Category Archives: „Athosul. Locuri, chipuri, stări”
O fotografie veche de aproape o sută de ani
Fotografiile vechi au un dar aparte, îți descoperă vizual o fărâmă dintr-o lume pe care timpul a mistuit-o.
E fascinant să vezi în imagini chipuri de acum o sută de ani și mai bine. Uneori, când vezi fotografia unui necunoscut, cum este, spre exemplu, cea a acestui tânăr novice rus de la Mănăstirea Sfântul Panteleimon – Russikon (datată 1917-1918), te întrebi fără să vrei care o fi fost oare traiectoria vieții lui… A rămas oare la Russikon? S-a călugărit sau s-a întors în lume?
Erau vremuri cumplite pentru Rusia, începuse Revoluția rusă ce avea să instaureze guvernul bolșevic. Cu siguranță putem spune că l-a cunoscut pe Cuviosul Siluan Athonitul (care avea pe atunci vreo 52 de ani).
Ochii acestui tânăr, de o curăție aparte și o inocență copilărească, mă privesc de peste timp.
Învăț parcă din fotografia aceasta cât dintr-o carte!
Laurențiu Dumitru
Sursa: Herman Voogd blog. Foto găsite și restaurate de Paul Robert
George Becali. În loc de recenzie la cartea sa despre Muntele Athos
George Becali a scris o carte despre Muntele Athos. Cu greu m-am decis să anunț apariția ei, măcar că are legătură cu tematica blogului, cu viețuirea aghiorită. „Multă vorbărie strică, să nu aducem lucrurile sfinte în derizoriu. Mai multă reținere cu astfel de popularizări”, scria cineva pe facebook la anunțul apariției cărții făcut de o librărie ortodoxă din capitală.
George Becali, condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare, pedeapsă din care a ispăşit un an şi jumătate, a început să scrie cărți pentru că deținuților scriitori li se reduce astfel din pedeapsă. Desigur, motivele vor fi fost mai multe, fără doar și poate.
Nu am avut ocazia să răsfoiesc cartea, dar am citit câteva fragmente scanate și postate online pe o pagină de sport. Prima impresie este una plăcută, textul lui George Becali, asemenea unor impresii calde de jurnal, este interesant și atractiv, extrem de confesiv pe alocuri. Și mai ales articulat. Este foarte posibil ca evocările să fi fost ale lui Becali, iar textul pentru tipar să fi fost diortosit de un om cu condei, bun cunoscător al Athosului; lucrul „la două mâini” se practică, de altfel, foarte frecvent în Occident.
George Becali, un om controversat, dar pitoresc, un om al contrariilor, greu de prins în șabloane. Condamnat pentru dare de mită, dar și mult milostiv; lăudăros, dar și tăinuitor al unor fapte bune. Mândru și vanitos, dar și cuprins uneori de o dulce zdrobire a inimii. Gălăgios și populist, dar și inspirat când intervine telefonic într-o emisiune ca să pună la punct un hulitor înveterat ca Pavel Coruț. Merge la Londra pentru haine scumpe, dar și la Muntele Athos să se roage și să ajute. Deseori nervos, dar și grabnic în a-și cere iertare când simte că a exagerat. Dezlânat când vorbește despre Băsescu, vulgar când amintește de Antena 3, dar și curajos în a-și mărturisi credința, cu tușe lăudabile, incorecte politic sau așa zis homofobe.
În general oamenilor instruiți, preocupați de cultură, dar și multor teologi, iubitori ai lui Manuil Panselinos și Grigorie Palama bunăoară, le repugnă asocierea cabotin-nefericită a Muntelui Athos cu persoana lui Becali. Deși, după cum îmi mărturisea un părinte român aghiorit la ceas de vecernii: „Becali este cel mai mare promotor al Muntelui Athos în spațiul public românesc”. Mulți dintre cei neînbisericiți, de la Becali au auzit prima oară despre Athos. Poate că nu e puțin lucru. Cum nu e puțin nici faptul că a ridicat un sat din temelii după inundații sau că a ctitorit multe biserici. M-aș dori să nu-și mai zădărnicească răsplata pentru astfel de fapte trâmbițându-le de pe acoperișul prime-time-ului la televiziunile de știri. N-ar fi exclus să fi învățat discreția în lunile de deteneție. Spun asta pentru că în introducerea cărții „Muntele Athos, patria Ortodoxiei” el mărturisește: „A murit Gigi pe care îl cunoştea lumea, pentru a se naşte Gheorghe, omul cel nou, cel în care trăieşte Hristos”. Acesta e un cuvânt ce se dorește a fi viu și lucrător, îl rostești chiar dacă nu-l trăiești până la capăt, tocmai pentru a primi puterea de a-l împlini.
Dar un alt fragment ce însoțește prezentarea cărții m-a pus pe gânduri: „Timpul petrecut în temniță a fost cu siguranță cel mai prețios și folositor din viața mea. Aceasta pentru că astfel am cunoscut drumul mântuirii pe care, deși credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. În temniță am fost mai aproape de Hristos și asta este totul. Căci ce contează un an sau doi când ai în față veșnicia!”. E un motiv îndeajuns ca să nu mai pomenim nimic despre cele ale lui Becali din trecut, căci Dumnezeu în marea Sa milă și iubire de oameni nu pomenește păcatele tinereții și ale neștiinței (cf. Psalmi 24, 7).
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa aflat în spital pe patul de moarte i-a spus lui George Becali: „O să veghez asupra ta de dincolo”. Părintele Iustin Pârvu l-a certat cândva profetic: „Copile, lasă-te de politică, căci vei avea probleme!”. Iar Părintele Arsenie Papacioc, când l-a întâlnit prima oară, i-a zis strângându-l în braţe: „În sfârşit, s-au întâlnit inimile noastre”. Vreau să cred că pe George Becali temnița l-a ridicat, nu l-a coborât, deși ispite vor fi.
Laurențiu Dumitru
[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/hhsXzb ]
Update: George Becali la Muntele Athos (video)
Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalu
În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakalu. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Sfântul Gheorghe – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheu și Karakalu.
Dorința mea de a ajunge la Karakalu era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakalu. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.
Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.
Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.
Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Gheronda Filothei.
Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.
Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.
Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalu, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.
Părinții de la Karakalu îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.
Pe Părinte îl cheamă Pahomie.
Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”
Athosul. Locuri, chipuri, stări (II). Părintele Filimon de la Schitul Prooroc Ilie, „glumețul” lui Dumnezeu
Praznicul Sfântului Prooroc Ilie îmi prilejuiește amintirea vizitelor la Schitului Prooroc Ilie, Skiti Profiti Ilia, după cum îi zic grecii. Deși schitul este grecesc (aparține de Pantokrator), arhitectura bisericii este rusească, o capodoperă, în cel mai frumos sens al cuvântului. Măreția iconostasului cu trei altare, detaliile arhitectonice, frumusețea icoanelor te lasă fără glas. Dar ceea ce m-a mișcat foarte tare la Profiti lia este părintele arhondar Filimon, care întâmpină întotdeauna închinătorii cu un zâmbet mare și cald pe chip.
De felul lor athoniții sunt extrem de sobri și reținuți în cuvânt. Unii au chiar o ușoară asprime și iritare, firească oarecum, având în vedere că noi mirenii dăm buzna în casa lor. Părintele Filimon este însă unul dintre puținii părinți athoniți care-și îngăduie să râdă și să glumească. O face însă cu inocența pruncilor și din dragoste pentru frații care intră pe poarta schitului.
Deși e turc de neam, aflând că grupul de închinători este de români, te întâmpină cu câteva vorbe într-o românească tare haioasă: Ce face? Bine face!… Apa rece, dorul trece!… Dragoste cu caru’, răbdare cu caru’, rugăciunea cu caru’ și… mai încet cu paharul.
Apoi, dând de înțeles că mai are ceva treabă, dă unuia din grup cheia pentru a deschide biserica. Bietul om încearcă degeaba, pentru că, în fapt, biserica este deschisă, doar că ușa din stânga trebuia împinsă, nu cea din dreapta în care intră cheia. N-a reușit. Păcătos, păcătos, se amuză Părintele.
Cerem în engleză binecuvântare să facem fotografii în biserică și ne răspunde în românește: Ok, 5 evro, negociabil 10. Glumește, desigur. De altfel, Schitul Sf. Prooroc Ilie e unul din puține lăcașuri athonite în care ți se îngăduie să faci fotografii.
Ne cheamă apoi pentru o kerasmă, venind grabnic cu un bol cu stafide și păhărele de ouzo. Apoi ne deschide pangarul. Ți-e tare drag să-l privești cum servește pe toți cu dragoste, cu grijă, cum răspunde unora și altora la întrebări, în greacă, în engleză, în română, prin semne, cum poate.
A doua oară când am ajuns la Skiti Profiti Ilia nu m-am putut abține să-l abordez puțin, în particular. I-am spus atunci, dintr-un impuls lăuntric, o vorbă a părintelui Rafail, care întrebat fiind oarecând: Cum de râdeţi tot timpul?, a spus: Pentru că plângem toată noaptea. Părintelui Filimon i-a plăcut tare mult spusa asta și m-a rugat s-o scriu pe o foaie, în limba română. Pesemne voia s-o învețe. Auzind că editez o revistă ortodoxă, m-a întrebat dacă o am la mine. M-am dus la rucsac și i-am adus revista Orthograffiti. A răsfoit-o pe fugă. I-a plăcut. L-am rugat să-i fac o fotografie și a fost de acord. Bateriile se consumaseră, dar m-a așteptat să pun altele. Apoi a făcut o poză cu întregul grup.
Apropo de seriozitatea athonită, dacă e îngăduință în a fotografia interioarele mănăstirilor și arareori în biserică, e interzis cu desăvârșire să fotografiezi monahi. Și pe bună dreptate, ei nu sunt exponate de muzeu care să stea drepți pentru orice fotoholic cu imbolduri isihaste. Totuși prezența caldă a Părintelui Filimon te îndemna cumva să iei cu tine o fărâmă de amintire. Și simți că nu ai comis o nesăbuință.
Am aflat mai apoi că este și preot. Nădăjduiesc să-l văd cândva slujind, la ceas de miezonoptică, pe „glumețul” lui Dumnezeu… parcă-i văd lacrimile…
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Laurențiu Dumitru
„Athosul. Locuri, chipuri, stări”
Athosul. Locuri, chipuri, stări (I). Introducere
Athosul este o altfel de lume. Nu-l poți compara cu nimic altceva de pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte (Agion Oros), Bastionul Ortodoxiei – toate aceste nume și renume nu au nimic metaforic.
Aici viața se ia în serios. Accentuez, se ia în serios. Iar timpul parcă s-a oprit în veacurile de odinioară ale Imperiului bizantin iubitor al dreptei slăviri. De altfel, viața athonită e „racordată” la ora bizantină.
Odată ce ai călcat pe el, Sfântul Munte Athos are darul de a te umple de un dor mistuitor greu de numit. Dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu. Puțini sunt aceia care nu revin. O parte din cei ce nu revin sunt cei ce au rămas. Dacă vrei să știi ce înseamnă viață autentică, vino la Athos! Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino în Sfântul Munte!
Cu greu m-am adunat să scriu despre experiențele mele athonite. Simt, pe de o parte, că e ușor a scrie din simțuri, dar e cu anevoie a scrie din duh. Pe de altă parte, cele de taină nici nu se pot trâmbița de pe acoperișuri. De aceea vă încredințez încă de la început că nu veți găsi aici, la această categorie, cuvinte prea mari, ci doar gânduri răzlețe despre Athos… „Athosul. Locuri, chipuri, stări” Așa cum le-am văzut și trăit eu.
Laurențiu Dumitru
„Athosul. Locuri, chipuri, stări”
Sfântul Munte Athos 