Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce, Sfântul Nicolae Velimirovici

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 28-a. Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce

Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

A treia: „Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

A cincea: „Mie sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.

A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

Sursa: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Despre cele 5 răni ale lui Iisus, Sfântul Nicolae Velimirovici

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 29-a. Despre cele 5 răni ale lui Iisus

Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm.
Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. În Anglia toată lumea citeşte Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Şi oamenii de stat şi politicienii şi cărturarii şi muncitorii obişnuiţi îşi dau osteneala ca întotdeauna să îşi săreze cuvintele, discursurile, articolele, cărţile prin cuvinte din Sfânta Scriptură, să dea tărie şi podoabă cuvintelor omeneşti prin cuvintele dumnezeieşti, cum s-ar împodobi nişte coliere de sticlă cu diamante.

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul.

Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

Sursa: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Ne mai aude Dumnezeu dacă am păcătuit?, Pr. Rafail (Noica)

„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Ştie că suntem păcătoşi. Ştie că nu putem să nu păcătuim, că nu ştim, că nu avem viziunea, că n-avem puterea – dacă avem şi viziunea încotro să mergem. El este cel care ne curăţă de păcatele noastre. El este cel care, dacă găseşte deschidere în noi, Îşi pune acolo bunătatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernică, în sensul că „de nimic biruită”. (…)

Zice la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Cum s-a frânt Trupul ăla? Cum s-a vărsat Sângele ăla? Mâinile noastre ucigaşe l-au vărsat. De ce zic „mâinile noastre”? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia… Hm. Suntem părtaşi prin păcat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigaşe. Şi atunci suntem identic cu acei vinovaţi de a-L fi omorât pe Fiul lui Dumnezeu cu mâinile lor. Deci acelaşi păcat îl purtăm şi noi.

Deci, cum se frânge Trupul ăsta? De mâinile noastre se frânge! Şi Hristos profită ca Trupul frânt să ni-l dea nouă, sub formă de pâine (că ştie că nu suntem canibali să mâncăm carne vie), dar este real Trupul Lui şi ni se dă nouă spre iertarea păcatelor noastre. Care păcate? De a frânge Trupul lui Hristos, de exemplu!

Sângele Lui cine L-a vărsat? Mâinile astea ucigaşe L-au vărsat. Şi El „profită” de păcatul meu şi Îşi varsă de bună voie Sângele şi mi-L dă sub formă de vin – trupeşte vin, dar real Sângele Lui – spre iertarea păcatelor mele. Care păcate? Ucigăşia asta: de Dumnezeu-ucigaşă şi de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mare decât asta? Vă mai închipuiţi un Dumnezeu mânios? De câte ori am trăit şi eu asta şi o aud de la atâţia şi prin scrisori şi în conversaţii: poate că am păcătuit şi s-a mâniat Dumnezeu şi nu mai vrea să mă audă. Erezie!

Începusem prin a spune că e important să ţinem minte lucrul ăsta: în momentele grele, când, ţinându-ne mintea în iad – nu ca Siluan – nu cunoaştem, nu avem experienţa aia deplină – dar când mă simt cu musca pe căciulă, când îmi simt păcatul meu cât de puţin (…) nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri de-ale mele sau să fug după tufişuri ca Adam sau aşa ceva. E vorba să asum ceea ce sunt, oricât de urât, oricât de rău. Pentru că din ceea ce sunt real, păcătosul ăla, păcătoşenia aia, din aia mă scoate Dumnezeu. Şi încercam să zic, pe de o parte e atotputernic şi poate să mă scoată de orişiunde, nu există nicio limită a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte dragostea Lui este nebiruită de oricâtă păcătoşenie. Ba, paradoxal, cu cât sunt mai păcătos, cu atât mai strălucit se arată dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, că tocmai prin aia mă scoate, prin mijloacele pe care păcătoşenia mea le oferă, ca să zicem aşa, lui Dumnezeu. (…)

Când vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Însă nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decât dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască, este aşa de intensă, „foc mistuitor” îi zice, care mistuieşte nemistuit. De ce nemistuit? Pentru că Dumnezeu este nemuritor. Şi totuşi, în acelaşi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabilă. În ce sens vulnerabilă, subţire. Dumnezeu se mâhneşte! Şi în ce fel se mâhneşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaşte mânie, ofensă. Nu-l poţi ofensa pe Dumnezeu. Noi, proştii, ne ofensăm că cineva mi-a zis că sunt un porc şi mă ofensez şi mă supăr pe el. Dar uită-te în oglindă, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Aşa că ce avem de ne ofensăm? Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slăbiciune, nici moarte. Şi nu se supără. Dar se mâhneşte pentru mine căci, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine. Ce vrea să reverse în mine? Exact inversul a ce spunea şarpele: „că Dumnezeu ştie că vom deveni ca Dumnezeu”. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Să devin ca Dumnezeu, să devin un dumnezeu! (…)”.

Fragmente din conferinţa: „Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005 via Revista Orthograffiti, nr. 13/2010
Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Acatistul sfintelor și mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos

După începutul obișnuit…

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1:

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 2:

Văzându-te pe Tine Îngerul în gradina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 2:

Înţelegerea cea neînţeleasă a patimii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te cautau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: ” Eu sunt”, iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului; Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 3:

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre mine, Doamne, şi inima mea cea împietrită umple-o de dragostea Ta, iar ochilor mei dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să-mi spăl păcatele mele, strigând către tine: Aliluia!

Icosul 3:

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu , Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu mă lepăda pe mine, păcătosul, ci mă mântuieşte;
Iisuse, ajută-mă să nu mă lepăd de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-mă şi pe mine de vrăjmaşi; Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăteşte-mă şi pe mine cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele mele cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 4:

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul 4:

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fără-de-lege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israil ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 5:

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştiu cu Proorocul, ştiu cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; eu, Doamne, cu păcatele mele Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru mine, Îţi strig cu credinţă: Aliluia!

Icosul 5:

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte-grăitorul-de-Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: ” Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă Îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-mi spre smerenie capul meu;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-mă întreg şi sănătos;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!!

Condacul 6:

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: ” Răstigneşte-L, răstigneşte-L “, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul 6:

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit “Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-mi alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inima mea de dragostea Ta; Iisuse, primeşte-mă în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 7:

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul 7:

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele patimi ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi; Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 8:

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul 8:

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: ” Ia-L şi răstigneşte-L !”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul meu, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte; Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 9:

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Patimi, cântăm: Aliluia!

Icosul 9:

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Patimi, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în munci, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni; Iisuse, Multmilostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 10:

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul 10:

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 11:

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: ” Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 11:

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Patimilor tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, mult pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutam sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi; Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 12:

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 12:

Cinstind şi slăvind Patima Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea:

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Patimi, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletescă şi trupescă, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia!
(Acest Condac se zice de trei ori.)

După aceasta se zice iarăşi Icosul întâi:

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

şi Condacul întâi:

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mâtuieşte-ne!

Apoi se citeste această

RUGĂCIUNE

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne. Că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru-tot-Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Patimile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului.
Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Patimi şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Patimilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Foto: Răstignirea Domnului de Manuil Panselinos, Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos

Cărțile Monahului Moise Aghioritul publicate la Editura Sophia

Monahul Moise Aghioritul
Viata duhovniceasca la Muntele Athos

Traducere din limba greaca de Dr. Cristina Bacanu

Moralitatea desavarsita si purtarea fara cusur a atonitilor – adica vietuirea lor duhovniceasca – constituie, neindoios, cel mai bun mesaj adresat lumii de astazi ce, in ciuda multelor si feluritelor intamplari prin care trece, nu inceteaza a cauta o viata adevarata, autentica, nepangarita, deci cu totul curata.

In paginile ce urmeaza va prezentam modele de inalta tinuta morala, de vietuire in Hristos, din viata monahala, ce emana o lumina aparte, o marturie inteleapta si plina de adevar; am socotit ca toate acestea nu se cade a ramane ascunse sub o tacere de gheata si intr-o nerecunoscatoare uitare. Si aceasta am facut-o doar pentru a contribui, dupa puterile noastre, la intarirea sufletelor fratilor nostri ce se lupta si doresc a dobandi dumnezeiesti virtuti.

Format: 13 x 20 cm; 160 p.
ISBN: 978-973-7623-24-9

***

Monahul Moise Aghioritul
Binecuvantarea durerii si durerea iubirii

Traducere din limba greaca de Carolina Ciulu

Durerea face parte din viata noastra de zi cu zi. Intreaga viata este acoperita de norii agoniei, ai nelinistii si ai tristetii; traiul ne este inundat de suspine si lacrimi. Totul poarta pecetea durerii: bucuria lipseste, pacea se afla in pericol, linistea este amenintata.

Dar atunci cand omul vrea sa vada lucrurile in alt chip, va vedea ca durerea exista pentru a ne fi invatator si pentru a ne conduce spre altceva. Infruntand-o cu curaj si intelegere, durerea ne va da gustul unei bucurii tainice, iar omul va privi cu alti ochi viata sa si a semenilor sai.

Format: 13 x 20 cm, 144 p.
ISBN: 973-7623-03-7

***

Monahul Moise Aghioritul
Tristetea anxietatii si bucuria nadejdii

Traducere din limba greaca de dr. Cristina Bacanu

Astazi lumea se confrunta cu o mare problema: aceea a pacii sufletesti si a linistii launtrice; caci, cum bine vedem, s-a înstapânit un întuneric interior, în timp ce se întetesc tot mai mult conflictele si impasurile oamenilor.

Asadar, în aceasta lume plina de primejdii, de necontenite amagiri si sâcâitoare ispite, traditia ortodoxa vine sa ofere câteva dintre cele mai bune solutii întru umplerea acestui gol ce copleseste lumea.

Format: 13 x 20 cm, 144 p.
ISBN: 973-7740-66-1

***

Monahul Moise Aghioritul
Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor

Traducere din limba greacă de pr. Victor Manolache

Singuratatea este neputinta comunicarii reale, imposibilitatea de a crea si de a realiza o relatie, o legatura cu ceilalti. Civilizatia contemporana si structurile comunitatii de astazi conduc la înstrainare sociala, la o politica de izolare, la însingurare personala. Ast­fel, de timpuriu omul începe sa fie stapânit de sentimentul împovarator al neputintei si al lâncezelii, sa‑si piarda sensul vietii si întelesul ei, sa vietuiasca fara idealuri si reguli, sa banuiasca si sa se îndoiasca continuu. Convorbirile din aceasta carte nadajduim ca au ceva de transmis omului contemporan care cauta o cale de iesire din închisoarea propriului eu, din legatura patimilor, din baltile cu ape amare ale oraselor, din singuratatea necrutatoare, din labirintul gândurilor, din discordia continua, din nelinistea pricinuita de tacerea lui Dumnezeu. Poate cuvântul tainic al pustiei si al sfintilor ei sa dea raspuns celor care au dispozitia potrivita, care doresc ceva mai mult decât autosuficienta primejdioasa a unui mers la biserica în zi de duminica devenit regula si a obisnuitei milostenii facute celor care cer. Autocunoasterea si cunoasterea semenilor duc la cunoasterea de Dumnezeu. Rugaciunea si nevointa se întâlnesc în aceasta. Uciderea patimilor este in­dis­pensabila, întrucât curateste sufletul si‑l îm­podobeste cu virtuti, ca sa devina primitor al darurilor si vederilor dumnezeiesti.

Format: 13×20 cm; 160 p.
ISBN: 978-973-136-226-7

Foto (jos): Părintele Moise Aghioritul (+2014), mare scriitor athonit contemporan, viețuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaține Mănăstirii Cutlumuș.

Cărțile Părintelui Petroniu (Tănase) Prodromitul publicate la Editura Bizantină

Ieromonah Petroniu Tănase „Chemarea Sfintei Ortodoxii” şi „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”, ambele apărute la Editura „Bizantină”, Bucureşti, 2006, 215 şi 102 pagini.

Recenzie de Drd. Stelian Gomboş

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură este Protosinghelul Petroniu Tănase care s-a născut în anul 1916, în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul!…

Trăsătura de caracter esenţială a părintelui Petroniu este calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a fost distrus de către regimul comunist în 1958!

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde se nevoieşte din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu!… Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu conduce şi astăzi schitul nostru românesc şi athonit cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!…

Şi dacă vei ajunge prin acele locuri, aşa cum o fac în fiecare an foarte mulţi români, şi te va întâmpina un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela este Părintele nostru Petroniu!…

Dar până să ajungi acolo spre a-l cunoaşte faţă către faţă şi a purta cu sfinţia sa un dialog duhovnicesc pornit din prea plinul inimii sale (Amintim aici că Părintele Petroniu a trecut la cele veşnice la 22 febr. 2011, recenzia de față fiind scrisă pe când părintele se afla încă în viață n.n.), sau după ce te-ai întâlnit cu el, îl poţi cunoaşte şi te poţi folosi, în sensul pozitiv al cuvântului, prin intermediul cărţilor pe care le-a scris şi care sunt foarte consistente în materie de teologie şi spiritualitate ortodoxă autentică, aceste lucrări făcând parte din seria scrierilor părinţilor noştri duhovniceşti din toate vremurile şi locurile cu dulceaţa lor spirituală, specifică!…

Aşa se face că, iată, la prestigioasa Editură „Bizantină” din Bucureşti – prin grija Părintelui Constantin Coman, au mai apărut două carţi pline de miez, elaborate de către Părintele Petroniu, ele purtând titluri foarte sugestive şi anume: „Chemarea Sfintei Ortodoxii” şi „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”.

Referindu-ne la cea dintâi carte – „Chemarea Sfintei Ortodoxii” vom spune că ea a apărut cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române iar Prefaţa poartă semnătura Păr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din Bucureşti. În această lucrare Părintele Petroniu nu face o prezentare sistematică sau, mai mult, una scolastică şi raţională a credinţei şi învăţăturii ortodoxe ci enunţă o gamă variată de imagini vii, secvenţe de viaţă, multe dintre ele având un caracter profund autobiografic, prin care autorul ne înfăţişează chipul şi icoana Sfintei noastre Ortodoxii. Fiind o conştiinţă vie a Ortodoxiei, a modului specific creştinătăţii răsăritene ortodoxe de a trăi relaţia cu Dumnezeu, Părintele Petroniu ne oferă cu această ocazie o serie de mărturii şi de indicii prin care ne invită să recunoaştem duhul Ortodoxiei celei autentice, frumuseţea, adevărul şi conţinutul ei doctrinar.

„Chemarea Sfintei Ortodoxii” ne este prezentată exact aşa cum a fost trăită şi împlinită de către autor, începând cu chemarea monahală, anii de ucenicie din mănăstirile româneşti şi terminând cu chemarea Athosului, cu revelaţia trăită pe Vârful Athonului, la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar trăsăturile fundamentale ale dreptei credinţe sunt minunat aşezate în pagină de spiritul cât se poate de exigent cu sine şi de ochiul pătrunzător dar discret al monahului care poartă în spatele său abia uşor îndoit nu de povara celor nouăzeci de ani, ci mai curând de povara metaniilor şi a închinăciunilor, o viaţă de om închinată exclusiv trăirii monahale, adică lui Dumnezeu.

Părintele Tănase reuşeşte, într-un mod foarte elevat, să evidenţieze cu multă delicateţe chipul Ortodoxiei româneşti, nu al unei ortodoxii abstracte sau generale, el ne prezintă chipul unui neam ortodox, cel românesc, care este în egală măsură chipul său de monah ortodox (şi) român în care se regăseşte, şi de aceea „Chemarea Sfintei Ortodoxii” pentru Părintele Petroniu poartă chipul chemării la slujirea şi vieţuirea călugărească, în acest sens fiind foarte emoţionante relatările în care acesta descrie primii săi paşi în mănăstire şi în şcolile monahale precum şi întâlnirea sa cu colegii de generaţie şi de vocaţie. Aşadar, Părintele Petroniu Tănase aparţine unei generaţii de monahi români, cu adevărat binecuvântate de Dumnezeu, chemate să traverseze una din cele mai dificile perioade ale istoriei neamului şi a Bisericii noastre strămoşeşti, cu ascultări şi responsabilităţi ecleziastice importante, toţi aceştia primind darul unei vieţi îndelungate spre slujirea Bisericii şi a poporului nostru românesc şi spre mărturisirea credinţei ortodoxe pe care au întruchipat-o în viaţa lor.

Vorbind puţin, în cele ce urmează, şi de a doua carte – „Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”, vom preciza faptul că este o lucrare de reflecţie şi introspecţie, de cugetare interioară a Părintelui Petroniu asupra diferitelor etape, ipostaze şi componente ale vieţii şi ale mediului înconjurător, carte ce are un profund caracter latreutic – de mulţumire, de slăvire şi de binecuvântare aduse lui Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile revărsate asupra noastră, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” datorită proniei Sale iubitoare de oameni , daruri pe care autorul le-a receptat şi le recunoaşte din plin, din adâncul inimii şi simţirii sale smerite!…

Cu alte cuvinte, această carte se constituie ca un crez, ca o mărturisire de credinţă adusă lui Dumnezeu din partea slujitorului său credincios care la această vârstă a ajuns la un moment al sintezelor şi al concluziilor exitenţiale şi fundamentale ale vieţii sale căci „când o pace adâncă mi se revarsă în suflet şi nici un vânt potrivnic nu o tulbură, din străfundurile inimii cu un simţământ plin de recunoştinţă se înalţă: „Bine eşti cuvântat, Doamne!”. Când chipul senin al unui frate şi cuvântul lui iubitor mă întâmpină şi inima tresaltă de duhovnicească bucurie, un glas tainic dinlăuntru murmură: „Bine eşti cuvântat, Doamne!”. În faţa Sfântului Prestol când inima se topeşte înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspină: „Bine eşti cuvântat, Doamne!” Uneori însă, nori negri şi ameninţători se ivesc pe cerul cel lăuntric şi un vânt vrăşmaş vrea să mă învăluie… Atunci cu spaimă, inima-mi rosteşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când piciorul şovăie şi este ameninţat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucneşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când vrăşmaşul îmi dă târcoale, să mă înghită, inima înfricoşată caută pe Domnul: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!” Şi aşa, adeseori: în chilie, la biserică, la lucru, la masă, pe cale, mă văd ca la spovedania cea de taină din faţa Stăpânului şi în inimă răsună cele două refrenuri: „Bine eşti cuvântat, Doamne! Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă”.

În încheiere aş vrea doar să mai aceentuez (încă) odată, darul lui Dumnezeu ce l-a oferit acestui popor binecuvântat de El cu aceşti părinţi duhovniceşti ai Patericului Românesc printre care se numără şi Părintele Petroniu Tănase – care şi-a înmulţit şi cultivat toţi talanţii spre slujirea Lui şi a semenilor săi, ce sunt obligaţi acum, din punct de vedere moral, să-i aducă un prinos de cinstire şi de recunoştinţă materializate într-o rugăciune pentru sănătatea sa trupească şi sufletească, dacă pentru cea din urmă mai este cumva nevoie!…

Foto: Părintele Petroniu (Tănase), Schitul românesc Prodromu, foto © Theodosios Simonopetritul, 2004

Sursa: Blogul Agnos

 

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului: Scrisoare către preacuviosul și duhovnicescul meu fiu întru Hristos, Ieroschimonahul Kir Alexie (1766)

SCRISOARE CĂTRE PREACUVIOSUL ŞI DUHOVNICESCUL MEU FIU ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE

„Aşteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăşi să ne vedem cu bucurie faţă către faţă, îţi trimit ţie, prea iubitul meu fiu şi prieten, îmbrăţişarea mea călduroasă şi îţi amintesc de înţelegerea şi legământul nostru de a vieţui în pacea Domnului: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre şi Cele ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. (Matei 6, 14-15; Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greşesc faţă de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotriveşte să iert şi eu fratelui meu greşelile lui faţă de mine. Până când însă? Nu de şapte ori, zice Domnul, ci de şaptezeci de ori câte şapte, dacă ne va greşi şi-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila şi dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi şi împreună-vieţuirea noastră.

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi – pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului – nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greşit în faţa poruncilor lui Hristos şi totuşi aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca şi Adam asupra Evei şi Eva asupra şarpelui. Şi astfel ne pierdem sufletele şi ne osândim ca şi aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăţi, şi nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt şi de ar vieţui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiţi, toţi cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci şi pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăţia. Să zic că mă loveşte cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, şi-l înfăţişez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înţelege că atât” cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât şi eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc şi să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea şi Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”. Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălăşluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăţi şi să ne însuşim greşelile, şi atunci adevărul se va arăta pe faţă, de la sine sau prin uşile pocăinţei. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinţei atârnă de slabele noastre puteri omeneşti.

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor şi a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor şi împreună-luptător împotriva duhurilor răutăţii de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre şi să pornim cu ea, ca şi cum am avea o trebuinţă oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopeţile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înţelegi că toate suişurile duhovniceşti se câştigă cu anevoie şi cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoieşte şi veghează, el urcă, ca şi luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească şi încetează truda, el îndată coboară la vale, ca şi luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile şi ispitele lucrează atunci în voie.

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul şi supărarea, săvârşeşte în sufletul său mare nevoinţă şi trudă, ca şi cel care vâsleşte luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie şi ţine minte răul şi mai ales dacă şi caută să se dezvinovăţească, acela îşi slăbeşte şi îşi seacă puterile sufleteşti, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate şi-i duc mintea spre tot felul de plăceri şi patimi, precum şi apa duce luntrea spre Oceacov şi Crimeea. Aşa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele şi desfătările trupeşti şi de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele şi vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ţinutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă şi sileşte trupul să vâslească şi să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev.

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene şi prea iubite fiule, şi te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră şi, luând în mâini lopeţile, vâsleşte împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei şi să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor şi a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi şi noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale şi să o ţinem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră faţă de lucrarea patimilor. În acest chip odihnindu-ne puţin, iarăşi vom lua lopeţile şi vom mâna corabia la deal, adică luptând împotriva poftelor şi înclinărilor noastre rele.

Ţine-te dar, o, prietene, de făgăduinţa dată la plecarea ta, că de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viaţa pe care o doreşti, apoi – cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele şi mă voi întoarce înapoi”.

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în coşul său de trestie? Porneşte-te la drum şi drumul te va aduce la braţele maicii tale, care te-a născut duhovniceşte, precum şi pe acel prunc 1-a adus fiica faraonului, maicii sale ca să-l crească.

Fii sănătos în Domnul şi te roagă pentru mine păcătosul”.

VASILE, stareţul de la Poiana Mărului, 1766.

Sursa: sfant.ro

Foto (jos): Biserica cu hramul Duminica Tuturor Sfinților de la Mănăstirea Poiana Mărului, Comuna Bisoca, Județul Buzău

Viața și nevoințele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (25 apr.)

Bucură-te, cel ce la Athos pe Paisie Velicicovschi l-ai călugărit;
Bucură-te, Cuvioase Vasile, mare rugător al lui Hristos!

(Icos 4 din Acatistul Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului)

Părintele Vasile Ieroschimonahul, mare trăitor al monahismului românesc din secolul al XVIII-lea, s-a născut în anul 1692. După ce „a vieţuit din tinereţe cu dumnezeiască râvnă în pustietăţi cu mari râvnitori spre viaţa cea monahicească”, cum mărturiseşte ucenicul său, stareţul Paisie (1722-1794) de la Neamţu (1), s-a statornicit, în anul 1713, împreună cu alţi părinţi călugări, în schitul Dălhăuţi, pe care l-a condus, ca stareţ, douăzeci de ani (2).

Dar schitul acesta de la marginea Ţării Româneşti, deşi era aşezat în pădure, avea în jur sate şi în apropiere târgul Focşanilor. Astfel s-a dovedit el neprielnic pentru o desăvârşită linişte; de aceea, Cuviosul Vasile s-a hotărât să temeluiască el însuşi un schit cât mai departe de aşezări omeneşti. Şi, cercetând munţii, a găsit loc de vieţuire sihăstrească la Poiana Mărului, pe atunci în ţinutul Buzăului, iar acum în judeţul Vrancea. Aici, în 1733, cu ajutorul material al domnitorului Constantin Mavrocordat, Ieroschimonahul Vasile ridică o biserică de lemn, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, şi chilii, apoi se mută acolo cu alţi monahi, schitul Dălhăuţi rămânând tot sub ascultarea sa duhovnicească (3).

Preacuviosul Părinte Vasile era cunoscut şi preţuit, în mod deosebit, pentru trăirea vieţii sihăstreşti şi pentru învăţăturile sale de suflet mântuitoare, neabătute de la dreapta învăţătură ortodoxă. Ca urmare a acestei cinstiri, schitul său era stavropighie, adică era condus de el fără nici un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a mitropolitului Ţării Româneşti, iar acesta putea interveni numai atunci când s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credinţă (4).

Aşezat „într-un loc pustiu şi pe un munte înalt, la văgăuni de stânci” (5), cum arăta, cu exagerare, o jalbă a soborului, schitul a fost la început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după rânduiala Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Munte, cu viaţă de obşte pilduitoare, încît cronicarul Chiriac Râmniceanu nota că aici este „obşte minunată” (6). O însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a vieţii călugăreşti de aici, care avea o puternică, înrâurire şi asupra altor schituri (7), adeverea că „al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului, în România” (8). Aceasta valoroasă însemnare nu surprinde, pentru că între aceste două centre monahale exista o strânsă legătura, întreţinută prin vizite reciproce. Însuşi Părintele Vasile mergând deseori acolo, unde avea duhovnic, ultima dată, în anul 1756, când l-a tuns în cinul monahal pe fratele Platon, cunoscutul stareţ Paisie de la Neamţu (v. icoana), de mai târziu (9). Înalta viaţă duhovnicească ce se trăia la Poiana Mărului era atât de cunoscută, încît şi domnitorul Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 1803, ţinea să sublinieze că: „într-acest sfânt schit locuiesc părinţii sihaştri ce petrec o viaţă îngerească şi mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toţi pravoslavnicii creştini…”. Pentru o mai bună rânduială a vieţii de obşte, stareţul Vasile, amintea un urmaş al său la stăreţie, dăduse canoane „ca să fie urmate pentru buna rânduială a părinţilor care trăiesc în acest schit, ceea ce s-a păstrat şi se păstrează până azi, fără vreo schimbare din partea ucenicilor lui câţi ne aflăm aici în viaţă, dintre care unul (este) şi preacuviosul Paisie, stareţul de la mănăstirea Neamţu” (10).

Şi pentru ca nu cumva viaţa de înaltă curăţie sufletească şi de aspră înfrânare să fie întinată, unul din aceste canoane oprea intrarea femeilor în schit, iar altul nu îngăduia ca obştea să mănânce carne, ci numai brânză şi lapte, sâmbăta şi duminica, iar în restul zilelor, post (11). Ca urmare firească a acestei oprelişti, obştea nu creştea vite, hrana fiindu-i asigurată de oameni scutiţi prin hrisov domnesc (12). Convingerea că monahii nu trebuie să mănânce carne si-a arătat-o Stareţul Vasile într-o scriere intitulată: Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele ceale oprite făgăduinţei călugăreşti cei de bună voie. Aceste învăţături s-au răspândit în lumea monahală, în manuscris, până în 1818, când, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin Costache, s-au tipărit în mănăstirea Neamţu. Unii, afirmă el în înainte-cuvântare la această scriere, susţineau că n-ar fi păcat, nici călcare de făgăduinţă ca monahii să mănânce carne, deoarece „cu lege sau cu pravilă nu este hotărât”. Pentru lămurirea acestei nedumeriri, adaugă el, a cercetat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei, care, în 1749, „se afla la Bucureşti, de faţă fiind şi domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat”, şi acesta i-a dat blagoslovenie „ca să grăiesc şi să scriu împotriva celor ce învaţă ca să mănânce carne călugării”. „De aici, motivează el mai departe, luând cu pricină şi începătură, am îndrăznit, măcar deşi lipsit sunt de toată îndrăzneala cea către Dumnezeu, a aduce din Sfintele Scripturi şi de la învăţătorii Bisericii şi din tipicurile mănăstirilor celor mari pe care Sfinţita Sobornicească Biserică le primeşte şi le ţine, cum că nicicum nu se cade acum călugărilor, căutând la cei vechi, să mănânce carne”.

Adânc cunoscător al Bibliei şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Vasile a dat îndrumări şi pentru felul cum sihaştrii trebuie să ţină postul, pentru că, motiva el într-o scriere (13), un post nechibzuit şi peste măsură ţinut, nu pentru înfrânare, ci ca o virtute, este rodul mândriei. De aceea, arată el, „înfrânarea şi postul sunt începutul şi povăţuirea a toată calea vieţii călugăreşti”. Şi, mai departe (14), arătând el că trebuie postit cu înfrânare, zice: „împărtăşirea de bucate fără de păcat şi potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare şi în săturare. Înfrânare înseamnă a fi încă flămând când te scoli de la masă, îndestulare înseamnă a nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturare, a se îngreuna puţintel”. Şi după ce dă alte folositoare îndrumări de felul cum trebuie ţinut postul, Părintele Vasile accentuează că „mai vârtos şi mai multă vătămare aduce postul cel fără măsură decât dezlegarea” (15).

Stareţul Vasile, care a fost schimnic, având o bogată experienţă a trăirii monahale, a îndrumat pe vieţuitorii împreună cu el şi pe alţii să nu alunece pe căi greşite în viaţa sihăstrească. Viaţa monahală – spunea el – are trei căi: prima, obştea; a doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun şi supunere unii faţă de alţii; a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârşiti şi sfinţi, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. Pe lângă aceste modalităţi de viată recomandate de Sfinţii Părinţi, zicea el, unii monahi îşi alege o alta: fiecare îşi face chilie unde vrea, trăieşte singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului. Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa obştii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie şi iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispită şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul.

Pentru ca învăţătura aceasta să aibă şi mai mare putere de convingere, Cuviosul Vasile, care cunoscuse mulţi ani necazurile şi strâmtorarea pustiei, aduce în sprijinul îndemnurilor exprimate propria-i viaţă: „Eu mi-aduc aminte de când trăiam în pustie că mă mâniam tare şi pe un lemn cam era prea gros sau prea subţire pentru lucru, şi pe toporul rău, care nu tăia bine crengile, şi pe cremenea care, când eram grăbit, nu da repede scântei, din care pricină, scos din fire, blestemam nu numai făptura neînsufleţită ci şi pe diavol”. Şi tot din bogata sa experienţă, Părintele Vasile mai amintea această constatare: „Eu am cunoscut oameni care petreceau în tăcere, ca pasărea în cuşcă, şi care de întristare şi ciudă cârteau împotriva lor înşişi, ca şi cum s-ar fi aflat lângă ei unul care i-ar fi amărât” (16).

Preacuviosul schimnic Vasile era şi un adânc cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu, îndemânând mereu pe fraţii întru sihăstrie să fie şi ei la fel. Deci, zicea el, „ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire meşteşugitoare şi mântuitoare”, dar în acelaşi timp „mare întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor, iar mare surpare şi prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor”.

Dar pentru un doritor de viaţă îmbunătăţită nu este de ajuns numai Sfânta Scriptură, cuprinsă mai ales în Psaltire, Apostol şi Evanghelie, ci acesta trebuie să cunoască şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori întru viaţa duhovnicească aleasă. Pentru a dovedi acest folos, scria preacuviosul: „zic unii (…) ce ne trebuie atâtea Scripturi multe, au nu este nouă destul Psaltirea şi Sfinţita Evanghelie şi Apostolul, care sunt începutul şi sfârşitul a toată Scriptura şi învăţătura; nimenea nu poate să zică, o, fraţilor, cum că nu sunt acestea izvor a toată Scriptura, însă de vreme ce acestea le-au numit Sfinţi Părinţi un postav întreg, apoi cum poate fiecare ce nu va şti meşteşugul croitoriei să croiască şi să coasă haină; şi să nu-mi zici pentru Psaltire şi pentru Sfinţita Evanghelie şi pentru Apostol, ci de vei citi şi toate cărţile învăţăturilor, iar pentru sfintele scripturi ale Părinţilor care învaţă pentru viaţa cea în taină nu vei griji nimic, nu vei şti (nimic) pentru lucrarea cea în taină a chiliei şi pentru viaţa cea duhovnicească călugărească şi cea din lăuntrul inimii…” (17).

Stareţul Vasile nu s-a mulţumit numai să îndemne la citirea scrierilor unor mari îndrumători ai vieţii duhovniceşti ci, pentru a le avea fraţii întru îmbunătăţire, el le şi răspândea, în copii, atât prin nevoinţa lui, cât mai ales a unor vieţuitori din schitul Poiana Mărului, înzestraţi cu darul scrisului frumos. Acest aşezământ devenise atunci o mare şi cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă (18), Stareţul Vasile fiind definit de N. Iorga „un mare predicator al culturii” (19). El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârşire, precum: Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul. Aceste scrieri conţineau învăţături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minţii. La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înţelegerea şi practicarea ei fără greş, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător şi trăitor al amintitelor metode de îmbunătăţire duhovnicească (20). În una din aceste prefeţe (21) el precizează: „De vreme ce cu neînţelegerea sau cu uitarea, sau fără voie sau de nevoie, sau din neputinţă trupească în fiecare zi vrând şi nevrând greşim, după cum zice Apostolul Pavel, nu ceea ce voiesc fac, ci ceea ce nu voiesc. Deci noi, întru aceste feluri de păcate ce sunt de iertare, greşim fără de iertare”. De multe ori ni se pare, continuă el, că aceste păcate sunt iertate şi nu ne pocăirn, adică nu ne pare rău, şi adesea facem vinovaţi de ele pe alţii. „Vina păcatului s-o punem pe noi înşine şi să cerem iertare de faţă, înaintea oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să cerem iertare cu mintea şi în taină, că într-alt chip nu se iartă aceste păcate, măcar şi de se par că sunt de iertat”. Iertarea să se ceară în minte, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu această simplă rugăciune – subliniază el – toată pravila se săvârşeşte, după chipul văduvei din Evanghelie, care striga către judecător, ziua şi noaptea, cerând răsplată de la pârâşul său.

„După acest chip şi aşezământ, îndemna cuviosul, se cade şi nouă să cântăm dimpreună la o adunare cu toate cele şapte laude ce s-au zis mai sus, iar în cealaltă vreme să ne învăţăm întru rugăciunea cea cu mintea, întru care se cade să ne învăţăm ori de vom fi în chilie, sau pe cale, sau şezând, sau culcându-ne, sau oriunde vom fi, ca să nu fie mintea noastră deşartă de aducerea-aminte de Dumnezeu”. Ca să întărească această practică, nu numai pentru sihaştri ci şi pentru cei din viaţa de obşte, Stareţul Vasile argumentează că „această sfinţită rugăciune cu mintea, a lui Iisus sau lucrarea inimii n-au ieşit numai dintr-un unghiu, nici de la oarecari mici şi proşti călugări, ci, luând început din zilele apostolilor, au strălucit, prin înger în trup, în vremea marelui Pahomie”.

Pentru o şi mai mare convingere a cititorului, el aduce şi acest temei: „Şi să ştii şi aceasta că nu numai în pustie sau în singurătatea sihăstrească au fost învăţători şi cei mai mulţi săvârşitori ai acestei sfinţite lucrări. Ci mai mult în lavrele cele mari care se aflau în mijlocul oraşelor. E de mirare cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească şi nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă, adică cu această lucrare a minţii. Şi atâta a sporit, încât faţa lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla într-însul, zice Simeon Tesaloniceanul. El mărturiseşte că acela a alcătuit şi o carte despre această lucrare a minţii, cu toată înţelepciunea filozofică. Mai zice că şi Sfinţii Patriarhi ai Constantinopolei, Ioan Gură de Aur şi Ignatie şi Calist, au scris cărţi despre această lucrare. Oare nu-ţi ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala să începi să te deprinzi cu luarea-aminte a minţii? De vei zice: „nu sunt în viaţă singuratică”, ce folos vei avea? Doar Sfântul Patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minţii în lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoieşti pe motiv că nu eşti în pustie adâncă, a doua pildă a atenţiei inimii îţi este Sfântul Episcop Fotie” (22).

Cunoscând acestea, Părintele nostru Vasile arăta că părerea celor care socotesc că lucrarea minţii e potrivită numai oamenilor desăvârşiţi, care au ajuns la curăţirea de patimi şi la sfinţenie, este neîntemeiată. Cei ce socotesc aşa îşi mărginesc rugăciunea numai la rostirea psalmilor, troparelor şi canoanelor, neînţelegând că ea a fost rânduită de Sfinţii Părinţi ca vremelnică, în vederea neputinţei şi prunciei minţii noastre, şi cu scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat-treptat, să ne ridicăm la înălţimea minţii lucrătoare şi nici într-un caz să nu ne oprim numai la rugăciunea din afară (23).

Spre deosebire de alţii, Stareţul Vasile, dând întâietate Rugăciunii lui Iisus şi apoi cântării, ţine să sublinieze însemnătatea Bisericii, în care primim harul, cu ajutorul căruia dezvoltăm viaţa noastră în Hristos: „Dar să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea Sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici, între care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Şi nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre” (24).

Faima lui de îmbunătăţit şi iscusit îndrumător al unei înalte trăiri duhovniceşti (25) s-a răspândit în toată Ortodoxia. Ca nu cumva, fără voia lui, în aceste învăţături să se strecoare vreo greşeală, în anul 1749, a avut loc la Bucureşti un sobor care le-a cercetat. Dar să-l lăsăm să istorisească pe Paisie de la Neamţu, în scrisoarea către stareţul Atanasie de la Sfântul Munte: „Pentru stareţul meu, Părintele Vasile, îţi vestesc ţie că acest om (…) mărturisit este că şi trei patriarhi: al Alexandriei, şi de Antiohia, şi al Ierusalimului, cu mulţi arhierei întâmplându-se în Bucureşti şi auzind de dânsul, l-au chemat în Bucureşti. Şi soborniceşte de dânsul întrebând şi socotind, l-au întrebat pe dânsul mult pentru credinţa sfântă şi pentru învăţătura cu care învaţă pe fraţii cei ce vieţuiesc cu dânsul şi pe cei ce vin către dânsul şi l-au aflat fără prihană şi neclătit în credinţa pravoslavnică şi învăţătura lui au socotit că de la sine nimic nu grăieşte. Şi au văzut pe dânsul că după puterea Sfintei Scripturi învaţă, urmând întru toate învăţăturii sfintelor bisericeşti învăţături şi după a preacuvioşilor părinţi şi întru nimic n-au aflat într-însul prihană. Şi foarte s-au bucurat Preasfinţiţii Patriarhi şi l-au blagoslovit pe dânsul şi au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, ca nimeni pentru învăţătura lui să se îndoiască” (26).

Şi tot Stareţul Paisie, care l-a cunoscut prea bine pe Cuviosul Vasile, mai socotea că „acest bărbat plăcut lui Dumnezeu îi covârşea, neasemănat, pe toţi părinţii din vremea lui în înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi în învăţătura de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi în ştiinţa cea desăvârşită a Sfintei Biserici a Răsăritului, a sfintelor pravile şi a dreptei lor tâlcuiri, după Zonara şi Teodor Balsamon şi în alte înţelegeri” (27).

Şi devenise Cuviosul Schimnic Vasile atât de îmbunătăţit şi de cunoscut, încît era luat ca element de comparaţie pentru alţi părinţi din vremea lui, care mergeau pe aceeaşi cale. Se spune despre viaţa stareţului Mihail de la Trăisteni, din Ţara Românească, schit aflat atunci sub ascultarea sa duhovnicească, de unde se văd şi alte însuşiri ale sale: „că acest bărbat într-atâta sporise întru smerită cugetare şi dragoste şi întru înţelegere duhovnicească şi darul descoperirii tainelor întru dumnezeiască Scriptură de la Dumnezeu luate, încât era asemenea Stareţului Vasile, că s-a ostenit a fi râvnitor în toate ostenelele şi nevoinţele lui. Pentru aceasta, cu puţin de nu chiar asemenea acestuia, strălucea şi el în toate darurile Duhului” (28).

Calea vieţii lui fiind rugăciunea neîncetată până în clipa morţii şi petrecând viaţă sihăstrească întru curăţie, în post şi în alte înfrânări, Cuviosul Părintele nostru Vasile s-a mutat către Domnul, în cereştile locaşuri, la 25 aprilie 1767 (29).

Rămăşiţele sale pământeşti odihnesc, neştiute de noi, la Poiana Mărului, din judeţul Vrancea, dar el a rămas în amintirea urmaşilor şi a tuturor monahilor ca „sfânt stareţ” sau „bărbat sfânt”.

Pr. GABRIEL COCORA

1. Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor mănăstiri Neamţul şi Secul, date acum pe slovă nouă şi grai îndreptat de Gheorghe Racoveanu, Râmnicu-Vâlcea, 1934, p. 26.
2. Această dată reiese din actul din 13 mai 1780, al Ecaterinei Văcărescu, urmaşa ctitorilor, la Arh. St. Buc, Mitropolia Bucureşti, pach. 333, doc. 1.
3. Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, Poiana Mărului, în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 5-6, p. 466-500.
4. Hrisovul lui C. Ipsilante, din 23 aprilie 1803, în „Îngerul” (Buzău), XVI (1944), nr. 7-12, p. 34.
5. Hrisoavele domneşti de mile prevedeau, anual, danii de 12 cojoace, 12 bucăţi aba neagră şi 12 perechi cizme („Îngerul”, citat mai sus). În 1767, Stareţul Vasile reînfiinţează schitul Ciolanu, tot cu 12 călugări (I. Iorlaşcu, Ştiri noi asupra mănăstirii Ciolanu (Buzău), Buzău, 1936, p. 32).
6. Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XII (1889), p. 32.
7. Schitul Poiana Mărului, a avut influenţă directă asupra următoarelor aşezări monahale: Dălhăuţi, Bonţeşti, Trăisteni, Pometul Borşatanului, Rogozu, Coteşti şi Valea Neagră, din judeţul Vrancea, iar în judeţul Buzău: Răteşti, Ciolanu, Cârnu şi Găvanu (să se vadă, pe larg, articolul citat la nr. 3, Poiana Mărului, p. 483-488).
8. Toma Dobre, Poiana Mărului, în „Muguri,” (Buzău), IV (1925), nr. 1-2, p. 34.
9. Prot. Serghie Cetvericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului. Traducere de episcopul Nicodim, Tipografia mănăstirii Neamţu, 1933, p. 128.
10. Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, art. cit., p. 479.
11. Arh. St. Buzău, Poiana Mărului, pach. 1, pe anul 1863, f. 101.
12. Constantin Ipsilante, în hrisovul său din 23 aprilie 1803, prevede şi «liude (oameni) treizeci şi nouă scutiţi cu care să se ajutoreze şi să se chivernisească părinţii sihaştri la trebuinţele ce au: adică unii să dea grâu, nuci, mălai, porumb, alţii brânză şi urdă, alţii pescari să aducă peşte pentru hrana părinţilor… că acest schit se află la loc de munte, părinţii călugări ce lăcuesc într-însul la multă stenahorie şi lipsă; fiind loc strâmptorat de nu pot a se hrăni…” („Îngerul”, XVI (1944), nr. 7-12, p. 34).
13. Cuvânt-înainte sau înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească înţelegerea ce iaste într-însa, la Pr. Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 382-383.
14. Cuvânt-înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VIII. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1979, p. 603.
15. Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului: Închipuire cum să cade să ne îndreptăm prin pocăinţă…, transcriere de C. Barbu, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 237
16. Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 130-133.
17. „Mitropolia Olteniei”, nr. citat, p. 238.
18. Pr. Dr. Paul Mihail, ibidem, p. 380.
19. Istoria literaturii române în sec. XVIII, Bucureşti, 1901, p. 391.
20. Scrierile cunoscute ale Stareţului Vasile se împart în: 1, Înainte-cuvântări la operele lui Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Nil de la Sorsca, Isihie al Ierusalimului. 2. Adaosuri la opera lui Nil de la Sorsca. 3. Scrieri păstrate în copii. Până acum, opera sa este identificată în 58 de manuscrise. (Vezi Pr. Dr. Paul Mihail, op. cit., passim.).
21. Închipuire cum să cade … să ne îndreptăm prin pocăinţă, p. 239-240
22. Filocalia, vol. VIII, p. 593-594.
23. Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 207.
24. Filocalia, vol. VIII, p. 592
25. Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, mare cunoscător al scrierilor filocalice româneşti, afirmă că Părintele Vasile era „celebru pentru viaţa sa duhovnicească” şi că Paisie a venit la noi, „poate şi atras de faima sau chemarea lui Vasile” (Filocalia, cit., p. 88.)
26. Dr. Antim Anghelescu, episcop al Buzăului, Scrisorile unor monahi…, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului, 1947, p. 66-67.
27. Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie…, Râmnicu-Vâlcea, 1935, p. 26
28. Ibidem, p. 31.
29. Potrivit însemnării de pe manuscrisul slavo-român 397 de la Biblioteca Academiei R.S.R.) la Pr. dr. Paul Mihail, op. cit., p. 363.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 422-431, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului via sfintiromani.ro

Citiți și Acatistul Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul (12 iulie)

Dupa obisnuitul inceput, se zic:
CONDACELE SI ICOASELE

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:
Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;
Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;
Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;
Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;
Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;
Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;
Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 2-lea:

Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;
Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;
Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;
Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească;
Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine;
Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos;
Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată;
Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;
Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 3-lea:

După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:
Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;
Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;
Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;
Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi;
Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată;
Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea;
Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;
Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;
Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 4-lea:

În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:
Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;
Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească;
Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;
Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;
Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;
Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău;
Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său;
Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 5-lea:

Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:
Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;
Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;
Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;
Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;
Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;
Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire;
Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 6-lea:

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa:
Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;
Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei;
Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă;
Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii;
Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;
Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;
Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte;
Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău;
Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 7-lea:

Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”, a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând:
Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;
Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;
Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;
Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;
Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;
Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;
Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;
Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 8-lea:

Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

„Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”, a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând:
Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;
Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet;
Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace;
Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;
Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi;
Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 9-lea:

Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând:
Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;
Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;
Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;
Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului;
Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;
Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre;
Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale;
Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 10-lea:

Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:
Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre;
Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;
Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;
Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean;
Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;
Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;
Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire;
Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: „Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 11-lea:

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:
Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;
Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;
Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru;
Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei;
Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;
Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului;
Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;
Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire;
Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 12-lea:

Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:
Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;
Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;
Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;
Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;
Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;
Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 13-lea:

„Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori.
Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit… şi Condacul 1: Să-l lăudăm…

Apoi această

Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.
Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.
Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.
Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.
Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Biserica Mihai Viteazul

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (detaliu)

Update: Acatistul Sfântului Paisie Aghioritul (audio):
https://youtu.be/pHnHY2EvAmY

Vecinicia și vremea în Hristos: Problema calendarului, Arhim. Sofronie (Saharov)

Cuvântarea a 23-a. VECINICÍA ŞI VREMEA ÎN HRISTOS: PROBLEMA CALENDARULUI ( 1.)

Gânduri despre moarte. Noul Legământ vorbeşte despre vecinicie. Viaţa monahală ca întâlnire cu Dumnezeu faţă către Faţă. Despre rugăciunea din Ghethsimani ca rugăciune pentru întregul Adam. Hristos împreună-pătimea cu întreaga lume şi cu toţi. Monahismul ca împlinire a poruncii „Să vă iubiţi unul pre altul”. Neascultarea lui Adam – la rădăcina întregului arbore al omenirii. Dragostea cosmică în mica noastră obşte. Cum să atingi vecinicía. Pentru cuvenita gândire creştină. Despre stâlcirea creştinismului. Despre lepădarea comuniunii din pricina calendarului. Vremea – condiţia fiinţării făpturii. Poruncile lui Hristos schimbă rânduiala vieţii noastre. Pentru înfăptuirea persoanei pocăinţa este de neapărată trebuinţă.

Să fie binecuvântat numele Dumnezeului nostru. De fiecare dată se înnoieşte în mine bucuria de a vă revedea. Dar, în acelaşi timp, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre Dumnezeul Cel mare şi preaslăvit se apropie de inimă o oarecare, blândă, dar totuşi teamă. Acest noian este preamăreţ, dar nu uşor se însuşeşte. Şi, ca de obicei, mă voiŭ ţine de principiul de a vorbi despre faptul că fiecare călătorie începe cu un singur pas, dar ea, în sine, are ca ţel o viaţă foarte îndepărtată de noi.

Ca întotdeauna, voiŭ vorbi prosteşte şi fără rânduială, însă aşa cum îmi va da Dumnezeu cuvânt. Iar voi iertaţi-mă, căci pe zi ce trece îmi pierd putinţele omeneşti, dar totuşi îmi păstrez conştiinţa măreţiei ţelului ce ne stă în faţă. Poate că acum se apropie ziua mea, când va trebui să plec la Dumnezeu, Cel ce m’a făcut. Dar, precum ştiţi, înaintea ochilor voştri eu deja mor de douăzeci de ani şi mai mult! Aşa, nici acum nu ştiu acel ceas înfricoşat al întâlnirii cu Dumnezeu faţă către Faţă.

Când gândeam la acest ceas, şi în trecut, şi acum, conştientizam că întreaga noastră experienţă privind întinderile ce ne înconjoară, unde mişcă soarele, şi luna, şi stelele, şi împreună cu ele pământul nostru: întreaga experienţă, şi greutatea şi bucuria cunoaşterii, şi însăşi truda căutării cunoaşterii – totul trebuie să se preschimbe într’o pregătire spre a ne întâlni cu Cel ce a zidit şi lumea, şi pe noi. Şi cu cât mai mult „ne plecăm asupra” Lui, cu atât mai mult simţim neţărmurirea şi vecinicía. Toată viaţa în Hristos Dumnezeu, toată Scriptura Noului Legământ, în realitate grăiesc numai despre vecinicíe şi despre pregătirea către ea.

Domnul a binevoit să-mi trimită nenumărate încercări, şi de multe feluri. Una din aceste încercări a fost viaţa monahală la Athos. Prin lucrarea ei binefăcătoare am înţeles că forma vieţii monahale de obşte este cea mai folositoare pentru lărgirea conştiinţei noastre, pentru pregătirea întâlnirii cu Hristos Dumnezeu. Ce am în vedere când vorbesc despre „pregătirea spre a ne întâlni faţă către Faţă cu Dumnezeu Ziditorul nostru şi Mântuitorul nostru”? El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, şi înaintea mea stă sarcina de a-mi însuşi viaţa Sa, viaţa neţărmurită atotcuprinzătoare. Când Domnul Se ruga în Ghethsimani, El purta în Sine gândul pentru întreg Adamul. Despre aceasta minunat vorbeşte Simeon Noul Theolog şi, nu mai puţin minunat, părintele nostru duhovnicesc Siluan. Potrivit Descoperirii, noi credem că urmarea căderii lui Adam a fost faptul că noi, cei născuţi după cădere, am primit viaţa şi starea în care el a ieşit din Rai, adică păcătoasa şi cumplita sa înclinare şi despărţirea de Dumnezeu.

Când Domnul a venit pe pământ, mai nainte de toate a zis: „Pocăiţi-vă!” ( 2.). Cuvântul acesta era reluarea convorbirii lui Dumnezeu cu Adam în Rai ( 3.). Punând la temeiul viaţii noastre porunca Domnului, „Pocăiţi-vă!”, la început noi trăim moştenirea lui Adam nu ca a lui Adam, ci ca propria noastră stare. Îmi încep pocăinţa cu starea MEA păcătoasă. Şi, în chip curios, cu cât mai fierbinte şi mai adâncă pocăinţa mea, cu atât mai mult mă apropii de Adam. După mulţi ani de plâns şi tânguire se iveşte conştientizarea apropierii de Adam. De la el, din vremea lui a intrat păcatul în lume. Şi pocăinţa noastră pentru păcatul nostru ne duce la el, la Adam. Cuprinsul vieţii lui Adam devine cuprinsul vieţii noastre. Însă conştiinţa noastră merge mai departe şi mai adânc decât a lui Adam, nu pentru că noi înşine am fi mai adânci şi mai mari decât Adam, ci pentru că Domnul ne-a dat porunci care depăşesc pe Adam. Întrupându-Se şi trăind împreună cu noi, Domnul ne-a dat înţelesuri care, fireşte, depăşesc măsura omului. Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său şi după asemănare, şi făcând omul astfel, El Se repetă pe Sine în noi, şi fiecare dintre noi repetă în sine pe Dumnezeu.

Domnul împreună-pătimea cu lumea în toată plinătatea ei. Precum Simeon Noul Theolog zice, El a primit moartea şi pentru cei credincioşi, şi pentru cei necredincioşi; şi pentru cei ce binecuvântau, şi pentru cei ce blestemau; şi pentru cei ce se înfrânau de la păcate, şi pentru cei ce trăiau în păcat: El pentru toţi a murit, spre a mântui pe toţi. Iar Siluan spune că atunci când inima noastră se atinge de dragostea lui Hristos – dragoste ce L-a dus la Golgotha – atunci şi noi ne preaumplem de ceea ce este propriu lui Hristos, Cel ce S’a întrupat şi S’a făcut om. Iată ţelul ce ne stă înainte.

Deja acum un an sau doi, când eram foarte bolnav, spuneam despre anumite lucruri pe care doream ca voi să le primiţi ca testamentul meu. Eu însumi nu mă simt a fi tată, dar mulţi dintre voi mă numesc tată. Şi precum ei doresc să vadă în mine un tată, aşa şi eu doresc ca ei să-şi însuşească ceea ce eu am primit de la tatăl meu – Siluan (eu nu am nimic al meu): cugetul nostru trebuie să fie asemenea cugetului lui Hristos în Ghethsimani, Cel ce se ruga până la sudoare de sânge. Iar noi nu trebuie să dispreţuim aceasta, ci să trăim viaţa lui Hristos însuşi.

Pe mine m’a izbit faptul că Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul, înfăţişându-ne Cina cea de Taină a lui Hristos zice că Domnul a dat poruncă nouă apostolilor: „Să vă iubiţi unul pre altul” ( 4.). Iar pentru fiecare dintre noi viaţa monahală trebuie să-şi aibă ca ţel a trăi frăţia noastră ca pe un singur om. Drept aceea, forma vieţii de obşte a monahismului este deosebit de prielnică pentru atingerea şi dobândirea acestui ţel. Deşi în propria-mi viaţă cei şapte ani în peşteră ca isihast au fost un dar de la Dumnezeu şi o bineprimită vreme a rugăciunii pentru întreaga omenire, pentru întreg Omul.

Domnul a dat lui Adam porunca: „Dară din acest lemn al cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi, căci cu moarte veţi muri” ( 5.), şi prin petrecerea în poruncă îi fusese făgăduită viaţa vecinică. El fusese pus căpetenia Raiului, spre a-l conduce şi a fi părtaş rânduirii lui. Dar iată că a căzut cu o cumplită cădere, care până astăzi năpăstuieşte întreaga lume. Iar dacă noi voim mântuirea noastră, atunci, bineînţeles, trebuie să punem ca temei vieţii noastre monahale rugăciunea pentru întreg omul. Însă rugăciunea aceea începe cu o măruntă experienţă, cu mica viaţă de obşte a câtorva oameni. Iar apoi, când este atinsă, dintr’o dată înaintea noastră se deschide măreţul noian al dragostei lui Hristos. Viaţa de obşte este mai însemnată decât cea pustnicească. Dar şi viaţa pustnicească, la vremea ei, poate fi cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu. Trăind în pustie, omul se poate ruga pentru întreaga omenire. Mintea i se lărgeşte, şi el trece de la vreme la vecinicíe, de la mărginiri de tot felul, către nemărginirea dumnezeiască. Ceea ce este preţios în pustie este faptul că vecinicía devine simţită şi oarecum te face să uiţi vremea. Mie personal mi s’a ivit un gând ciudat în legătură cu vecinicía: că de nu ar fi fost vecinicía, nici vreme nu ar fi. Iar Dumnezeu, Cel ce petrece în vecinicíe, a făcut lumea astfel încât forma fiinţării lumii este îngemănată cu vremea, cu schimbările: ridicări, căderi, dragoste, şi potrivnica ei ură prin toate trece omul. Şi cu cât mai departe se adânceşte el în pocăinţă pentru păcatele sale şi pentru patimile sale, cu atât mai adânc ajunge la pocăinţa lui Adam, pentru care minunat vorbeşte Siluan.

Dar cum să dai mai departe această viaţă? – Cuvintele nu sânt lucrătoare, pilda nu învaţă, pentru că oamenii nu o văd. Şi cum să faci să pătrundă în inimile voastre cugetul dumnezeieştii vecinicii, când totul se schimbă? Părintele nostru plângea în rugăciunea pentru întreaga omenire mai mult decât pentru sine însuşi. Când se caia pentru păcatele sale, treptat, pătrunzând în esenţa păcatului şi a căderii lui Adam îndeobşte, el devenea purtător al cugetului cosmic. Siluan, care avea darul de poet, spunea că atunci când Adam plângea, toată pustia îl asculta întru adâncă tăcere. Aşa şi Serafim din Sarov, când „striga” către Dumnezeu numai pentru sine: „Milostiv fii mie, păcătosului!”, treptat devenea cu adevărat un Adam. Astfel rugăciunea lui Serafim din Sarov, din una personală, a devenit cosmică, lucrătoare până acum, şi el putea prezice că vor fi „Paşti” în Rusia într’un oarecare an când se vor afla moaştele lui. De fiecare dată când cineva doreşte să poarte numele Serafim, acel eveniment are loc în limitele sufletului celui ce a primit numele. Dar el este legat de faptul că rugăciunea lui Serafim din Sarov devenise, prin însuşirea ei, cosmică. Aşa şi de la părintele nostru Siluan ne învăţăm treptat pocăinţa ce ne aduce la aceeaşi stare, atunci când noi, fiecare dintre noi, devine un Adam.

Când sufletul nostru intră în sfera vieţii dumnezeieşti, atunci, bineînţeles, omul simte vecinicía ca mai reală decât vremea. Iar atunci multe cuvinte din Evanghelii se fac „ale noastre”, adică unele ce exprimă starea noastră proprie. Noi trebuie să primim cuvântul lui Hristos astfel încât să devină cuvântul nostru: până şi expresii atât de înfricoşate precum „Ceriul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece”. Trupeşte, eu mor, dar ce este trupul meu? – Pământul din carele sânt luat şi unde iarăşi mă întorc. „Ceriul şi pământul vor trece”, cu alte cuvinte, fiinţarea cosmică nu este vecinica fiinţare.

De ce vorbesc cu atâta – aş zice – întristare? Pentru că dorirea inimii mele este ca voi să vă însuşiţi acestea, să se depărteze de la voi acel chip al gândirii care este o stâlcire a vieţii creştineşti. Îmi este greu să vorbesc astfel, pentru că mulţi bolnavi cu sufletul nu sânt în stare a auzi un astfel de cuvânt. Mulţi sânt care nu trăiesc vecinicía în Hristos, ci o curioasă formă a vieţii pământeşti. Lipsindu-le viziunea veciniciei, vremea şi zilele pentru ei devin singura realitate, şi se ceartă pe tema calendarelor. Cât eram la Athos a avut loc reforma calendarului. Biserica Universală a vrut să reorânduiască curgerea vremii pe baza principiilor puse dintru început. Iar la început se întâmpla că Echinoxul era pe 9 Martie, iar apoi a ajuns să fie pe 22. Dar această schimbare priveşte mai ales viaţa exterioară a societăţii omeneşti, ca să nu zic viaţa statală. Dar a privi această latură ca pe o dogmă, ba chiar să rupi comuniunea liturgică, este urmarea neajunsului înţelegerii şi a lipsei de experienţă a veciniciei în Hristos. Tot ce este al pământului trece. In cei douăzeci şi doi de ani ai vieţii mele la Athos mi-a fost dureros să văd cum unii, chiar şi oameni buni, gândesc numai în termeni de zile, iar nu la vecinicíe. Şi astfel, într’un chip ciudat, se învârtoşează inima acelor oameni. De acum uşa inimilor lor este închisă. Ei nu pot înţelege nici rugăciunea din Ghethsimani, nici moartea pe Golgotha, nici gândul lui Simeon Noul Theolog sau al lui Siluan pentru faptul că fiecare dintre noi trebuie a se asemăna omului celui dintâi prin cuprinsul vieţii sale, adică să devină un Adam.

Şi lipsa cugetului pe care ni-l învaţă Părinţii noştri face ca noi să stâlcim creştinismul, ridicând condiţiile statale şi ale vieţii sociale la nivel de dogmă. Este un lucru cât se poate de neadevărat. Adevărata rugăciune se petrece în hotarele nu ale vieţii pământeşti, ci dumnezeieşti: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului…”, „Doamne, miluieşte pre noi şi lumea Ta”.

Vorbesc fără rânduială, dar în desfăşurarea convorbirii noastre urmăresc felul cum mi se dă cuvântul. Nu citesc de pe o hârtie ceva scris mai nainte, ci numai caut cu rugăciunea ceea ce se naşte în inima mea. Aşa încât vorbesc acum despre aceasta fiindcă doi dintre fraţii noştri au fost în Rusia. Şi acolo, după un atât de mare har al muceniciei, dintr’o dată – o conştiinţă atât de măruntă, strâmtă, îngustă a vremii! Pe fraţii noştri i-au întrebat: „Pe ce stil slujiţi voi?” Pentru ei este vorba de „noul stil” sau „vechiul stil”. Dar când noi am trecut la stilul după care trăieşte statul, nu am simţit nici o pierdere din pricina lui, ci am păstrat bunele noastre dispoziţii şi faţă de unii, şi faţă de alţii. Cine sânt acei „alţii” şi cine „unii”? Unii sânt care „păzesc zilele”, precum zicea Pavel ( 6.). Dar sânt alţii ce sânt adânciţi în rugăciune şi cu sufletul, şi cu inima, din toate puterile, în vécinicul Dumnezeu.

Deci aş dori, fraţii mei iubiţi, ca voi să înţelegeţi lucrurile aşa cum trebuie înţelese, aşa cum ne-a învăţat Domnul, şi apostolii Săi, şi Sfinţii Părinţi: „Ceriul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece”. Iar când i-au spus Evreii: „Dar tu, care nici cincizeci de ani nu ai, l-ai văzut pe Avraam?”, Domnul le-a răspuns cugetând cum era propriu Luişi: „Mai nainte până a nu fi Avraam, EU SÂNT” ( 7.). Şi de aceea zice Domnul: „Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu, şi atunci veţi fi purtătorii vieţii Mele vecinice. Iară cine nu va bea Sângele Meu, cine nu va mânca Trupul Meu, acela îşi pierde viaţa”. ( 8.)

Aşadar, cuvântul meu a alunecat spre latura aceasta: vremea este relativă, proprie formei fiinţării făpturii, a existenţei, iar vecinicía este forma fiinţării vecinicului Dumnezeu în Care credem. Iar într’un astfel de cuget vom putea mai adânc înţelege cuvintele lui Hristos şi poruncile Sale. De ce? – Deoarece când poruncile Sale se fac legea, singura lege a fiinţării noastre: şi cea vremelnică, şi cea vécinică – atunci toată alcătuirea vieţii noastre se schimbă. Iar când omul îşi va simţi mântuirea în Hristos, şi va vedea pe alţii care nu voiesc pe Hristos, se va ivi în el în chip firesc împreună-pătimire pentru cei ce nu înţeleg şi nu primesc pe Hristos. Conştiinţa chinuitoare că aceşti oameni cad de la vecinică viaţă în Dumnezeu naşte rugăciune pentru întregul Adam. Stareţul Siluan zice că atunci când dragostea se atinge de inimă, omul doreşte tuturor mântuirea. Atunci nu se mai iveşte învârtoşarea inimii ce duce la dezbinări, la ură şi la desăvârşita pierdere a chipului vieţii creştineşti.

Mă voiŭ opri la aceasta. Iar voi, ca întotdeauna, iertaţi-mi graiul prost şi cuvântul neorânduit, dar simţiţi-i esenţa. Încercaţi să pătrundeţi, prin rugăciunea pocăinţei, în adâncul cugetului creştin, deoarece rugăciunea pocăinţei este cea adevărată. Fiecare dintre noi poartă în sine câte un chip sau altul al păcatului, şi greşeşte. De aci, rugăciunea pocăinţei se dovedeşte a fi firească. Dar, în chip minunat, tocmai astfel se naşte persoana-ipostasul după chipul lui Hristos, Logosul cel întrupat al Tatălui.

Iar rugăciunea mea este ca voi toţi să înţelegeţi calea lui Hristos, care ne este chinuitoare, dar care cu adevărat ne mântuieşte. Şi să vă păzească Domnul.

Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovniceşti, vol. II (Alba-Iulia, 2008)
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos

( 1.) Nr. C-22 (21 Ian. 1992). după numerotarea M™
( 2.) Vezi Mt. 4: 17.
( 3.) Vezi Fac. 3: 9 şi urm.
( 4.) Io. 13:34.
( 5.) Vezi Fac. 2: 17.
( 6.) Vezi Gal. 4: 10.
( 7.) Vezi Io. 8: 57-58.
( 8.) Vezi Io. 6: 53-54.

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

Aveți mai jos un text cutremurător, mai ales pentru cei necredincioși care nu cunosc puterea lui Dumnezeu și cum binevoiește Acesta întru Sfinții Săi. Sunt enumerate darurile (harismele) dincolo de fire ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1924-1994). Mulțimea mărturiilor fac imposibilă contestarea acestor fapte, mai ales că vorbim de un nevoitor contemporan care acum 20 de ani era încă în viață. (LD)

1. Harisma tamaduirilor
Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei, etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.

2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor
Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.

3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)
Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.

4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)
Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunostea cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau „televizor duhovnicesc” si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.

5. Harisma discernamantului
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.

6. Harisma mangaierii
Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau „zburand”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”

7. Harisma deosebirii duhurilor
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adica de la necuratul, diavolul), care cauta sa insele si sa indemne la rau.

8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant
Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta, care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia si preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depasirii legilor firii
Inaintea Parintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona, depasind si anuland legile naturale.

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura! Cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau! De multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.

Desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni !

Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns, dar fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Parintele Paisie in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “Chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.

10. Harisma anularii distantelor
Cuviosul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda – din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori, urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa:  „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac, traducere de Pr. Stefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2005

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (sus),
Chilia Panaguda (ce aparține de Măn. Cutlumuș), locul unde a viețuit o bună vreme Cuviosul Paisie Aghioritul (jos) © Laurențiu Dumitru

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Cuvinte de la Athos, Părintele Teofil Părăian

Mânãstirea Brâncoveanu, 5 iunie1996
Părintele Teofil Părăian

Astãzi se face pomenirea Sfântului Atanasie, cel care a întemeiat Lavra din Sfântul Munte, prima mânãstire din Muntele Athos.

Orice mânãstire este ceva deosebit fatã de lumea aceasta, dar Sfântul Munte are ceva deosebit si fatã de celelalte mânãstiri. Unii dintre cãlugãri se gândesc mereu cum ar fi sã ajungã ei în Sfântul Munte, sã trãiascã acolo. Este un gând bun, desi nu s-ar putea zice cã dacã ai ajuns la Sfântul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt si la Sfântul Munte. L-am întrebat odatã pe un pãrinte de acolo, pãrintele Dometie Trihenea (foto), când a fost la noi la mânãstire: „Pãrinte, cum sunt pãrintii de la Sfântul Munte?” Si a zis: „Sã nu-ti închipui cã la Sfântul Munte sunt oameni veniti din cer pe pãmânt! Sunt oameni de pe pãmânt… care doresc sã ajungã în cer!” Bineînteles, dacã sunt oameni de pe pãmânt, înseamnã cã si acolo sunt lucruri care tin de pã-mântul acesta. Sunt si acolo oameni doritori de avere, desi s-au fãgãduit la sãrãcie, sunt si acolo oameni doritori de mãrire, desi s-au fãgãduit la smerenie; sunt si acolo oameni doritori de plã-cere, desi s-au fãgãduit sã renunte la plãcerile veacului acestuia; si acolo, fiind oameni, se ceartã unii cu altii, desi ar trebui sã caute pacea cu toatã lumea, dupã cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 12, 14).

Sunt însã si unele înlesniri, care nu se aflã în altã parte. De pildã, faptul cã acolo, fiind mânãstiri de bãrbati, nu intrã femeile. Femeile nu au voie sã intre în Sfântul Munte nu pentru cã ar fi inferioare, cã ar fi nevrednice sau cã ar fi cãzute din darul lui Dumnezeu, ci ca sã nu fie prilej de ispitã. Pãrintii de la Sfântul Munte si-au dat seama cã femeia poate fi o primejdie si au hotãrât ca acolo sã nu ajungã nici o femeie. Si în România, la Mânãstirea Frãsinei, este rânduialã ca la Sfântul Munte, nu intrã femeile.

La Sfântul Munte se tine foarte mult la rânduiala de suflet. Mitropolitul Nicolae Bãlan, Dumnezeu sã-l odihneascã, când pãrintele Arsenie [Boca] si cu pãrintele Serafim [Popescu] s-au hotãrât sã devinã cãlugãri, i-a trimis mai întâi la Sfântul Munte. I-a trimis sã cunoascã realitãtile de acolo, sã învete acolo si sã se întoarcã sã rostuiascã viata de aici. Nu s-a putut împlini lucrul acesta decât în parte. Nu s-a putut rândui ca în aceastã mânãstire sã nu intre femeile. Acum, sã fim cinstiti, stim cum intrã: într-o tinutã în care nu se cuvine sã intre cineva într-o mânãstire. Tolerãm lucrurile acestea din diferite motive care nu tin de Dumnezeu si n-avem curajul sã spunem cã asa nu se cuvine! Vedeti cât de departe suntem de Sfântul Munte?! 

Pomenim astãzi pe un sfânt care a fost la Sfântul Munte, si nu tinem seama de gândurile lui si de rânduielile lui! Ca la Sfântul Munte nu se poate, ca la Frãsinei nu se poate, cã nu-i hotãrârea de la început si nu-i hotãrârea asa, dar mai multã grijã trebuie sã avem! În Pateric se spune cã diavolul s-a dus la o mânãstire unde era nu o femeie, ci un copil, si a zis: „Apoi, dacã esti tu aici, nu mai am ce face!” Si aceasta trebuie sã ne dea de gândit! De ce? Copilul are ceva din înfãtisarea femeii si poate fi ispititor pentru cei care nu au destulã tãrie si se gândesc la pãcate. Este adevãrat cã tot în Pateric se spune cã erau nemul-tumiti unii cãlugãri cã se jucau copii în apropiere si s-au plâns Cuviosului Pimen, care le-a zis: „De glasul îngerilor fugiti?” Depinde cum privesti o chestiune, dar nu stii dacã întotdeauna esti asa de statornicit în bine încât sã nu mai poti fi clintit.

Pãrintele Serafim, Dumnezeu sã-l odihneascã, a stat la Sfântul Munte sase luni. În aceste sase luni a fost povãtuit de pãrintele Antipa Dinescu, care este cuprins si în Patericul românesc, foarte pe scurt. Acolo, la Sfântul Munte, pãrintele Serafim a primit o scrisoare de la mitropolitul Nicolae Bãlan, care i-a dat în grijã sã meargã la Atena sã se înscrie la Facultatea de Teologie, cã numai asa poate sã-i trimitã bursã din tarã. Se gândea mitropolitul cã pãrintele o sã vinã si cu niste cunostinte de limbã greacã. Pãrintele Serafim i-a spus pãrintelui Antipa cã a primit scrisoarea care-l îndemna sã se ducã la Atena, la Teologie. Este interesant rãspunsul pãrintelui Antipa (sã nu uitãm cã era vorba de o scoalã teologicã, nu de o scoalã laicã): „Mã, sã te tii de pravilã, cã dacã nu, te îndrãcesti!”

Dacã pãrintele Serafim ar fi adus numai cuvântul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfântul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine si nu s-a dus degeaba pentru toti care stiu cuvântul acesta al pãrintelui Antipa Dinescu: „Sã te tii de pravilã, cã dacã nu, te îndrãcesti!”. Scazi, te învârtosezi, uiti de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijeazã pe Dumnezeu sunt mai rãi decât necredinciosii!

La mine la spovedanie vin oameni care spun cã sunt credinciosi, dar cã nu merg la bisericã. Totdeauna le spun: „Este mai bine sã nu crezi în Dumnezeu, decât crezând, sã-L pui pe Dumnezeu la spate!” Când crezi în Dumnezeu, trebuie sã faci ceva pentru Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-I dai „ceva da” si „ceva nu”, ci-I dai tot ce poti! Sigur cã sunt împrejurãri când nu poti sã-ti faci toate datoriile.

Dumnezeu stie neputintele omului si primeste si neputintele în loc de pravilã. Aceasta nu înseamnã cã nu-ti faci pravila în cazul când nu poti sã ti-o faci! E ca si când ti-ai fãcut-o, dacã ajungi la neputinta de a ti-o face, dar doresti totusi s-o faci. În cazul acesta, fãrã pravilã – esti cu pravilã! Pentru cã nu uiti de Dumnezeu, pentru cã nu-L neglijezi pe Dumnezeu. Iar dacã poti sã-I slujesti lui Dumnezeu si zici: „Lasã, fac eu mai putin astãzi, cã fac altãdatã”, în cazul acesta te joci cu Dumnezeu. Si dacã te joci cu Dumnezeu, ajungi sã se întâmple cu tine ceea ce a spus pãrintele Antipa Dinescu: te îndrãcesti si atunci mergi din rãu în mai rãu.

Prin anii ’75 au fost aici, la mânãstire, niste cãlugãri francezi de la Sfântul Munte: pãrintele Placide [Deseille] (foto), pe care unii poate-l stiti, si niste ucenici ai lui. Ei ne-au adus de la Sfântul Munte un cuvânt care mie mi-a plãcut tare mult. L-am retinut, l-am spus si altãdatã si-l voi mai spune: „La Dumnezeu sã te gândesti ca la Dumnezeu, nu ca la om, si sã-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Cuvântul acesta pare cumva de neînteles: cum adicã sã-L respiri pe Dumnezeu, cã Dumnezeu nu este aer?! Este vorba de întelesul de a nu-L uita pe Dumnezeu, sã tii seama de Dumnezeu cum tii seama de aerul pe care-l respiri.

La Dumnezeu sã te gândesti cât trebuie si, mai ales, „ca la Dumnezeu, nu ca la om”. Sunt unii oameni care-mi spun: „Pãrinte, vã spun drept cã atunci când sunt pe cale sã fac un pãcat, de multe ori mã gândesc la dumneavoastrã mai mult decât la Dumnezeu”. Deci tine la om mai mult decât la Dumnezeu! Este bine cã se opreste omul de la pãcat, indiferent din ce motive, dar e frumos sã ne gândim la Dumnezeu. Dumnezeu sã fie în prim-planul existentei noastre!

Pentru cã a fost vorba de pravilã, de rânduialã de rugãciune, de program de slujbã, de participarea la sfintele slujbe, tot pãrintele Dometie Trihenea, când a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun pestele decât cartoafele (sic!), dar pierzi prea multã vreme de pravilã pentru pescuit!” Iatã un gând de la Sfântul Munte: pierzi vreme de pravilã când mergi la pescuit. Stai prea mult acolo si nu-ti împlinesti datoriile princi-pale; nu te-ai fãcut cãlugãr ca sã pescuiesti, te-ai fãcut cãlugãr ca sã-I slujesti lui Dumnezeu. Dacã pescuiesti si nu-ti îndeplinesti datoriile pe care le ai, ai ales pestele în loc de Dumnezeu! Ai ales pestele în loc de pravilã! Deci pãrintele Dometie a avut dreptate când a zis cã pierzi timp de pravilã pentru pescuit.

Cred cã astãzi, când pomenim pe Sfântul Atanasie al Athonului, e bine sã ne gândim la aceste cuvinte de la Sfântul Munte. Este bine sã ne facem program mai serios întru a-I sluji lui Dumnezeu, este bine sã înlãturãm toate primejdiile, pentru cã nu avem rânduiala de la Sfântul Munte si nici mãcar nu ne silim sã ne facem rânduialã atât cât am putea în conditiile noastre. La spovedanie ne putem gândi si la aspecte de felul acesta.

Dumnezeu sã ne ajute!
Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos

Pelerinaj în Grecia (22 – 31 mai), grup de 8 pelerini

– pelerinajul se adresează deopotrivă bărbaților și femeilor –

Obiective principale: Catedrala Alexander Nevski / Mănăstirea Rila / Croazieră pe lângă Sfântul Munte Athos / Mănăstirea Sf. Anastasia Farmakoitria / Mănăstirea Sf. Arsenie Capadocianul – Suroti / Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – Tesalonic / Complexul Meteora / Catedrala Sf. Spiridon – Corfu / Mănăstirea Mega Spileo / Catedrala mitropolitană – Patras (Sf. Ap. Andrei) / Mănăstirea Bunavestire de la Nea Makri (Sf. Efrem cel Nou) / Mănăstirea „Sfânta Treime” – Eghina (Sf. Nectarie al Eghinei) / Biserica Sf. Ioan Rusul- Evvia / Mănăstirea Cuv. David „Copilul Înaintemergătorului” / Mănăstirea Kato Xenia / Biserica Sf. Paraskevi / Mănăstirea Sf. Efrem Sirul.

• Miercuri, 22 mai (ziua 1): Plecare din Iași pe traseul: Bacău – Focșani – Rm. Sărat – Buzău – Ploiești (sau Urziceni) – București (aprox. 19.00). Îmbarcarea tuturor pelerinilor. Se rămâne peste noapte la Mănăstirea Cernica lângă București.

• Joi, 23 mai (ziua 2): Măn. Cernica – Giurgiu – Ruse – Sofia. Închinare în Biserica Sf. Sofia (o bijuterie bizantină, em­blemă a capitalei Bulgariei, care a dat şi numele oraşului, în sec. XIV. Este cea mai veche biserică ortodoxă din So­fia) și Catedrala Alexander Nevski (catedrala patriarhală a Bisericii Ortodoxe Bulgare, una dintre cele mai faimoase edificii din Sofia). Plecare spre Mănăstirea Rila (sec. X), central spiritual al Bulgariei. Închinare la odoarele mănăstirii (moaștele Sf. Ioan de Rila). Cazare la Măn. Rila (camera cu 3 paturi).

• Vineri, 24 mai (ziua 3): Măn. Rila – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli. Croazieră pe versantul de vest al Sfântului Munte Athos. Se vor vedea mănăstirile athonite Dochiariu, Xenofont, Russikon (Sf. Pantelimon), Xiropotamu, Simonopetra, Grigoriu, Dionisiu, Sf. Pavel, dar și portul Dafni.  Se pleacă apoi spre Tessalonik. Se vizitează Mănăstirea Sf. Anastasia Farmakoitria (moastele Sf. Anastasia si Sf. Teonas Episcopul) şi  Mănăstirea Sf. Arsenie Capadocianul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Cazare la Mănăstirea din Filiro, lângă Tesalonic.

• Sâmbătă, 25 mai (ziua 4): Filiro – Kalambaka – Vizita a 3 mănăstiri din impresionantul Complex monahal Meteora (mănăstiri din sec 13-14). Plecare spre Igoumenitsa (al doilea port ca mărime al Greciei). Cazare hotel Igoumenitsa (3 pers./cam).

• Duminică, 26 mai (ziua 5): Igoumenitsa – Liturghie, îmbarcare către insula Corfu (Kerkira). Vizitarea Catedralei Sf. Spiridon (închinare la moaştele Sf. Spiridon, mare făcător de minuni) şi a Catedralei Mitropolitane (cu moaştele întregi ale Sfintei Împărătese Teodora, apărătoarea sfintelor Icoane). Ne întoarcem cu ferryboatul la Igoumenitsa.

• Luni, 27 mai (ziua 6): Igoumenitsa, plecare spre Patras. Închinare la capul şi crucea Sf. Ap. Andrei. Plecare spre Mănăstirea Mega Spileo – Marea Pesteră (mănăstirea adăposteşte câteva sute de sfinte moaşte şi Icoana Maicii Domnului făcută de Sf. Ap. Luca, descoperită printr-o minune). Deplasare către Corint. Închinare şi cazare la Mănăstirea Loutraki  (adăposteşte moaştele Sf. Patapie şi capul Sf. Mc. Ipomoni (răbdare).

• Marți, 28 mai (ziua 7): Mănăstirea Loutraki. Spre Atena. Deplasare la Mănăstirea Bunavestire de la Nea Makri (închinare la moaştele Sf. Mc. Efrem cel Nou). Apoi la Atena (vizitarea Catedralei Mitropolitane cu moaştele Cuv. Filoteia) – Pireu – îmbarcare pe ferryboat către insula Eghina, cel mai iubit loc de pelerinaj din Grecia. Închinare la Mănăstirea „Sfânta Treime” la moaştele Sf. Ier. Nectarie al Eghinei, Tămăduitorul de boli grave, vizitarea chiliei Sfântului. Cazare la Mănăstirea „Sfânta Treime”, în Eghina.

• Miercuri, 29 mai (ziua 8): Eghina – Evvia. Prokopi: Biserica Sf. Ioan Rusul (închinare la moaşte), Mănăstirea Cuv. David „Copilul Înaintemergătorului”, mormântul Cuv. Iacov Tsalikis. Traversarea cu bacul din Evia în Grecia continentală, închinarea la Mănăstirea Kato Xenia („Cea străină”) – închinare la Brâul Maicii Domnului şi icoana pictată de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca (una dintre cele 3 cunoscute). Cazare la Mănăstirea Kato Xenia.

• Joi, 30 mai (ziua 9):  Mănăstirea Kato Xenia. Plecare spre Tessalonik. Închinare la Biserica Sf. Paraskevi (vindecatoare de ochi) şi Mănăstirea Sf. Efrem Sirul.  Plecare spre România. Serres – Sofia – București – Ploieşti – Buzău – Rm. Sărat – Focşani – Bacău – Iaşi.

• Vineri, 31 mai: Sosire în România.

Preţ: 400 euro

Preţul include: Transport cu microbuz (8+1), şofer / ghid, cazări, transport ferryboat, taxe parcare.

Preţul nu include: Intrările la Meteore (2 euro/mănăstire), masa (în unele zile se poate lua la mănăstire), asigurare medicală (opţională).

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com

Același pelerinaj se va relua și în perioada 2 -11 iunie 2013

Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul (10 noiembrie) istorisite de Părintele Paisie Aghioritul

„Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei. Apoi cu inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de liniste si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a invatat si a intarit in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie indepartata. Care popor, pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10.” (Din hotararea Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul)

Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin nerecunostinta mea. (Parintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat de catre Sfantul Arsenie Capadocianul dupa numele sau)

Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului. Farasiotii (locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru mai multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si altele 120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui). Cand s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura, aceasta s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din cealalta parte ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune – precum crezuse – trupul zdrobit al Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie. Cand a ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins mana sa-l miste,dar Parintele i-a spus: ‘Nu ma atinge! N-am nimic!”. Parintele a ramas nemiscat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp ce cadea in prapastie, l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a simtit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in bratele maicii sale. Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime, mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic. Taranul a mers dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.

Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul, ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la Hagi efendi (Sfantul Arsenie era numit hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in Tara Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui Arsenie: – Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce altora, bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata? – Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma. Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut observatie: „Altadata, cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei la sanatoasa”.

Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soti, ce avea sotia stearpa, a adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citeasca, ca sa dobandeasca copii. Parintele Arsenie, dupa ce i-a citit pe ea, a spus preotului: „Preoteasa ta va naste o fata: sa o numesti Eva”. Precum s-a si facut.

Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei au batut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In ceasul acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a luat pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti farasioti in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-o de ce asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus: – Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia pamant de la pragul usii lui si ungeti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile cand ne imbolnavim.

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, dupa aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si, vazand ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o ce vrea. I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie, dar parintele a certat-o si i-a spus: – Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie. Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul lor.

Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa careia i-a citit si i-a curatat lepra. Si, dupa cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingasa ca fata unui copil.

Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai statatori ai neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie. Parintele i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si ametitoare, ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus: – Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au spus Parintelui: – Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te va durea capul. Parintele le-a spus atunci cu asprime: – Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va miscati deloc din locul in care stati. I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece. Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers: – Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta credinta. Noi lucram cu satana.

Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta Liturghie credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul ioan Gura-de-Aur era un izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in cascada de sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp ce oamenii mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea inapi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din  nou dupa o bucata de vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de „flux si reflux” era firesc. Insa robul lui Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara sa astepte.

O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aduca un talisman de la Hagi efendi, deoarece era stearpa, iar barbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui Prodromul i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si lasandu-si treaba a venit in sat. Deoarece era tarziu cand a ajuns n-a indraznit sa mearga el insusi la Parintele, ci a spus oarecarui epitrop sa mearga el. Epitropul a mers si a luat un talisman, adica rugaciunea pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hartie. Fiindca stia ca chercheza era bogata – barbatul ei era mare crescator de animale – a fost biruit de lacomie, luand rugaciunea Parintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o insemnare de a lui, unde scrise sa se trimita piei, branza, carne etc, chipurile cerute de Hagi efendi. Le-a dat dupa aceea lui Prodromu si acela, fara sa stie nimic, a doua zi a mers si le-a dat cherchezei cu ale carui terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis epitropului cele ce-i scrisese, crezand ca acela le va duce Parintelui Arsenie. Anul urmator chercheza a dobandit un copil si a trimis in continuare multe lucruri epitropului, fara ca Parintele sa stie ceva. Dupa doi ani a aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a facut observatii. Epitropul insa, in loc sa ceara iertare, din pacate nu recunostea. Atunci Parintele Arsenie i-a spus: – E mai bine sa platesti in aceasta viata, decat sa te osandesti. De aceea, din clipa aceasta, sa se umple trupul tau de bube si sa te manance atata timp cat si mancat si tu branza si carnea cherchezei.

Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a putut suporta mancarimea, si mergand la Parintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a iertat, i-a citit si s-a vindecat.

Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma fratele lui, impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata ce Parintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era legat in lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in lanturi. In clipa aceea Parintele a spus: – Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi: – Inapoi, satano!

Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a facut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.

Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna. Parintele Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a vazut-o din nou i-a spus cu asprime: – Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei naste, dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.

Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a iertat-o i-a spus: – Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi baiat, il vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina. Precum s-a si facut.

Stela Koglanidu povesteste ca au adus in casa ei parinteasca un turc mut in varsta de 30 de ani, si tatal ei l-a luat si l-a dus la Parintele Arsenie, ca sa-i citeasca si sa se faca bine. In timp ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa vorbeasca. Apoi l-a adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui l-au luat si au plecat.

Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la Parintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei.

Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Parintele Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe bani. Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea privire a Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se afla, inarmat cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau afara, au inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa ca au intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Parintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea lagatura nevazuta. Parintele, fara sa-si intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau: – Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!

Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani, deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a spus: „Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi”. Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.

Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in afara de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile aruncate, imi spunea primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie insa nu s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va veni singur tarandu-si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i citeasca si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai putea fura, caci parintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecand in 1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.

Prodromul Eznepidis a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turci, n-a mai apucat sa-i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: „Fugi, voinicule, cu binecuvandarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru”. Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara ca sa li se pricinuiasca nici o rana.

Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla adeseori ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia turca, fapt pentru care crestini din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi capricios si dificil.

Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi multi turci sa intre in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in calatorie. Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au imprastiat si ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I s-au terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-a venit sa spuna turcilor: „tot ce am, este la Hagi efendi”. Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a vazut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l dezlege degraba. Le-a spus inca si „ticalosi de turci”. Capitanul lor s-a maniat si si-a tras hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc: -Coboara-ti mana uscata tot acum! Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant. Cand ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar capitanul lor il ruga pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa.

Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te, purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni, tuturor dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne daruiasca noua mare mila. (Troparul – glas III)

De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor, pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut partas tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare de greseli. (Condacul – glas IV, podobie: „Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce”)

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta; Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie. (La marimuri)

Sursa: Mănăstirea Săraca Foto (jos): Biserica Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul de la Suroti © Laurențiu Dumitru

Corul „Byzantion” la Muntele Athos, cu ocazia hramului Chiliei „Buna Vestire”, Schitul Lacu

Membrii Corului „Byzantion“ din Iaşi au participat, în zilele de 6 şi 7 aprilie 2013, la hramul Chiliei „Buna Vestire” din cadrul Schitului românesc Lacu din Muntele Athos.

La invitaţia părintelui Ştefan Nuţescu, stareţul Chiliei „Buna Vestire“, şi a părinţilor din Schitul românesc „Lacu“, o parte din membrii Corului „Byzantion“ au luat parte la slujbele sărbătorii Bunei Vestiri ce a avut loc zilele trecute, după calendarul vechi, la Sfântul Munte Athos din Grecia.

Sărbătoarea hramului a început în ziua de 6 aprilie, de la ora 19:00, şi a durat, fără întrerupere, până a doua zi la ora 8:00. Răspunsurile au fost date de Corul „Byzantion“ în limba greacă – strana dreaptă şi de o parte din membrii Corului „Roman Melodul“, împreună cu alţi părinţi, în limba română – strana stângă.

Mai multe detalii despre slujba hramului chiliei athonite ne-a oferit prep. univ. drd. Adrian Sîrbu, dirijorul Corului „Byzantion“ şi cadru didactic la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie Muzicală şi Teatru din cadrul Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi: „Slujba de Priveghere a constat în săvârşirea Vecerniei, a Utreniei şi a Liturghiei hramului – o piatră de încercare a sufletului şi a trupului celui rugător, fiind o strădanie duhovnicească de aproximativ 13 ore de rugăciune şi cântare antifonică. Cu atât mai mult, provocarea revine psalţilor ce trebuie să parcurgă, de-a lungul întregii slujbe, un repertoriu complex, abordând aproape toate ipostazele melodice ale genurilor compoziţionale şi ale octoihiei bisericeşti. Rânduiala este cu sfinţenie păstrată de părinţii schitului, sub atenta îndrumare a părintelui Gherasim, tipicarul Mănăstirii «Sf. Pavel»“.

Pe lângă vieţuitorii din aşezămintele monahale româneşti, la slujba de Priveghere au fost prezenţi şi numeroşi credincioşi veniţi de pe meleagurile româneşti, peste 200, care au ajuns cu mare efort şi râvnă pe cărările anevoioase ale Athosului, până în locurile ferite ale schitului din baza muntelui Athon. (T.R.)

Sursa (text și imagine): Ziarul Lumina