Monthly Archives: ianuarie 2013
Gânduri la un an de la apariția blogului Sfântul Munte Athos
Dragi Prieteni, iubitori ai Muntelui Athos,
În urmă cu un an, pe 25 ianuarie, anunțam că am pornit un blog dedicat iubitorilor Sfântului Munte Athos, celor interesați să cunoască mai în amănunt viața athonită, petrecerea cuvioșilor părinți aghioriți, istoricul mănăstirilor. De asemenea, precizam că voi posta pe acest blog știri diverse, anunțuri despre pelerinaje, fotografii, înregistrări video și audio din Sfântul Munte.
În foarte scurt timp, blogul www.sfantulmunteathos.wordpress.com și-a câștigat un public cititor fidel, datorită postărilor interesante și constante, de mare folos sufletesc. Astăzi blogul se bucură de notorietate, ceea ce mă îndeamnă să continui.
La acest moment avem 338 de postări, 415.260 de vizualizări, iar pe pagina de facebook Sfântul Munte Athos ne urmăresc 4.900 de prieteni. Vă mulțumim din suflet că țineți aproape! Pentru rugăciunile cuvioșilor părinți athoniți, Doamne, miluiește-ne pre noi!
Aveți mai jos cele mai vizualizate postări de pe blog din tot acest răstimp de un an!
Cu drag, Laurențiu Dumitru
Athos – bucurii ale unui pelerinaj deosebit, Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș
Preambul
Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaștere și recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte dar și în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de „comună primitivă” a creștinismului, un „punct zero” al ortodoxiei. A fost și așa ceva, am descoperit și multe altele…
Am ajuns la Ouranopolis, unul dintre porturile care duc spre Athos, după un periplu pe drumurile Bulgariei, o țară ce îmi rămâne stranie prin contrastul dintre natura darnică, promițătoare și modestia satelor, a caselor ce par încremenite într-un alt ev – dacă e să ne gândim la ambiția de țară europeană a acestui ținut. Și tot ca o interogație îmi rămâne și puținătatea sau chiar lipsa bisericilor din sate sau din micile orașe pe care le-am străbătut, în comparație cu ceea ce putem vedea pe meleagurile noastre sau în Grecia. M-a frapat, de asemenea, absurditatea unor semne de circulație ce impuneau restricții de viteză fără nicio noimă (judec asta după cultura și legislația noastră rutieră…) dar și frecvența apariției unor echipaje de poliție în locuri strategice și care au dat impresia unui stat polițienesc, aflat în stare de asediu (cel puțin 20 la dus și la întors…). În rest, oameni simpatici și afabili, cum pot fi întâlniți, de multe ori, și la noi.
Drumul către mănăstire
Vaporul care ne duce de la Ouranopolis spre Daphne este înțesat de lume bărbătească, de multe nații, tineri dar și bătrâni, laici dar și persoane consacrate (preoți, călugări), studenți studioși dar și pensionari, oameni singuri dar și grupuri de prieteni ori tați cu feciorii lor, oameni înstăriți dar și destul de modești – cei mai mulți fiind, după limba ce o deslușesc, greci, ruși, români, sârbi, englezi – și alții, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună cuviință, de tăcere și așteptare a unei întâlniri de excepție. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător dar nu sever, țărmurile își lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz și popas duhovnicesc.
Însoțitorul meu, un tânăr diacon care a mai fost prin aceste locuri, îmi arată la o vreme vârful muntelui, Aton, ce se deslușea în zarea și ceața dimineții. Face poze într-un mod care mie mi se pare profesionist și reușește să fie un bun companion. Este îmbrăcat în reverendă, dar pe cap are o șapcă albă, „de firmă”, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că tânăra generație de clerici reușește să reducă tot mai mult distanța artificială ce a existat atâta vreme între societate și tagma preoțească.
Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatopedi, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră și mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. Ce m-a impresionat: grija șoferilor ca toți pelerinii să ocupe un loc cât de cât confortabil, nimeni să nu stea în picioare, fiecare să se simtă că este luat în seamă (printre șoferi, unii erau români). După vreo oră de mers, ajungem într-un orășel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar prime imagini specifice locului: călugări grăbiți să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor – pește, sare, zahăr și alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezii așteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz și observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatopedi.
Intrarea
În drum spre acest locaș trecem prin dreptul unei gherete, un fel de vamă, unde suntem verificați – de un nene cam plictisit, dar știind prea bine ce face – de acte și dacă figurăm pe lista pelerinilor ce trebuie să intre în mănăstire în respectiva zi. În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste locașuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obținut dinainte de la birourile specializate și pașaportul obișnuit. Același lucru se petrece și la poarta mănăstirii, unde un călugăr, binevoitor și răbdător la toate întrebările noastre, verifică și reține diamonitirioanele și ne dă primele îndrumări. Din nou, observăm că știe câte persoane, de unde și cine trebuie să vină la mănăstire în acea zi.
Ne-am adunat în această zi și în acest loc cam zece pelerini, de diferite nații, și ne îndreptăm pașii prin curtea mănăstirii spre arhondaric, locul de primire al oaspeților. Suntem întâmpinați cu deosebită căldură, curtoazie și zâmbete de doi călugări tineri ce ne îndeamnă, înainte de toate, să degustăm câte un păhăruț de ouzo, un aperitiv binecunoscut aici, câteva bucățele de rahat, din acela veritabil, și câte un pahar de apă rece. Binevenite toate, după mai multe ore de mers pe mare, pe uscat, puțin tensionați de propriile întrebări și așteptări. Ospitalitatea monahală nu se dezminte, simultan cu explicarea principalelor reguli, în greacă și engleză (afișate vizibil, de altfel, în mai multe limbi, inclusiv în română), pe care trebuie să le respectăm pe durata prezenței noastre aici: folosirea unei îmbrăcăminte decente, interzicerea fotografiatului și filmatului, respectarea orelor de liniște a călugărilor, participarea la slujbele religioase, înscrierea în ritmul și temporalitatea locului. Oricum, unele reguli și tipicuri le-am descoperit pe parcurs. În circa jumătate de oră suntem repartizați în cameră, casa noastră primitoare pe intervalul de joi până duminică (un popas duhovnicesc normal nu poate dura mai mult de trei zile). Probabil că recomandările de la Iași ne-au facilitat niște condiții mai mult decât optime: ne-am dat seama mai târziu că ocupasem un spațiu rezervat oaspeților de cinste.
După o necesară odihnă la prânz, ne facem prezența nerăbdători la vecernia de la ora cinci, dornici de a pregusta din cele mai mari bunătăți ale locului. Doar un bătrân călugăr este înaintea noastră pe care îl luăm drept model, așteptând în tăcere, ca și el, pe prispele de piatră răcoroasă, momentul deschiderii ușilor bisericii. Admirăm frumoasele picturi, de secole, ce acoperă zidul exterior al clădirii și ușile bisericii, vechi de peste 1000 de ani. Arhitectonica este una de factură bizantină, sobră, distinsă, la care s-au mai adăugat în timp unele inflexiuni suplimentare, romane și chiar renascentiste.
Slujbele
Interiorul bisericii se descoperă treptat, pe măsură ce lumina candelelor care se aprind iradiază în jur iar ochiul nostru se obișnuiește cu diferitele trepte de luminozitate. Dar și razele soarelui, strecurate prin ferestrele înguste, ne ajută să percepem frumusețea din interior. Totul emană echilibru, vechime, bun gust. Piatră, lemn, metale argintate sau aurite, miros de ulei, de ceară, de tămâie. Nu flori din plastic, nici lumină electrică, nici broderii de duzină… Locurile se ocupă treptat, atât cele din strană dar și scaunele din naos, pregătite pentru pelerini. Șiruri de trupuri sfioase, indistincte, în negru, trec și sărută icoanele după un traseu prestabilit, aerul din biserică este pus în mișcare de faldurile veștmintele largi ale monahilor. Miros de mir, de tămâie și curăție. Deslușesc din când în când fețe calme, înțelepte, ca din picturile vechi, chipuri transfigurate de rugăciune, de post și bună așezare în lumea de aici și, probabil, în cea de dincolo.
Slujbele sunt oficiate în greacă și au savoarea binecunoscută ethosului ortodox. Mă impresionează cu totul aparte răspunsurile cântăreților din strană și intervenția corului în momentele prevăzute din economia ceremoniei. Recitările precum și inflexiunile tonale predispun la interiorizare, la profundă meditație, la alunecare într-un alt ev și mod de a fi. Simți cum transcendentul se strecoară la nivelul acestor gesturi umane unindu-se, pentru o vreme, cu firescul firilor prezente la acest ceremonial, căzute dar și călăuzite spre înălțare de un nevăzut și tainic fior, de o adâncă și nedeslușită chemare.
Ne asumăm încet-încet ritmul lumii în care am intrat și intensități din ce în ce mai sporite ale trăirilor generate de dimensiunile „materiale” ale ceremoniilor dar, mai ales, de ceea ce nu se poate percepe și descrie și care străfulgeră chipurile, orchestrează gesticulații, deschide suflet către suflet sau către Dumnezeu. Aici am întâlnit rugăciune pură, biserică adevărată, oază de adevăr și înțelepciune. O notă aparte a creat un grup coral din Liban, care a participat la privegherea de sâmbătă noaptea și liturghia de a doua zi. Un cor care a adus un plus de sărbătoare și care a complementat fericit, printr-un balans melodic meșteșugit, celebrul cor al mănăstirii athonite.
Te pierzi în negura timpului, te aliezi pas cu pas cu expresiile cele mai pure ale tradiției religiei tale, te lepezi de tot ce este patimă omenească, uiți de tine, de metehne de tot felul, te descărnezi, te purifici. Te identifici cu lucrurile din jur, devii una cu ele, nu mai ai dureri, nu mai ai patimi. Îți simți doar suflul și sufletul, mlădiate de incantații, rugi și invocații, care se bucură de participarea la un mister unic, reiterabil la infinit, cel al întrupării Mântuitorului în pâinea și vinul puse înainte, la Sfânta Liturghie.
Ora patru dimineața. Umbre negre străbat și întretaie curtea interioară în drum către biserică. Intru printre primii în sfântul locaș, dornic de a participa la utrenie dar și de a ocupa un loc mai în față. Foșnet de mișcări de închinare la icoane, în lumina palidă a celor câtorva candele ce tocmai au fost aprinse. Mici sclipiri pot fi percepute în spațiul așezământului, ca niște stele străvezii, acestea fiind reflexe ale luminii candelelor pe policandre sau icoanele metalice. Se aprind puține lumânări, două-trei, și acelea se sting din când în când. În câteva minute biserica se umple de monahi și alți participanți. Sunet de toacă, dangăt scurt de clopot, rugăciuni, psalmi, cântări, recitări, tămâieri. Canonarhul, un tânăr monah, însărcinat cu gestionarea coralelor, cu mantie neagră legată peste umeri, precum un fluture negru, se mișcă sprinten de la o strană la alta, intonând și făcând trecerea la următorul episod melodic. Stai în picioare, apoi așezat, din nou în picioare, din nou așezat, te lupți să nu ațipești, nevolnicule ce ești, miști din mâini ca să dovedești că ești treaz, reziști, mai faci o cruce, te închini la icoane – întâi monahii, apoi tu și ceilalți. Sfârșitul utreniei. Mutare în paraclisul din centrul curții, unde va avea loc liturghia. Una scurtă, de circa o oră, încheiată prin împărtășania celor spovediți și luarea de anaforă de către restul.
Masa
În mănăstirea Vatopedi, masa se servește de două ori pe zi: dimineața, după liturghie, în jurul orei 8:30 și seara, după vecernie, pe la 18:30. Trapeza este situată vizavi de biserică iar intrarea se face la un anumit semnal al clopotelor. De altfel, întreaga activitate din zi sau din noapte, de rugăciune sau de muncă este specificată într-un fel anume prin sonoritățile și tempoul clopotelor. Intrăm într-o sală mare sub formă de cruce, cu mese și scaune săpate în piatră, din porfir, vechi de peste o mie de ani. Aflăm într-un târziu că aceste mese sunt recuperate și aduse aici de la celebra Mănăstire Studion, din Constantinopol. Pe pereți, frumoase și vechi fresce biblice ce mențin o atmosferă tonică, de identificare și respect față de un trecut care ne-a determinat pe noi, cei prezenți, să fim acum la un loc. Sunt cam o sută de monahi și cam toți atâția pelerini, având fiecare câte un loc la masă. Cum spuneam, în ciuda unei aparente desfășurări întâmplătoare, toate aspectele unei bune primiri și conviețuiri sunt sub un atent control. Amplasarea se face în conformitate cu o regulă pe care o ghicim la fața locului: înspre susul crucii se așează starețul alături de alți monahi sau invitați de vază, apoi vin monahii de rând și pelerinii preoți după care, spre baza de „jos” a crucii, sunt așezați pelerinii laici orânduiți după nici un fel de criteriu. Fiecare se așează unde este un loc liber, fără să caute relații de proximitate de vreun fel sau altul, cu atât mai mult cu cât la masa – ce nu durează mai mult de 40 de minute – nu se vorbește sau se transmit amabilități, ci se mănâncă. Mesele sunt deja aranjate, pline de bucate, fiecare mesean având la dispoziție farfuria, paharul și setul de tacâm – toate din inox. După rostirea rugăciunii și a binecuvântării, luăm loc și ne înfruptăm din rodul pământului, al locului. Câțiva monahi veghează printre meseni ca toți să aibă ceea ce le trebuie. În tot timpul agapei frățești, de la un frumos amvon, un părinte citește ceva dintr-o carte, din care nu înțeleg nimic (pentru că e în grecește), dacă e să mă restrâng la glăsuire, dar înțeleg totul când mă raportez la context, la gestică, la metalimbaj.
Cam ce se mănâncă pe aici? Tot ce hărăzește darnica natură, mai puțin produse animaliere și derivate ale acestora. În special, legume și fructe proaspete, cultivate la fața locului. Uneori pește sau fructe de mare, de obicei la sărbători. Hrana este așezată toată, dintru început, pe întinderea mesei. Avem parte de o mâncare principală, așezată într-un platou mare, iar în jur stau laolaltă măsline – de un gust unic, roșii, castraveți, ardei grași sau lungi, ceapă, pâine de casă, diferite fructe, apă, o sticlă de vin (dimineața). Pe cât de plăcută e mâncarea, pe atât e de suficientă și îndestulătoare. Trupul nu este obidit prin insuficiența hranei, cum s-ar crede. Tocana de vinete, agrementată cu roșii, ceapă, ulei de măsline și nu știu ce mirodenii, care ni s-a pus în față de două ori, în cele câteva zile de adăstat aici, este cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cine mănâncă așa ceva nu mai poftește cărnuri de nici un fel.
Momente de socializare
Ieșirea din trapeză își are tâlcul ei. Când zgomotele tacâmurilor s-au mai liniștit, survine rugăciunea de mulțumire de la sfârșit. Mai întâi, ies cei „înalți”, urmați de monahi, de preoți și, pe urmă, de pelerinii ce s-au așezat mai întâi. Numai că „înalții” stau la ieșire și binecuvântează pe mesenii ce ies din trapeză, în semn de prețuire și smerenie față de norodul ospețit. E o onoare să fii binecuvântat, la ieșire, de starețul mănăstirii, Efrem, un bătrânel mic de statură, cu barbă de vechi patriarh, din a cărui privire răzbate îngăduință, hotărâre, pricepere la oameni și bună cunoaștere a toate câte sunt.
Momentul următor se desfășoară în piațeta delimitată de biserică și trapeză, durează câteva zeci de minute și se constituie într-o ocazie de socializare cu cei din preajmă. Se adună mai multe persoane la un loc, se fac cunoștințe, se întind mâini, se recunosc persoane chiar din zona din care provii, se lansează mici dezbateri ad-hoc, se schimbă opinii, puncte de vedere. Ne întreținem preț de câteva minute cu doi tineri ruși, din Moscova, un student în psihologie și un doctorand în pedagogie, profilat pe educația copiilor cu nevoi speciale. Le spunem de unde suntem – din vechea capitală a Moldovei, cea întreagă – dar par a nu înțelege că a existat așa ceva, continuă să creadă pe mai departe că ținutul cu pricina e un fost teritoriu sovietic, ne lăsăm păgubași în a da explicații suplimentare, ce mai contează aici astfel de detalii istorice și geostrategice…
Monahii nu sunt rupți de lume. Din unele discuții îmi dau seama că, privitor la esențe și ce este mai relevant, ei sunt la curent cu toate și cu tot. Chiar dacă nu citesc jurnale, nu au acces la internet, au o vedere mai bună asupra evoluției lumii și a evenimentelor. Cine crede că informația veritabilă e de găsit pe toate cărările – se înșeală. Chiar dacă tehnologiile actuale fac aparente minuni (în ce privește imediatitatea și ubicuitatea știrilor), ideile transmise din gură în gură, din minte către minte, de la suflet la suflet sunt mai autentice și mai apropiate de realitate. Pentru că realitatea întru care se trăiește aici este una a perenității valorilor, a validității experiențelor de secole, a unei pregustate și învecinate veșnicii.
Norodul din curte pătrunde din nou în biserică, este grupat pe nații, fiecare grup beneficiind de explicații în propria limbă de la călugări ce provin din țările respective și care dețin o impresionantă expertiză cultural-istorică. Suntem invitați mai apoi să ne închinăm la sfintele odoare ale bisericii și la icoanele cu statut deosebit. În Mănăstirea Vatopedi pelerinii pot găsi mai multe icoane considerate făcătoare de minuni și sfinte moaște precum brâul Maicii Domnului, de culoare neagră, două cruci de la împăratul Constantin, făcute după modelul care i s-a arătat pe cer, înainte de a începe lupta cu Liciniu, capul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, paharul (Jaspis) oferit de Manuel Comneanul-Paleologul, un deget al Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Grigorie Decapolitul, dăruită de doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino. Biblioteca din Vatopedi este cea mai bogată din Sfântul Munte. Pe lângă cărți teologice sunt si multe manuscrise de mare valoare istorică si arheologică (634 manuscrise grecești – dintre care cam jumătate pe pergament, 150 cu cântări bisericești si o serie de manuscrise în limba slavonă).
Alte secvențe
Luăm seama că sunt mulți români pe aici, pelerini dar și monahi. Aflăm de la un teolog ieșean, absolvent de master, că în preajma mănăstirii, la câțiva kilometri, în inima munților, străjuiește o chilie românească, cea a Sfântul Ipatie, care ține, administrativ vorbind, de Vatopedi. Chilia durează de prin veacul al XV-lea și a fost locuită permanent de viețuitori români. După Sfânta Liturghie de a doua zi, pornim la drum, cu rucsacul în spate, prin cele drumuri și poteci, printre arbori și stânci spre locul cu pricina. Admirăm pe drum plantațiile de meri, peri, măslini și ce or mai fi fost și nu ne vine să credem de minunea ce o vedem: atâta rod bogat într-un ținut atât de sterp. Pădurile Athosului nu sunt atât de pitice, cum s-ar crede, ci destul de umbroase cu arbori într-adevăr mediteraneeni, printre care și chiparoși, dar înalți și destul de stufoși, plini de liane și aducători de răcoare, mai ales dacă se asociază și cu un râuraș, cum a fost și în cazul nostru. Ajungem la acest schit care este un fel de ansamblu gospodăresc, cu biserica integrată între mai multe odăi, de altfel bine întreținute, ce dă o notă de intimitate și tihnă (de altfel, călugării erau în orele de liniște, de după masă). După ce ne închinăm la icoanele din bisericuță, ne primește și ne omenește starețul acestui așezământ, părintele Ignatie, un tânăr călugăr cu legături puternice față de Iași și care nu a părăsit Sfântul munte de cel puțin treisprezece ani. În timp ce pregustăm în cerdac ouzo-ul și gustosul rahat tradițional, admirăm frumoasa grădină cu vii, roșii, castraveți și alte legume, ivită, prin râvna celor câțiva monahi, în inima pădurii. Trecem în revistă fapte, întâmplări, oameni care sunt sau au trecut pe aici sau trăiesc la mare distanță, în țară. Încă o dată ne dăm seamă cât de bine este informat și ce detalii semnificative deține despre lume, despre sine, despre alții. Ne despărțim nu după ce ne înfruptăm cu câte o cană de apă rece din „izvorul cu dar”, al Sfântului Ipatie, străjuit de stânci, arbori și călugări rugători.
Sunt pe un vas absurd, un fel de schelet alcătuit din fiare întortocheate și ruginite, ce se confruntă cu valuri și cu ape. Scripeți, pârghii și rotative smuncite fac ca mașinăria să trepideze, să plutească când la suprafață, când pe sub ape. Lume multă, necunoscută, dar și un prieten drag, ce se prevală și îl înghit apele. E slab și neputincios, chiar dacă părea, până în acel moment, că știa a înota, bravând destul de mult. Îl țin sub observație și nu vreau să îl înghită valurile. Poate că de aceia mă reped, îl prind, și încerc să-l țin la suprafață, să îi dau puteri. E între viață și moarte, dar nu mă las. Îl îmbrățișez și încerc să îi dau din ultimele mele forțe. Urmează un zvâcnet dureros, venit parcă din iadul cel mai adânc al chinurilor lumii, pentru că nu mai realizez dacă el și eu mai suntem în viață… Mă trezesc. În semiîntunericul camerei îmi dau seama că realitatea e alta și mă bucur nespus pentru asta. Companionul meu doarme liniștit, cu fața în sus, pe patul de alături. Slavă Domnului, nu a fost decât un vis! Alunec domol, mai apoi, în somnul meu.
Ieșirea
Întoarcerea se face în aceeași bună ordine și tocmeală și pe aceleași căi ca și venirea. Îi studiezi pe pelerinii din vapor și încerc să deslușesc ceva semne de primenire. Nu sesizez aceeași efervescență pe care ar fi avut-o niște turiști de rând care au bifat încă un punct în palmaresul lor umblător. E o atmosferă calmă, interiorizată, așezată, ușor vibrantă, fapt ce mă duce cu gândul că valorile veritabile nu se adaugă instantaneu și nu se declamă pe față. Cu siguranță că ceea ce s-a întâmplat cu fiecare în aceste zile se va așeza treptat și va dospi mai multă vreme până ce fapte și comportamente individuale vor fi reanalizate și transfigurate de experiența tocmai avută. Mă uit la companionul meu care are aceeași vervă de a reține în aparatul de fotografiat, de această dată, jocul zglobiu și inteligent al delfinilor ce însoțesc de la o vreme nava. Observ la el, în plus, că poartă cu mândrie centura athonită și culionul ce tocmai și le-a achiziționat de pe peninsulă. Iar eu sunt încă tulbur și nu îndrăznesc să fac o evaluare…
Drept pentru care eu, nevrednicul pelerin, pun punct acestor modeste consemnări, neavând altceva a mai adăuga, deocamdată.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Pr. Prof. Dr. Constantin Cucoș
Sursa: ConstantinCucos.ro
Notă: Fotografiile aparțin autorului. Mulțumim Domnului Profesor Constantin Cucoș pentru îngăduința de a prelua textul domnei sale pe Blogul Sfântul Munte Athos
Imn închinat Sfintei Treimi, Corul Mănăstirii Vatopedi
Cântare închinată Sfintei și de Viață Făcătoarei Treimi, psalmodiată de Părinţii Vatopedini în Synodikon-ul Mănăstirii. Sunt de față Părintele Stareț Efrem și Bătrânul Iosif Vatopedinul (✝ 1.07.2009).
Pelerinaj la Athos (17 – 22 februarie 2013)
- Duminică, 17 februarie: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
- Luni, 18 februarie (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Dafni. Dafni – Karyes – Măn. Marea Lavră (în drum se vizitează Izvorul Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Măn. Marea Lavră (cazare).
- Marți, 19 februarie (ziua 2): Marea Lavră. Drumeție până la Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție 40 min până la Chilia și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).
- Miercuri, 20 februarie (ziua 3): Schitul Prodromu. De aici plecare cu mașina la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
- Joi, 21 februarie (ziua 4): Schitul Lacu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos, închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gerontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Vatopedi (cazare).
- Vineri, 22 februarie (ziua 5): Măn. Vatopedi. Plecare cu mașina spre Karyes. În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii), Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.
Preț: 190 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 95 euro pentru acest traseu).
Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)!
Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com
Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.
În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos
* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
Sprijin pentru Chilia „Buna Vestire”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos
Toți cei care au avut bucuria de a ajunge la Muntele Athos au aflat ce înseamnă ospitalitatea athonită. Însă parcă nicăieri nu te simți mai bine ca atunci când ajungi lângă cei de-un neam cu tine.
Deși Schitul Lacu se află într-un loc mai greu accesibil (lakkoskiti înseamnă schitul din văgăună), într-o vale de vis, este însă un colț de suflet românesc căutat de majoritatea pelerinilor românii ce ajung în Grădina Maicii Domnului. Probabil cel mai mulți pelerinii români ajunși la Lacu sunt găzduiți la “Buna Vestire”.
Chilia “Buna Vestire” este una din cele 13 chilii de la Schitul românesc Lacu, păstorită de vrednicul Părinte Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, cunoscut de ortodocșii noștri pentru traducerile și editările cărților Părintelui Paisie Aghioritul și a altor părinți greci. Aici, la paraclisul chiliei sau la kiriakon (biserica Schitului), se săvârșesc zi și noapte slujbele după tipicul athonit, în limba română.
Cei care vor facă donații sau să trimită acatiste vor fi pomeniți la Sfintele Liturghii. Așadar, binevoitorii care doresc să ajute financiar Chilia “Buna Vestire” sunt rugați să depună ajutorul lor într-unul din cele două conturi deschise la BCR în România sau la Piraeus deschis în Grecia:
BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ
SUCURSALA UNIREA
BUCUREŞTI, SECTOR 3
Cont în EURO: RO56RNCB0082044024390004
Cont în LEI: RO13RNCB0082044024390002
NUME: NUŢESCU ŞTEFAN.
***
PIRAEUS BANK
BIC: PIRBGRAA (SWIFT CODE) AG. OROS BRANCH C.1439
A.C.C.: 6439 01 0011390
IBAN: GR63 0171 4390 0064 3901 0011 390
NAME: NTUTSESKU STEFANOS
Adresa poștală unde se pot trimite pomelnicele este:
IEROSCHIM. ȘTEFAN NUȚESCU
Schitul Lacu
P.O. Box 26, Karyes
63086 AGION OROS
GREECE
sau
Mail: lakos.8@gmail.com
Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub sfânt acoperământul tău.
Contribuții la conturarea Vieții Sfântului Antipa de la Calapodeşti, George Crasnean
Grecii îl cinstesc cu numele de „Agios Antipa Athonites”, ruşii îl numesc cu drag „Sveti Antipa Valaamski”, iar românii îl cunosc sub numele de „Sfântul Antipa de la Calapodeşti”. Este singurul sfânt din neamul nostru cinstit deopotrivă de trei popoare dreptcredincioase–părţi din moaştele sale aflându’se la aceleaşi întreite neamuri: pe lângă cele aflate la mănăstirea rusească a Valaamului, altele se mai găsesc spre cinstire şi închinare în schitul athonit Prodromu, iar în ţara noastră, mănăstirile Christiana din Bucureşti şi Calapodeşti din Bacău sunt binecuvântate de sfintele sale oseminte. În Basarabia se află mâna sa dreaptă la mănăstirea Suruceni şi câteva părticele din moaştele sfântului sunt la mănăstirea Sireţi.
Născut, pentru noi, la Calapodeşti, iar pentru veşnicie, la Valaam, sfântul acesta din neamul moldovenilor de Bacău a văzut lumina în anul 1816, la vremea cărunteţilor părinţilor săi: binecredincioşii Gheorghe Constantin Luchian şi Ecaterina (născută Atanasiu şi călugărită mai târziu cu numele Elisaveta). Alexandru (aşa fusese botezat) n’a pricinuit dureri mamei sale nici la naştere şi nici după aceea, căci a fost un copil cu multă bunăcuviinţă şi credinţă în Dumnezeu – drept pentru care, din pruncie, nici şerpii veninoşi nu’i făceau vreodată vreun rău. Trecând la cele ale veşniciei Gheorghe, tatăl său şi diaconul bisericii, l’a lăsat în grija Domnului şi a mamei sale, înainte de a’şi termina învăţătura la şcoala din sat. Fiind cuprins „fără de veste de o negrăită şi minunată lumină, care i’a umplut inima de o nespusă bucurie”, tânărul de douăzeci de ani a părăsit cele vremelnice ale lumii şi legătoria de cărţi unde era calfă, plecând în căutarea lui Dumnezeu mai întâi în lavra Neamţului şi mai apoi – pentru că egumenul de acolo n’a crezut tinereţilor sale şi nu l’a îngăduit în obşte – în mănăstirea valahă a Căldăruşanilor (probabil), ctitoria celui mai mare ziditor de lăcaşuri sfinte, voievodul Matei Basarab. A stat o vreme sub ascultarea stareţului de aici, dar se pare că a avut parte şi de povăţuirile bătrânului Ghedeon, ce sihăstrea de mulţi ani prin pădurile dimprejurul mănăstirii. După doi ani petrecuţi la schitul Brazi, el a plecat, cu binecuvântarea egumenului Dimitrie – care l’a şi tuns în monahism, dându’i numele de Alipie – către ţinutul sfinţilor din Grădina Maicii Domnului. În Athos s’a nevoit mai întâi făcând ascultare părintelui Nifon Ionescu, dar numai pentru puţină vreme, pentru că acesta l’a trimis ca să deprindă cele ale chinoviei în obştea Esfigmenului, unde a şi vieţuit patru ani în bună pace, plinind greaua ascultare de bucătar. După acesta s’a întors şi a luat schima mare şi numele de Antipa, plecând la isihie şi petrecând o vreme într’o chilie părăsită care însă avea să’i dăruiască un odor de mare preţ: o icoană a Preacuratei, ce avea să se dovedească a fi făcătoare de minuni. După ce zugravul Paisie i’a curăţat’o de înegrirea fumului, cuviosul nu s’a mai despărţit niciodată de această icoană a Maicii Domnului (aflată astăzi în noua mănăstirea kareliană Valamo, dusă fiind de monahii ruşi care s’au refugiat în Finlanda din faţa antihristicului comunism).
Arhimandritul Serghei, egumenul mănăstirii finlandeze Valamo, despre icoana sfântului Antipa:
„Iată adevărata noastră legătură cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, icoana Sfântului Antipa. Aici este şi o bucată din moaştele sale. Abia găsisem această icoană – are o poveste foarte interesantă: acum câţiva ani, nu ştiu exact când, sfântul Antipa a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, apoi de cea rusă, iar moaştele sale sunt la vechiul Valamo, iar ei ne’au dat această mică parte din moaştele sale. Icoana a fost căutată, deoarece este menţionată de însuşi sfântul Antipa, dar nu a fost găsită. Când sfântul Antipa şi-a început viaţa de sihastru într’o chilie mică, a descoperit sub nenumărate straturi de cenuşă această icoană a Maicii Domnului, icoană care s’a dovedit a fi făcătoare de minuni. Preotul tâmplar care îi repara chilia a fost lovit brusc de holeră, iar sfântul Antipa a pus icoana în faţa bolnavului, apoi s’a retras la rugăciune. Când s’a întors, tâmplarul trecuse la lucru, sănătos tun. Antipa a sosit cu icoana la Valamo în septembrie 1865, iar aici a luat în primire o chilie foarte simplă din Schitul Tuturor Sfinţilor. Mai târziu scria că are „o comoară pe care nu o voi da niciodată, indiferent cine ar cere’o! Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi va rămâne mănăstirii Valamo.”
Apoi părintele nostru Alexandru, care se ocupă de tezaurul mănăstirii, a luat la rând toate cataloagele de icoane şi astfel a descoperit icoana într’o kiota ( „carcasa” icoanei) în biserica de iarnă. Asta se întâmpla în 10 mai 2006. Nu este foarte mare, cum se observă, dar am încastrat’o într’o ramă mai mare, de teama hoţilor. Părintele Alexandru a cercetat icoana şi a descoperit o inscripţie chirilică pe risa (un fel de cadru protector al icoanei), dar nimeni nu a putut înţelege ce scria. Dar, slavă lui Dumnezeu, după o săptămână, aici a sosit părintele Bogdan Grosu – parcă era diacon pe atunci – şi el şi’a dat seama că inscripţia era în limba română! Stătea scris că icoana aparţinuse lui Antipa, şi că risa fusese primită în 1856 ca dar din partea Smărăndiţei Beldiceanu, membră a aristocraţiei române”. (Interviu luat de Sigrid Crasnean, la 3 iunie 2008).
În vremea în care a fost chiliot rucodelia lui era facerea lingurilor de lemn, pe care şi le vindea în târgul Kareii pentru puţină pâine. Şi tot în acele timpuri a primit bune povăţuiri de la duhovnicul ce’l avea în schitul Laccu, îmbunătăţitul părinte Leontie. Pentru că în acele vremi tocmai se zidea aşezământul românesc de la Prodromu şi la povaţa duhovnicului, cuviosul ieroschimonah Antipa s’a pus sub ascultarea părinţilor Nifon şi Nectarie spre ajutorarea lucrurilor mâinilor lor şi a celorlaţi fraţi de neam. Făcut ierodiacon de către cuviosul Nifon şi mai apoi ieromonah la Prodromu, el avea să intre sub ascultarea de chelar în noul schit, „unde întru toate a arătat o dreptate după Dumnezeu, mustrând pe oricine ar fi fost el, dacă călca regulamentul chinoviei – l’a certat şi pe stareţul lui, părintele Nifon!”. Deşi împotriva doriri sale, ascultarea avea să’l aducă iarăşi în ţara Moldovei, după o petrecere de douăzeci de ani în Sfântul Munte al Fecioarei, de data asta ca iconom al schitului Bucium – metoc al Prodromului – de unde trimetea importante ajutoare fraţilor prodromiţi. După ce a adunat milostenii de la români pentru zidirea noului schit athonit, cuviosul Antipa s’a dus – împreună cu gheronda al său, părintele Nifon – şi la fraţii pravoslavnici ruşi după ajutoare – mai întâi la Kiev şi apoi la Moscova şi Sankt Petersburg, ajungând până la lavra Valaamului – care a rămas tare dragă sufletului său.
Irinarh Şişman-Istoria mănăstirilor athonite – Tom II – Prodromu, pag. 145:
„Trebuieşte a se scrie toate, că pe lângă un lucru bun se întâmplă şi multe rele şi piedici de la urâtorul de bine diavol: în anul 1860, Martie 9, într’un întuneric de ceaţă, pe Marea Arhipelagului, s’a lovit un vapor rusesc cu cel englezesc lângă Sfântul Munte Athon şi s’a înecat cel rusesc, care a avut (cu el) cinci clopote: unul de 1.300 oca, al doilea 750 oca, al treilea 275 oca, al patrulea 140 oca şi al cincilea 70 oca şi argintării în valoare de 3.000 de galbeni, care erau trimise de părintele Antipa din Rusia – după cum se vede înscris în Condica de ctitorii, la fila 148”.
Pentru aceea, după ce a ajutat în multe rânduri schitul românilor prodromiţi trimeţându’le pe vapoare cele trebuitoare noului aşezământ, cu ajutorul mitropolitului Isidor al Sankt Petersburgului, la vremea lui noiembrie 1865, s’a închinoviat pentru totdeauna în monastirea slavilor de pe lacul Ladoga, găsindu’şi pentru asprele sale nevoinţe o chilie pustnicească în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” (unde s’a nevoit vreme de cinci ani, după care, egumenul Damaskin a cerut Sfântului Sinod, la 23 decembrie 1871, încuviinţarea intrării în obşte). Supunându’se legilor pământeşti slavoneşti, el a făcut o cerere de dobândire a cetăţeniei ruse, la anul 1872, luna lui septembrie 7, dar din cauza birocraţiei cancelariei guvernatorului de Vyborg, cuviosul avea să rămână tot… moldovean, zece ani nefiind de’ajuns pentru autentificarea slavizării sale. Estimp însă, a ajuns la mare măsură în obştea Valaamului pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru lepădarea celor trecătoare lucruri, că nici pat, nici masă şi nici scaun nu găseai în chilia sa, iar mâncarea pe care’o primea sâmbăta la amiază îl îndestula pentru tot restul săptămânii! Pentru acestea, dar şi pentru că Duhul ades îi lumina cunoştinţa – arătându’i cele ce nu totdeauna sunt scoase la vedere pentru ceilalţi oameni încurcaţi în patimile veacului – cuviosul Antipa al Moldovei era tare căutat, deopotrivă de poporenii karelieni, cât şi de monahii dornici de creştere duhovnicească. A lăsat în urmă ucenici care l’au avut la evlavie şi care i’au dus numele în istorie, iar însuşi stareţul său, ieromonahul Pimen, avea să’i povestească în glave slavoneşti petrecerea sa prin astă lume, că „avea viaţă curată şi feciorelnică şi iubea sărăcia, smerenia şi dreptatea”. Sfântul acesta care multă cinste a adus neamului nostru, şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, că s’au ridicat toate icoanele din chilia lui şi mai apoi s’au lăsat jos, iar numai cea Maicii Domnului, de care nu s’a despărţit vreodată, s’a aşezat pe pieptul său. Şi aşa grijindu’se, după trei zile, la 10 ianuarie 1882, în timp ce un ucenic al său rostea şi pentru el Acatistul Maicii Domnului, sfântul Antipa şi’a încheiat petrecerea celor 66 de ani lumeşti (dintre care şaptesprezece numai la Valaam) şi s’a adăugat cinului drepţilor lui Dumnezeu. Mormântul său din gropniţa obştească avea să fie răvăşit, după jumătatea veacului al XX-lea, de câţiva căutători de odoare, care i’au lăsat piatra funerară dată la o parte. Cu vremea, pământul s’a tot lăsat şi astfel egumenul Andronik Trubaciov a putut afla locul îngropării sale dezgropând moaştele cuviosului la 14 mai 1991. La privegherea din 28 iulie 1991, când era pomenirea sfântului kneaz Vladimir, moaştele cuviosului Antipa au fost aduse în biserica Apostolilor Petru şi Pavel, iar la 24 septembrie 1991, în chiar ziua sfinţilor Serghie şi Gherman de la Valaam, au fost strămutate în biserica aceloraşi cuvioşi, unde au rămas până astăzi.
Cei care l’au cinstit ca sfânt pentru întâiaşi dată au fost monahii ruşi athoniţi de la mănăstirea Sfântului Panteleimon, care l’au aşezat, în 1906 – fără a fi canonizat oficial! – în Mineiul rusesc de pe luna Ianuarie, în ziua a X-a. Ei au făcut aceasta după numai 24 de ani de la trecerea sa la Domnul, pentru că faima de „sfânt” al „cuviosului Antipa de la Valaam” era foarte mare în rândurile pravoslavnicilor ruşi pentru minunile ce le făptuise pentru ei în timpul vieţii. Mulţi îi cunoşteau faptele şi viaţa de la ucenicii săi care încă mai trăiau, iar alţii, poate şi mai mulţi, citiseră cartea stareţului Pimen (ulterior arhimandrit şi egumen al mănăstirii Pafnutije-Borovsky) „Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa” (Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) ce se tipărise prima oară la 1883, în Sankt-Petersburg (reeditată zece ani mai târziu, în acelaşi loc). Românii l’au canonizat şi introdus în calendar la 10 ianuarie – ziua adăugării sale la numărul drepţilor Domnului – în anul 1992, iar Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei l’a trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse la 19 iulie, anul Domnului 2000. Înaintea lor însă, părintele Makarios Simonopetritul (autorul „Triodului explicat”) îl introdusese deja în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Deşi mai puţin cunoscut nouă – în parte pentru înstrăinarea lui (că a trăit multă vreme departe de ţara sa), dar poate şi pentru smerenia vieţii lui – sfântul Antipa de la Calapodeşti i’a iubit mult şi ajutat pe cei din neamul său cel românesc, pentru care cred că nu încetează a se ruga nici în zi de astăzi, de acolo de sus, din ceruri. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’ne pe noi. Amin.
George Crasnean
Foto: Desen de Nane Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Galaktotrofousa” („Cea care alăptează”) de la Typikario, chilia Hilandarului
Icoana Galaktotrofusa (Cea care alapteaza, Hrănitoarea Vieţii) înfăţişează smerenia nepătrunsă: Pruncul Mântuitor primeşte hrană ca oricare alt copil. Aflată iniţial în Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim, Icoana minunată a Maicii Domnului, Galaktotrofusa, a fost dăruită mânăstirii Hilandar.
Fondatorul Lavrei, Sfântul Sava cel Sfinţit, a ştiut dinainte că va veni la închinare acolo, după moartea sa, un alt Sfânt cu numele Sava. De aceea, el a lăsat cu limbă de moarte ca Icoana Maicii Domnului să fie dăruită celui de acelaşi nume cu el, care ii va urma.
În sec. XIII, când Arhiepiscopul Sava al Serbiei a vizitat Lavra, fără să ştie de profeţie şi de Icoană, la racla Sfântului Sava cel Sfinţit, i-a căzut la picioare toiagul Sfântului, fiind astfel atrasa atentia fraţilor din mânăstire.
Aceştia s-au interesat despre pelerin şi au recunoscut în el pe cel care trebuia să primească Icoana. Cu bucurie, Arhiepiscopul a primit-o şi a dus-o în Sfântul Munte Athos, anume în biserica Sfântului Sava de la Karyes, anexă a mânăstirii Hilandar. Aici aceasta a primit şi numele de „Typikonissa“, pentru că acolo se păstrează Typikon-ul (Regulile) Sfântului Sava. Icoana mai arată, de asemenea, marea cinstire care se cuvine Maicii Domnului – Hrănitoarea Vieţii.
Datele in care se sarbatoreste Icoana Galaktotrofusa sunt: 3 iulie si 12 ianuarie.
Sursa: Blogul lui Vasile Călin Drăgan
Notă: Ca o particularitate, Icoana Maicii Domnului „Galaktotrofousa” de la Chilia „Typikario” din Karyes (Mt. Athos) este așezată în partea dreaptă a Ușilor împărătești, iar Mântuitorul în partea stângă. (LD)
Vezi și
Icoana Maicii Domnului a Sfântului Antipa de la Calapodeşti (Athonitul)
Icoana Maicii Domnului a Cuviosului Antipa de la Calapodești are o istorie minunată. La începutul nevoințelor sale la Schitul Lacu* de la Muntele Athos (unde sfântul a viețuit timp de 15 ani, pentru ca apoi să plece către mănăstirea Valaam – trăind acolo ultimii 17 ani ai vieții sale), așadar în chilia care i-a fost rânduită în Muntele Athos a găsit într-un colț, prăfuită, o icoană a Maicii Domnului, de care nu s-a mai despărțit niciodată și care s-a dovedit a fi făcătoare de minuni. După trecerea la Domnul a Sf. Cuvios Antipa, la mutarea viețuitorilor Mănăstirii Valaam din Rusia în Finlanda (prigoniți fiind de noua putere sovietică), monahii au făcut un inventar al tuturor obiectelor bisericești transmutate; în acest inventar se regăsește și icoana Maicii Domnului aparținând Sf. Antipa. Dar în Mănăstirea Valaamo (Noul Valaam) din Finlanda nu s-a știut până acum 5-6 ani unde este sau care este această Icoană! De puțină vreme, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, aflată și restaurată, se află expusă spre închinare, la loc de mare cinste în biserica Mănăstirii Valaamo, iar noi românii pelerini ajunși acolo i ne închinăm cu mare evlavie, ca mijlocitoarei noastre către Domnul, pentru rugăciunile Sfântului român (băcăuan) Antipa de la Calapodești.
Sursa text și icoană: Miriam Turism
În viața Cuviosului se precizează că Icoana Maicii Domnului a fost descoperită după ce a plecat de la Esfigmenu, afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea, nefăcând însă o precizare clară că ar fi fost vreo chilie a Schitului Lacu. O altă sursă decât cea pomenită mai sus precizează următoarele: Cu puţină vreme înainte de mutarea sa la Domnul, icoana se desprinse în chip minunat din perete şi se îndreptă prin aer aşezându-se pe pieptul cuviosului. Astfel prinse de veste de apropiata sa plecare din lumea aceasta, care se întâmplă în vreme ce un frate îi citea la căpătâi Acatistul Adormirii Preacuratei Maici în care cuviosul părinte aflase belşug de mângâiere în anii săi îndelungaţi de osteneli (Sursă notă: Sfinti și Icoane)
Mai multe informații despre Cuviosul Antipa de la Calapodești găsiți la linkurile de mai jos:
Acatistul Sfântului Antipa de la Calapodești (Athonitul) (audio / text)
Rugăciunile începătoare …
apoi
Condacul 1:
Ca pe o vistierie a nevoinţelor sihăstreşti, te lăudăm pe tine, Cuvioase Părinte Antipa; ca cel ce te-ai învrednicit, prin harul lui Dumnezeu, a dobândi împlinirea virtuţilor şi lucrarea rugăciunii celei curate, înstrăinându-te de patria şi neamul tău. Pentru aceasta, într-un glas, cu bucurie îţi cântăm: Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Icos 1:
Din pruncie ai fost ales să fii sălaş al Duhului Sfânt, Care te-a întărit pururea în lucrarea faptelor bune şi în râvna către viaţa cea pustnicească, plăcută lui Dumnezeu. Pentru aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, Cuvioase, zămislit în rugăciune;
Bucură-te, c-a ta mamă te-a născut fără suspine;
Bucură-te, floare rară, pe plaiuri moldoveneşti;
Bucură-te, că ieşit-ai din satul Calapodeşti;
Bucură-te, mângâiere pentru bunii tăi părinţi;
Bucură-te, că pruncia ţi-a fost cale către sfinţi;
Bucură-te, c-a Alexandru la botez ai fost numit;
Bucură-te, copil ager, luminat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce Domnul ţi-a pus sufletu-n lumină;
Bucură-te, că de Duhul, toată inima ţi-e plină;
Bucură-te, pustnic mare al întinselor cuprinderi;
Bucură-te, făclierul sfinţitoarelor deprinderi;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 2-lea:
Auzind cuvintele psalmistului care zice: „Arată-mi, Doamne, calea pe care trebuie să merg, că la Tine am ridicat sufletul meu”,ai plecat la Mănăstirea Neamţ, unde voiai să-ţi închini viaţa, slujind lui Hristos ; dar aici, după ce te-ai rugat la icoana Maicii Domnului, ai fost povăţuit să te îndrepţi către Mănăstirea Brazi din ţinutul Vrancei, ceea ce ai şi făcut, mulţumind şi cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Cu bucurie şi râvnă mare ai început, Sfinte Părinte, viaţa călugărească în Mănăstirea Brazi, unde ai căutat neîncetat să urmezi pravila Bisericii şi să te înduhovniceşti din viaţa părinţilor îmbunătăţiţi. Pentru aceasta, primeşte de la noi cântarea aceasta:
Bucură-te, că de tânăr ai plecat spre nevoinţă;
Bucură-te, că te mângâi din iubire şi credinţă;
Bucură-te, că la Brazi ai intrat în mănăstire;
Bucură-te, că Fecioara ţi-a fost ţie ocrotire;
Bucură-te, că dorit-ai sfânta viaţă îngerească;
Bucură-te, că-ntru tine Domnu’ a vrut să locuiască;
Bucură-te, că virtutea ai avut-o ca arvună;
Bucură-te, că vrăjmaşii n-au putut să te răpună;
Bucură-te, că în suflet ai purtat pe Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce cerul l-ai coborât pe pământ;
Bucură-te, că viaţa nu ţi-a fost decât o cruce;
Bucură-te şi primeşte lauda ce ţi-o aducem;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 3-lea:
După ani îndelungaţi petrecuţi în smerenie şi pocăinţă în obştea Mănăstirii Brazi, ai primit sfatul îmbunătăţitului Părinte Dimitrie ca să pleci în Muntele Sfânt al Athonului. Iar acesta, dăruindu-ţi binecuvântare, ai plecat să te nevoieşti în liniştea muntelui sfânt, cântând neîncetat: Aliluia!
Icosul al 3-lea:
Puterea Celui Preaînalt pogorându-se peste tine, Părinte Antipa, ai împlinit cu osârdie poruncile Evangheliei lui Hristos, încât numele tău s-a făcut cunoscut între Părinţii Athonului, pentru care lucru îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, bun Părinte, plin de har dumnezeiesc;
Bucură-te, că în suflet razele iubirii-ţi cresc;
Bucură-te, pustnic vrednic şi înger înaripat;
Bucură-te, că viaţa ţi-ai ferit-o de păcat;
Bucură-te, floare rară udată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că avut-ai viaţă sfântă pe pământ;
Bucură-te, piatra-aleasă şi frumosul giuvaer;
Bucură-te, că din lacrimi ţi-ai gătit cunună-n cer;
Bucură-te, trandafirul cu petalele-n lumină;
Bucură-te, că virtutea îmbrăcat-ai ca o haină;
Bucură-te, că pustia ţi-a fost rai duhovnicesc;
Bucură-te, că înjuru-ţi flori mirositoare cresc;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 4-lea:
Văzându-te pe tine vrăjmaşul, de Dumnezeu purtătorule, Părinte, sporind în viaţa cea duhovnicească, îţi pregătea mulţime de ispite ca să te piardă; însă, după puţin timp, s-a ruşinat de statornicia ta în lucrarea virtuţilor, căci cântai lui Dumnezeu neîncetat: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Având permanent conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa ta, Părinte Antipa, nu ţi-ai lipit inima de trecătoarele desfătări ale vieţii acesteia, făcându-te pildă bună celor ce vor să se mântuiască; pentru aceasta îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, că fiinţa ţi-o pătrunzi cu nepătrunsul;
Bucură-te, cel ce ruga ţi-ai împletit-o cu plânsul;
Bucură-te, pustnic mare cu desăvârşită minte;
Bucură-te, că’mplinit-ai toate poruncile sfinte;
Bucură-te, pildă bună şi profet între profeţi;
Bucură-te, îndreptătorul tinerilor înţelepţi;
Bucură-te, că în noapte umpli cerul de cântare;
Bucură-te, viers de taină pe lăuntrică suflare;
Bucură-te, cel ce viaţa ţi-a fost Sfântă Liturghie;
Bucură-te, geană’nchisă peste-a văzului trezvie;
Bucură-te, auroră cu raze strălucitoare;
Bucură-te, că în Athos ai luminat ca un soare;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 5-lea:
Precum cerbul care caută să se adape din izvoarele cele limpezi ale munţilor, aşa şi sufletul tău dorea să se adape din izvoarele cele nesecate ale Harului întru linişte. Pentru aceea, te-ai depărtat în pustie pentru a petrece împreună cu îngerii şi a cânta neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 5-lea:
După o vreme ai fost nevoit să părăseşti sălaşele Athosului, Părinte, călătorind până în părţile Novgorodului, unde ai şi rămas până la sfârşitul vieţii tale pământeşti. Întâmpinând şi acolo ispite şi greutăţi, nu te-ai despărţit de dragostea Stăpânului Hristos, pentru care îţi aducem această pioasă cântare:
Bucură-te, că fiinţa ţi-a fost plină de Treime;
Bucură-te, că răbdarea te-a suit la înălţime;
Bucură-te, că pe diavol de ruşine l-ai umplut;
Bucură-te, că de-acesta toată viaţa ai fugit;
Bucură-te, minte plină de smerită cugetare;
Bucură-te, că psalmii ţi-au fost pururea cântare;
Bucură-te, ochi lăuntric văzător prin orice gând;
Bucură-te, cel ce harul ţi-l împropriezi plângând;
Bucură-te, fericite, tu, preascump al nostru rod;
Bucură-te, că viaţa ţi-ai dus-o în Novgorod;
Bucură-te, mândră floare a grădinii româneşti;
Bucură-te, că te-aşteaptă plaiurile strămoşeşti;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 6-lea:
De puterea Duhului Sfânt umbrit fiind, Sfinte, cu îndrăzneală te-ai ridicat împotriva începătoriilor şi stăpânitorilor răutăţilor celor din lume; şi, izgonind vicleşugurile lor, toate faptele tale cele bune le-ai săvârşit cântând Atotputernicului Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea:
Voind Preabunul Dumnezeu să arate lumii că nu în zadar se ostenesc toţi cei ce împlinesc voia Lui, a împodobit, aici pe pământ, pe Cuviosul Antipa cu smerita cugetare şi darul înainte-vederii, ca să se preamărească numele Lui între prietenii Săi, iar nouă, tărie să zicem:
Bucură-te, cel ce-n tine chipul Lui s-a împlinit;
Bucură-te, că Acela pe tine te-a preamărit;
Bucură-te, cel ce-n dar primeşti şi dărui;
Bucură-te, c-ai dat totul tuturor şi fiecărui;
Bucură-te, rugăciune răsucită pe mătănii;
Bucură-te, văzătorul de dumnezeieşti vedenii;
Bucură-te, cel ce-n taină glasul Domnului asculţi;
Bucură-te, că viaţa ţi-a fost plină de virtuţi;
Bucură-te, fântâna cea cu apă cristalină;
Bucură-te, focul sacru din a Duhului lumină;
Bucură-te, cel ce trupul cu rugăciune îl saturi;
Bucură-te, că Scriptura ţi-a fost pravilă şi sfaturi;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 7-lea:
Nici frigul, nici aspra vieţuire, nici primejdiile ţinutului auster al Novgorodului îngheţat nu te-au despărţit de dragostea lui Hristos, Care ţi-a încălzit sufletul prin energia Duhului Sfânt, Preasfânta Treime te-a păzit în viaţa aceasta, ca să foloseşti multora şi să înveţi pe toţi a cânta: Aliluia!
Icosul al 7-lea:
Dumnezeu Cel negrăit şi necuprins de gând şi de cuvânt, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, Cel care a iubit lumea atât de mult, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca lumea viaţă să aibă şi s-o aibă din belşug, te-a ales pe tine, Părinte Antipa, să-I slujeşti cu bună-cuviinţă. Drept aceea, numele tău, Sfinte, a rămas în memoria celor ce ţi-au urmărit viaţa ta îmbunătăţită, dar şi nouă, celor ce-ţi cântăm:
Bucură-te, cuvioase şi dascăl al rugăciunii;
Bucură-te, paravanul vânturilor şi furtunii;
Bucură-te, fericite, uns cu mir dumnezeiesc;
Bucură-te, floare rară cu miros duhovnicesc;
Bucură-te, că prin tine am primit pace cerească;
Bucură-te, călăuză către viaţa îngerească;
Bucură-te, că departe ţi-ai întins apostolia;
Bucură-te, că şi-acolo n-ai uitat de România;
Bucură-te, că icoană fi-vei românilor, veşnic;
Bucură-te, frumuseţe şi străjerul lor puternic;
Bucură-te, că-n Moldova toată lumea te iubim;
Bucură-te, că acasă mănăstiri îţi construim;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 8-lea:
Voind Hristos să arate lumii că nu în zadar se ostenesc cei ce fac voia Lui aici, pe pământ, ci mare plată se găteşte lor întru împărăţia Cerurilor, a preamărit pe alesul Său, Antipa, la săvârşirea din viaţa aceasta cu aşezarea în ceata prietenilor Lui, cu care împreună cântă lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 8-lea:
Credinţa cea dreaptă păzind, calea săvârşind încărcat de fapte bune, când Bunul Dumnezeu a voit te-a chemat pe tine, Părinte Antipa, de la cele vremelnice la cele nepieritoare, primind cununa cea neveştejită a slavei Lui. Pentru aceasta, îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, cel ce-n pace lumea o ai părăsit;
Bucură-te, că în ceruri Hristos-Domnul te-a primit;
Bucură-te, că te bucuri, încetând a’ tale plângeri;
Bucură-te, împreună cu soboarele de îngeri;
Bucură-te, nume paşnic şi frumos, cu chip de avvă;
Bucură-te urcând trepte, fericit, din slavă’n slavă;
Bucură-te, că intrat-ai în timpul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că de haru-I te-ndulceşte mereu, mereu;
Bucură-te, că stai veşnic între cetele de sfinţi;
Bucură-te, că şi nouă multă milă ne trimiţi;
Bucură-te, că în ceruri te avem mijlocitor;
Bucură-te, că la Domnul ne eşti pururi rugător;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 9-lea:
Trupul tău plin de mireasma ostenelilor a fost îngropat în Mănăstirea Valaam, alături de ale acelor cuvioşi părinţi nevoitori, iar sufletul tău sălăşluieşte pururea în locaşurile cereşti, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 9-lea:
Nu după multă vreme trupul tău s-a dovedit a fi sălaş al Duhului Sfânt, Părinte Antipa. De aceea, cu evlavie sfintele tale oseminte au fost scoase şi puse cu cinste, ca o comoară de mult preţ, spre închinare credincioşilor. Iar vestea preamăririi tale de către Dumnezeu s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, dar mai curând în patria şi neamul tău din care ai plecat. Pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că în chinuri ţi-a fost totdeauna traiul;
Bucură-te, că răbdarea te-a făcut să câştigi raiul;
Bucură-te, că de-a pururi vezi faţa Sfintei Treimi;
Bucură-te, că în juru-ţi cresc mulţime de lumini;
Bucură-te, trup de slavă inundat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că pământul nu te-a socotit pământ;
Bucură-te, podoabă scumpă care ceru’mpodobeşti;
Bucură-te, cămară-n care pururi cu Hristos vorbeşti;
Bucură-te, chip de înger, în văzduhul necuprins;
Bucură-te, rază sfântă, lumină şi foc nestins;
Bucură-te, că din slavă har pogoară să ne-adape;
Bucură-te ‘ndepărtare care, totuşi, eşti aproape;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 10-lea:
În ceata aleşilor Tăi ai aşezat pe Cuviosul Antipa, cel mult nevoitor. Căci acesta a ştiut pe pământ să preamărească numele Tău, iar în ceruri Te laudă neîncetat împreună cu îngerii, cântând: Aliluia!
Icosul al 10-lea:
Ca un zid tare împotriva ispitelor eşti pentru noi, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa; roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru neamul românesc, ca întru bucuria inimii să-ţi cântăm:
Bucură-te, stea cerească în lumina negrăită;
Bucură-te, că în ceruri voia ţi-a fost împlinită;
Bucură-te, ştiutorul neştiutelor mistere;
Bucură-te, dătătorul de ştiinţă şi putere;
Bucură-te, trandafirul înflorit pe veşnicie;
Bucură-te, sfeşnic sacru care-n alte zări învie;
Bucură-te, că stai veşnic între cetele mărite;
Bucură-te, că prin tine, Hristos milă ne trimite;
Bucură-te, lecuirea bolilor nevindecate;
Bucură-te, dătătorul de puteri şi sănătate;
Bucură-te, hrănitorul cel cu pâinea mântuirii;
Bucură-te, purtătorul de balsamul lecuirii;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 11-lea:
Făclie purtătoare de lumină te avem pe tine, Părinte Antipa, că luminezi toată Biserica Ortodoxă, de la o margine la alta, izvorând bună mireasmă şi revărsând tămăduiri celor ce cinstesc cu dragoste şi se închină sfintelor tale moaşte. Pentru aceasta, lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Îi cântăm împreună cu tine: Aliluia!
Icosul al 11-lea:
Lăudăm nevoinţele tale, Cuvioase Părinte, cinstim sfintele tale moaşte, preamărim răbdarea ta pentru Hristos, cântăm cu bucurie încununarea ta în ceruri şi te rugăm, cu osârdie, să ne ajuţi pe noi în vremea ispitelor şi necazurilor, care ne împresoară, ca să-ţi cântăm:
Bucură-te, că în lume te-a umbrit cereasca rază;
Bucură-te, că prin tine creştinii se luminează;
Bucură-te, biruinţă, în a lumii osteneală;
Bucură-te, îndrăznire, în a noastră îndoială;
Bucură-te, vindecare bolilor nevindecate;
Bucură-te, că eşti baie spălătoare de păcate;
Bucură-te, cort de aur şi ancoră a nădejdii;
Bucură-te, apărare celor ce sunt în primejdii;
Bucură-te, mângâierea celor slabi de suferinţă;
Bucură-te, alinare celor ce vin cu credinţă;
Bucură-te, scară tare şi putere nevăzută;
Bucură-te, izbăvirea celor ce cad în ispită;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 12-lea:
Dăruieşte, Părinte, şi nouă din darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu, ca să putem birui uneltirile vrăjmaşilor, să mergem pe calea Adevărului şi a dreptăţii, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea:
Cel ce vezi pururea faţa Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţită, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, primeşte lauda şi cântarea noastră:
Bucură-te, păzitor al sihastrilor din munţi;
Bucură-te, zid de pace şi alesul între sfinţi;
Bucură-te, uşurinţă în a noastre mari necazuri;
Bucură-te, biruinţă şi-ajutor în negre ceasuri;
Bucură-te, saturarea celor care îţi cer hrană;
Bucură-te, încălzirea celor goi, fără de haină;
Bucură-te, cale bună şi podoaba fecioriei;
Bucură-te, crin de aur şi sadul cuvioşiei;
Bucură-te, scutul tare şi sabia nedreptăţii;
Bucură-te, purtătorul de lumină a libertăţii;
Bucură-te, far de taină celor ce se pocăiesc;
Bucură-te, ajutorul celor ce se mântuiesc;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 13-lea:
O, preaminunate Părinte Antipa, omul rugăciunii şi podoaba cuvioşilor, cel ce ai câştigat moştenirea veşnicelor bunătăţi, primeşte această cântare de laudă şi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, cere nouă iertare păcatelor şi izbăvire de chinurile veşnice, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (de trei ori)
Apoi icosul şi condacul întâi.
Vezi și Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ian.)
Sursă text: Site-ul oficial al Mănăstirii Calapodești
Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ianuarie)
Unul din Sfinţii pământului românesc care se cuvine a fi preţuit mai mult în ţara noastră este Preacuviosul Parinte Antipa de la Calapodeşti. Prăznuit pe 10 ianuarie şi cinstit în mod deosebit de părinţii athoniţi şi de cei din Lavra Valaamului, Cuviosul este aproape necunoscut multor români, chiar şi celor din împrejurimile satului natal, Calapodeşti, comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Drumul, care urcă şi coboară dealurile de răsărit ale judeţului, poartă călătorul într-o altă lume, liniştită, ferită de tulburarea vieţii cotidiene. Simplitatea oamenilor şi peisajul pitoresc provoacă pelerinul să se transpună în timpul copilăriei Sfântului. Singura piedică în calea acestei interiorizări este freamătul maşinilor care transportă muncitorii şi materialele de construcţie necesare ridicării schitului închinat atât Sfântului Antipa, cât şi Tuturor Sfinţilor Români. Pentru că în acest loc, Episcopia Romanului a hotărât de caţiva ani să ridice o mănăstire în cinstea Cuviosului, ale cărui moaşte1 se află la Mănăstirea Valaam. O iniţiativă lăudabilă, care trebuia să-şi fi avut începutul mult mai devreme şi a cărei realizare, astăzi, se desfăşoară anevoios din cauza lipsei vieţuitorilor şi a sprijinului financiar. Să sperăm că în viitor, prin rugăciunile Sfântului, acest loc va deveni unul de sihăstrie autentică unde să se înalţe necontenit rugăciuni către Dumnezeu.
Învrednicindu-mă să mă închin părticelei din sfintele sale moaşte, care răspândeşte o mireasmă puternică, precum şi crucii sale de călugărie – adusă de nişte călugari de la Valaam care, dorind să meargă pe urmele pământeşti ale Cuviosului, au ajuns şi în satul lui natal – m-am întristat şi eu ca şi aceştia, de lipsa de interes pentru Sfântul Antipa. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe lucruri care ne întăresc credinţa, şi ne ajută în lupta duhovnicească, dar depinde şi de noi să le descoperim şi să le valorificăm. Nădăjduim ca acest articol să trezească interesul pentru acest mare Cuvios, care nu-şi merită „anonimatul”.
Tânărul Alexandru. Copilăria şi dorinţa vieţii pustniceşti
La începutul secolului XIX, se naşte dintr-o familie evlavioasă, Alexandru, viitorul Ieroschimonah Antipa. Tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, diaconul bisericii din sat, şi mama sa, Ecaterina a lui Atanasie, devenită ulterior schimonahia Ecaterina, şi-au dorit foarte mult copii, dar Dumnezeu nu le-a ascultat dorinţa decât după îndelungate rugăciuni. Şi nu numai că le-a împlinit cererea stăruitoare, ci i-a şi binecuvântat cu un băiat, care va ajunge pe înalte culmi duhovniceşti. Se spune că Alexandru era un copil simplu, nepriceput şi cam neîndemânatic, dar Dumnezeu, care urăşte cele semeţe ale lumii, avea să-l proslăvească în chip deosebit, rânduindu-l în ceata sfinţilor.
Fiind dat la şcoală, deşi arătându-se râvnitor spre studiu, nu putea asimila materia, încât dascălul său l-a povăţuit să renunţe şi să deprindă un meşteşug. Însă tânărul Alexandru, rod al rugăciunii, odraslă aleasă, se încăpăţâna să înveţe a citi, făgăduind că dacă va reuşi se va dedica lecturilor duhovniceşti ale dumnezeieştilor cărţi. Întărit de Duhul Sfânt, Alexandru a izbutit, însă o altă ispită avea să urmeze. Pe când era încă în şcoală, tatăl său a murit, prin aceasta, transferându-i partea sa de responsabilităţi. Acest lucru l-a silit să deprindă un meşteşug, anume cel al legătoriei de cărţi, şi nu după multă vreme, rezolvase problemele băneşti ale familiei. Cu toate că problemele păreau să se fi rezolvat, inima lui suferea de o mare apăsare. Ceva lipsea, se simţea gol pe dinăuntru, şi negăsindu-şi liniştea sufletească în cele materiale, a căzut cu lacrimi în faţa lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. Se spune că la varsta de 20 de ani, aflat în rugăciune, inima i-a fost cuprinsă de o mare bucurie, iar mintea i s-a luminat. A simţit „ceva”, a simţit chemarea dumnezeiască. Un glas tainic l-a chemat şi de acum înainte totul i s-a desluşit. Ascultând glasul Evangheliei, va lepăda deşertăciunea şi dulceţile pământeşti şi va lua „jugul lui Hristos”, lucrându-şi pământul mântuirii. De-acum înainte, desfătarea şi-o va găsi în înfrânare şi asceză; bogăţia, în sărăcie; hrana, în rugăciune, iar prin lacrimile sale îşi va curăţi năvălirea patimilor. Sosise vremea urcuşului său duhovnicesc, spre Împărăţia Cerurilor. Într-o noapte, pe furiş, părăsi casa părintească îndreptându-se spre mănăstirea Neamţului. Ajungând aici şi rugându-se în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, perdeaua care acoperea icoana s-a tras singură într-o parte, în biserică nemaifiind nimeni. Era primul semn al ocrotirii Maicii Domnului, care a primit lacrimile vărsate de părinţii lui, în special de mama sa. Dar căile Domnului sunt întortocheate. Tânărul Alexandru nu-şi va găsi locul în Mănăstirea Neamţului, stareţul rămânând neînduplecat la stăruinţele acestuia de a fi închinoviat acolo. Nevoit să plece, paşii l-au purtat spre o mănăstire din Muntenia2, unde a dus aspre nevoinţe, condiţiile fiind sărăcăcioase. Viaţa lui austeră, desăvârşita lepădare de sine, postul, privegherile, însoţite de rugăciunea tainică pe care a deprins-o de la un schimonah, Ghedeon, din apropierea Mănăstirii, l-au făcut remarcat în obşte astfel încât duhovnicul l-a îndrumat către Sfântul Munte Athos. Totuşi, simţind nevoia confirmării din partea unui Bătrân îmbunătăţit, tânărul Alexandru a alergat la Părintele Dimitrie3, stareţul Mănăstirii Brazi, cunoscut pe atunci ca un iscusit duhovnic. De obicei, acesta oprea pe cei ce doreau să meargă în Sfântul Munte, însă acum, spre mirarea multora, a acceptat, nu înainte de a-l tunde în monahism, cu numele de Alimpie. De-acum înainte, viitorul ieroschimonah Antipa îşi va lucra virtuţile în pământ străin, dar cu inima aţintită mereu spre cele de sus, capătul călătoriei pământeşti a fiecăruia dintre noi.
În Athos, printre străini, dar în grija Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte şi a lui personal
Ajuns în Sfântul Munte a vrut să intre ucenic la doi călugări români, ieroschimonahul Nifon şi ieroschimonahul Nectarie, dar aceştia au hotărât să-şi facă ucenicia într-o mănăstire grecească. Aşadar, timp de 4 ani, îl vom vedea pe monahul Alimpie făcând ascultare la bucătăria mănăstirii Esfigmenu. Să nu credem cumva că în toţi aceşti ani, Sfântul Antipa va fi fost ferit de ispite. Din contră, a suferit mari încercări, dar marea evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea lui, l-au ferit de deznădejde. După acest timp de ucenicie în mănăstirea Esfigmenu, Părintele Nifon l-a luat ca ucenic, schimnicindu-l cu numele de Antipa. Acest fapt nu este chiar întâmplător. Părintele Nifon4 era frământat de ideea ridicării unui schit românesc în Sfântul Munte şi avea nevoie de ajutor. Văzând în Alimpie un om de nădejde, s-a gândit că va fi tocmai omul potrivit pentru a ajuta la împlinirea acestui gând măreţ. Însă Părintele Nifon a trebuit să-l lase pentru o vreme pe schimonahul Antipa să meargă la pustie, îndeplinindu-i-se vechiul său vis. Totuşi, nu i-a dat nimic pentru cele de trebuinţă, aşa încât Sfântul Antipa se va lovi de noi încercări, pe care le va depăşi prin mijlocirea şi intervenţia directă a Maicii Domnului, în care şi-a pus de la început încrederea. Iată ce-avea să se întâmple. Afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea. Aici a găsit pe o poliţă o icoană cu Maica Domnului, dar fiind veche şi deteriorată, abia i se mai distingea chipul. Părintele Antipa s-a bucurat de găsirea icoanei şi alergând la un pictor pe care-l cunoştea, ucrainean de origine, ierodiaconul Paisie, l-a rugat s-o cureţe cu mare băgare de seamă. Dar spălând pictorul icoana, aceasta s-a curăţat de la sine, strălucind mai mult decât una nouă, iar în scurt timp se va arăta şi făcătoare de minuni. De această icoană, Sf. Antipa nu s-a despărţit niciodată, ea rămânând la Mănăstirea Valaam, în biserica mare a mănăstirii5.
În chilia dărăpănată nu se putea locui, dar Maica Domnului a rânduit ca Sfântul Antipa să se întâlnească „din întâmplare” cu un alt pustnic de la care va primi 5 galbeni, pentru cele ce va socoti de trebuinţă: „Părinte, nişte oameni buni mi-au dat 5 galbeni, rugându-mă să-i dau vreunui pustnic sărac al Muntelui şi eu, rugându-mă Domnului, m-am hotărât să-i dau celui dintâi cu care mă voi întâlni. Aşadar, i-ai sfinţia ta, poate îţi vor fi de trebuinţă.” Schimonahul Antipa a primit cu bucurie, şi slăvind pe Dumnezeu pentru o faptă minunată ca aceasta a chemat un dulgher să facă reparaţii. Doar că după câteva săptămâni, muncitorul s-a îmbolnăvit, căzând jos în apropierea chiliei. Cum Părintele Antipa n-a avut puterea trupească să-l ducă înăuntru, a aşezat icoana Maicii Domnului undeva în apropierea bolnavului, iar el s-a retras în desişul pădurii, pentru a se ruga. O Preasfântă Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, cine nu te va ferici pe tine sau cine nu va lăuda preaslăvitele tale minuni, ceea ce eşti grabnică ajutătoare spre cei ce aleargă la tine şi izbăvitoare din nevoi a celor ce strigă către tine, Împărăteasa Cerului, a monahilor ocrotitoare şi neamului omenesc mijlocitoare! Cu siguranţă asta va fi exclamat Sfântul Antipa, când, întorcându-se de la rugăciune l-a găsit pe dulgher deja lucrând şi complet tămăduit. „Icoana ta este făcătoare de minuni şi ea m-a vindecat. Că fiind eu lungit ca un mort, deodată am simţit venind de la icoana Împărătesei cereşti o adiere caldă şi dătătoare de viaţă, care m-a încălzit desăvârşit, şi făcăndu-mă sănătos, m-am sculat şi m-am apucat de lucru” a mărturisit cel ce mai înainte căzuse jos răpus de boală. Aşadar, după acest eveniment, în urma intervenţiei Maicii Domnului, părintele Antipa va avea o chilie unde se va nevoi toată viaţa, aşa cum îşi dorise. Sau cel puţin aşa părea, pentru că în tot acest timp, strădania Părintelui Nifon de a ridica un schit al românilor în Sfântul Munte a început să prindă contur. Mai întâi s-a cumpărat un metoc în Iaşi, apoi s-a obţinut un teren pe care să se ridice clădirile, iar numărul monahilor creştea. Atunci, bătrânii români s-au gândit să ceară ajutorul părintelui Antipa, iar acesta, făcând plecăciune a acceptat. L-au rânduit chelar, ascultare de care se îngrijea cu stricteţe, iar mai târziu, a fost rânduit duhovnic, dându-i-se în seamă grija schitului, Părintele Nifon fiind plecat vreo 3 ani în România, după ajutoare. După o vreme, metocul din Iaşi având nevoie de un iconom a fost rânduit pentru acest lucru Părintele Antipa, care avea să se despartă pentru totdeauna de locurile sfinte ale Athosului, şi să vină în ţara natală.
În România, la metocul din Iaşi
Iată-l părăsind liniştea Sfântului Munte pentru un oraş agitat, stresant cum am spune noi astăzi. Însă chiar dacă a schimbat locul, Părintele Antipa nu şi-a schimbat obiceiul cel bun, păstrând vii în inima sa, atât râvna faţă de cele duhovniceşti, cât şi dorul de pustie, de care se va învrednici mai târziu. După cum l-a sfătuit şi Părintele Nifon, nu a renunţat nici la rânduiala schimnicească. Postul aspru (nu mânca nimic cu zilele), seriozitatea, râvna, dragostea, smerenia şi blândeţea (chiar şi când mustra, şi o făcea ori de cate ori era cazul) au atras pe cei din jur, ajungând să fie iubit de toţi, indiferent de starea socială. Toţi se bucurau de sfatul lui şi primeau cu smerenie mustrarea, ştiindu-l un mare nevoitor. Se spune că mai ales Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu îi purta un respect deosebit, iar acest respect era reciproc. Dar dragostea faţă de Părintele Antipa nu se rezuma doar la mulţimea de oameni care-l înconjura cu diverse ocazii, ci se vedea şi în bunul mers al metocului. Câştigul era astfel dublu, Părintele Antipa reuşind nu numai să strângă ajutoare pentru Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte, ci lucra şi la zidirea sufletelor celor ce alergau la el. Deşi se afla în ascultare şi toate aveau un rost, dragostea pentru pustie nu-i dădea pace…
Părintele Nifon, fiind pe deplin mulţumit de strădania ucenicului său, dar totodată văzând că cele strânse sunt insuficiente, s-a gândit să meargă şi în Rusia după ajutoare, urmând a lua cu sine, negreşit, pe cine altul decât pe pe smeritul şi înţeleptul Antipa. La aflarea acestei veşti, Părintele Antipa a simţit în sinea sa că odată ajuns pe meleagurile Rusiei, va rămâne acolo. Pentru totdeauna…
În Rusia, printre alţi străini, dar tot aproape de Dumnezeu
Găzduit fiind la nişte oameni evlavioşi din această ţară, va găsi un loc liniştit, o căsuţă într-o livadă, unde se va dedica rugăciunii şi nevoinţei, loc pe care-l va părăsi foarte rar. Chiar şi aşa, colecta mergea foarte bine, pentru că oamenii evlavioşi din acele părţi aflând de dânsul, au adus singuri bunuri şi bani. Mai ales când au auzit că e vorba de a se face o biserică nouă, fiecare se întrecea în a aduce darurile cele mai bine plăcute. Însă o mare ispită era pe cale să se întâmple. Din motive numai de Dumnezeu ştiute şi îngăduite, corabia care transporta odoarele s-a scufundat în Marea Neagră. În acea noapte, Părintele Antipa, se afla în rugăciune. A auzit spărgându-se cu mult zgomot şi fără nici un motiv sticla icoanei Maicii Domnului, cea pe care o avea din Sfântul Munte şi a înţeles din aceasta că trebuie să se aştepte la o nenorocire, lucru care s-a şi întâmplat. Toţi s-au mâhnit, numai el şi-a păstrat nădejdea. În scurt timp a adunat o altă sumă însemnată de bani, cu gândul de a o trimite în Sfântul Munte, dar pentru aceasta, banii trebuiau schimbaţi în aur, iar pe atunci, liberarea aurului din casierie era oprită. Aflat în impas, Părintele a alergat unde în altă parte decât la Maica Domnului, nădejdea celor fără de nădejde şi celor biruiţi ajutătoare. În timpul rugăciunii, a auzit în minte un glas stăruitor: „Asta-i treaba Mitropolitului”. Şi într-adevăr, prin intervenţia Prea Sfinţitului către Ministerul de Finanţe, s-a reuşit schimbarea banilor în aur pentru Sfântul Munte, iar după puţină vreme, credincioşii au uitat de scufundarea vasului şi au început din nou să adune daruri de mult preţ.
Viaţa sa aspră pe care şi-o însuşise de la început nu a putut să nu atragă atenţia celor din jur, impresionaţi de asceza şi înfrânarea Cuviosului, precum şi de dragostea pentru rugăciune şi viaţa duhovnicească. Un respect deosebit îi purtau Mitropoliţii Isidor al Petrogradului şi Filaret al Moscovei, oameni de o foarte înaltă ţinută duhovnicească la rându-le, cel de-al doilea fiind canonizat şi prăznuit la 19 noiembrie. Sfântul Antipa s-a învrednicit chiar să participe la aflarea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk, invitat la această procesiune de către Mitropolitul Isidor.
La Valaam, în singurătate.
Dorul de linişte l-a însoţit mereu pe Părintele Antipa, iar gândul pustiei îl urmărea stăruitor. De aceea, încă din primele zile ale stabilirii în Rusia, el a vizitat Mănăstirea Valaam, îndrăgind din toată inima colibele netulburate din acel pustiu. Iar după terminarea colectei ce-l mai împiedica să se dedice ascezei în aceste locuri netulburate? Pravila şi-o făcea în limba română şi pe lângă canonul de pustnic (schimnic) şi postul aspru, Părintele mai citea două acatiste ale Maicii Domnului şi pomenea pe cei trecuţi în pomelnicul său, care era foarte lung. Era însetat de rugăciune atât de mult încât se plângea mereu că nu-i ajunge timpul pentru cât ar vrea să se roage. Şi era atât de pătruns de cuvintele rugăciunii încât nu de puţine ori, fraţii l-au auzit plângând şi suspinând. De la biserică era nelipsit, considerând despre aceasta că: „Multe mănăstiri am văzut eu în Rusia şi peste graniţă, zidite cu multă bătaie de cap, dar bătaia de cap şi zidirea lor sunt treburi mireneşti pline de griji. Viaţa monahului este în biserică, iar îndeletnicirea lui, pravila călugărească”. Aşadar, rugăciunea în biserica este de mare preţ, dar acest lucru nu se va putea face fără împlinirea pravilei de chilie, după cum însuşi a dat pildă. Altădată, fiind întrebat ce este de trebuinţă cel mai mult pentru desăvârşirea în rugăciune, a răspuns: răbdarea. Paştele, Învierea Domnului este învăţătura şi sărbătoarea fundamentală pentru orice creştin, iar rânduiala Postului Mare, premergător acestui praznic al praznicelor este una deosebită. Este deosebită atât prin asprime, cât şi prin frumuseţea liturgică. În prima şi ultima săptămână a acestui Post, Părintele Antipa nu gusta nimic, nici mâncare şi nici băutură. Aceiaşi rânduială de post desăvârşit, o avea în fiecare luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în ajunul Naşterii şi Botezului Domnului. În restul zilelor de marţi, joi, sâmbătă şi duminică gusta ceva la prânz şi doar atât. Deoarece el vieţuia în schit, când venea în mănăstire (de 3 ori pe an) se supunea rânduielii mănăstireşti, care era mai puţin aspră. De asemenea, deşi îi răpeau din timp, Cuviosul primea la el pe oricine-i cerea sfatul. Odată, unul dintre ucenicii din mănăstire l-a întrebat cum poate împăca postul aspru din schit cu pogorămintele mănăstirii, dictate mai ales de întâlnirea cu mirenii. Sfântul a răspuns din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: „…întru toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Filipeni 4, 12). Chilia lui era cu desăvârşire goală. N-avea decât un analog şi o strană, iar în loc de pat avea doar o pătură aspră, întinsă pe jos. Nenăzuind spre nimic pământesc, îşi dedica tot timpul rugăciunii, smerindu-se şi mustrându-se pe sine, ceea ce îl făcea plăcut în faţa lui Dumnezeu, dar îl evidenţia şi în faţa celorlalţi monahi, care îi purtau un respect deosebit.
Aproape de sfârşitul său pământesc
În anul în care a părăsit lumea noastră trecătoare, el a văzut în biserică, în Sâmbăta Mare, nişte monahi necunoscuţi, ale căror chipuri străluceau puternic, într-un mod pe care Sfântul Antipa nu-l putea descrie, pentru că nu-l mai întâlnise. În toamna acelui an, pe când se ruga, icoana Maicii Domnului a plecat singură de la locul ei şi i s-a aşezat pe piept, în timp ce celelalte au căzut jos. Bătrânul a aşezat icoana la locul ei, această întâmplare minunată a destăinuit-o doar cu trei zile înainte de sfârşitul său pământesc şi numai unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi.
Măsura duhovnicească la care a ajuns Sfântul Antipa reiese nu numai din cele petrecute până în momentul descris mai sus, ci şi din următorul: aflat pe patul de moarte, cu două zile înainte de sfârşitul său, înconjurat de cei apropiaţi, călugări şi laici deopotrivă, a cunoscut cu duhul că un frate de mănăstire, ţăran bătrân, cuprins de apoplexie a căzut mort în biserica mănăstirii, aflată la 5 km depărtare. Acest lucru a fost adeverit mai târziu de un monah care tocmai ajunsese în schit.
În data de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, iubitorul pustiei şi odrasla României, Părintele Antipa, s-a mutat la cele veşnice.
Încheiere
Iată viaţa împresionantă a Sfântului Antipa, care, alături de Părinţii Nifon şi Nectarie, poate fi considerat ctitorul Schitului Athonit Prodromu din Sfântul Munte Athos, unde mulţi monahi şi mireni, români sau de alte naţionalităţi, şi-au găsit mântuirea. Prin viaţa sa, Părintele Antipa a dovedit că omul sfinţeşte locul şi a confirmat valoarea universală a ortodoxiei, diversitatea în unitate, cum spunea un gânditor rus6. Dumnezeu este acelaşi peste tot şi ascultă rugăciunea noastră oriunde ne-am afla. Postul, credinţa nestrămutată în Maica Domnului şi nu în ultimul rând rugăciunea, au fost armele de care s-a folosit Sfântul Antipa pentru a birui ispitele de multe feluri, de la oameni sau de la draci, unelte cu care şi-a „croit” drum prin deşisul ispitelor vieţii pământeşti. Dintre tot ce putem oferi lui Dumnezeu, numai dragostea nu poate fi echivalată. O spune Sfântul Apostol Pavel în binecunoscutul capitol 13 al Epistolei către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfărşi; […] Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea.” Ori, Părintele Antipa a dat dovadă de dragoste nefăţarnică, profundă, autentică. A dat dovadă de dragoste când a luat jugul lui Hristos, când a fugit de acasă pentru a se călugări, când a fost rânduit iconom şi în general, în toată viaţa sa duhovnicească – dragoste faţă de rugăciune, dragoste faţă de împlinirea poruncilor, dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, dragoste pentru tot lucrul bun. Iar Dumnezeu i-a răsplătit înmiit dragostea, rânduindu-l cu moaşte plăcut mirositoare. Sfântul Antipa a semănat dragoste şi a cules veşnicia în Iubirea Absolută; a dat voinţă şi a luat putere, a renunţat la plăcerile egoiste şi trecătoare, iar acum se bucură de dumnezeiasca slavă şi se desfătează de glasurile îngerilor, cu care aduce laudă lui Dumnezeu în Ceruri. Rugăciunea nu este din această lume, iar prin rugăciune, Sfântul Antipa s-a mutat, treptat, în lumea de dincolo. Întâi s-a mutat cu gândul şi cu dorirea, iar apoi sufletul său a moştenit viaţa veşnică.
În urma sa, pe locurile natale, s-a ridicat o mică aşezare dedicată lui, a cărui stareţ, este Părintele Pahomie, originar din Comăneşti, vieţuitor şi el pentru un timp în Sfântul Munte. Acesta, cu ajutorul unor binecredincioşi din Bucureşti a reuşit să îmbrace cu argint crucea de călugărie a Sfântului, adusă de călugării ruşi, oferindu-i cinstirea cuvenită. Această cruce a rămas la diferite persoane până când Sfântul a rânduit să se înfiinţeze acest schit unde sa fie oferită spre închinare. Un preot de mir, în posesia căruia s-a aflat pentru o bucată de timp, a mărturisit că luând-o la el cu ocazia diferitelor procesiuni, a adus multă alinare celor de faţă. Există chiar şi cazul fericit al unei femei dintr-un sat apropiat, care a fost vindecată de o ceaţă pe ochi după ce s-a rugat Sfântului şi s-a atins de această cruce.
De asemenea, Părintele Pahomie mărturiseşte că a simţit de la bun început prezenţa Sfântului pe acele meleaguri şi nădăjduieşte că, în viitor, zona se va umple mai ales de monahi iubitori de nevoinţă, asemeni Cuviosului Antipa, sau măcar de oameni simpli, care să treacă pragul mănăstirii pentru a înălţa un cuvânt de laudă către Dumnezeu, cel minunat întru Sfinţii Săi. Cu siguranţă, Sfântul Antipa de la Calapodeşti este un sfânt al neamului românesc a cărui cinstire trebuie să sporească, mai ales în zonele învecinate: Bacău, Adjud, Bârlad, ai căror binecredincioşi locuitori sunt datori să cunoască Sfântul de lângă ei.
şi publicat în numărul pe decembrie 2009 al revistei ROST
Sursă (text și Icoană): Sfântul Antipa de la Calapodeşti – floarea înmiresmată a pustiei.
Vezi pe site-ul oficial al Mănăstirii Calapodești și paginile:
Cuvintele Bătrânilor: Scurtă biografie a Părinţilor pomeniți în carte
Scurtă biografie a Părinţilor pomeniți în cartea Cuvintele Bătrânilor
Amfilohie (Makris), Bătrânul din Patmos (1889-1970). Născut la Patmos. La vârsta de 16 ani devine ucenic în Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul. În 1935 a fost ales stareţ. A desfăşurat o deosebită misiune duhovnicească şi socială.
Antim (Vaguianos), Bătrânul din Chios (1869-1960). Originar din satul Livadia de Chios. Va lucra cu sârg la leprozeria din Chios care din “loc de suferinţă” se va transforma în “rai”. A fost întemeietorul şi duhovnicul mănăstirii de maici Maica Domnului Grabnic Ajutătoare din Chios. Biserica Greciei l-a canonizat în 1992.
Daniel (Dimitriadis), Bătrânul din Katounakia Muntelui Athos (1846-1929). Născut la Smirna. Ardea de dorul vieţii călugăreşti încă din copilărie. A fost o mare personalitate athonită. A scris cărţi şi a pictat icoane.
Epifanie (Théodoropoulos), Bătrânul din Athena (1930-1989). Născut la Vournazi, sat din Messina. Om cu vocaţie preoţească, însetat de a învăţa şi cu înţelepciune de bătrân din copilărie. A fost un preot trăitor în anonimat şi un scriitor celebru. Iubea în mod deosebit canoanele Bisericii, pe care le medita şi le respecta. A refuzat să fie episcop. A fost duhovnicul multor oameni şi a întemeiat Mănăstirea Maicii Domnului din Trizina.
Eusebiu (Matthopoulos), Bătrânul misionar (1849-1929). Originar din satul Melissopetra, provincia Gortynia. A fost tuns în monahism foarte de tânăr şi a avut o intensă activitate predicatorială. A făcut multe călătorii misionare, a scris numeroase cărţi şi a fost întemeietorul Frăţiei de teologi Zoi.
Gavriil (Kazasis), Bătrânul athonit (1886-1983). S-a născut în satul Messenikola din provincia Karaditsa. În 1910 vine la Sfântul Munte, unde a ajuns stareţul Mănăstirii Dyonisiou. Autodidact, scriitor, a fost un duhovnic renumit şi foarte activ, la Muntele Athos.
Gheorghe (Karslidis), Bătrânul din Drama (1901-1959). Originar din satul Arguiroupoli din Pont. Vine în 1929 în Grecia, unde, după mai multe mutări, se va stabili aproape de biserica Sfinţii Arhangheli din Drama. În 1934, a construi Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, unde şi-a petrecut restul vieţii.
Iacob (Tsalikis), Bătrânul din Eubea (1920-1991). S-a născut în Eubea, unde s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul David. A fost un mare Bătrân, cu vădite semne de sfinţenie.
Ieronim (Apostolidis), Bătrânul din Eghina (1883-1966). Originar din Guelveri, Capadocia, va veni în 1922 în Grecia. Avea harul vorbirii. A dus o viaţă isihastă şi i-a întărit pe mulţi cu sfaturile sale duhovniceşti.
Ioil (Iannakopoulos), Bătrânul din Kalamata (1901-1966). Născut în satul Petaldi, din provincia Messina. Tuns călugăr în 1924, hirotonit diacon, şi apoi preot. A fost dascăl în învăţământul secundar. Activitatea sa pastorală consta în scriere de cărţi. În 1964 a restaurat Mănăstirea Prorocului Ioil din Kalamata, fiind considerat întemeietor al acesteia.
Iosif Isihastul de la Sfântul Munte (†1959). Originar din Paros. La 23 de ani începe să citească cărţile Părinţilor, şi se naşte în el dragostea de isihie, de asceză şi de rugăciune. A fost un adevărat călugăr athonit, un isihast auster, un om dedicat Rugăciunii lui Iisus, credincios programului său duhovnicesc. Numeroşi călugări contemporani din Athos sunt ucenicii duhovniceşti ai Bătrânului Iosif.
Porfirie (Bairaktaris), Bătrânul din Attica (1906-1991). Originar din satul Sfântul Ioan din Karistra, Eubeea. Pleacă foarte de tânăr la Sfântul Munte, dar o boală gravă l-a constrâns să revină în Eubeea. Timp de 33 de ani a fost duhovnicul paraclisului Sfântul Gherasim, al policlinicii din Athena. În 1973, a fost numit duhovnicul Bisericii Sfântul Nicolae la Callissia în Pendeli. A fost întemeietorul şi duhovnicul Mănăstirii Schimbarea la Faţă din satul Milessi, provincia Malakassa, aproape de Oropo. În 1991, s-a reîntors la Schitul Kapsokalyvia din Muntele Athos, unde moare. Este cunoscut prin sfinţenia sa şi mai ales prin harisma clarviziunii.
Filotei (Zervakos), Bătrânul din Paros (1884-1980). S-a născut la Pakia, în Laconia. Este tuns călugăr în 1907, iar în 1912 hirotonit preot. A editat mai multe reviste misionare. A fost un apărător al tradiţiilor, un scriitor devotat şi un duhovnic plin de experienţă.
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Cuvintele Bătrânilor: Teme diverse (despre moarte, suflet, iubirea de arginți, oamenii contemporani, Ortodoxie și înfruntarea ereticilor, natură, harul actual)
XVIII. Teme diverse
a) Despre moarte
1. Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu: “Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol. Noi de asemenea, când vâslim pe marea acestei vieţi trecătoare, întâlnim adesea vânturi puternice şi furtuni mari: certuri, ispite, boli, suferinţe, chinuri, prigoniri şi pericole diverse. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să fim veghetori în credinţă. Şi dacă, ca oameni slabi şi cu puţină credinţă, ne pierdem curajul în pericole, să facem ca şi Petru şi să-L chemăm pe Hristos: El ne va întinde mâna şi ne va salva.
2. Bătrânii înfruntau moartea cu mare curaj şi cu o profundă credinţă în viaţa veşnică. Ceea ce spunea Bătrânul Gheorghe, simţindu-şi foarte aproape sfârşitul vieţii, este foarte interesant: “Trebuie să plec, este voia lui Dumnezeu să plec, căci păcatul s-a înmulţit. Lumea se bălăceşte în mocirla păcatului şi nu-şi dă seama. Aceasta mă oboseşte. Trebuie să plec, dar mi-e milă de pomii pe care i-am plantat în grădină, căci sunt încă mici şi slabi. N-au avut timp să crească şi să devină arbori cu trunchi puternic şi, la prima bătaie de vânt, se îndoaie. Am adunat o turmă de oi; eu le sunt păstorul şi am datoria să le fac să fie aşa cum aş vrea. Dar când voi pleca, turma mea se va risipi. O seamă de oi vor rămâne în staulul meu, dar destule vor fugi şi se vor rătăci. Oi străine vor veni în staulul meu; ele vor fi învăţate de către oile mele credincioase şi nu se vor încovoia niciodată. Altă dată el le zicea fiilor săi duhovniceşti: “Nu vă fie teamă, căci, toţi vom părăsi lumea. Noi suntem călători. Am venit pe pământ pentru a ne arăta faptele noastre şi apoi plecăm la cer.”
3. Bătrânul Daniel zicea despre aducerea aminte de moarte: “Când mă gândesc la moarte, calc în picioare mândria mea, înţeleg că sunt nimic; înţeleg că bucuria, onoarea, dorinţele, sunt deşarte şi singură smerita cunoaştere de mine însumi, dragostea faţă de semeni şi alte sentimente asemănătoare mă vor ajuta în ceasul plecării mele. Dar când părăsesc aducerea aminte de moarte, partea raţională, partea concupiscibilă şi partea pasională a sufletului meu sunt pline de «gânduri» străine şi contradictorii, şi devin de râs pentru oameni şi pentru diavoli.”
4. Unei femei care l-a întrebat dacă-i păcat să-ţi doreşti moartea, Bătrânul Ioil i-a răspuns: “Dacă doreşti să mori pentru a scăpa de suferinţă, cu siguranţă este un păcat, căci este ca şi cum ai murmura contra lui Dumnezeu, Care îngăduie suferinţele tale. Dar dacă voieşti să mori pentru a nu mai păcătui şi a nu-L supăra pe Dumnezeu prin păcatele tale, nu-i de tot un păcat. Mai mult, dacă doreşti să mori pentru că nu mai suporţi să mai fii despărţită de Dumnezeu şi doreşti să-L întâlneşti cât mai repede, dorinţa ta este de trei ori binecuvântată!”
5. A fost întrebat Bătrânul Amfilohie dacă se teme de moarte şi el a răspuns: “Nu mă tem de moarte, nu pentru faptele mele, ci pentru că cred în mila lui Dumnezeu.”
6. Bătrânul Amfilohie zicea: “Prin harul lui Dumnezeu, omul a reuşit să urce duhovniceşte, se schimbă, devine un alt om, şi frica îl părăseşte. Nu se mai teme de moarte şi consideră viaţa actuală, ori cât de bună ar fi, ca o robie.”
b) Despre suflet
1. Bătrânul Porfirie a urmat câteva cursuri de psihiatrie la universitate pentru a-şi clarifica îndoielile: “Cum se poate să existe psihiatri care nu cred în existenţa sufletului? Şi a tras următoarea concluzie: Psihiatri şi psihologii se aseamănă cu orbii care se sforţează să înţeleagă lucrurile din jur, pipăindu-le. Sufletul este o realitate foarte tainică şi singur Dumnezeu îl cunoaşte.”
2. Bătrânul Ioil zicea: “Sufletul are o valoare infinită, lucrul acesta-i evident. Când vrem să spălăm o pânză, nu vom folosi niciodată un săpun mai scump ca pânza. Săpunul trebuie să fie mai puţin scump, sau la rigoare, de aceeaşi valoare ca pânza. Cu ce este spălat şi curăţit sufletul nostru? Cu sângele lui Hristos! Şi care este valoarea sângelui lui Hristos? Infinită! Rezultă că sufletul nostru care este curăţit cu sângele lui Hristos are o valoare infinită.”
c) Iubirea de arginţi
Bătrânul Porfirie spunea: “Faptul că vom merge în Rai sau în iad, nu depinde dacă avem bani mulţi sau puţini, ci de felul în care i-am întrebuinţat. Banii, proprietăţile şi toate bunurile materiale nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. Noi n-avem decât să le gestionăm şi trebuie să ştim că Dumnezeu ne va cere socoteală de felul în care am dispus de bunuri: după voia Sa ori nu.”
d) Oamenii contemporani
1. “Oamenii de astăzi, zicea Bătrânul Filotei, sunt neînfrânaţi. Cai fără frâu, şi preoţi, şi popor se afundă în păcate. Nu se gândesc nici la moarte, nici la judecată, nici la răsplată, la nimic! Sunt interesaţi doar de bunuri, de trup, de plăceri şi de onoruri. Rari sunt cei ce au adevărate interese duhovniceşti, şi totuşi pentru aceştia puţini, Dumnezeu nu distruge lumea.”
2. “Oamenii din lume mă obosesc, spunea Bătrânul Amfilohie, căci ceea ce au înmagazinat în ei cade peste mine ca un curent electric.”
3. Bătrânul Porfirie zicea: “În zilele noastre, oamenii aspiră să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect este să nu te intereseze dacă alţii te iubesc sau nu, ci dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. În felul acesta îţi va fi plin sufletul.”
4. Gheorghe, Bătrânul din Drama, zicea despre oamenii contemporani: “Lumea s-a depărtat de nevinovăţie şi de bunătate. În fiecare zi ea înclină mai mult spre rău. Cu cât trec anii, cu atât înaintează înspre catastrofă. Ori, Dumnezeu nu vrea acest lucru.”
e) Despre Ortodoxie şi despre înfruntarea ereticilor
1. Bătrânul Porfirie zicea: “Adevărul se află în Ortodoxie. Eu l-am trăit şi îl cunosc prin harul lui Dumnezeu. Se văd multe lumini şi te impresionează, dar una singură este adevărata lumină.”
2. Acelaşi Bătrân sublinia: “Martorii lui Iehova sunt foarte nenorociţi, Dumnezeu să-i miluiască! O seamă de creştini se indignează de ei, alţii îi insultă, alţii îi urmăresc în justiţie. Dar nu în felul acesta trebuie combătuţi martorii lui Iehova. Doar când vom deveni sfinţi îi vom combate.”
f) Despre natură
1. “Când am intrat în mănăstire, îşi amintea Bătrânul Iacob, datorită incendiilor care au avut loc cândva, munţii din jur erau goi de vegetaţie; rămăseseră doar câţiva pini şi brazi. Mergând la diferitele ascultări, aveam seminţe de pin în traistă şi le semănam. Mă rugam de asemenea ca pădurile să fie ferite de incendiu, pricinuit de ura diavolului, care-şi trimitea slugile sale pentru a distruge pădurea.”
2. Bătrânul Amfilohie zicea: “Cine sădeşte un pom, sădeşte speranţa, pacea, dragostea şi culege binecuvântarea lui Dumnezeu.”
3. O profeţie a Bătrânului Gheorghe merită atenţie: “Va veni o vreme când voi vă veţi apropia de pomi, dar nu le veţi putea mânca fructele.”
g) Harul actual
1. “Ţara noastră, zicea Bătrânul Amfilohie, este acoperită de gheaţa materialismului şi ateismului, şi noi suntem chemaţi să topim gheaţa. Numai când această gheaţă va dispare vom putea regăsi pământul nostru şi ne vom bucura de el; pământul arat de plugurile apostolice, înroşit de sângele martirilor şi udat de sudoarea sfinţilor călugări. Atunci soarele duhovnicesc va încălzi pământul grecesc şi, ca şi odinioară, el va germina, va înflori şi va da roade spre slava lui Dumnezeu.”
2. L-au întrebat pe Bătrânul Porfirie pe cine să voteze la alegerile legislative şi el a răspuns prin această metaforă: “Biserica Ortodoxă este ca o cloşcă. Acoperă cu aripile ei pui de toate culorile: albi, negri sau galbeni.” Altă dată a spus despre oamenii politici: “Ce pot face oamenii politici? Ei sunt împietriţi în patimile lor. Când omul nu se poate ajuta pe sine, cum îi va putea ajuta pe alţii? Noi suntem vinovaţi de această situaţie. Dacă am fi adevăraţi creştini, am putea trimite în parlament, nu un partid creştin, ci deputaţi creştini, şi lucrurile ar fi altfel.”
Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Cuvintele Bătrânilor: Căsătoria și educarea copiilor
XVII. Căsătoria şi educarea copiilor
1. Bătrânul Filotei îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Referitor la felul vieţii pe care să o alegi, dacă trebuie să te însori sau nu, este treaba lui Dumnezeu. Căci, adesea, unele sunt planurile omului, şi altceva porunceşte Dumnezeu. Căsătoria este un lucru bun, celibatul la fel. Fecioria este mai bună şi superioară, căci cel necăsătorit se îngrijeşte cum să placă lui Dumnezeu, în timp ce omul însurat are grijă cum să placă femeii şi lumii. Dumnezeu nu forţează pe nimeni nici la căsătorie nici la celibat. Omul însuşi trebuie să aleagă una sau alta. Dacă şovăie, să-L roage pe Dumnezeu cu căldură, cu frângerea inimii şi cu evlavie, şi i se va descoperi la ce fel de viaţă este chemat”.
2. Referitor la fericirea din căsătorie, Bătrânul Porfirie spunea: “Fericirea este posibilă, dar cu condiţia ca soţia să fi dobândit o bogăţie duhovnicească, iubindu-L pe Hristos şi păzind poruncile Sale. Atunci, cei doi se vor iubi cu adevărat şi vor fi fericiţi. Altfel, vor fi duhovniceşte săraci, nu se vor putea iubi şi vor avea probleme drăceşti, care îi vor face nefericiţi”.
3. Bătrânul Iacob zicea: “Mama mea avea un suflet de călugăriţă. Datorită constituţiei mele bolnăvicioase, mă supranumea «păsărică de toamnă».”
4. Bătrânul Ieronim îi spunea uneia dintre fiicele sale duhovniceşti care se căsătorise: “Tu gândeai că vei fi fericită căsătorindu-te şi constaţi acum că nu eşti! Cauţi mereu altceva pentru a-ţi mângâia sufletul, adică aspiri spre cele duhovniceşti. S-a întâmplat ca la pescuit; într-o plasă mare sunt mici fărâme de hrană, de momeală, şi peştii se aruncă pentru a mânca: intră în plasă şi nu mai pot ieşi. Îşi spun atunci: de ce ne-am lăsat păcăliţi şi acum suntem prizonieri? Ce şansă au cei de afară! Iar peştii care sunt în afara plasei zic: ce şansă pentru cei dinlăuntru: ei au ce mânca! La fel oamenii căsătoriţi îi laudă pe celibatari, iar celibatarii îi invidiază pe cei căsătoriţi. Nici unii nu trebuie să regrete starea în care se află, pe care o iubeşte, ci toţi trebuie să-şi trăiască corect vocaţia.”
5. Într-o altă asemenea situaţie, acelaşi Bătrân sublinia: “Nu regreta că te-ai căsătorit. Monahismul este frumos şi sublim, căci monahii au aripi şi se ridică spre Cer, pe când cei căsătoriţi umblă pe pământ. Cerul este frumos, dar nu fără pericole: dacă o să cazi de sus, te răneşti; dacă o să cazi umblând pe pământ n-o să te răneşti, şi te vei ridica uşor!”
6. Bătrânul Epifanie, duhovnic cu multă experienţă, spunea referitor la relaţiile conjugale: “Abstinenţa în căsătorie, practicată exclusiv din dragoste de Dumnezeu, este un lucru excelent. Când soţii au relaţii conjugale pentru a naşte copii, primesc nota «foarte bine»; când se abţin doar pentru a evita naşterea de copii, primesc nota «bine». Aceste note sunt pentru cei ce depăşesc mediocritatea. Nota excepţional o primesc cei ce fac abstinenţă din dragoste de Dumnezeu, cu condiţia ca decizia să o ia amândoi şi niciodată unul singur. Dacă o ia unul singur, este păcat”.
7. Cuvintele Bătrânului Epifanie merită atenţie: “Celibatarul are drepturi şi obligaţii. Cine se însoară are mai puţine drepturi şi multe obligaţii. Iar când are copii, nu mai are drepturi decât obligaţii. De ce au roţile maşinilor cauciucuri şi camere cu aer? Pentru că, amortizând şi luând forma gropilor de pe drum, camerele fac să se depăşească obstacolele. Dacă roţile ar fi rigide, maşinile n-ar putea merge; repede s-ar defecta datorită vibraţiilor şi asperităţilor pământului. Asemenea «amortizări» sunt necesare în cadrul familiei: ele îngăduie depăşirea multor probleme şi asigură un progres duhovnicesc constant.”
8. Bătrânul Porfirie i-a spus unuia care se temea să nu nimerească, căsătorindu-se, peste o femeie rea: “O femeie rea poate fi pentru tine ocazia de a dobândi Raiul!”
9. Bătrânul Ieronim îi dădea următoarele sfaturi unei femei căsătorită: “Ascultă-ţi bărbatul, respectă-l şi ai o bună impresie despre el. Încercat a fost destul. Nu-i cere nimic. Dumnezeu ţi-a dat copii ca nişte îngeri. Voi veni să văd ce faci cu ei! Părinţii au o mare răspundere faţă de copii. Cunosc o femeie care are un copil neascultător. Se roagă ziua şi noaptea pentru el. I-am spus: Îi vei prezenta lui Dumnezeu, pentru a-ţi salva fiul, genunchii tăi bătătoriţi!
10. Când părinţii nu merg la biserică, copilul nu trebuie să le împlinească voia lor rea, ci să împlinească poruncile lui Dumnezeu, spunea Bătrânul Eusebie. “Căci prima şi cea mai mare dintre porunci, cum ne învaţă Sfânta Scriptură, este dragostea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, care sunt mai presus de dragostea şi ascultarea faţă de tată şi mamă, faţă de rudenii, faţă de prieteni, şi faţă de toate lucrurile şi interesele pământeşti.”
11. Bătrânul Filotei învăţa: “Încă din leagăn copii trebuiesc educaţi de către părinţi. Să-i înveţe frica de Dumnezeu, să-i facă să renunţe la dorinţele păcătoase şi la lipsurile lor, să nu le facă complimente şi să nu cedeze la voile lor rele şi la ambiţii. Ceara, cât este moale, se modelează cum vrei şi primeşte pecetea ce i-o imprimi; la fel se întâmplă cu copiii mici. Tot ce scrii pe o coală albă este de neşters. La fel sunt şi copiii mici: ce învaţă din copilărie este de neşters şi rămâne până la bătrâneţe. Copacul tânăr este îndoit de vânt. Dacă-l susţii cu un par, se îndreaptă, dar dacă nu-l susţii va rămâne pentru totdeauna strâmb. Dacă vrei să-l îndrepţi, după ce a crescut şi a făcut rădăcină, se va frânge şi se va veşteji. Acelaşi lucru se întâmplă cu copiii noştri. Să-i susţinem cu parul credinţei şi al fricii de Dumnezeu din copilărie. Să-i înconjurăm cu zidurile învăţăturilor şi a bunului nostru exemplu, până ce se vor înrădăcina în virtuţi, şi atunci nu se vor teme de nici un pericol.”
12. Sunt foarte interesante următoarele sfaturi pe care Bătrânul Porfirie le dădea părinţilor pentru a-şi educa copiii: “Nu-i forţaţi pe copii. Ceea ce doriţi să le spuneţi, spuneţi-le în rugăciune. Copiii nu le vor asculta cu urechile: dar va veni harul lui Dumnezeu şi le va clarifica ceea ce am dorit să le spunem. Când doriţi să le spuneţi câteva lucruri copiilor voştri, încredinţaţi-i Maicii Domnului, şi ea va lucra! Rugăciunea voastră va fi pentru copii ca o mângâiere duhovnicească, şi aceasta îi va atrage. Adeseori noi căutăm să-i mângâiem pe copii, şi ei simt, pe când mângâieri duhovniceşti nu simt niciodată. Părinţii a căror copii sunt dificili şi se comportă rău nu trebuie să se prindă cu ei, ci cu cel ce se ascunde la spatele lor, cu diavolul! Iar cu diavolul nu ne putem bate decât dacă devenim sfinţi!”
13. Referitor la educarea copiilor, Bătrânul Eusebiu le spunea părinţilor: “În loc de a le vorbi copiilor despre Dumnezeu, mai curând vorbiţi-I lui Dumnezeu despre copiii voştri. Sufletul adolescentului trece printr-o explozie de libertate, şi acceptă cu greu sfaturile. Deci, în loc de a-i da mereu sfaturi şi de a-l pedepsi pentru nimicuri, încredinţează-I acest lucru lui Hristos, Maicii Domnului, Sfinţilor, şi roagă-i pe ei să-i dea sfaturi copilului vostru. Trataţi-i pe copii ca pe nişte mânji: puneţi-le frâul sau lăsaţi-i liberi, după caz. Când mânzul aruncă din picioare fără a-i fi slăbit frâul, să-l slăbim, căci altfel se va răni. Dar când este calm, să-i strângem din frâu şi-l vom conduce unde dorim. Părinţii trebuie să-şi iubească copiii şi să-i considere ca şi copiii lor, şi nu ca idolii lor. Ei trebuie să-i iubească aşa cum sunt, şi nu pentru ceea ce ar vrea să fie sau pentru că le seamănă!”
Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Cuvintele Bătrânilor: Încercări și ispite
XVI. Încercări şi ispite
1. La întrebarea: “De ce îngăduie Dumnezeu ca oamenii drepţi şi virtuoşi să sufere de boli grele?”, Bătrânul Epifanie răspundea: “Pentru a se curăţi de micile rădăcini ale patimilor şi pentru a primi o coroană mai mare în cer. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său prea-iubit să sufere şi să moară pe Cruce, ce-am putea zice noi oamenii care, oricât de sfinţi am fi, avem povara şi întinăciunea păcatelor?” Bătrânul adăuga câteva lucruri importante şi utile pentru toţi: “Suferinţele ne purifică. Omul este cu adevărat el însuşi în suferinţă; în bucurie se schimbă, devine altul. Dar în suferinţă, el devine realmente el însuşi: se apropie de Dumnezeu, îşi resimte slăbiciunea sa. În glorie şi bucurie se crede buricul lumii, centrul universului, dacă vreţi. Eu şi nu altul! În mijlocul suferinţelor şi chinurilor, dimpotrivă, îşi dă seama că este o furnică neînsemnată în univers, că depinde absolut de Creator, şi Îi cere ajutorul şi ocrotirea. Noi toţi care am trecut prin suferinţe sufleteşti şi trupeşti, ştim bine că nu ne-am rugat niciodată aşa bine ca şi când zăceam pe patul suferinţelor sau când eram încercaţi în sufletul nostru. Dimpotrivă, cânt totul merge bine, uităm de rugăciune, de post, şi de multe alte lucruri. Iată de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa”.
2. Bătrânul Ioil din Kalamata definea astfel sensul suferinţelor: “Necazurile îngăduite de Dumnezeu au ca ţintă curăţirea celor drepţi pe pământ şi răsplătirea lor în cer. În actuala viaţă, curăţirea omului prin necazuri este evidentă: fără suferinţe omul nu se poate curăţi. Necazurile smeresc, detaşează de lucrurile lumeşti; întăresc caracterul, purifică gândurile şi oferă o adecvată slavă, celor ce le suportă. Când cel drept este bolnav, el se ridică cu uşurinţă spre cer; dacă este calomniat, el se detaşează foarte uşor de creaturi şi-L caută pe Hristos, Mântuitorul său. Când are probleme băneşti, devine foarte smerit şi se roagă lui Dumnezeu cu mai multă fervoare. Omul este asemenea unei marmore frumoase, care are nevoie de a fi cioplită de sculptor pentru a deveni statuie: are nevoie de a fi cioplită cu dalta necazurilor trimise de Dumnezeu”.
3. Bătrânul Eusebiu zicea: “Toţi ar trebui să ştie să Dumnezeu nu îngăduie încercări mai mari decât pot fi suportate, şi gândul acesta le va da curaj. Această certitudine le va da putere, îndurând cu curaj necazurile, căci ea le va inspira convingerea că Dumnezeu îngăduie încercările din dragoste, că El îi va izbăvi şi-i va face să se folosească mult de ele”.
4. Bătrânul Ieronim spunea despre suferinţă: “Îi mulţumesc lui Hristos când îmi dă ocazia să sufăr. Atunci îmi aduc aminte de suferinţele pe care El le-a îndurat pentru noi şi uit de ale mele. Suferinţele şi chinurile sunt lucruri minunate şi profitabile. Eu consider suferinţa ca un dar a lui Dumnezeu. Mulţi L-au cunoscut pe Dumnezeu trecând prin suferinţe”.
5. Suferinţa cere răbdare pentru a produce roade duhovniceşti. Bătrânul Porfirie sublinia: “Bolile ne sunt folositoare când le suportăm fără cârtire, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte păcatele şi preamărindu-I Numele”.
6. Bătrânul Iosif îi sfătuia astfel pe fiii săi duhovniceşti: “Nu vă temeţi de boli, chiar dacă veţi suferi toată viaţa! Dacă Dumnezeu este prezent peste tot, de ce vă tulburaţi? «În El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte 17, 28). Noi suferim între braţele Sale. Noi respirăm în Dumnezeu, ne îmbrăcăm în Dumnezeu. Îl pipăim pe Dumnezeu, Îl mâncăm tainic pe Dumnezeu. Ori încotro ne-am întoarce, oriunde am privi, Dumnezeu este acolo: în Cer, pe pământ, în adâncimi, în păduri, în pietre, în sufletul şi în inima noastră. Oare nu vede El că sunteţi bolnavi, că suferiţi? Încredinţaţi-I Lui suferinţele şi veţi găsi mângâiere şi tămăduirea sufletului şi trupului”.
7. Bătrânul Eusebiu, scriindu-le fraţilor săi duhovniceşti, îi învăţa cum să înfrunte ispitele: “Eu ştiu că suferinţele şi ispitele nu vă vor lipsi niciodată. Ispitele, chinurile, suferinţele, bolile şi sărăcia contribuie la reînnoirea şi îmbunătăţirea duhovnicească a celor ce vor să-I placă lui Dumnezeu. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, suportaţi-le cu răbdare şi curaj!”
Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Cuvintele Bătrânilor: Monahismul
XV. Monahismul
1. Bătrânul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: “Monahismul este, în primul rând, o metodă de descoperire a patimilor ascunse. Apoi el pune în lucrare o terapie duhovnicească. În sfârşit, el cultivă virtuţile şi asigură sfinţirea sufletului”.
2. Bătrânul Daniel din Katounakia descrie calea monahală succint, dar cuprinzător în acelaşi timp: “Cel ce a dorit cu ardoare viaţa monahală şi care, stăpânit de dorul lui Dumnezeu, a decis să urmeze această cale, când constată că prilejurile de păcătuire îl împiedică în lume să ducă o viaţă evanghelică şi să-şi păzească sufletul în asemănare intactă cu Dumnezeu, se îndepărtează de lume şi de lucrurile din lume: renunţă, după porunca Domnului, la tatăl şi mama sa, la fraţi, la rude, şi la toate plăcerile din lume, singura ţintă fiind să-I placă Domnului. Socotind că viaţa mănăstirească ne învaţă calea strâmtă şi cu scârbe, adică rugăciunea, postul, privegherea şi renunţarea la felul de a gândi din lume, el renunţă la bunurile şi bogăţiile sale, respinge cu bărbăţie toate plăcerile lumii, voia sa proprie şi judecata sa, se aşează întro mănăstire din Sfântul Munte, într-un schit, întro chilie sau în pustie, şi se supune de bună voie şi cu dragoste de Dumnezeu, fără nici o ţintă materială. Şi acolo, se va ruga după rânduielile monahale”.
3. “Pentru a savura bucuria vieţii călugăreşti şi duhovniceşti, zicea Bătrânul Amfilohie din Patmos, tu trebuie să cultivi din toată inima rugăciunea, răbdarea şi liniştea. Fără rugăciune, nu-i uşor să ai răbdare şi să-ţi păstrezi liniştea. Prin harul lui Dumnezeu, toată viaţa mea am practicat aceste virtuţi”.
4. Bătrânul Antim se adresa astfel comunităţii sale: “Eu compar ambianţa mănăstirii, mulţimea fraţilor, cu florile, cu pomii, cu fructele, cu un stup. Albinele sunt insecte lăudabile şi utile tuturor, căci ele lucrează ziua şi noaptea pentru aproapele lor. Ele formează o mănăstire în care domneşte ordinea: ele au o stareţă şi toate sunt la dispoziţia ei. În scurt, ele au un sistem de mănăstire de obşte. Ele aleargă după flori care sunt departe, aleargă după pomi: una aduce miere, alta apă, alta argila necesară la construcţia casei lor. Şi acolo, în interiorul stupului lor, ele se înmulţesc şi dau viaţă”.
5. Bătrânul Iacob le sfătuia pe călugăriţele sale ca mănăstirea lor să fie mereu deschisă, căci “este nedrept ca pelerinii să aştepte afară de mănăstire în frig, în ploaie sau în soarele torid. Aceasta este milostenia: călugărul trebuie să se jertfească. Mănăstirea nu ne aparţine: noi suntem oaspeţii mănăstirii Sfântului David. Noi suntem locatari şi geranţi. Tot aparţine Sfântului, chiar hainele şi hrana noastră. Singurul lucru pe care noi l-am adus în mănăstire sunt păcatele noastre, pe care încă le plângem”.
6. Călugării sunt santinele Bisericii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există ţară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca noastră materialistă, se năpustesc ca nişte lupi asupra ei pentru a o sfâşia”. Altă dată, Bătrânul explica: “În mănăstire, unii sunt trimişi de Dumnezeu şi alţii de diavolul. Dumnezeu îi trimite pe unii pentru a întări mănăstirea, diavolul îi trimite pe alţii pentru a o distruge”.
7. “Viaţa monahală, zicea Bătrânul Ioil, este un martiriu nevăzut şi plin de har. Fiecare suflet consacrat se supune de bună voie martiriului continuu de a renunţa la plăcerile pământeşti şi la desfătările trupeşti. Semnul după care se recunosc călugării autentici, care se luptă cu o reală bărbăţie pentru mântuire, este acela că trăiesc în anonimat, dispersându-se de bună voie în anonimatul monastic şi ascunzându-şi viaţa întreagă în sânul smereniei lui Hristos”.
8. Bătrânul Ieronim scria într-o scrisoare: “Viaţa călugărească este un pom roditor, a căruri rădăcină este dragostea şi care este udat cu lacrimile pocăinţei”.
9. Bătrânul Gavriil zicea: “Călugării adevăraţi sunt virtuoşi, smeriţi cu gândul şi lucrând în tăcere mierea faptelor bune. Fără a deranja pe nimeni, se mulţumesc cu modestele meşteşuguri manuale şi dăruiesc chiar şi săracilor puţinul pe care-l au”. “Sărăcia este însoţitoarea călugărilor buni şi semnul exterior după care se recunosc asceţii plini de virtuţi. Astăzi mai există în schiturile şi smeritele colibe din Athos suflete iubitoare de Dumnezeu, care îmbrăţişează sărăcia de bună voie pentru a se îmbogăţi pe plan duhovnicesc şi împart cu bucurie pâinea lor cu cei săraci”.
10. Următoarea experienţă duhovnicească a Bătrânului Porfirie merită citată: “Când am devenit călugăr, m-am simţit bine; am devenit foarte puternic chiar şi fizic. Dacă înainte eram bolnăvicios, sănătatea mea s-a îmbunătăţit prin rezistenţa la muncă şi prin curaj. Mai ales, mă simţeam veşnic. Biserica este o taină. Cel ce intră în Biserică nu mai moare, este salvat, este veşnic. Eu m-am simţit, deci, veşnic şi nemuritor. După ce am devenit călugăr, credeam că moartea nu există. Această convingere mă stăpâneşte”. Uneori el zicea: “Asceza ortodoxă nu-i făcută numai pentru călugări, ci şi pentru laici! Rugăciunea liturgică, slujbele lungi şi lauda lui Dumnezeu în duh de dragoste sunt o mare binecuvântare. Sufletele sunt robite de patimi şi găsesc izbăvire în dragostea lui Hristos. Mi se pare foarte plăcută retragerea în Sfântul Munte, în schitul unde am început viaţa călugărească, şi să-L laud pe Dumnezeu în singurătate”.
11. Bătrânul Iosif Isihastrul le scria fiilor săi duhovniceşti: “Eu trăiesc momentan într-o grotă şi mă bucur de o linişte minunată. Sunt omul cel mai fericit din lume, căci trăiesc fără griji şi primesc necontenit mierea isihiei. Când harul lui Dumnezeu se îndepărtează puţin, isihia vine ca un alt har şi mă hrăneşte pe pieptul său. Suferinţele şi greutăţile vieţii active şi plină de ispite se par neînsemnate. Aici, jos, până la cea din urmă suflare, încercările şi bucuriile sunt întotdeauna amestecate”.
12. Bătrânul Iacob zicea: “Acesta nu-i un loc care sfinţeşte, ci-i un mod de viaţă. Putem trăi în Sfântul Munte şi să gândim ca-n lume şi, invers, ne putem găsi fizic aici şi să gândim ca-n Sfântul Munte. Pentru adevăratul călugăr, oriunde s-ar găsi, este Sfântul Munte!”
13. Bătrânul Epifanie îşi învăţa astfel călugării: “N-am venit în mănăstire pentru rucodelie, nici pentru grădini, nici pentru construcţii! Căci ne putem mântui fără aceste lucruri. Noi am venit în mănăstire pentru a ne mântui. Şi pentru aceea, trebuie să ne petrecem zilele fără păcate, în linişte şi rugăciune”.
Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Sfântul Munte Athos 