Arhive blog

Detalii tehnice ale traseului pe Athon oferite de pelerinul nostru, domnul profesor Virgil Iordache

15.08.2019:
Am bucuria să plec într-un pelerinaj la Sfântul Munte organizat de Asociația Culturală Karyes. E foarte bine organizat, programul include urcuş pe Athon, plecarea chiar acum după post, cât a putut fiecare, spovedit şi împărtăşit, se intră mâine direct în munte. Să ne fie de folos.

21.08.2019
Detalii tehnice ale traseului pe Athon:

Ziua 1 Schitul Prodromu – Peștera Sf. Nil – Prodromu – Panaghia, lungime 19.3 km, diferență de nivel în urcare 2277 m și în coborâre 1051 m.

Ziua 2 Schitul Panaghia – creasta sudică a Athonului – Panaghia – Schitul Kavsokalivia – Peștera Sf. Nil – Prodromu, lungime 17.8 km, diferență de nivel în urcare 1353 m și în coborâre 2579 m.

Traseul standard din program este fără mers la – peștera Sf. Nil, fără creasta sudică a Athonului și fără coborâre la Kavsokalivia. Extinderea traseului am făcut-o cu acordul ghidului.

Traseul de la Prodromu (dreapta jos) la Panaghia (sus), cu un traseu intermediar pe la Sf. Nil (săgeata roșie).

Detaliere accesului la peștera Sf. Nil.

Continuarea traseului de la Panaghia prin trecere pe curba de nivel fără potecă în creasta sudică a Athonului și coborârea de pe Athon cu mers la Prodromul prin Schitul Kavsokalivia (indicat de săgeata roșie).

Detaliere a traseului pe creasta sudică a Athonului (săgeata indică punctul de intrare în ea după traversarea de la biserica Panaghia).

Mai multe fotografii ale domnului Iordache pe pagina noastră de facebook, la linkul: Ascensiunea pe Athon și Peștera Sf. Nil văzute de Virgil Iordache

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română)

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română).

Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul în care acesta vorbește despre unul dintre înaltele meșteșuguri ale vieții duhovnicești ortodoxe: primirea acuzațiilor cu bucurie.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”

V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.

Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.

Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc.  Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.

Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)

Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.

Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12).  Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire.  (…)

Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!

Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.

Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la praznicul Învierii Domnului în rostirea Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (audio, subtitrare în română)

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la praznicul Învierii Domnului în rostirea Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (audio, subtitrare în română) / Traducere din greacă de Elena Dinu.

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

 

„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos. Scurtă înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, cu subtitrare în limba română

„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos.
Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), cu subtitrare în limba română.

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Traducere de Elena Dinu

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

%ce%bc%ce%bf%ce%bd%ce%b1%cf%87%cf%8c%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ae

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

n_chumley_-_tainele_rugaciunii_lui_iisusÎn cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

komboskini-metanier

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos

img_8817

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos
Ne relatează Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul,
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)

Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi. De la vârsta copilăriei avea un dor și o rugă către Domnul. Vroia să sufere precum Hristos și să poarte asupra sa durerea întregii lumi. Nu se putea desfăta de nimic din cele lumești și de foarte curând le-a părăsit pe toate în mâinile lui Dumnezeu. Nu dorea niciodată să arate că ceva este al lui, ca să nu se vadă nicidecum propria lui strădanie. Un lucru îl frământa necontenit și spunea: ”Văd cât de mult mă iubește Dumnezeu, însă eu nu pot să Îl iubesc precum mă iubește El”.

Astfel, Cuviosul Porfirie a purces până la sfârșitul vieții sale adunând durerea tuturor oamenilor. Cerea durerea, și astfel trupul lui a suferit și a îndurat nenumărate boli. Dorea el însuși să fie creuzetul durerii întregii lumi. Se nevoia pentru mântuirea tuturor. Vroia ca ”toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2: 4).

Acest lucru mi l-a sădit și mie, anume să mă doară de mântuirea a tot omul. Însă atunci când te străduiești pentru aceasta, de multe ori ești înțeles greșit chiar și de către ceii apropiați. Așa cum salvamarul care vrea să scape pe înotătorul care e pe cale să se înece, dar, dacă nu știe el însuși bine să înoate și înotătorul se repede peste el, se vor îneca amândoi. Acest lucru se întâmplă și azi. Oamenii se afundă în vârtejul problemelor lor și îi atrag și pe alții în această afundare. De aceea spun Părinții aghioriți: ”Când cineva este în primejdie, nu îi da mâna, ci toiagul tău”.

Lumea este chivernisită azi de diavol, stăpânul lumii, iar oamenii se află întru deznădăjduire, însă nu au cunoștința acestui lucru. Însă Dumnezeu, Sfinții, Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu știu aceasta prea bine. Sfinții au fost stăpâniți încă din viața aceasta de dumnezeiasca nebunie. Sfinții au înțeles că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut, nu doar pentru a se ruga pentru noi, ci și pentru a ne fi însoțitor, pentru a mânca împreună cu noi, pentru a ne atinge și pentru a-L atinge și astfel să ne vindecăm. Această dumnezeiască nebunie și dumnezeiesc har le avea și Sfântul Porfirie. Uneori îi aborda el pe oameni, alteori îl abordau oamenii pe el, și se vindecau. Însă mai presus de toate durerea era cea care îl stăpânea, era o simțire permanentă la el.

Unii cred că atunci când Sfinții își lasă harul ca moștenire, lasă ca moștenire și însușirile minunate și harismele lor. Ceea ce lasă însă mai ales este durerea. O cruce a martiriului, o povară. Aceasta a lăsat și Sfântul Porfirie. Binecuvântarea lui este cea mai mare povară.

Cuviosul Porfirie se emoționa foarte tare când vedea icoana cu Hristos în Ghetsimaní. Trăia în felul acesta rugându-se toată viața. Se îndestula cu aceste clipe. Trăia Patima lui Hristos în toată viața lui. Trăia clipele în care Hristos a suferit pentru om mai mult de când oricând altă dată. Împreună pătimea cu El, pentru că știa că Hristos pătimea văzând că, deși Își va da și sângele pentru oameni, tot nu se vor mântui toți oamenii. Și Sfântul Porfirie totdeauna iubea această clipă a lui Hristos și dorea de mic copil să simtă greaua povară, marea durere a lui Hristos.

”Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26: 38-39).

Un motiv pentru care s-a angajat ca preot la Policlinica Atenei chiar în ajunul războiului din 1940 a fost acela de a trăi alături de durerea oamenilor.

”Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27: 46).

RastignireaGheronda Porfirie mi-a povestit că odată pe când citea cele 12 Evanghelii în Joia Mare la Policlinica Atenei, când a ajuns la pasajul unde Hristos atârnat pe lemn exclamă: ”Eli, Eli, lama sabahtani”, în clipa aceea Dumnezeu i-a arătat în vedenie clar Crucea și cum era Hristos pe Crucea și spunea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Atunci Cuviosul Porfirie s-a oprit. Mi-a spus: ”Nu am mai avut tăria să continui, am alergat în grabă în altar, mi-am aruncat puțină apă peste față, apoi mi-am revenit și le-am spus oamenilor: ”Iertați-mă, mi-am ieșit din fire”. Dar ce să văd? Toți plângeau cu mine. Și am citit din nou Evanghelia, de data asta cu bucurie. La sfârșitul slujbei mi-au spus: ”Ce a fost, Părinte, aceasta ce ne-ai făcut? Ne-ai făcut pe toți să plângem”…

Cuviosul Porfirie trăia Patima lui Hristos în toată viața sa. Și îmi spunea: ”Theodore, nu există o rugăciune mai mare decât să spui Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! și să stai îngenuncheat înaintea Celui Răstignit”.

A plecat din această viață cu Rugăciunea Arhierească pe buze și în toată viața lui trăia această unitate a Dumnezeului Treimic, unirea Tatălui cu Fiul. Însuși încerca în continuu să fie unit cu Dumnezeul Treimic, cu Hristos și de asemenea se nevoia să ne inițieze și pe noi în această unitate a Dumnezeului Treimic, spunând cu fiecare ocazie: ”Vă vreau ca toți să fiți una”. Totdeauna se lupta pentru unitatea Bisericii, a întregii lumi. Însă acest lucru era dureros, pentru că oamenii nu se pot uni cu Dumnezeu. Aceasta era durerea și drama Cuviosului Porfirie. Trăia durerea Dumnezeului Treimic, Care, deși a venit și S-a răstignit Hristos pe pământ ca să ne unească pe noi, oamenii, cu Tatăl Său, de 2000 de ani oamenii nu împlineau această măreție a unității Dumnezeului Treimic. Aceasta este cea mai mare durere a lui Hristos, pe care a trăit-o și încă o trăiește, și aceasta este și cea mai mare durere a Sfinților. Și a Sfântului Porfirie. Ne-a lăsat nouă, fiilor săi duhovnicești această moștenire a Rugăciunii Arhierești, anume cuvântul ”ca să fie una” (Ioan 17: 11). Poate prin lucrarea Harului să trăim și noi măcar într-o foarte mică măsură dragostea și unitatea cu Dumnezeu și în același timp să trăim și durerea oamenilor care nu ajung la această unitate, pentru că unitatea aceasta presupune ca mai întâi să aibă loc răstignirea noastră cea de bunăvoie.

În anii din urmă am trăit în Grecia vremuri de prosperitate și trai bun, în care ne-am înstrăinat unul de altul. Credeam că trăim raiul pe pământ. În ultimii ani și în ultimele zile însă trăim o criză economică nemaiîntâlnită și unică la nivel internațional, însă cu mult mai acută în Grecia.

Niciodată în ultimii ani grecii nu au fost însă atât de aproape unul de altul și, pe măsură ce criza se acutizează, vom ajunge să ne fim tot mai apropiați unii de alții. În cele din urmă, cred că această criză poate evolua către o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și va fi milostivirea lui Dumnezeu pentru neamul elinilor și al romeilor, iar Rugăciunea Arhierească pe care a făcut-o Sfântul Porfirie cu puțin înainte de pleca din această lume să se dovedească pe parcurs a fi profetică, adevărată și esențială. Sfântul Duh se ruga în Sfântul Porfirie în ultima sa seară pentru mântuirea neamului elinilor, al romeilor, dar și pentru întreaga lume. Ceea ce a trăit în seara aceea, Cuviosul Porfirie trăia în toată viața sa.

gheorghe-kavsokalivitulAșa trăia Sfântul Porfirie. Precum Hristos cu puțin înainte de a intra în Valea Cedrilor și în Grădina Ghetsimaní, trăia durerea și Patima lui Hristos și cu puțin înainte de a încredința sufletul său iubitului Hristos a trăit și părăsirea din partea oamenilor. Sfântul Porfirie așa a trăit în această viață. Cu durerea lui Hristos Însuși și cu durerea că fusese părăsit de toți. Sfântul Porfirie chiar și azi, la doar câteva zile de la canonizarea sa, strânge rănile, durerile, calomniile, batjocurile, minciunile oamenilor care, deși îl numesc Sfânt, nu îl cinstesc ca Sfânt, pentru că nu îi urmează viața. La fel ca în timpul vieții, tot așa și după moarte, oamenii continuă să îl smerească pe Sfântul Porfirie. Un lucru e sigur: că el însuși a dorit asta, ca unul ce era și continuă să fie întru totul smerit. Schitul lui, mica Kavsokalivie, își continuă mersul cu smerenie, după cum smerit era el însuși. Se îngrijise chiar și de moaștele sale, ca să dispară după mutarea lor, așa încât oamenii să îl cinstească doar pe Hristos, iar nu pe el însuși. Să sufere doar pentru Hristos, Care a urât slava acestei lumi, și să urască păcatul care ne desparte de El. Sfântul Duh pe Care ni L-a lăsat după Cincizecime este atât de sensibil, încât Sfântul Pavel spune: ”Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4: 30). Cât de mult Îl întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre.

”Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17: 11).

Mă rog ca Hristos cel Răstignit, pentru mijlocirile Sfântului Porfirie, să ne dea să pricepem cât de mult a suferit Dumnezeu și cât încă suferă. Cât de mult au suferit Sfinții pentru mântuirea întregii lumi. (…) Toți ne preocupăm de durerea noastră personală. Ce om poate să trăiască durerea lui Dumnezeu, care este copleșitoare și cu neputință de ridicat? Pentru că doar El iubește cu adevărată milostivire făptura Sa. Cuviosul Porfirie, trăind neîncetat durerea lui Dumnezeu, uita de propria sa durere.

Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul (foto mai sus)
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Sursa: pemptousia.ro

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul și Revoluția Română din ’89

Scriu această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie. Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el. Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și sfaturi pentru întreaga noastră viață.

Gheorghios Papazachos, prof. univ, medic cardiolog

Porfirie-1Specialitatea Cuviosului Porfirie era ,,tele-diagnoza”. ,,Vedea” cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se întâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. El singur mi-a spus că i-a pus diagnosticul de hipogonadism unui tânăr doar privindu-l, și de fractură de coloană în cazul unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diagnosticați astfel de către Gheronda, diagnostic pe care l-au confirmat mai apoi medicii în mod științific, în urma investigațiilor medicale.

Amintesc aici și un diagnostic pe care și l-a pus singur. A prezis schimbări ale valorilor electrocardiogramei fără a fi ajutat de aparat. Într-o seară m-a sunat și era puțin neliniștit. ,,Haide, treci pe la mine cât de târziu ar fi și vei vedea schimbări pe electrocardiogramă. Am avut dureri azi, în piept, de mai multe ori”. Am depistat, într-adevăr, schimbări ischemice la v3 și v6 și l-am întrebat ce s-a întâmplat în ziua aceea, ce l-a supărat de au apărut aceste schimbări.

sfantul_porfirie_kafsokalivitul6A început să plângă și, cu lacrimi în ochi, mi-a descris luptele de stradă ce aveau loc în România. Era ziua în care poporul se ridicase împotriva lui Ceaușescu, iar Gheronda, cu harisma sa, vedea împușcăturile și oamenii care cădeau secerați pe străzi, lucruri pe care le-au confirmat ziarele de a doua zi. A continuat să plângă, iar eu l-am rugat să-I ceară lui Dumnezeu să-i ridice această vedenie. Inima lui nu mai putea suporta mult această tensiune. Ar fi putut să facă infarct. În aceeași tensiune mă aflam și eu, văzând fragilitatea inimii sfântului din fața mea…

Mi-am acoperit ochii cu hârtiile cardiogramei realizate mai devreme și mă gândeam în sinea mea: ,,Ce importanță au pentru tine, Gheronda, medicamentele pe care mă pregătesc să ți le dau? Tu nu ești din lumea aceasta. Inima ta bate la Oropós, unde ne găsim, dar ea este de fapt, acum, în România. Pe electrocardiogramă, inima pare a fi în ,,depresie” ischemică, dar, în realitate, ea se află în ,,urcare”, către ceruri. Am plecat târziu de la el cu teamă și cutremur căci văzusem puțin din lumina unui sfânt.

Articolul a apărut în periodicul Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie Kavsokalivitul

Sursa: pemptousia.ro
Foto (jos): Revoluția din 1989. Cluj. Foto de Răzvan Rotta, Creative Commons

PozeRevolutia1989clujByRazvanRotta17-IN

Testamentul duhovnicesc al Cuviosului Porfirie cel Nou (2 decembrie)

Sf-Porfirie-769x1024

Iubiții mei copii duhovnicești,

Acum, câtă vreme încă mai am mintea întreagă, vreau să vă dau câteva sfaturi. De mic copil cu totul am fost întru păcate. Și pe când mă trimitea mama mea să păzesc animalele pe munte, pentru că tatăl meu, fiindcă eram săraci, plecase în America să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sfântului Ioan Colibașul, și foarte mult l-am iubit pe Sfântul Ioan și făceam multe rugăciuni, copil fiind de 12-15 ani, nu-mi aduc bine aminte, și voind să-l imit, cu multă luptă am plecat de lângă părinții mei pe ascuns și m-am dus în Kavsokalivía Sfântului Munte și am făcut ascultare la doi bătrâni care erau frați buni, Pantelimon și Ioanichie. S-a nimerit să fie foarte evlavioși și plini de virtute și i-am iubit mult, și pentru asta, cu rugăciunile lor, le-am făcut ascultare desăvârșită.

Asta m-a ajutat foarte mult și am simțit și multă dragoste pentru Dumnezeu, și am petrecut foarte bine. Dar, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele m-am îmbolnăvit grav, iar Bătrânii mei mi-au spus să plec la părinții mei, în satul meu

Și deși de mic copil am făcut multe păcate, atunci când am ieșit din nou în lume am continuat aceste păcate, care până astăzi s-au adunat tare multe. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om de pe pământ.

Toate cele [păcatele] pe care mi le-am amintit, le-am mărturisit și știu că cele pentru cele pe care le-am mărturisit, Dumnezeu m-a iertat, dar acum însă am simțământul că păcatele mele duhovnicești sunt foarte multe și vă rog pe toți cei care mă cunoașteți să vă rugați pentru mine, pentru că și eu, cât am trăit, foarte smerit am făcut rugăciune pentru voi, însă acum, când mă voi duce la cer, am simțământul că Dumnezeu îmi va spune: Ce vrei tu aici?

Iar eu doar un singur lucru îi pot spune: Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, dar ce va voi dragostea Ta, să facă Mie.

De acum încolo nu știu ce va fi. Jinduiesc, însă, să lucreze dragostea lui Dumnezeu. Și totdeauna le doresc copiilor mei duhovnicești să-L iubească pe Dumnezeu, care este totul, pentru ca să ne învrednicească să intrăm în Biserica Sa nefăcută de mână de pe pământ. Pentru că de aici trebuie să începem.

Eu dintotdeauna am încercat să mă rog și să citesc imnurile Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și vă doresc ca și voi să faceți la fel. Eu am încercat, cu Harul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți la fel.

Vă rog pe toți să mă iertați pentru cele cu care v-am supărat.

Ieromonahul Porfirie

Kavsokaliví, 4/17 iunie 1991

Via pemptousia.ro

„Sfinţii Sfântului Munte. Trecut şi prezent”, Monahul Patapie Kavsokalivitul

Patapie Kavsokalivitul

Dacă este adevărat că există în lume locuri a căror frumuseţe şi iradiere pot să provoace omului entuziasm şi veneraţie şi să îl conducă la înviere duhovnicească, atunci cu siguranţă Sfântul Munte deţine între ele o poziție proeminentă. Sfântul Munte e înveşmântat, desigur de toate frumuseţile naturii, pe care harul lui Dumnezeu le-a dăruit cu generozitate acestuia, ca unui alt Paradis. E împodobit de asemenea de frumoasele sfinte mănăstiri, de schituri, şi chilii cu superba lor arhitectură, perfect adaptată mediului natural precum şi cu relicve de mare valoare, sfinte moaşte şi alte obiecte consacrate care sunt tezaurizate aici. Îl împodobesc toate acestea, făcându-l să semene cu un alt cer, cu strălucirea lor.

Mai mult decât cu acestea, Grădina Maicii Domnului, după cum numeşte credinciosul popor grec Sfântul Munte, se laudă, jubilează, este luminată şi este preamărită pentru bărbaţii virtuoşi şi sfinţi care au practicat asceza acolo, în diferite timpuri şi vremi. Pentru sfinţii săi! Deoarece din primii ani ai istoriei athonite, cu ajutorul lui Dumnezeu şi protecţia Maicii Domnului, au strălucit pe el asceţi şi Părinţi sfinţi şi minunaţi, a căror amintire este eternă. Toţi aceşti preafericiţi, ca alţi atleţi, şi-au petrecut viaţa în acest loc, printre mii de nevoinţe şi dificultăţi, şi, având acest Athos sfânt drept scară, au urcat la ceruri.

Most Holy Theotokos, the Abbess of Mount Athos - icon painted by the fathers of the Cell BourazeriPrezenţa vie a Maicii Domnului, protectoarea Sfântului Munte şi nevoinţele ascetice ale personalităţilor sfinte aghioritice, fac din fiecare parte a Sfântului Munte, un loc al teofaniei. Pelerinul contemporan, călătorind prin Sfântul Munte, cunoscând locul şi istoria lui, simte acest lucru şi sesizează prezenţa lui Dumnezeu la fiecare pas pe care îl face.

Iar în acest punct aş dori să le mulţumesc organizatorilor manifestării de astăzi, care are loc în cadrul Festivalului internaţional de artă sacră „Filocalia”. Să le mulţumesc pentru posibilitatea pe care mi-au dat-o de a veni de pe îndepărtatul Athos, aducând în binecuvântatul pământ al României binecuvântarea Maicii Domnului și a Părinților athoniți și să comunic cu un public atât de select și „filocalic”. Sper, pentru rugăciunile părinților, ca prezenta conferință să devină un tovarăș util în această căutare a sufletului fiecăruia dintre noi.

Mănăstirile obștești, schiturile, chiliile, colibele, drumurile, cimitirele, peșterile și locurile de asceză care stau atârnate în locuri îndepărtate și inaccesibile, rămân martori tăcuți viețuirii minunate și îngerești a cuvioșilor Părinți athoniți, iar pentru noi, cei mai tineri, monahi și închinători, o invitație permanentă pentru imitarea lor.

În Sfântul Munte, din secolul al IX-lea până în zilele noastre, au trăit mai mult de patru sute de sfinți. Există, desigur și un mare număr de sfinți necunoscuți nouă, care au bineplăcut lui Dumnezeu și au fost cinstiți de Acesta.

Sfântul Munte este poate singurul loc din întreaga lume unde nu s-a născut nimeni, dar a fost – și cu harul lui Dumnezeu rămâne și astăzi – un loc unde mii de oameni au renăscut în Hristos.

Sfinții Bisericii noastre pot fi cinstiți în mod special într-un loc, însă aparțin pleromei întregii Biserici. Și știm foarte bine că pe pământul ortodox al României, mulți dintre sfinții athoniți se bucură de cinstire din partea credincioșilor. Și care român nu îl cunoaște pe Sfântul Atanasie Athonitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nicodim Aghioritul? Cine nu a beneficiat de învățătura sfinților noștri contemporani, părintele Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul? Sau care român nu știe de sfântul Paisie Velicicovski (+ 1794), care după un timp pe Athos a trăit în România, la Iași și în mănăstirile Neamț și Dragomirna, aducând aici duhul monahismului athonit și al Filocaliei? Sfântul Paisie și ucenicii săi au realizat pentru evlaviosul popor român traduceri îngrijite ale Părinților greci ai Bisericii. Este semnificativ faptul că după abia zece ani de la prima ediție a Filocaliei în grecește, în 1793, avem prima ei traducere în slavonă, limbă în care se scriau atunci textele bisericești în România. Această lucrare a cunoscut ediții repetate și a stârnit atât în România cât şi în alte ţări balcanice un mare interes pentru Părinţii asceţi ai Bisericii.

În conformitate cu sursele, pe Sfântul Munte avem prezenţă monahală românească încă din secolul al XI-lea. De la căderea Imperiului bizantin şi ulterior, domnitori din Ţara Românească, cunoscând beneficiul duhovnicesc pe care l-ar avea în ţara dvs. contactul cu Sfântul Munte, i-au oferit multe daruri, i-au consacrat multe metocuri şi s-au dovedit a fi noii ctitori a multe mănăstiri atonite, contribuind la restaurarea lor. În paralel, Hariton (mort la 1381), unul dintre primii mitropoliţi ai Ungro-Vlahiei, care a pus bazele organizării Bisericii româneşti, era aghiorit.

51Unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi aghioriţi în România este sfântul Nicodim Isihastul, de origine greaco-sârbă, întemeietor al mănăstirii Tismana. Sfântul Nicodim a venit în Ţara Românească din Sfântul Munte în jurul anului 1360. A constituit un transmiţător al iradierii şi renaşterii monahismului în Ţările române, deoarece el însuşi, cu ajutorul ucenicilor săi, a întemeiat şi a organizat în România mănăstiri chinoviale după modelul şi ordinea Sfântului Munte. Mănăstirea Tismana este cea mai veche mănăstire care s-a păstrat în România şi a devenit, printre altele, un vestit centru de caligrafiere şi copiere a manuscriselor.

Încheind această scurtă paranteză referitoare la sfinţii aghioriţi care sunt în legătură directă cu ţara dvs. binecuvântată, şi care au lăsat o valoroasă şi veşnică moştenire şi care continuă să se roage pentru noi toţi, ne vom referi la sfântul Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului (mort la 1508), acest strălucit luminător al pământului românesc. Sfântul Nifon, călugăr athonit de la mănăstirea Dionisiu, a contribuit în mod decisiv la reorganizarea Bisericii româneşti şi la apărarea Ortodoxiei, în timp ce a dat noi impulsuri vieţii duhovniceşti. O parte a sfintelor sale moaşte se păstrează la Curtea de Argeş, unde în fiecare an mii de credincioşi vin pentru a-i cinsti memoria sa.

În cele din urmă, mare a fost câştigul duhovnicesc pe care l-a dobândit poporul român dreptcredincios din lucrarea sfinţilor români athoniţi Gheorghe de la Cernica (mort la 1806), a sfântului Antipa de la mănăstirea Căldăruşani (mort la 1882) şi a neomartirului Pahomie (mort la 1810).

Iubiţii mei fraţi în Hristos!

Sfinții athoniți, proveniți din toate popoarele ortodoxe, s-au consacrat total lui Dumnezeu. Prin intermediul diverselor nevoințe ascetice, s-au curățat de patimi și au devenit vase alese, vrednice să primească harismele dumnezeiești. Și ulterior au devenit continuatori străluciți ai adevăratei tradiții monahale ortodoxe.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, sfântul Nicodim Aghioritul, care a fost primul care a scris Slujba Sfinților Athoniți precum și Cuvântul de laudă la adresa acestora, notează că sfinții athoniți s-au arătat cu adevărat tuturor celor care locuim pe Sfântul Munte, dar și tuturor ortodocșilor, binefăcători permanenți și apărători și păzitori nu numai cu cuvintele lor, dar și cu faptele. Nu doar cu sufletul, ci și cu trupul, nu doar vii, ci și după moartea lor.

Sfântul Munte s-a numit sfânt de la sfinții lui. Conform sfântului Nicodim Aghioritul, Sfântul Munte înseamnă „loc al sfințeniei. Loc al curăției. Loc pe care au călcat atâtea picioare sfinte. Loc în care pământul a fost frământat cu sângele, cu sudorile ascetice și cu lacrimile sutelor și miilor de Părinți cuvioși. Sfântul Munte este loc al virtuții și al sfințeniei”.

Drumul spre îndumnezeire, cultivarea spiritualității ortodoxe și dobândirea ei prin intermediul nevoințelor, a constituit și continuă să constituie, cu harul lui Dumnezeu, cel mai puternic sprijin al vieții pe Sfântul Munte. În acest ținut al pocăinței și laborator al sfințeniei, au fost conduși de-a lungul parcursului luminos bimilenar al secolelor, pe drumuri ale mântuirii, nenumărați sfinți, „prieteni” adică ai lui Dumnezeu, care strălucesc cu razele dulci ale vieții și minunilor lor, mulțimea poporului credincios.

Conform tradiției ortodoxe, cei mai potriviți pentru a vorbi despre sfinți și sfințenie sunt chiar sfinții. Aceștia pot să înțeleagă și să interpreteze corect prin prisma experienței lor de sfințenie, faptele și învățăturile acelor persoane sfinte care au avut un scop principal, pe care l-au și îndeplinit: să binevoiască Domnului și să se unească cu Acesta.

Smerenia mea, care nu am sfințenia și trăirea lor duhovnicească, și care cu harul lui Dumnezeu și cu iubirea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, locuiesc în aceleași locuri sfinte cu persoane athonite sfințite, pot doar în linii mari să schițez, „în oglindă și în ghicitură”, câteva dintre bogatele harisme-roade ale nevoințelor lor ascetice și ale învățăturilor lor luminoase. După cum spunea și bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, unul dintre ultimii în lanțul aurit al personalităților de cuvioși athoniți: „Cu adevărat, acestea trebuie să le trăiască omul pentru a le înțelege… Doar cel care trăiește această stare, o trăiește și o simte”.

Motivația părinților athoniți asceți de a se supune la necazuri de bunăvoie și la felurite lipsuri, nu o constituia ura pentru trup și viață, ci „viața mai multă”, care izvorăște din dragostea lui Hristos, când aceasta lucrează și aprinde inima. Ei au dorit să se răstignească pentru lume și să își omoare complet patimile lor, să se îngroape în mormântul smereniei și să învie cu Hristos prin nepătimire.

Cu trupul munceau și își slujeau frații lor, cu mintea însă și cu inima vorbeau întotdeauna cu Dumnezeu, în rugăciune. Răpiți în extaze și contemplări ale slavei lui Dumnezeu, pregustau de pe aici bunătățile de care trebuie să se desfete cei ce-L iubesc pe Domnul.

moni-agiou-orousPe Sfântul Munte se menţine flacăra necreată a vieții Bisericii. Iar personalitățile athonite sfințite constituie una dintre manifestările acestei lumini neîntinate și sfinte și o mărturie în plus despre harul divin: a vieții și experienței aghioritice în zilele noastre.

Acești martiri ai voinței au așezat credința ca temelie neclintită a mântuirii lor. Toate, de la experiențele lor divine pline de har, până la vederile descoperitoare și profețiile lor precum și până la învățăturile lor cucernice, dau mărturie și adeveresc prezența continuă a Sfântului Duh în toate aceste personalități sfințite ale Părinților athoniți, care cu viața lor au scris un nou Pateric, demonstrând adevărul și actualitatea povestirilor și descrierilor din sinaxare.

Trăind ei înșiși în norul sfânt al harului lui Dumnezeu, au putut să conducă la Ierusalimul cel de Sus, să învețe rugăciunea minții, să ghideze în viața duhovnicească, să îi întărească în încercări și ispite pe alții. Mulți dintre acești părinți îmbunătățiți au sprijinit nu numai o mulțime de monahi athoniți cu care conviețuiau dar și poporul lui Dumnezeu, transmițându-le ethosul spiritualității athonite și arătându-le libertatea veacului viitor.

Prin cuvântul lor plin de experiență divină, au atins sufletele însetate, au unit cuvântul luminat cu trăirea vie, și au transferat teologia din sfera gândirii în viața personală. Au inspirat în credință mii de oameni, altminteri pierduți. Au mângâiat suflete lipsite de speranță, au luminat cu înțelepciunea și harul lor mulțimea de căutători ai adevărului. Alții, precum fericitul contemporan, părintele Porfirie Kavsokalivitul, au lăsat ca din interiorul lor să se răspândească lumina și bucuria Învierii pe care au trăit-o și au primit-o din viața și experiența athonită. Au dobândit puteri din izvoarele athonite inepuizabile pentru puțini ani și s-au transformat în reformatori universali ai vieții duhovnicești în Hristos.

Părinții athoniți îmbunătățiți ai ultimului secol au continuat tradiția bimilenară a Sfântului Munte și s-au așezat în lanțul de aur al cuvioșilor părinți. De altminteri, timpul aghioritic poate fi contemporan doar cu veșnicia.

porfiriePersonalitatea cu adevărat impresionantă și bogată în harisme a părintelui nostru contemporan, Porfirie Kavsokalivitul, s-a cultivat într-un loc în care tradiția duhovnicească a rămas vie până astăzi. De la primii locuitori ai bătrânului Athos și până la ultimii părinți îmbunătățiți, cu toții alcătuiesc o familie duhovnicească, în care toate sunt în comun: cugetul ascetic, realizările duhovnicești, harismele duhovnicești. De altfel, sentimentul continuității istorice a tradiției aghioritice constituie piatra din capul unghiului pentru parcursul spiritual al Sfântului Munte.

Pe de altă parte, din viața părinților athoniți contemporani transpare și continuitatea tradiției athonite. Aceste personalități ascetice, cu autenticitatea simplității și vieții lor monahale, reafirmă permanent taina credinței și adeveresc prezența lui Dumnezeu în lumea noastră, confirmând posibilitatea pe care o avem cu toții de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a participa la veșnicie.

Viața multor oameni care au cunoscut sfinți și alți părinți îmbunătățiți athoniți și s-au aflat în contact cu ei s-a schimbat radical, deoarece prezența lor era determinantă și le-a pecetluit existența.

Sfinții athoniți și alte personalități aghioritice sfințite au fost, printre altele, adevărați părinți duhovnicești, au ajuns la mari măsuri duhovnicești și din acest motiv au putut să acționeze ca pedagogi și chiar ca sfătuitori în chestiuni de familie, într-un anumit mod.

Pedagogia pe care o aplicau, bazată pe slujirea paternității spirituale, nu era alta decât pedagogia Părinților Bisericii, care se păstrează până în zilele noastre, prin tradiția isihastă și filocalică a Bisericii noastre.

Conform sfântului Simeon Noul Teolog, părintele duhovnicesc este prezența vie a lui Hristos. Este cel desăvârșit, omul renăscut în Hristos. Este un reflector al luminii dumnezeiești în lumea noastră. Este, am putea spune, pedagogul absolut. Astfel de modele de pedagogi, de sfătuitori ai tinerilor dar și ai oamenilor de fiecare vârstă, prin intermediul cuvântului lor, au fost și continuă să fie, cu ajutorul harul lui Dumnezeu, sfinții athoniți dar și alte personalități athonite sfințite. Oameni ai iubirii desăvârșite, ai iubirii jertfelnice, ai desăvârșirii lăuntrice duhovnicești și ai sfințeniei.

Sfântul Atanasie Athonitul este considerat întemeietorul, fondatorul monahismului athonit chinovial, odată cu construirea Marii Lavre (anul 963). Următorul fapt exprimă caracterul ascetic al pedagogiei sfântului Atanasie.

Odată, demonii au convins un monah nepăsător să îl omoare pe sfânt. Și acela a ieșit pe ușa chiliei starețului cu cuțitul în mână. Când însă a deschis ușa și sfântul l-a îmbrățișat prietenește, atunci ucenicul nerecunoscător și ucigaș ca intenție, a lăsat să îi cadă cuțitul din mână, a îngenuncheat și și-a mărturisit intenția sa. Sfântul Atanasie l-a iertat imediat. Și nu s-a limitat doar la acest lucru, ci de atunci înainte l-a înconjurat pe acel călugăr cu și mai multă grijă. Smerenia de bunăvoie este marcă a vieții autentice în Hristos și izvor al nemuririi. Cuviosul s-a eliberat de sine, adâncit în abisul milei divine, de unde a dobândit iubire pentru ucigașul său potențial.

În efortul de a deveni model pentru discipolii săi, sfântul Atanasie s-a îngrijit de nevoile tuturor călugărilor din mănăstirea sa și în special de cei bolnavi, pe care îi slujea personal.

Prin îndrumarea spirituală, adică într-un mod mistagogic și duhovnicesc, personalitățile sfinte ale Muntelui Athos au contribuit la propria lor „naștere” și „renaștere”, în contact cu acești oameni duhovnicești.

Nu au învățat propunând reguli morale abstracte. În principal îndrumau în cadrul unei profunde relații personale. Îl iubeau pe om așa cum era, cu neputințele și defectele sale. În același timp, acționau cu prudență pedagogică și cu viziune psihologică, utilizând metode pedagogice flexibile.

Învățau nu numai cu cuvântul, dar și cu tăcerea lor, adesea prin simpla lor prezență. De exemplu, în Viața cuviosului Acachie Kavsokalivitul (+ 1730), a unui mare sfânt athonit al secolului al XVIII-lea, se spune că printre multele sale harisme, avea duh făcător de pace într-o asemenea măsură, încât cei care erau încercați de gânduri de răzbunare, doar îl vedeau și chipul său plin de har îi liniștea de acele gânduri rele.

gerontas-paisiosAmintindu-ne de-a lungul anilor de persoana cinstită a părintelui Paisie Aghioritul (+ 1994) precum și de sfaturile și învățăturile sale luminoase, care întotdeauna picurau balsam în inimile tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, am avut binecuvântarea să-l întâlnim, mi-a rămas sentimentul că toate câte a suferit cu răbdare în viața sa de asceză, și anume: lipsuri, suferințe, ispitiri, deplasări obositoare, deranjuri și oboseli de la pelerinii nenumărați, și în cele din urmă boli cumplite, le-a suferit din dragoste de Dumnezeu și om. Iar în mănăstirile în care a slujit, în interiorul și în exteriorul Sfântului Munte, și pe când trăia în singurătate, viața lui era o continuă slujire a iubirii. A unei iubiri fără granițe, care, deoarece era sinceră și rezultat al sufletului său îndumnezeit, îi odihnea pe toți cei care o gustau. Chiar și în perioada de dinaintea cuvioasei sale adormiri, deși din pricina bolii sale cumplite, avea dureri sfâșietoare, acesta, jertfindu-se pentru frații săi, i-a slujit cu lepădare de sine și jertfă de sine, pe toți cei care alergau la el pentru a-i ajuta.

Dar și din învățătura sa bogată, care se referă în mod amănunțit la toate temele vieții în Hristos, și care realmente ne „trezește duhovnicește”, îl vedem pe părintele vorbind „cu durere și dragoste” despre noi toți.

Din panteonul virtuților, dragostea – distinctă între celelalte – pare să anime întreaga viață și învățătură a părintelui Paisie. Spunea ascultătorilor săi, subliniind puterea dragostei: „… Deoarece nu știm ce ne așteaptă, atât cât puteți, să cultivați dragostea. Acest lucru este cel mai important dintre toate: să aveți între voi dragoste adevărată, frățească, nu mincinoasă. Întotdeauna atunci când există interesul bun, mila, dragostea, se lucrează corect. Bunătatea, dragostea este putere”.

Una din cele mai bune expresii ale dragostei este să ne rugăm pentru alții. Adevărul acesta precum și valoarea lui sunt subliniate de părintele: „Rugăciunea făcută din inimă îi ajută nu doar pe alții ci și pe noi înșine, deoarece ajută să apară bunătatea lăuntrică. Atunci când ne punem în locul celuilalt, apare în mod natural dragostea, durerea, smerenia, recunoștința noastră față de Dumnezeu, cu cântare continuă de slavă, iar atunci rugăciunea noastră pentru aproapele nostru este bine-primită de către Dumnezeu și îl ajută”. Iar la întrebarea referitoare la cum înțelege când s-a folosit altcineva de rugăciunea sa, răspunde: „Este anunțat de mângâierea divină pe care o simte în interiorul său, după rugăciunea sa îndurerată, din inimă, pe care a făcut-o. Trebuie însă mai întâi ca durerea celuilalt să o faci propria ta durere iar apoi să faci și rugăciune din inimă. Dragostea este însușire dumnezeiască și te anunță”.

Iubirea este condiția pentru a atinge rezultatul scontat al cercetării greșalelor celuilalt, iar acest fapt este subliniat de părintele Paisie: „Atunci când îl cercetăm pe cineva din dragoste, fie își dă seama de dragostea noastră, fie nu, are loc o schimbare în inima lui, deoarece suntem mișcați de dragostea curată. În timp ce cercetarea care are loc fără dragoste și empatie, îl face pe celălalt fiară, deoarece răutatea noastră se izbește de egoismul lui… Atunci când îl tolerăm pe celălalt din dragoste, el simte acest lucru”.

Jertfa pentru semenul nostru este imitare a lui Hristos. „Să învățați să vă bucurați atunci când dăruiți altora”, spunea fericitul părinte și afirma în continuare: „Acești oameni care se dăruiesc fără a se lua în calcul pe ei înșiși ne vor judeca poimâine”… „Hristos însuși este mișcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înșine și ne umple cu bucurie divină. Îl vezi pe Cel ce nu s-a limitat la «iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți» ci s-a jertfit pentru om”. Și completează: „Nu este cu putință să vină iubirea lui Hristos în noi dacă nu eliminăm sinele nostru din dragostea noastră și nu îl dăruim lui Dumnezeu și chipurilor Sale și nu ne dăruim întotdeauna celorlalți, fără să vrem ca alții să ni se dăruiască”.

Insistând asupra auto-dăruirii jertfelnice ca expresie a dragostei desăvârșite, părintele ne sfătuiește: „Sacrificiul pentru aproapele presupune marea noastră dragoste pentru Hristos. Toți cei care au disponibilitatea bună de a fi milostivi, dar nu au nimic și suferă din această cauză, fac milostenie cu sângele inimii lor”. Și pentru a-i întări pe cei care cultivă împărăteasa virtuților, completează: „Cei milostivi, deoarece întotdeauna îi hrănesc pe ceilalți cu dragoste, întotdeauna sunt hrăniți de dragostea lui Dumnezeu și de binecuvântările Sale bogate”.

Unul dintre părinții athoniți contemporani care a fost una din cele mai însemnate prezențe duhovnicești ale secolului trecut, este părintele Porfirie Kavsokalivitul (+ 1991), cunoscut deja în întreaga lume ortodoxă. Este vorba despre un fenomen extraordinar al vieții și chemării dumnezeiești.

A rămas în conștiința oamenilor ca părinte duhovnicesc plin de discernământ. În acest mod, a putut să îi ajute în diverse feluri și cu diverse mijloace. Considera fiecare om ca personalitate unică și irepetabilă, respectând trăsăturile distincte ale fiecăruia, precum și libertatea lor personală. Asculta cu atenție, răbdare și condescendență problemele lor. Devenea primitor al necazurilor lor. Le răspundea cu bunătate și bunăvoință diferitelor întrebări. Sfătuia, povățuia și îi sprijinea pe cei slabi de înger. Nu se supăra din cauza prezențelor adeseori supărătoare ale anumitor fii duhovnicești, nici din cauza indiscrețiilor și momentelor când deveneau agasanți.

Îl accepta pe semenul său așa cum era, cu neputințele și particularitățile comportamentului său. Nu a încercat niciodată să îl introducă în propriul său stereotip. Nu îl interesa înfățișarea exterioară a oamenilor și mai ales a tinerilor. Privea cele mai adânci straturi ale sufletului lor, deoarece știa că, dacă se pune ordinea în lumea interioară a omului, automat se vor pune în ordine și cele exterioare. Și aceasta deoarece știa tragedia absenței iubirii din epoca noastră, care are ca rezultat singurătatea, tristețea, nesiguranța, stresul și temerile.

Spunea părintele Porfirie: „Cele ce vreți să le spuneți copiilor voștri, să le spuneți și în rugăciunile voastre. Copiii nu ascultă cu urechile: doar atunci când vine harul divin și îi luminează, atunci ascultă ceea ce dorim să le spunem, atunci când vreți să spuneți ceva copiilor voștri, spuneți Preasfintei Maria și aceasta va lucra. Această rugăciune a voastră va deveni un suflu puternic, mângâiere duhovnicească ce alină, îmbrățișează și atrage copiii”.

Iubiții mei frați întru Hristos!

oros1Spiritualitatea înaltă a vieții părinților athoniți sfințiți, întotdeauna dinamizantă, vie și plină de vigoare, sparge stăvilarul timpului, depășește vijeliile istorice nepotolite și aventurile umane, pentru a răsuna ca o alarmă spirituală prezentului neliniștit, încețoșat și zgomotos.

Omul contemporan, al tehnologiei digitale și al descoperirilor științifice de importanță istorică, a învățat să mânuiască mașinile dar nu și pe sine însuși. Nu reușește să trăiască neinfluențat de sindromurile dizolvante ale robiei întregii firi. Este zdrobit de ideologii uriașe.

Fie ca drumul sfințit parcurs pentru a-l întâlni pe Hristos de către sfinții și părinții athoniți îmbunătățiți, să ne lumineze viitorul și să ne inspire de a ne umple viața noastră de „lupta cea bună” în tranșeele harului divin, care este „dragoste nesățioasă”, după Sfântul Siluan Athonitul, cel mai recent sfânt athonit.

Modul și drumul îndumnezeirii și mântuirii omului este veșnic și sigur: este drumul sfinților!

Personalitățile athonite sfințite, atât ale trecutului cât și ale zilelor noastre, de la cuviosul Petru Athonitul, primul sfânt locuitor al Athosului și până la părinții noștri contemporani Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul, au ajuns la locul iubit, unde toți am fost chemați să locuim.

Și deoarece trăim vremuri grele, în care criza economică ne macină societatea, aș vrea să închei cu un mesaj optimist – aș vrea să cred, adresat ascultătorilor mei.

După cum a scris Dostoievski, „frumusețea va salva lumea”. Frumusețea sufletului va salva lumea, chiar dacă în jurul nostru toate par să se prăbușească, după cum pare să se întâmple în timpul nostru. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să reintrăm în sufletul nostru, să se unească acesta cu Dumnezeu, și din interiorul acestei uniri și concentrări vom putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să traversăm în siguranță marea furtunoasă a vieții noastre.

Patapie Kavsokalivitul2Vă mulțumesc mult! Hristos a înviat!

Prelegere susţinută la Arad, la data de 25 mai 2013, cu ocazia Festivalului Filocalia, şi tradusă din limba greacă de Diac. Florin Toader Tomoioagă, asist. dr. al Universităţii din Oradea.

Notă: Monahul Patapie Kavsokalivitul este Bibliotecar al Schitului Kavsokalivia și Doctor în Teologie al Universităţii din Tesalonic

Sursă : teofanmada.ro via pemptousia.ro

Înregistrarile video de la conferință (8 părți) : [1] ; [2] ; [3] ; [4] ; [5] ; [6] ; [7] ; [8]

 

Grecia: Târnosirea primei biserici închinate Sfântului Porfirie Kavsokalvitul

prima biserica inchinata sfantului porfirie kavsokalvitul grecia 2015 tarnosire

Duminică, 4 octombrie 2015, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a slujit în Eparhia ortodoxă de Langadas, târnosind o nouă biserică, închinată Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, conform Agion Oros.

La sfințirea bisericii au participat Mitropolitul de Serrsky și Nigritsky (reprezentant oficial al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia), mai mulți episcopi din Constantinopol și din Bisericile locale grecești, Consulul turc la Salonic, Orhan Yalman Okan, primarii de Langadasa și Oreokastro, reprezentanții administrației publice locale, militari de rang înalt și personalități culturale.

Sursa: lonews.ro

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Iona Bălășescu, Schitul Kavsokalivia (1885 – 1955)

The Hermitage of Kavsokalyvia

Cuviosul schimonah Iona s-a născut în comuna Băileşti-Gorj în anul 1885. După ce termină o şcoală de meserii, la vârsta de 18 ani, s-a dus în Sfântul Munte să slujească lui Hristos.

Anii de ucenicie i-a petrecut la chilia românească Colciu. Aici a primit tunderea în monahism şi a învăţat meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la cei mai aleşi duhovnici români.

A mai sihăstrit încă trei ani la o altă chilie românească din apropierea Mănăstirii Pantocrator. Iar în anul 1911 se stabileşte definitiv la Schitul Sfântului Vasile din Sihăstria Cavsocalivia, în partea de sud-est a Muntelui Athos. Aici se nevoiau călugării atoniţi cei mai iubitori de linişte şi de osteneală. Printre aceştia erau nu puţini sihaştri români. Ei trăiau numai din lucrul mâinilor şi din mila mănăstirilor de obşte. Hrana o aduceau cu barca din cauza locului foarte stâncos şi pustiu, iar apă adunau iarna din ploi.

Părintele Iona s-a nevoit aici mai mult de 40 de ani, la o mică chilie românească cu hramul Sfântului Macarie. Deci, primind îngerescul chip al schimniciei şi adunând în jurul său patru ucenici, toţi cu numele de Macarie, se osteneau împreună în neadormită rugăciune, în priveghere şi în neştiute bucurii ale Duhului Sfânt.

Mai târziu, deprinzând bine limba greacă, schimonahul Iona a dorit să îmbogăţească literatura patristică românească cu câteva opere ale Sfinţilor Părinţi. Una din cele mai importante traduceri ale Cuviosului Iona este Hristoitia, pe care reuşeşte să o tipărească la Bucureşti în anul 1937. Deşi este singura lui traducere care vede lumina tiparului, folosul duhovnicesc al acestei cărţi este foarte mare. Prin jertfa sa, smeritul atonit român pune la îndemâna credincioşilor un preţios tratat de morală practică ortodoxă, care călăuzeşte şi astăzi multe suflete către Hristos.

Aşa s-a ostenit Cuviosul Iona schimonahul în Muntele Athos timp de 52 de ani, în lipsă, în smerenie, în post şi în neîncetată rugăciune. În vara anului 1955, fiind chemat de Hristos la cereştile lăcaşuri, a dat celor patru ucenici ai săi sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace. Osemintele sale se odihnesc astăzi la Schitul Sfântul Vasile, aproape de ţărmul Mării Egee.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 606-607, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie