără bagaj) până la  Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (participare la slujbe / cazare).

Joi, 9 noiembrie 2017 (ziua 4): Mănăstirea Pantokrator. Se închiriază un microbuz local* pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție (fără bagaj) de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (participare la slujbe / cazare).
* Este posibil ca programul de închinare să se facă în a 5-a zi, cu plecare din Prodromu.

Vineri, 10 noiembrie 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina spre Portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare). Mănăstirea Sfântul Pavel (participare la slujbe / cazare).
* Opțional, drumeție până la Noul Schit (Nea Skiti) și Schitul Sfânta Ana (fără bagaj, după cazare).

Sâmbătă, 11 noiembrie 2017 (ziua 6): Mănăstirea Sfântul Pavel. Se va coborî în Arsanaua Sfântul Pavel. Îmbarcare pe ferryboat pentru DafniOuranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Duminică, 12 noiembrie 2017 (ziua 7): București  – BuzăuFocșaniAdjud  – Bacău Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. (Update: Cazările sunt confirmate!)

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Nouă apariție editorială: „Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos”, Ieromonahul Eftimie Athonitul

din_traditia_ascetica_si_isihasta_a_sfantului_munte_athos

Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, Ieromonahul Eftimie Athonitul
Editura Editura Evanghelismos, 2016
240×170, 492 pagini

Traducere a Starețului Ștefan Nuțescu
Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte

Sfântul Munte al Athonului este simbolul dragostei, al deplinei afierosiri lui Dumnezeu a monahilor și al evlaviei credincioșilor Împărați bizantini, care l‐au înzestrat cu dreptul de autoguvernare, cu avatonul și cu alte privilegii legate de acesta.  El rămâne o continuitate vie a puternicei și strălucitei Împărății bizantine de altădată. Prinosul lui de‐a lungul veacurilor este imens și neprețuit.

Există multe feluri de tradiții în Sfântul Munte. Arhitectura, muzica, tradiția tipiconală (tipicul slujbelor), pictura și altele.  Toate sunt bune și însemnate, dar referirea noastră se face aici la trăirea tradiției ascetice și isihaste. Aceasta nu depinde și nu se epuizează prin metode și așezări exterioare. Adică toți cei care trăiesc în pustie sunt pustnici și isihaști, de vreme ce asceza și isihia sunt mai ales o stare, o izbândă și o nevoință duhovnicească. Toți cei care sunt silitori ai firii lor și au trezvie și rugăciune trăiesc această tradiție, indiferent dacă se nevoiesc într‐o chilie sau o chinovie. De aceea cele scrise nu promovează tradiția unui Stareț, a unei Chilii sau a unei Mănăstiri, ci o tradiție vie, continuă și foarte felurită a întregului Sfânt Munte.

Cartea este disponibilă în librăriile de profil și unele pangare ale bisericilor.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Prima bisericuță din Muntele Athos închinată Cuviosului Paisie Aghioritul se ridică la Chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu [update]

Biserica-Sfantul-Paisie-Buna-Vestire-Lacu

La Chilia Buna Vestire din Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos se ridică, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu voia Sfântului, prima bisericuță din Muntele Athos care este închinată Cuviosului Paisie Aghioritul.

Cei care iubesc „curțile Domnului” mai vârtos decât locașurile păcătoșilor, vor putea face o mică donație – după putere – la următoarele conturi:

BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ
SUCURSALA
UNIREA
BUCUREŞTI,
SECTOR 3
Cont
în EURO: RO56RNCB0082044024390004
Cont
în LEI: RO13RNCB0082044024390002
NUME:
NUŢESCU ŞTEFAN

PIRAEUS BANK
BIC: PIRBGRAA  (SWIFT CODE)
AG. OROS BRANCH  C.1439
A.C.C. : 6439 01 0011390
IBAN: GR63 0171 4390 0064 3901 0011 390
NAME: NTUTSESKU STEFANOS

Fie ca cei care vor ajuta, cât de puțin, la ridicarea acestei bisericuțe să aibă parte veșnic de binecuvântarea și ocrotirea Cuviosului Paisie Aghioritul! Amin.

Mailul Chiliei Buna Vestire : lakos.8@gmail.com

Sursă: marturieathonita.ro

UPDATE IUNIE 2017
La acest moment este nevoie de sprijin pentru pictarea bisericuței închinate Sfântului Paisie Aghioritul. Stadiul lucrului în fotografiile de mai jos :

 

Slujba Învierii Domnului la Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu, Muntele Athos (2015, 2016)

Slujba Învierii Domnului la Schitul Sf. M. Mc. Dimitrie – Lacu, Muntele Athos (2015)

Slujba Învierii Domnului la Schitul Sf. M. Mc. Dimitrie – Lacu, Muntele Athos (2016)

Notă: Înregistrarea video din 2015 este editată, alternând fragmente audio din timpul Slujbei Învierii cu cântări înregistrate la Schitul Lacu.

Părintele Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Pimen Vlad-April 2015

Părintele Pimen Vlad
George Crasnean

Negăsind mustrări în gura sa vreodată, am îndrăznit a izvodi câteva slove şi despre părintele Pimen din Laccu.

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

Gradina Maicii Domnului,aDe loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De şaptesprezece ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Sofronie. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată sfântului Artemie, acum 14 ani şi pe care o păstoreşte fratele său şi o alta nouă, târnosită anul trecut, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi şase monahi. Din familia lui (toţi înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului), trei sunt cei care şi’au închinat viaţa lui Dumnezeu – o soră a părintelui fiind călugărită în ţară. (În Lakkou însă mai vieţuieşte şi un văr al său, părintele Irineu, din neamul căruia, alţi patru creştini au lăsat cele lumeşti şi au cătat spre cele veşnice ale Domnului).

Fiind om bun părintele Pimen, pe toate le şi vede bune. El spune că ai nevoie de cunoaştere, pentru că dacă nu le înţelegi pe cele bune, nu ai cum să le făptuieşti, doar că gândirea şi inima trebuie să’ţi fie curăţite de orice rău. Iar mintea curată e aceea neatrasă de lumea aceasta, cea în care Dumnezeu îşi pune legile Lui. Aceasta este şi pricina bunătăţii sale, pentru că Domnul l’a înţelepţit, fiindcă a căutat căile Sale.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea” – am gândit eu atunci, dându’mi seama de simplitatea şi frumuseţea vieţii în Hristos.

Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia, dar rămânând bucuros, blând şi discret, păstrându’şi smerita cugetare şi răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Lakkou, Aprilie 2010
Foto credit George Crasnean / aprilie 2015

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

chrismon

Un interviu de excepție cu monahul Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos realizat pentru emisiunea argeșeană Tainele cunoașterii de către dl. Cristi Bumbeneci.

chrismon

Cei ce doresc să trimită pomelnice / acatiste la Schitul Lacu, Muntele Athos au la dispoziție mai multe informații la linkurile de mai jos:

Ajutor pentru Chilia “Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

 

Psaltirea, Acatistierul, Cartea de rugăciuni și Viețile Sfinților pe telefoane și tablete Android

Psaltirea este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.psaltireaprooroculuidavid

Aplicația a fost realizată cu sprijinul Ierom. Ștefan Nuțescu și al obștii sale de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

davidCâteva dintre avantajele acestei aplicații:

  • Conține textul psalmilor din Biblia Ortodoxă, iar textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
  • Adăugare psalmi favoriți pentru a putea accesa ușor acei psalmi care vă interesează în mod special,
  • La pornire se afișează automat ultimul psalm lecturat la sesiunea anterioară,
  • Zoom-in și zoom-out facil,
  • Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
  • Citire în modul „full screen”,
  • Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design).

chrismon

Acatistierul este de acum disponibil pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.acatistier

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea și sprijinul Ieroschim. Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos.

În ultima vreme au apărut o mulțime de acatiste care conțin greșeli dogmatice. Deși izvorâte din evlavie, aceste acatiste nu cuprind în general informațiile aflate în Minei pentru sfântul respectiv. Decizia noastră a fost de a include aici doar acatistele verificate din punct de vedere dogmatic și ne exprimăm rezerva cu privire la site-urile și aplicațiile care conțin sute de acatiste.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:acatistier

  • Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
  • Funcție de căutare rapidă după cuvinte din titlu,
  • Adăugare acatiste favorite,
  • La pornire se afișează automat ultimul acatist lecturat în sesiunea anterioară,
  • Zoom-in și zoom-out facil,
  • Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
  • Citire în modul „full screen”,
  • Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

chrismon

Cartea de rugăciuni este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresahttps://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.cartederugaciuni

În era tehnologiei moderne este necesar să existe cartea de rugăciuni sub forma unei aplicații mobile. În acest fel, creștinul preocupat de mântuirea sufletului său o are neîncetat asupra sa, acasă, la servici sau pe drum.

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea și sprijinul Ieroschim. Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:cartea-de-rugaciuni

  • Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
  • Căutare după cuvinte din titlu,
  • Adăugare rugăciuni favorite,
  • La pornire se afișează automat ultima rugăciune lecturată în sesiunea anterioară,
  • Zoom-in și zoom-out facil,
  • Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
  • Citire în modul „full screen”,
  • Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

chrismon

Viețile Sfinților este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.vietilesfintilor

Viețile Sfinților din această aplicație au ca sursă cele 12 volume „Viețile Sfinților” apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august).

Textul a fost adus la grafia curentă și corectat cu spellchecker-ul de limba română pentru a elimina artefactele provenite din scanarea textului original pe hârtie. Este posibil ca unele secțiuni să necesite încă modificări. Timpul de citire s-a estimat folosind o viteză medie de citire (de pe ecran LCD) de 180 de cuvinte / minut.

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea părinților athoniți de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

vietile-sfintilorCâteva dintre avantajele acestei aplicații:

  • Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
  • Afișare rapidă a textului corespunzător Sfântului zilei curente,
  • Funcție de căutare rapidă după cuvinte din titlu,
  • Adăugare texte favorite,
  • La pornire se afișează automat ultimul text lecturat în sesiunea anterioară,
  • Zoom-in și zoom-out facil,
  • Mod zi/noapte,
  • Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta), Citire în modul „full screen”,
  • Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Invitat athonit la Școala Brâncovenească: Părintele Stareț Ștefan Nuțescu, Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu [video]

Întâlnire cu Părintele Stareț Ştefan Nuţescu de la Chilia Buna Vestire din Muntele Athos
11.06.2015 / Curtea Brâncovenească, Constanța

„În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă virtutea dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Dreapta socotinţă este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final.”

Convertirea la Ortodoxie a unui renumit om de știință din Olanda. Primirea Tainei Botezului la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Muntele Athos [video]

Convertirea la Ortodoxie a unui renumit om de știință din Olanda.
Primirea Tainei Botezului la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Muntele Athos via
marturieathonita.ro

Românii de la Muntele Athos între religie şi dictat, Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu (studiu, 2008)

schitul-prodromu

Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu

Conform tradiţiei, originile vieţii monahale athonite s-ar afla în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313 – 337) şi Teodosie (408 – 434), când merg până se presupune că s-au aşezat aici primii călugări. După ocuparea Palestinei (638) şi Egiptului (640) de către arabi, unii călugări din aceste ţări se refugiază la Muntele Athos, iar în secolele VIII – IX, în timpul disputelor iconoclaste, alţi călugări din Imperiul bizantin se retrag tot aici.

Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Atanasie Athonitul (963), urmată de Iviru (972), Vatoped, Filoteu, toate datând înainte de anul 1000. În secolul al XI-lea iau fiinţă mănăstirile Esfigmenu, Dohiar, Xenofon, Xiropotam, Caracalu, Costamonitu şi Zografu. În secolul al XII-lea Rusicon şi Hilandar iar în secolul al XIV-lea Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonpetra.

În decursul vremii, numărul mănăstirilor a variat, după cum au evoluat evenimentele istorice. În timp unele au dispărut, altele au fost asimilate, iar ordinea lor ierarhică s-a schimbat. În prezent la Athos sunt 20 de mânăstiri mari, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea. Pe lângă acestea se mai află 8 schituri [14 schituri], circa 20 de chilii [zeci de chilii], multe colibe şi câteva mici sihăstrii. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale se găsesc sub controlul şi administraţia mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte.

Condusă până în secolul al XVIII-lea de un Protos, comunitatea athonită începe să fie îndrumată treptat de adunarea colectivă a celor 20 de egumeni ai marilor mânăstiri, denumiţi iniţial proistoşi şi apoi epistaţi. Aceştia, împărţiţi în cinci grupe de câte patru epistaţi, a alcătuit Epistasia, care exercită conducerea prin rotaţie, în fiecare an de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sântul lor un preşedinte care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte.

Ca organ administrativ permanent, superior Epistasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară sau Sfânta Sinaxă, formată din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, iar ca organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală sau Sintaxa Dublă Extraordinară. Acestea se întrunesc de două ori pe an în orăşelul Careia, capitala Athosului.

Comunitatea athonită s-a bucurat din secolul al IX-lea şi până la cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), de autonomie teritorială şi administrativă din partea împăraţilor bizantini. Sultanii otomani au confirmat şi au întărit aceste privilegii, iar cele 8 tipicoane I (972), II (1046), III (1394), IV (1406), V (1574), VI (1783), VII (1810), VIII (1910), au asigurat autonomia administrativă, politică şi religioasă a Sfântului Munte.

După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, susţinerea Muntelui Athos a revenit Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv, material şi moral al românilor, aşezămintele Sfântului Munte, cu toată autonomia dată de turci nu s-ar fi putut menţine.

Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au adus problema Sfântului Munte în atenţia Conferinţelor de pace europene. Astfel prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), se întăreau privilegiile Sfântului Munte. Situaţia a rămas neschimbată până la Războaiele Balcanice (1912 – 1913). În noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Muntele Athos, iar puterile europene şi-au rezervat dreptul de a decide asupra statutului acestuia în cadrul Conferinţei de pace de la Londra.

În noiembrie 1913, Muntele Athos era declarat autonom, independent şi neutru. Primul Război Mondial a împiedicat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Londra. Guvernul grec a instalat la Careia funcţionari de poliţie pentru asigurarea ordinii. În anul 1918 Chinotita de la Careia, capitala Sf. Munte, în colaborare cu un consilier grec, întocmea un statut în care se specifica autonomia, neutralitatea şi independenţa în condiţiile stipulate la Tratatul de la Londra din anul 1913.

Grecia recunoştea autonomia Muntelui Athos şi prin Tratatul de la Sèvres (1920), iar la Conferinţa de la Lausanne (iulie 1923), în urma răszboiului greco- turc, Muntele Athos rămânea sub administraţie elenă cu titlu de teritoriu sub mandat. La începutul anului 1924 o comisie alcătuită din cinci călugări a alcătuit Statutul Muntelui Athos, semnat la 10 mai 1924 de reprezentanţii a 19 mănăstiri athonite, mânăstirea rusă Sfântul Pantelimon refuzând să-l semneze. În anul 1925, Patriarhia de la Constantinopol, a acceptat statutul, iar guvernzul elen emitea la 16 septembrie 1926 Decretul – lege intitulat ,,Despre ratificarea regulamentului Sfântului Munte Athos”. Prin acest statut, schiturile, chiliile şi colibele athonite sunt declarate anexe ale celor 20 de mari mânăstiri; se stabileşte numărul mânăstirilor mari la 20, se refuza dreptul de proprietate al celorlalte aşezăminte, cu excepţia celor 20; se prevede obligativitatea cetăţeniei greceşti pentru toţi monahii athoniţi indiferent de naţionalitate; se declară schiturile, chiliile, colibele, proprietate neînstrăinabilă a mânăstirilor tutelare; se interzicea transformarea schiturilor în mânăstiri sau a chiliilor în schituri şi a colibelor în chilii, se oprea vânzarea chiliilor şi colibelor fără aprobarea prealabilă a mânăstirilor tutelare, care erau declarate primul cumpărător; se limita la trei numărul monahilor cu drept de moştenire asupra unei chilii.

Constituţia elenă, elaborată în anul 1926 proclama suveranitatea statului grec asupra Muntelui Athos şi interzice orice modificare a sistemului administrativ în ceea ce priveşte nunărul mânăstirilor şi regulile ierarhice sau raportul lor cu aşezămintele dependente de ele. Statul elen era reprezentat de un guvernator iar puterea judecătorească era exercitată de autorităţile mânăstireşti şi Chinotită.

Deşi Constituţia Greciei a suferit după anul 1926 mai multe modificări, statutul Muntelui Athos a rămas neschimbat. Astfel constituţia elenă din iunie 1975 stabileşte că Muntele Athos reprezintă o regiune care se autoadministrează, dar face parte din statul grec. Din punct de vedere spiritual, Muntele Athos se află sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, iar monahii primesc cetăţenia greacă. Statul elen asigură menţinerea ordinii şi securităţii publice în Sfântul Munte. Prin urmare, prerogativele civile, politice şi bisericeşti ale organelor de conducere ale Sfântului Munte au fost transferate în competenţa statului grec care le exercită de fapt.

De la jumătatea secolului al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea, nenumărate documente greceşti, slavone şi româneşti dovedesc că toate mânăstirile Sfântului Munte au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii demnitari români din secolul al XIX-lea, mânăstirile athonite au primit ajutoare în bani, le-au fost închinate moşii, sate, mânăstiri, păduri, podgorii, bălţi, vămi, vaduri de mori etc. La jumătatea secolului al XIX-lea, toate aceste proptietăţi aduceau un venit anual de aproximativ 7 milioane de piaştri, în timp ce bugetul Principatelor Române era atunci de 50 de milioane de piaştri, prin urmare reprezenta 1/7 din bugetul lor. Făcând aceste danii, poporul român, voievozii şi biserica lui au fost, alături de împăraţii bizantini, cei mai de seamă spijinitori ai aşezămintelor Sfântului Munte.

Documentele athonice atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă din secolul al IX-lea, prin prezenţa românilor sud-dunăreni. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentele încep să ateste daniile domnitorilor români dar şi existenţa la Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul monahilor români, athoniţi a sporit în timp, înregistrându-se la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea un proces de afirmare a vieţii monahale la Sfântul Munte. Ei au vieţuit alături de călugării greci, ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII-lea ei au pus bazele schitului românesc Lacu, pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel. După unele informaţii el a fost întemeiat de câţiva călugări de la Mânăstirile Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi de la câteva din Basarabia. La mijlocul secolului al XIX-lea se ridică din temelii schitul românesc Prodromu pe moşia mânăstirii Lavra. După ce în anul 1820, călugării moldoveni Justin şi Patapie au cumpărat de la mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit ân ţară şi chilia a reintrat în proprietatea originară. În aprilie 1852, călugării moldoveni Nifon şi Nectarie, cu sprijinul domnitorului Grigore Ghica şi al Mitropolitului Sofronie, au recumpărat chilia Ianucopole cu 70000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un nou act, prin care aşezământul primea denumirea de schit chinovial moldovenesc. În iunie 1853, Grigore Ghica atribuie schitului un fond anual de 3000 de galbeni, iar în iunie 1856, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol dă un singhiliu, întărind actul încheiat de Lavra cu părinţii Nifon şi Nectarie. În martie 1857, stareţul schitului Prodromu, Nifon (v. foto), solicită Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Nifon, să binecuvânteze zidirea noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere care a fost acceptată1.Ieromonahul Nifon, ctitorul Schitului Prodromu

La 19 iunie 1871, domnitorul Carol I recunoştea dreptul schitului românesc Prodromu de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris ,,Sigiliul Chinoviului Român”, în loc de moldovenesc, în semn de recunoaştere a contribuţiei tuturor românilor şi a schimbării intervenite după Unirea din 1859.

Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii – mânăstirea Rusicon, sârbii – mânăstirea Hilandar, bulgarii – mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de către elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât şi economic mânăstirilor greceşti. Un rol însemnat în atitudinea grecilor faţă de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Ţările Române.

În aceste condiţii, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, încep să-şi constituie chilii şi colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile greceşti. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotenţiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 şi de Memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos şi situaţia călugărilor români athoniţi din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre româneşti athonice cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri româneşti, Lacu şi Prodromu, precum şi în 24 de chilii şi 26 de colibe. Nu ne vom ocupa de chiliile şi colibele româneşti.

După 1863, după Legea secularizării averilor mânăstireşti închinate Muntelui Athos, situaţia călugărilor români de la Sf. Munte s-a înrăutăţit considerabil.

Documentele menţionează situaţia Schitului Lacu şi Prodromu.

Astfel monahul de la Prodromu, Ghedeon, elabora în 8 iunie 1881 un Memoriu2, asupra situaţiei schitului Lacu. După ce descria locul arid de pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, pe care era situat schitul, monahul aprecia că grecii acceptaseră aşezarea călugărilor români ,,fiindcă este cu greu de locuit de alte naţiuni şi mai cu seamă de greci”. Şi pentru că monahii români plăteau bir anual mânăstirii Sfântul Pavel, Ghedeon continua: ,,în tot anul îl vinde românilor acest loc şi el tot grecesc este3. Monahul prodromit descria situaţia de ,,clăcaşi greceşti” a monahilor români de la schitul Lacu, care vieţuiau în 50 de case constituite de ei. Unii locuiau singuri, alţii câte doi, trei sau patru. Cele 50 de case formau fiecare ,,o stăpânire” şi erau supuse mânăstirii Sfântul Pavel, care, ,,numai ea este în drept a-i judeca şi a hotărî pentru dânşii cum voieşte”. Mânăstirea chiriarhică recunoştea dintre ei pe unul ca ,,reprezentant sau dichiu şi doi membri, însă anual”. Aceşti reprezentanţi ai schitului erau obligaţi să respecte învoiala cu mânăstirea chiriarhică ,,iar nu cu interesul naţionalităţii din care se compune acest loc”. Prin urmare, monahul prodromit deplângea lipsa de autonomie a monahilor români de la schitul Lacu ,,şi, într-un cuvânt, stăpânire românească nu este acolo, ci grecească”. Şi el demonstra în continuare ,,cum acest loc se vinde şi niciodată nu este vândut”4.

Este explicat sistemul care funcţiona la Muntele Athos în relaţiile dintre cele 20 de mânăstiri independente şi schiturile şi chiliile dependente de ele. Şi monahii chiliilor care alcătuiau schitul Lacu le cumpărau de la Mânăstirea Sfântului Pavel, căreia îi plăteau un bir anual, iar dacă vindeau o treime din preţul încasat revenea mânăstirii. Dacă titularul chiliei deceda şi nu avea moştenitori (diadohi), chilia revenea mânăstirii, iar dacă avea diadoh, acesta plătea mânăstirii a treia parte din valoarea chiliei. Mai mult, era semnalat faptul că ,,nimeni nu are voie să aibă mai mulţi ucenici, ci numai unul sau cel mult doi”, fapt ce determina într-adevăr vinderea şi cumpărarea chiliilor în mod repetat, aducând venituri mânăstirii chiriarhice.

Se specifica faptul că monahii schitului nu puteau ,,avea nici o relaţie cu vreo autoritate bisericească şi politicească în numele lor sau al naţiunii lor, ci numai în numele mânăstirii celei greceşti”. Urmarea acestei lipse de autonomie era că, ,,orişicând ar vrea acea mănăstire a desfiinţa acest schit Lacu şi a-l transforma în grecesc poate prea bine, pentru că numele lui este schitul Lacu al mânăstirii Sfântului Pavel, iar nu al românilor şi, deşi se numeşte astăzi de noi, de români, schitul Lacu Românesc, este numai un nume simplu, iar nu propriu, dat şi recunoscut de mânăstirea supremă Sfântul Pavel sau de vreo altă autoritate”5.

În privinţa modului de întreţinere a călugărilor schitului se arata în memoriu, că unii dintre ei veneau cu bani din România, din care se întreţineau, alţii confecţionau linguri şi cruci, ,,însă cu toţii, în genere, sunt datori a săpa viile mânăstireşti greceşti şi a le culege alunii şi olivii”. Aceste îndatoriri ale călugărilor schitului către mânăstirea chiriarhică erau apăsătoare şi le îngreuna peste măsură existenţa. Călugărul Ghedeon aprecia faptul că monahii trebuiau să dea dovadă de umilinţă, însă ,,eu zic umilit fie, dar înaintea lui Dumnezeu şi a lepădării de pofte”, iar nu umilit prin interzicerea manifestării naţionalităţii lui şi a ,,progresului spiritual cuvenit naţiunii lui, niciodată la aceasta nu trebuie umilit, ci să fie egal”. Călugărul prodromit, care vieţuia la celălalt schit românesc, care ducea o luptă îndelungată cu mânăstirea Lavra, pentru recunoaşterea unor raporturi echitabile în relaţiile dintre schituri şi mânăstiri, arăta şi care erau urmările lipsei de egalitate în drepturi şi ale supremaţiei monahilor greci athoniţi.

Monahul Ghedeon arăta că majoritatea călugărilor schitului Lacu erau săraci şi nu aveau cu ce plăti birul anual. În acest scop, pentru a-i ajuta, statul român le dădea subvenţia anuală de 1200 de lei. Se arăta şi cum foloseau ei subvenţia: pentru plata birului tuturor călugărilor către mănăstirea Sfântului Pavel, pentru reparaţii ,,la trebuinţele comune ale lor, adică biserici şi mori”, pentru acoperirea cheltuielilor făcute la sărbătoarea hramului Sfântului Dimitrie ,,şi să nu mai umble cu talerul pe la greci din mănăstire în mănăstire”, iar atunci când mai rămâneau bani, se dădeau celor mai săraci dintre ei.

Stareţul şi epitropii prezentau un raport la sfârşitul fiecărui an, înaintea Soborului schitului, asupra modului cum fusese folosită subvenţia. Se constata că unii călugări voiau ca subvenţia să fie împărţită de la început între ei, lucru care ar fi dus la situaţia ca ,,tot cel care are mai mult să ia mai mult şi cel care nu are, să ia mai puţin şi să fie silit a-şi plăti birul de unde ştie şi când are nevoie de reparaţii şi cheltuieli comune să umble cu talerul pe la uşile grecilor”. Aşadar, se considera că modul cum era folosită subvenţia era corect.

Din memoriu reiese că monahul Ghedeon nu cunoştea conduita noului dichiu al schitului, dar existau zvonuri despre nişte neînţelegeri între călugări asupra modului de întrebuinţare a subvenţiei. Dichiul depusese subvenţia schitului pe anul 1880 la schitul Prodromu, obţinând o dobândă de 5% pe an, fie pentru ,,neînţelegerile între ei sau nu au avut trebuiinţă neapărată acum de bani”.

În încheierea Memoriului, monahul prodromit, sugera guvernului român să le ,,ordoneze să-i întrebuinţeze după cum am zis mai sus… Iar, de găseşte guvernul de cuviinţă, să-i împărţească între ei, apoi împărţescă-i, şi când au necesităţi comune, umble cu talerul pe la uşile străiunilor, dacă le face onoare”6.

La 24 martie 1883, într-un memoriu înaintat consulului român la Salonic, dichiul Iustin împreună cu toţi părinţii şi fraţii schitului Lacu, în număr de 67, se plângeau că ,,ne aflăm în mare strâmtoare, împilaţi întru toate dinspre Sfânta Mănăstire, lemnele ce le-am avut prin grădini ni le-am tăiat”. Mai mult, birul anual, care fusese până atunci de 12 lire, fusese mărit la 25 de lire otomane ,,şi cei mai mulţi dintre noi nu sunt în stare ca să-şi scoată pâinea zilnică”, fiind nevoiţi să ceară călugărilor ruşi de la mânăstirea Sfântului Pantelimon ,,câte puţini posmagi”. Aceasta, explică ei, din cauza faptului că fuseseră secularizate mânăstirile închinate din România în decembrie 1863, iar monahii greci, supăraţi, îi înfruntau, spunându-le: ,,duceţi-vă la guvernul vostru, că el ne-a luat moşiile noastre!”. Mai mult decât atât, biserica era într-o avansată stare de degradare, încât era ,,rezemată în lemne, stă să cadă şi voie de a se reînnoi nu ni se dă”7. Consulul era rugat ,,de a nu fi trecuţi cu vederea, chibzuiţi precum Dumnezeu v-a lumina, arătaţi unde se cuvine ca să ne mai uşurăm de această nevoie”8.

În perioada următoare schitul a primit subvenţia din partea statului român uneori cu întârziere, însă situaţia lui era precară faţă de situaţia schitului Prodromu. La 12 mai 1905, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arhimandritul Antipa Dinescu, stareţul schitului Prodromul evidenţia situaţia monahilor români de la schitul Lacu, care au cerut mânăstirii chiriarhice Sfântul Pavel să reclădească biserica Sf. Dimitrie care se ruinase pe aceeaşi temelie. ,,Li s-a dat voie, însă cu condiţiune ca suma de bani necesară să se dea în mănăstire, iar grecii să tocmească meşteri zidari şi tâmplari la lucrarea bisericii şi să fie plătiţi tot de ei, din banii adunaţi din milostenie cu condică, de monahii români, îndatorându-i a face oarecare îmbunătăţiri şi în biserica mânăstirii. Încântaţi de multe laude şi promisiuni, le-au luat cu încetul atâţia bani, încât au făcut tâmpla de piatră de marmură, multe iconostase şi alte îmbunătăţiri în interiorul bisericii catedrale a mânăstirii, plus cadouri particulare”. Şi arhimandritul arăta că noua biserică a schitului Lacu a ajuns să coste ,,îndoit şi pentru aceasta, căci banii se depuneau în mâna grecilor şi ei îi speculau după cum voiau”. Când au voit să sfinţească noua biserică, grecii le-au cerut monahilor români de la schitul Lacu încă 500 de lire turceşti ,,în folosul mânăstirii, cu un cuvânt să o răscumpere încă o dată. Neavând şi nici voind a le mai da bani li s-au dat voie să slujească Sfânta Liturghie numai cu Sfântul Antimis. Vom vedea în viitor ce va mai urma”9.

În timpul Primului Război Mondial, schitul Lacu, nu mai primea nici un ajutor din ţară. Dintr-un memoriu adresat primului ministru, I. I. C. Brătianu, la 21 iulie 1919,, rezultă că în schit vieţuiau 70 de monahi ,,care trăim cum numai un singur Dumnezeu ştie” şi care, din cauza marilor greutăţi materiale, îşi amanetaseră chiliile. Aceştia solicitau ajutor de la ,,patria noastră mumă şi la sfetnicii ei, de a se milostivi asupra noastră cu ceea ce vor binevoi”. Semnau dichiul, ieromonahul Nicolai şi epitropii, Sava Rădulescu şi ieromonahul Iosif10.

La 10 august 1920, dichiul Ioanichie monahul, împreună cu epitropii, acordau o împuternicire ieroschimonahului Damaschin ,,pronumit M. Beju”, român din Transilvania, proprietar al chiliei Buna Vestire care făcea parte din schitul Lacu, pentru a primi din partea guvernului român subvenţia pentru perioada 1915 – 1920. În locul banilor, dichiul solicita ,,să ne dea grâu” şi alte lucruri ce erau necesare vieţuitorilor schitului ,,fiindcă-n ţara grecească era scump şi banii româneşti nu umblă”11. Din referatul întocmit pe împuternicire rezulta că nu se eliberase nimic pentru perioada 1915 – 1920, în bugetul pe anul 1920 figura 1400 de lei, iar pentru 1917 – 1919 fodul fusese reportat.

La 15 martie 1922, dichiul chiliei Sfântul Ierarh Nicolae din schitul Lacu, Eftimie monahul, îi scria Episcopului de Argeş, Visarion Puiu, că a achitat datoriile pe care le avea, totuşi mânăstirea chiriarhică Sfântul Pavel ,,nu-mi îngăduie a mai trăi aici, invocând fel de fel de motive cu totul neserioase. Mi-a ordonat să vând casa, ceea ce eu n-am făcut încă. M-a anunţat acum că va veni cu chinoul să mă dea afară cu ucenicii împreună”. Monahul athonit se hotărâse împreună cu ucenicii, ,,văzând atâtea tulburări, nesiguranţa şi lipsa de orice sprijin în străinătatea aceasta”, să se retragă într-un schit din Basarabia, ,,unde nu vom mai fi socotiţi ca sarea în ochi şi vom scăpa de a mai robi străinilor”. Îl rugau pe Visarion Puiu, ,,ca după cum altădată ne-aţi arătat toată bunăvoinţa şi tot sprijinul… şi vom fi toată viaţa recunoscători celui ce ne va scăpa din robia străină în care ne aflăm, unde cel ce judecă condamnă şi execută, neavând cui ne plânge durerea”12.

Monahul Eftimie Movilă, superiorul chiliei Sfântul Nicolae din acelaşi schit, îi scria aceluiaşi episcop, Visarion Puiu, şi-l recomanda pe schimonahul Inochentie de la chilia Înălţarea Domnului, unde era stareţ ieromonahul Ioachim, ca fiind ,,călugăr cu viaţă bună şi cu ajutorul lui Dumnezeu… să-l binecuvânteze şi să-l ajute să vadă Episcopia Argeşului şi alte mânăstiri”. Monahul Eftimie intenţiona să viziteze şi el ţara ,,dacă se vor mai alina evenimentele prin care treceau … În Muntele Athos domină o scumpete şi o criză nemai pomenită la toate, nu ştiu până când”13.

După anul 1924, când monahismul athonit intră în criză, schitul Lacu decade spiritual şi material. Monahii bătrâni se sting din viaţă unul câte unul. Tinerii nu mai vin, în primul rând din cauza piedicilor puse de autorităţile elene. Chiliile se pustiesc şi se ruinează. Procesul se accentuează după anul 1945, când regimul comunist întrerupe orice legătură cu Muntele Athos şi când ajutoarele ce mai veneau din partea credincioşilor români încetează cu totul. În anul 1975, schitul Lacu mai avea doar 4 monahi bătrâni în frunte cu egumenul Neofit Negară. În anul 1976 soseau din ţară 3 călugări tineri: ieromonahul Iulian Lazăr, monahul Meletie Ifrim de la Mânăstirea Sihăstria şi monahul Melchisedec de la Mânăstirea Putna14.

În prezent Schitul Lacu mai are 10 chilii [13 chilii] şi alte câteva în ruină, şi este locuit de 40 de călugări români:

Cea mai importantă dintre ele, chilia Buna Vestire (v. foto), are 9 monahi în frunte cu stareţul Ştefan Nuţescu;

Schitul Lacu, Chilia Buna Vestire (2)Chilia Sfântul Artenie – 8 monahi, stareţ părintele Pimen;

Chilia Sfântului Prorooc Ilie – 2 monahi, stareţ părintele Sofronie;

Chilia Întâmpinarea Domnului – 4 monahi, stareţ părintele Paisie;

Chilia Sfântului Ierarh Nicolae – 5 monahi, stareţ părintele Rafael;

Chilia Acoperământul Maicii Domnului – 3 monahi, stareţ părintele Isidor;

Chilia Sfântul Antonie cel Mare – 4 monahi, stareţ părintele Nichifor;

Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – stareţ monahul Pimen Vlad.

Pentru întreţinerea schitului, statul român ar trebui să reînceapă acordarea unei subvenţii aşa cum a procedat în 2007 cu celălalt schit românesc, Prodromu, pentru că şi monahii isihaşti din chiliile Schitului Lacu duc aceeaşi viaţă a sfinţeniei, prin ascultare, nevoinţă şi rugăciune.

Schitul Prodromu, a trecut şi el prin numeroase perioade de tulburări, parte din cauza certurilor dintre călugări, parte din cauza poziţiei şi atitudinii Patriarhiei de la Constantinopol.

Călugării români de la Prodromul au fost dezbinaţi la un moment dat: unii au trecut de partea Mânăstirei Lavra, ceilalţi au rămas să susţină cauza românească, să obţină recunoaşterea ridicării schitului Prodromul la rang de mănăstire.

În primăvara anului 1881 a avut loc un mare proces între mânăstirea Lavra şi Schitul Prodromul, apoi s-a întrunit sinodul de la Constantinopol, starea schitului rămânând aceeaşi, ba chiar mai rău.

Călugării adresează memorii Minist. Cult. şi Instr. Publice15, acesta Minist. Afac. Străine16.

Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromu la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie, care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare.

Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec. Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, cu folosirea pădurilor şi a surselor de apă17.

Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul adresat Ministrului Cultelor, se arăta ,,ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale, cât şi idiorithmr (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi sârbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actual de fondaţie a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţele casei, ni se interzice”18.

Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881,sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult le restrângea. Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Pariarhul a răspuns că: ,,hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru, prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876… Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c., a asigurat pe onor. Dl. Dimitrie Brătianu, pe onor Dl. N. Bordeanu, precum şi pe onor. Dl. Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre. De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl. Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lâsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi”19.

Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă ,,falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)… şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita”20

Aer. 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: ,,ecleziasticii pelegrini şi călugării tuturor naţionalităţilor se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii… Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţionaţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative”21.

În urma conflictului dintre Prodromu şi Marea Lavră din perioada 1880 – 1890, Lavra acţionase şi ea urmărindu-şi interesele.

După 1910, conducătorul Comunităţii Fraţilor Români de la Athos, Teodosie Soroceanu împreună cu Stareţul de la Prodromul Antipa Dinescu, vor relua seria memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române şi Guvernului, solicitând din nou, ridicarea schitului la rangul de mânăstire, alături de cele 20 de mânăstiri athonite. ,,Saptes prezice mânăstiri pentru greci, una pentru ruşi, una pentru sârbi şi una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, şi ca un omagiu adus Ţărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiţii umilitoare pentru noi toţi ca naţiune, fără nici o mănăstire acolo”22.

Statul român şi-a sporit preocuparea pentru îmbunătăţirea situaţiei monahilor români. Războaiele Balcanice au dus la modificarea situaţiei politice din zonă, în luna noiembrie 1912 statul grec lua în stăpânire Peninsula Chalcidică şi introducea starea de asediu. Autorităţile otomane erau înlăturate, dar era garantată păstrarea autonomiei Sfântului Munte. La Conferinţa de la Londra era discutată situaţia călugărilor athoniţi şi se avansau mai multe soluţii: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim, fie încorporarea în statul grec cu un regim de autonomie, fie crearea unei organizaţii independente sub garanţie internaţională. Ministrul român de la Londra, N. Mişu, sugera autorităţilor române să se înţeleagă în privinţa obţinerii ,,a cel puţin un vot în Adunarea de la Careia (Chinotita), fie prin cumpărarea drepturilor autonome ale unei mânăstiri părăsite, sau prin recunoaşterea chiliilor noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu”23.

La 3 octombrie 1913 Chinotita de la Careia hotăra păstrarea sistemului existent, transferând drepturile Imperiului Otoman către regatul grec şi respingând ideea internaţionalizării sau neutralităţii Muntelui Athos. Ocazia favorabilă a rezolvării pozitive a solicitărilor monahilor români athoniţi din vara anului 1913 a fost pierdută.

În anul 1914, izbucnea la schitul Prodromu un conflict între o parte a călugărilor şi stareţul Antipa Dinescu, care era acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat în anul 1891. Stareţul era dat afară cu forţa din funcţie şi din schit. Trimis să soluţioneze conflictul, consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, constata în februarie 1915 că răzvrătirea era condusă de mânăstirea Lavra, iar ,,dezordinea şi necinstea care domneşte în mânăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodrom”24. Conflictul de la Prodromu se va derula între anii 1914 – 1917 şi va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiţi, ce fuseseră exilaţi, au fost reinstalaţi în schit cu ajutorul autorităţilor elene.

Din documentele păstrate în fondul Ministerului Cultelor şi Artelor la DANIC, rezultă că în aprilie 1920, călugării de la Prodromu l-au ales stareţ pe protosinghelul Simeon Ciomondra, dar nu a fost recunoscut de Lavra, pentru că era născut în Macedonia, iar articolul 4 din hotărârea sinodului din 1883, prevede ca stareţul să fie român născut în România. În 1921 a fost ales un altul Hrisostom Apostolache.

În iulie 1922, Mitropolitul Primat, Miron Cristea, înainta Ministerului Cultelor, un Memoriu în care solicita intervenţia pe lângă autorităţile elene pentru obţinerea independenţei schitului şi numirea unui reprezentant în Chinotita de la Careia25.

Dar instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiţi continuau însă, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurile autorităţilor române.

În cadrul reformei agrare făcută în Grecia în 1924 s-a trecut şi la exproprierea moşiilor aparţinând mânăstirilor athonite. Numai moşiile mânăstirii sârbeşti Hilandar dar şi metocul din insula Thassos al schitului Prodromu, nu fuseseră încă expropriate. În toamna anului 1927 acesta a fost expropriat, confiscându-se recolta, măslinii, uneltele, teascul de ulei, tot ce aveau acolo şi o fără nici o despăgubire ameninţându-se însăşi existenţa schitului Prodromu.

A urmat o perioadă extrem de grea pentru călugării athoniţi în general şi pentru cei de la schitul Prodromu în special. Dependenţa de mânăstirea Lavra, lipsa unui reprezentant în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, exproprierea metocului din insula Thassos, impunerea cetăţeniei elene, conflictele dintre călugări întreţinute de Lavra, disensiunile create de adoptarea noului calendar, proasta administrare a bunurilor din ţară şi apoi ruperea legăturilor cu România după instaurarea regimului comunist, au făcut ca cel mai important schit românesc de la Muntele Athos să decadă economic, iar călugării să dispară unul câte unul, fără să poată aduce ucenici din ţară care să-i înlocuiască.

athenagoras1În luna iunie 1963, când Patriarhul Justinian a participat la festivităţile dedicate mileniului Muntelui Athos (v. foto), a vizitat şi schitul Prodromu. Grădinile schitului erau bine întreţinute, şi în el vieţuiau 18 călugări, în frunte cu arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere, ieromonahului Arsenie Mandrea, din anul 1946. Stareţul remarca faptul că Justinian era primul Patriarh al României care vizita schitul, şi solicita ajutor pentru efectuarea reparaţilor necesare clădirilor şi bisericii, precum şi trimiterea de călugări din ţară pentru ,,împrospătarea personalului monahal”26. Acest lucru se va întâmpla abia peste un deceniu. Arhimandritul Veniamin Popa a condus schitul în perioada 1946 – 1975, fiind urmat de protosinghelul Ilarion Lupaşcu, în perioada 1975 – 1984. În anul 1975 soseau în schit patru călugări tineri de la mânăstirea Sihăstria, iar în perioada 1978 – 1985, mai veneau încă 8 monahi. La conducerea schitului începând cu anul 1984 şi până în prezent se găseşte arhimandritul, Petroniu Tănase, remarcabil duhovnic şi teolog athonit.

În anul 1986, schitul era locuit de 16 monahi, dintre care şase aveau peste 50 de ani, iar restul erau monahi tineri, cu vârste între 27 şi 35 de ani. În perioada următoare statul român a donat schitului un tractor cu remorcă şi o maşină de teren. Faţă de vremurile trecute, când schitul dispunea de venituri de la proprietăţile din ţară şi de la metocul din insula Thassos, în prezent este unul dintre cele mai sărace de la Muntele Athos.

După anul 1990, cu ajutorul statului român şi al altor donatori, s-au refăcut o parte din atelierele schitului, a fost restaurată biserica principală, brutăria, sinodiconul, corpurile de chilii din partea de sud, de nord şi de apus, arhondaricul, bucătăria şi trapeza, s-a îmbunătăţir sistemul de aprovizionare cu apă, prin instalarea unor conducte metalice şi construirea a două cisterne de apă. A fost construit un drum carosabil între schit şi Marea Lavră.

În prezent, la schitul Prodromu vieţuiesc 27 de călugări români, conduşi de venerabilul arhimandrit Petroniu Tănase. [Egumenul Schitului Prodromu este (din februarie 2011) Preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează Părintelui Protosinghel Petroniu (Tănase), plecat la Domnul]

La 23 aprilie 2007, prin Legea nr. 497, s-a instituit cadrul juridic referitor la sprijinul financiar acordat de statul român schitului Prodromu. S-a alocat anual de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, o sumă în lei echivalentă cu 250000 de euro, destinată ,,acoperirii cheltuielilor de restaurare şi întreţinere a clădirilor de incintă şi a celor 4 biserici, realizării de materiale cu caracter de promovare, precum şi pentru susţinerea activităţilor acestui schit”27. La 7 aprilie 2008, Parlamentul României modifică articolul 4 al acestei legi aducând precizarea că această sumă este destinată ,,restaurării, reparării, întreţinerii şi administrării clădirilor din incintă şi a celor 4 biserici; achiziţiei de mijloace fixe pe baza listei de investiţii, avizată conform dipoziţiilor legale în vigoare; activităţilor de întreţinere şi producţie în regie proprie; plăţii unor activităţi de manoperă şi prestări de servicii; susţinerii activităţilor existenţiale şi spirituale ale monahilor, primirii şi cazării pelerinilor; realizării unor materiale destinate promovării schitului28. Se reia, astfel tradiţia, întreruptă timp de o jumătate de secol, de sprijinire a acestui centru de înaltă trăire spirituală.

În concluzie putem afirma că:

Aşezămintele monahale româneşti de la Muntele Athos reprezintă şi astăzi ortodoxia românească în acele locuri, iar scăderea drastică a numărului monahilor athoniţi şi a lăcaşurilor lor de cult, nu trebuie să lase societatea românească indiferentă. Faptul că aceste aşezăminte au fost sprijinite constant de statul român, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, cu subvenţii şi ajutoare însemnate pentru construirea şi întreţinerea bisericilor şi a chiliilor, reprezintă o atitudine care trebuie reluată în zilele noastre, spre a putea salva cel puţin cele două schituri şi cele câteva chilii româneşti în care mai pâlpâie încă, cu mari strădanii personale ale acestor monahi, tradiţia românească în Muntele Athos.

Faptul că în anul 2007, statul român a acordat o subvenţie de 250000 de euro pe an pentru schitul Prodromu, este un prim gest, care dovedeşte că societatea românească nu i-a abandonat pe aceşti fii ai ei, care au ales să se retragă în Muntele Athos şi să se roage pentru acest popor din care fac parte suportând întregul dictat al călugărilor greci de-a lungul timpului. Acordarea de ajutoare băneşti şi materiale trebuie însă să se îndrepte şi către monahii români ai schitului Lacu, ca şi către chiliile care au în urmă o istorie de peste 140 de ani, şi care sunt păstrătoare şi continuatoare ale tradiţiei monahale româneşti.

Prin urmare, statul, diplomaţia, Patriarhia Română, dar şi societatea românească, trebuie să vegheze ca vieţuirea monahilor români athoniţi să fie decentă, pentru a putea reprezenta mai departe valorile ortodoxiei româneşti la Muntele Athos. Căci, aşa cum subliniază actualul stareţ al schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase, ,,Documentele păstrate sunt mărturii grăitoare, care pun în lumină gândul şi fapta acestor monahi împlinite departe de hotarele ţării lor, la îndemnul conştiinţei lor naţionale româneşti”29.

Dr. Adina Berciu-Drăghicescu este profesor universitar la Catedra de Ştiinţele Informării şi Documentării a Facultăţii de Litere, titular al cursului de arhivistică şi documentaristică. Este preocupată de domenii precum: arhivistică, muzeologie, heraldică, sigilografie, numismatică, vexilologie, miniaturistică.

Notă: Mulțumim distinsei doamne profesor pentru îngăduința de a prelua studiul domniei sale pe Blogul Sfântul Munte Athos. Între paranteze pătrate, cu scris albastru, am făcut pe alocuri mici precizări și corecturi, unele datorate schimbărilor produse de la momentul scrierii studiului până astăzi (n. edit. blog)

Referințe bibiografice:

1 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1975, f. 123-124.

2 AMAE, fond Constantinopol, vol. 276, nepaginat.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 31.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţi, dosar 956/1919, f. 1.

11 Ibidem, dosar 100/1920, f. 4.

12 Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 17.

13 Ibidem, f. 22.

14 Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, Românii şi Muntele Athos, vol. II, Bucureşti, edit. Lucman, 2007, p. 241.

15 Ibidem, f. 13, fond Minist. Cultelor şi Instruc. Publice, dosar 6/1881, f. 11.

16 Ibidem, f. 15.

17 Gh. Zburchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Secolul VIII – XX, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999, p. 169.

18 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f. 24.

19 Ibidem, f. 46.

20 Ibidem, f. 47.

21 Gh. Zbuchea, O istorie a românilor, p. 165.

22 Şcoli şi biserici româneşti din Pen. balcanică. Documente. 1864 – 1948, vol. I, p. 257.

23 Ibidem, p. 39.

24 Ibidem, p. 293.

25 DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1992, f. 44.

26 Monahul Ignatie, Gh. Vasilescu, Românii şi Muntele Athos, vol. II, p. 210.

27 Monitorul Oficial, partea I, nr. 298/8 mai 2007, p. 6.

28 Ibidem, nr. 283/22 aprilie, 2008, p. 2.

29 Gh. Vasilescu, Ignatie Monahul, op. cit., vol. I, p. 402.

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu. Fotografie athonită și fragmente video din slujbe săvârșite la kiriakonul Schitului Lacu, Sfântul Munte Athos

A apărut „Despre rugăciune”, al şaselea volum din colecţia „Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”, Editura Evanghelismos

paisie-aghioritul-despre-rugaciune-vol-6

Despre rugăciune, Cuviosul Paisie Aghioritul
Editura Evanghelismos, format 14/21,  pagini 272
Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Apărut în august 2013, „Despre rugăciune” este al şaselea volum din colecţia „Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti” apărut la editura Evanghelismos. Chiar dacă în cele cinci volume anterioare ale colecţiei există destule referiri la rugăciune, volumul de faţă cuprinde cuvintele Stareţului Paisie referitoare îndeosebi la rugăciune. Structurată în şapte părţi, cartea de faţă este un adevărat “ghid al rugăciunii”. Acest al şaselea volum s-a lansat oficial pe 24 septembrie 2013 în cadrul unui eveniment organizat de Librăria Sophia din Bucureşti.

Pentru stareţul Paisie rugăciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu să comunicăm cu El, să-I cerem ajutorul. Pe Stareţ îl durea când îi vedea pe oameni că se chinuiesc, nevoindu-se „cu prea puţinele lor puteri omeneşti”, în timp ce ar fi putut să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Care „poate trimite nu numai putere dumnezeiască, ci mulţime de puteri dumnezeieşti. Şi atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu”. De aceea insistă că trebuie să simţim rugăciunea că pe o necesitate şi se străduia să-i ajute pe cei care încă nu ştiau să se roage, „să pună început bun şi inima lor să pornească lucrând rugăciunea”.

Cartea poate fi achiziţionată online de pe site-ul editurii Evanghelismos:
http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune