Category Archives: Uncategorized

[off topic] Hărțile cu moaștele Sfinților Ortodocși din pământurile germane (Germania, Austria, Elveția) și din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxenburg)

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Germania, Austria și Elveția

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg)

Cele două hărți sunt întocmite de Părintele Ieromonah Grigorie (Vlad) Benea, autorul lucrării „Viețile Sfinților Ortodocși din Apus”.

 

Reclame

Mari Români: Ştefan cel Mare şi Sfânt

Documentar din seria „Mari Români” prezentat de Vlad Craioveanu

Scenariul şi regia: Alexandru Maftei;
Imaginea: Radu Aldea;
Muzica: Dragoş Alexandru;
Montaj: Marian Ene.

Vezi și alte postări pe acest blog despre Binecredinciosul Voivod Ștefan cel Mare și Sfânt :


Hristos a înviat! Vă doresc din inimă un Paște luminat!

Invierea5

Hristos a înviat! Şi împreună cu El şi noi. Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem “fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere. Cer iertare tuturor celor ce le-am greşit vreodată şi iert, la rându-mi, pe cei ce mi-au greşit.

Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică.
Vă doresc din inimă un Paşte luminat!

Laurențiu Dumitru
Editor Blog Sfântul Munte Athos

Ghiveci athonit. Rețetă adaptată de Domnul Profesor Constantin Cucoș

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru că am intrat în post, vă recomand un ghiveci athonit, așa cum îl fac eu: pentru a pregăti o tavă, luați vreo patru vinete mari – de pe la Tecuci, roșii – un kil, tot de pe acolo, trei ardei grași sau gogoșari – de unde se nimerește, toți atâția morcovi – de la vreun aprozar, dacă se mai găsește, trei cepe mari – de la noi din Iași, din piața Nicolina, o bucățică de conopidă, un bostănel fraged – numaidecât din grădina mea, ulei de măsline – de prin Elada, sare, piper și cimbru – de la Carrefour, Auchan sau Kaufland. Iar restul, iarăși, de la mine: oarece voie bună, inspirație și o țâră de vin alb, demisec, din cele beciuri.

Procedați mai departe așa: tăiați ceapa mărunțel-mărunțel, amestecați-o cu roșiile tăiate bucățele, după ce au fost decojite (gospodinele, știu cum), puneți așchii de ardei, și oleacă de sare și piper, după inspirație, și frecați timp de vreun minut acest amestec; ungeți tava cu ulei de măsline, tăiați vinele pe lungime, în două, și le întindeți frumos în tavă, după care adăugați amestecul de ceapă și roșii, descris mai sus. Un amănunt nu lipsit de importanță: în tot acest răstimp, mai gustați câte o gură de vin (nu-i pentru pus în tavă), mângâiați amestecul din tavă și rugați-vă în felul vostru (cu inima, cu mintea, cu limba), înainte de a o pune la cuptor. Acoperiți tava cu ceva (nu știu cum se cheamă chestia aia), dați la foc mic și lăsați vreun ceas jumate, ca toate aceste legume să se frăgezească, să se undească, să se topească, să se lege unele cu altele, să devină mâncarea noastră, cea de toate zilele…

Dacă nu aveți pâine în casă, puteți să faceți și niște turte, coapte în ceaun, așa cum am făcut eu. În ăst timp, puteți să mai navigați pe internet, să vă mai minunați de ce spun unii la televizor, sau, mai bine, să vă uitați la cer sau dealuri, să ascultați păsărele, să vă pierdeți cu privirea spre cele depărtări … Dar nu carecumva să uitați, vă rog, de ghiveciul vostru!…

Sursa: Pagina de facebook a Domnului Prof. Dr. Constantin Cucos
Mulțumim acestuia pentru îngăduința de a posta rețeta pe blogul nostru.
Foto credit Constantin Cucoș

Vezi și textul:

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 1,200,000 times in 2014. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 52 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România

eugene ionesco

Istoria unei scrisori de suflet

În urmă cu mai bine de doi ani postam pe blogul de față un text despre experiența pe care a avut-o marele dramaturg român Eugen Ionescu în Muntele Athos:

La puțin timp am început o corespondeță prin e-mail cu o doamnă care-mi întărea convingerea despre înțelegerea creștinească pe care a avut-o marele Ionescu. În vremea adolescenței îi scrisese marelui scriitor o epistolă la care primise un răspuns plin de lumină și căldura credinței. Pentru a înțelege mai lesne răspunsul lui Eugen Ionescu voi face o scurtă introducere, folosind cuvintele fericitei destinatare a epistolei.

Eram în liceu, aveam 17 ani. Eram la vârsta marilor întrebari. Citeam de ceva vreme din scrierile lui și îmi plăcea ce găseam acolo. Simțeam că seamănă cu mine ca suflet, ca fel de a fi. Trebuia să îmi aleg ce facultate să urmez și mă întrebam, de fapt, eu ce meserie o să am. Tot citisem din scrierile lui și observam că tot spunea că orice realizare e inutilă. Și mă gândeam că, dacă el, care ajunsese celebru, spunea lucrul ăsta, atunci eu ce puteam să fac ca să zic că am făcut ceva? Și așa m-am hotărât să-i scriu. M-am gândit că, fiind așa de asemanatori sufletește, când o să fiu de vârsta lui o sa fiu tot cam ca el. Și am zis să mă folosesc de experiența lui și să nu mai aștept să ajung și eu la 80 de ani (cam cât avea el atunci) ca să ajung la aceleași concluzii. Ci să progresez. Să merg de unde a ramas el. Și când i-am scris, m-am gindit cu putere că orice îmi va răspunde, o să fac.

Redau mai jos scrisoarea mea, așa cum mi-o amintesc, inclusiv ca formă. Am scris pe o coala albă de hârtie A4:

                     Domnule Eugen Ionescu,
                            DE CE TOT?
            Dacă orice realizare este inutilă, atunci
                            CE SĂ FAC?
   Dacă e ceva ce ați fi făcut dacă ați fi știut dinainte, vă rog să-mi spuneți 
ca să nu mai trebuiască să ajung la 80 de ani ca să aflu.
  • Iată și răspunsul lui Eugen Ionescu:
Scrisoare Eugen Ionesco

Dragă Iuliana,

Vă scriu în franceză pentru că secretara mea nu știe românește.

Într-adevar, nimic nu valorează nimic, orice realizare este inutilă. Am depășit vârsta de 80 de ani și caut în continuare. Dacă aș fi știut asta mai devreme aș fi făcut un lucru pe care vă sfătuiesc să-l faceți: rugați-vă, rugați-vă Lui Dumnezeu.

Scuzați-mă că v-am răspuns cu atâta întârziere. Dar să-mi mai scrieți. Scrisorile dumneavoastră or să-mi parvină, atât cât voi mai fi.

Îmbrățișări paterne.

Eugene Ionesco

PS: Da, mă întreb și mă reîntreb de ce se intamplă totul. Trăiesc în uimire încă de la nașterea mea. Daca ați citit ceva din operele mele poate că ați înțeles.

Am primit răspunsul. De la primele rânduri l-am și judecat că a scris în franceză și mă gândeam – ce snob! Doar acum de curând am văzut un interviu cu fiica lui și spunea că în ultimii ani a suferit de o boală la încheieturile degetelor și nu mai putea să scrie cu mâinile lui și îl ajuta o secretară.

Apoi am citit răspunsul la intrebarea mea, „ce să fac”. Și a fost o maaaare dezamagire. Eu din ce citisem din el, și de-aia îmi plăcea, îl vedeam ca pe unul care se lupta cu Dumnezeu și-I reproșează. Nicidecum ca pe un credincios. Eu atunci nu prea aveam gândul la Dumnezeu în sensul creștinesc. Adică eram cam atee. Și răspunsul lui a venit ca o lovitură în moalele capului. Mai ales pentru că îmi promisesem mie insămi (și sunt genul de persoană care se cam ține de cuvânt) să fac orice îmi va spune. Dar la asta chiar nu mă așteptam. Totuși… m-am scuturat puțin și am zis: ok, am zis că o să fac orice îmi va zice. A zis să mă rog lui Dumnezeu. Ce rugăciunea știu eu? Tatăl Nostru. Și așa am început să zic Tatăl Nostru în fiecare seară înainte să mă culc. Și așa… mulți ani. Fără să am altă participare la credință. Doar acest Tatăl Nostru.

Cu alte cuvinte, Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Pentru asta-i mulțumesc. (Iuliana)

Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului

Aliki Diplarakou

Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului [1]

        În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou [2], aleasă Miss Grecia, care spunea astfel:

Din Davos, Elveția…

            Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.

            De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.

            Cu mult respect…

Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.

Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „Orthodoxos Filotheos Martyria”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59 via marturieathonita.ro

Note:

[1] Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

[2] În anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa a fost aleasă Alice Diplarakou.

Recomandăm și textele:

Avatonul. De ce nu au voie femeile în Sfântul Munte Athos?

Avatonul Sfântului Munte

Sfântul George / Agios Georgios, George Crasnean

Sf. Gheorghe 1
George Crasnean

În lume a trăit doar 28 (sau chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decât apostolii şi decât oricare alt sfânt al creştinătăţii! Numele său este cel mai răspândit printre popoare şi este protectorul mai multor ţări, cetăţi şi oraşe.

Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul XIV călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lwov şi alta din Pskov) şi ucigând cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrânge lesne răul) un balaur mâncător de oameni. O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfânt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei – fiind însoţită de alte patru cruci mai mici, simbolizând pe Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale Mântuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Gottfried von Bouillon, în 1099.

Cu toate că unele fapte ale sale sunt înveşmântate în legendele menestrelilor medievali, sfântul mare mucenic George (sau Gheorghe, cum este cel mai răspândit la noi în neam) a existat în realitatea secolului III şi a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lângă Lydda Palestinei, unde este şi îngropat. (După Eusebiu din Cezareea acest lucru s’a întâmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de croatul împărat Diocleţian în 286).

Numele sfântului George este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să’l scoată însă din rândul sfinţilor calendarului catolic pentru şase ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavând însă de suferit în rândul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de semnificaţia, îndeobşte acceptată, că numele său ar proveni de la geospământ şi orgea semăna – deci el ar reprezenta un agricultor – se mai spune că George şi’ar avea rădăcina în gerarsfânt şi gyonluptă, adică sfântul luptător (cf. Legenda Aurea).

A suferit o mie de morţi succesive” spunea oarecând cardinalul Melchers şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfântul acesta purtător de biruinţă, a înfrânt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s’a dat să bea, dar nici – mai ales – roata care l’a făcut bucăţi, n’au avut nicio putere asupra lui! „Şi când i s’a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s’a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându’l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându’se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”.

Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s’a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de trei sute de ani, spre a mărturisi aceasta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerând idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărâma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul George. Cât de înrăit trebuie să fie omul încât să rămână idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să’i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Nu cu toţi însă s’a întâmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s’au botezat în sânge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfântului. Care minuni n’au contenit nici după moartea lui, pentru că sfântul George s’a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă ce l’a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă:„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Pazeşte’l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui unde se pare că sfântul l’a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată marelui mucenic George, ce se cheamă a Zografului, căreia i’a dăruit şi icoana martirului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s’a zugrăvit pentru hramul mănăstirii şi care are un deget lipit pe nara stângă (a unui episcop de Vodin, ce n’a crezut minunea aceasta, până nu a fost constrâns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lângă Lydda) şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular până la Zografu (toate mănăstirile şi’au dorit’o şi atunci, neputându’se hotărî a cui să fie, au legat’o pe catâr şi l’au lăsat să meargă unde va voi).

Mie mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moscheie. Aceasta pentru că musulmanii au început să dărâme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Până când au ajuns în dreptul mormântului, pentru că oricine mai lua piatră de acolo rămânea fără mâini şi, după câteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru marele mucenic George! Într’acest fel explică ieromonahul grec (care slujeşte acolo) şi ciudăţenia construcţiei: căci biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într’o parte!

Se ştie că sfântul a făcut mult mai multe minuni ajutând şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să’şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvârşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecând pe saracinul ce s’a pocăit şi s’a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n’a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s’a întors spre arcaş şi l’a rănit; sau ajutând’o pe văduva din Ramelul Siriei să’şi care stâlpul ei pentru biserica ce se construia acolo. Apusului însă – şi în special cardinalului de Genua,Jacobus de Voragine (1230-1298) şi celebrei sale „Legenda Aurea” (Legenda de Aur), care a fost mai citită decât Biblia într’o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a sfântului George omorând balaurul de la Selente (sau Silena).

Pentru acestea şi pentru multe altele, sfântul George a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă de Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montreal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfântului George, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei” înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul Sfântului George, stau toate sub patronatul acestui mare mucenic. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l’a cinstit dând numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, sfântul George, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, George (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sâmedru până la Sângeorz. Când sfântul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. „Datinile poporului român” E.N.Voronca). Înnoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: Tatăl meu (Dumnezeu să’l odihnească!) mă aştepta în fiecare an de Sângeorz, cu ramuri de salcie şi flori de calcie înfipte’n brazde de pământ la poartă, doar-doar oi trece pe’acasă! Mai punea şi pe la uşi şi la ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii… În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce sfântul George poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul purtător de biruinţă marele mucenic George! Poate ar trebui să biruim şi noi – cu ajutorul sfântului chiar – şarpele răului ce s’a’ntins din Selente tot mai mult în astă lume…

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Una din Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu, Muntele Athos. (Jos): Mănăstirea Zografu închinată Sf. Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Zografu


Hristos a înviat! Vă doresc din inimă un Paște luminat!

Invierea5

Hristos a înviat! Şi împreună cu El şi noi. Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem “fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere. Cer iertare tuturor celor ce le-am greşit vreodată şi iert, la rându-mi, pe cei ce mi-au greşit.

Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică.
Vă doresc din inimă un Paşte luminat!

Laurențiu Dumitru
Editor Blog Sfântul Munte Athos

Pelerinaj la Athos (15 – 20 august 2013). Pelerinaj special pentru privegherea de pe Vârful Athonului (2033 m) cu ocazia praznicului Schimbării la față

122594_capela-varful-athos

  • Joi, 15 august: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  • Vineri, 16 august (ziua 1): Ouranopolis (aprox. 6.00 am). Pelerinii se îmbarcă pe ferryboat până în Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu (închinare la kiriakon – biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Sâmbătă, 17 august (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Plecare spre Athon (2033 m.), vârful Sfântului Munte Athos. Închinare şi odihnă la Chilia Panaghia (1500 m).
  • Duminică, 18 august (ziua 3): Vârful Athonului (2033 m.). Spre seară se adună sute de pelerini şi monahi ce urcă special pentru praznicul Schimbării la faţă după calendarul vechi, neîndreptat. Priveghere de toată noaptea care se face pe Vârful Athonului la Bisericuţa Schimbării la faţă.

NOTĂ: Acest pelerinaj se adresează în special celor ce vor să ajungă de praznicul Schimbării la Faţă pe Vârful Athonului. Sunt pelerini cu experienţă pe Muntele Athos care şi-au făcut obicei de a urca an de an la Schimbarea la Faţă pe Athon. Drumul spre vârf durează vreo 7 ore şi necesită o condiţie fizică deosebită. Pelerinii trebuie să aibă cu ei mâncare pentru două zile, izopren, sac de dormit şi îmbrăcăminte groasă.

  • Luni, 19 august (ziua 4): Se va coborî de pe Athon la Schitul Prodromu. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Peștera Sfântului Athanasie Athonitul (opţional). Schitul Prodromu (cazare).
  • Marţi, 20 august (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Xiropotamu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Karyes. Plecare din Karyes spre Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Plecare din Dafni spre Ouranopolis cu ferryboatul Aghia Anna în jurul orei 16.00. Ouranopolis. Plecare spre România. Serres  – Sofia – Giurgiu – Bucureşti (în jurul orei 8 am, dimineaţa zilei de miercuri 21 august) – Buzău – Focşani – Adjud – Moineşti. 

Preț: 320 euro cu toate cheltuielile incluse (diamonitirion, ferryboaturi şi taxiurile din Munte)

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Vezi mai jos un slide-show de imagini de la Chlia Panaghia (1500 m.) şi de pe Vârful Athon (2033 m.)

Constantin Noica: „Scrisoare către Rafail” (1968)

Constantin-Noica-de-Dinu-Lazar-si-fiul-sau-Parintele-Rafail

Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

Sursa: rafailnoica.wordpress.com

Sursa colaj foto: roncea.ro

Vezi pe blogul lui Victor Roncea: Părintele Rafail Noica despre relația cu tatăl său

Chilia moldovenească „Sf. Ioan Teologul” (Cucuvino, Provata) de la Sfântul Munte Athos

ctitori-cucuvino

Istoricul Comunităţii „Sf. Ioan Theologul», Chilia Cucuvino, Provata, din Sfântul Munte Athos

În partea despre răsărit a Sfîntului Munte Athos, pe teritoriul Mănăstirei Marea Lavră şi în regiunea numită Provata, pe un teren frumos, cale de un ceas de la malul mării, este situată această comunitate românească „Sf. Ioan Teologul”, care înfăţişează un Schit (Chinovial românesc). Istoricul vechi al acestui aşezemânt ne dă următoarele amănunte: „Înainte de despărţirea Bisericei de apus (1054), pe când Mănăstirea Latinească „Amalfinu” era în fiinţă, regiunea Provata aparţinea acelei Mănăstiri, iar Chilia Sf. Ioan Theologul, zisă „Cucuvino”, era şcoală de Theologie care servea atât pentru călugării din Sf. Munte, cât şi pentru cei de afară care veneau să frecventeze această şcoală renumită pe acele timpuri. După desbinarea Bisericilor, cum am amintit mai sus, şi tocmai pe timpul prigonirilor de către împăraţii Bizantini Mihail şi Andronic Paleologii, din îndemnul patriarhilor Ion Becul şi Varlaam, aceştia venind cu putere asupra Sfîntului Munte cu scopul de a supune Mănăstirile credinţei lor shizmatice, călugării n-au cedat, opunându-se chiar cu riscul vieţii, deci multe Mănăstiri şi Schituri au fost devastate din această cauză şi cu deosebire mănăstirea „Amalfinu” (pe atunci Italienească) a fost arsă şi destrusă din temelii, iar călugării convieţuitori, o parte omorâţi, iar o parte din ei surghiuniţi prin diferite insule pustii. Astfel şi şcoala aceasta de teologie a fost desfiinţată şi părăsită definitiv.

Nu se ştie precis după câţi ani după aceasta, nişte români macedoneni din Thesalia, de pe coastele muntelui „Cucu-vino”, venind în Sf. Munte pentru a imbrăţişa viaţa monahală, a cumpărat această proprietate cu ruinele fostei şcoli şi şi-a construit din nou o bisericuţă şi câteva clădiri pentru adăpostul lor. Bisericii i-a fost pus ocrotitorul Sf. Ioan Theologul, pe care îl avusese şi şcoala, iar Chiliei i-a dat numele de „Cucu-vino”, în amintirea patriei lor natale.

După un timp, trecându-se din viaţă acei călugări români Thesalieni sau Cucu-vineni, şi ne mai având urmaşi, această chilie a ajuns în complectă ruină, fiind părăsită câteva decenii.

In Anul 1868, trei fraţi români din Basarabia, au venit la Sf. Munte pentru închinare, anume: Stefan, Iordache şi Costache, din familie Sultani (zişi şi Voroticeni) şi cu un nepot al lor Theodor (Soroceanu). Deci, aceştia au vizitat mai întîi toate Mănăstirile şi Schiturile existente în Sf. Munte, unde au putut vedea o mulţime de Odoare Sfinte, şi multe lucruri de provenienţă românească, dăruite de Domnitorii noştri din acele timpuri, încântaţi de acestea, şi având marea dorinţă ca şi singuri să între în viaţa monahală şi să-şi petreacă restul vieţii în aceste locuri, cu propriile lor mijloace, au cumpărat de la Mănăstirea Lavra, ruinele fostei Chilii Cucu-vino cu întreaga proprietate, plătind în total suma de 15.000 Groşi în aur (cinci-spre-zece mii).

Ca prim stareţ şi conducător duhovnicesc a fost rânduit Monahul Dometian, român Basarabean, cu metania de la Chilia românească (Xiropotamul) cu Biserica Adormirea Maicii Domnului. Curând, după un an de zile, acei trei fraţi Basarabeni şi cu nepotul lor au fost tunşi în cinul monahicesc, luând numele de: Ghervasie, Sava şi Calinic Schimonahii şi Theodosie monahul (Soroceanu). Menţionatul stareţ, părin¬tele Dometian Cristea, a condus acest aşezemânt până la anul 1879, după care apoi s-a retras la linişte, (fiind înaintat în vârstă) şi a luat conducerea Părintele Calinic (Sultanu). Acesta, şi el acum fiind înaintat cu anii, şi văzînd inteligenţa şi aptitudinea tânărului monah Teodosie (Soroceanu), sa sârguit al ridica la treapta Preoţiei, şi apoi, intervenind la Mănăstirea pendinte Marea Lavră, i-au încredinţat conducerea acestui Lăcaş, în calitate de Stareţ la anul 1881, însuşi retrăgându-se la linişte.

Vechile clădiri, unde fusese oarecând şcoala, cât şi cele făcute de românii Thesalieni împreună cu Bisericuţa, erau în complectă ruină, pe care stareţii mai sus indicaţi, deşi le mai reparase, totuş era imposibil să mai reziste, trebuind a le construi toate din nou.

Astfel, noul stareţ, Ieromonahul Theodosie Saroceanu, cu mijloacele proprii ale unchilor săi mai sus zişi şi cu ajutorul altor pioşi creştini şi compatrioţi, a rîdicat din temelie alte corpuri de case împreună cu Biserica, pe un teren ceva mai sus, dându-i acelaşi patron al Sf. Ioan Theologul, ce-l avea şi anterior. Mai târziu, pe la 1902, s-au mai construit şi alte dependinţe şi clădiri, şi un corp mare de case cu patru etaje, având diferite încăperi şi camere atât pentru locuinţa monahilor convieţuitori (care pe atunci ajunsese la un număr de 30), cât şi pentru primirea şi găzduirea vizitătorilor şi a perelinarilor, ce veneau în mare număr la Sf. Munte, pentru închinare.

Ca pământ cultivabil, are această comunitate o întindere de peste 30 hectare, pe care s-a cultivat măslini, vie, aluni şi alţi pomi fructiferi, cum şi o frumoasă grădină de zarzavaturi. Comunitatea posedă şi o „bibliotecă frumoasă”, cu un număr de peste 2000, volume cărţi, o parte cumpărate, şi o parte donate de Academia Română din Bucureşti, cum şi de către alţi binevoitori compatrioţi Români care au contribuit cu diferite cărţi pentru înfiinţarea acestei Biblioteci.

cucuvino3Cele necesare pentru întreţinerea personalului comunităţii se procură atât din produsele locale ale comunităţii, cât şi din ajutoarele cititorilor şi compatrioţilor noştri, fraţi creştini. Până în timpul războiului mondial (1916) Comunitatea primea o subvenţiune anuala de la Onar. Guvernul Român, în sumă de 5.000 cinci mii Lei, care i-au fost suprimată în anii de criză. Birul anual, ce-l plăteşte către Mănăstirea Dominantă Lavra, este de 5 lire othomane. Actul de cumpărare (Omologhia) prevede înscrierea a trei persoane şi după moartea vreunuia din aceştia, se înlocueşte cu altul din personalul Comunităţei, astfel că Comunitatea este cu drept de moştenire veşnică. Întreaga viaţă a Comunităţii este bine organizată, după modul celorlalte Mănăstiri din Sf.Munte, iar Slujbele şi Serviciul Divin să sevârşeşte în limba maternă românească, la care pe lângă Patriarhul Ecumenic, se pomeneşte şi Sf. Sinod al României, precum şi Familia Regală.

Cîteva explicaţii:
(1.) Tot aceşti trei Fraţi (Sultani) Ghervasie, Sava şi Calinic Shimonahii, sunt Primii Ctitori, fondatori ai Comunităţii vecine cu patronul Sf. Ioan Botezătorul, Chilia numită ”Catafighi” (Scăparea), care la cumpăratul şi începutul clădirii ei au contribuit cu suma de: 2016 Lire Othomane (două mii şase-spre zece), iar primul stareţ al acelui Lăcaş a fost rânduit Ieromonahul Theodorit Hodorogea, originar din Basarabia.
(2.) Domnul Tache Ionescu, fost Ministru de Culte, a binevoit a oferi Comunităţii (Cucuvino) gratuit toate cărţile Bisericeşti cu litere noi (Latine).
(3.) Domnii Miniştri de culte ai Onor. Guvernului Român, treptat au ajutat şi susţinut Comunitatea în toate interesele ei, iar în timpul Guvernului Sub Excelenţa Sa Domnul Sturdza, i s-a înfiinţat o subvenţiune de 5.000 Franci, (cinci mii) anual, şi în timpul crizei sa redus la 2500 (două mii cinci-sute) franci, apoi, mai târziu s-a desfiinţat.

Încă din anul 1911, Comunitatea a obţinut voie de la Onor. Guvernul Român şi Sf. Mitropolie de Iaşi ca să înfiinţeze un nou aşezemânt în localitatea de la Bucium (Vlădiceni), aproape de Iaşi, pentru ca să-i fie ca metoc de întreţinere. La întemeierea acelui metoc a lucrat mult Vrednicul stareţ Arhim. Theodosie, secundat de câţiva părinţi şi ucenici din sânul comunităţii. Cu fondurile proprii ale Comunităţii s-a cumpărat astfel proprietatea numită „Cozmoae” cu vie şi pământ cultivabil, unde în scurt timp s-au construit câteva clădiri şi o Bisericuţă cu hramul Sf. Ioan Theologul, dândui-se numele de: Schitul Filial Sf. loan Theologul-metocul comunităţii fraţilor români Sf. Ioan Theologul, Cucuvino, Provata din Muntele Athos. Actele Noului Schit au fost deci legalizate de Onor. Guvernul Român şi aprobate de Sf. Mitropolie a Moldovei din Iaşi, iar Părintele Theodosie, stareţul respectiv al comunităţii a fost avansat la rangul de Arhimandrit de către Inaltul Prelat I.P.S. Mitropolit Pimen +

După încetarea războiului mondial (1918), din cauza unei catastrofe întâmplate la Socola (în apropiere de Schit) cu arderea marelui depozit cu muniţii explozibile de rezboi, aşezemântul cu toate clădirele şi întreaga gospodărie, înpreună cu Bisericuţa a ars din temelii, unde din nefericire a căzut victimă şi mult regretatul stareţ Arhim. Theodosie Soroceanu. Nenorocirea, fireşte, a fost mare şi pagubele considerabile pe care le-a încercat Comunitatea.

După moartea tragică a Păr. Theodosie Soroceanu, conducerea Comunităţei i-a parvenit succesorului său Arhim. Epifanie Dumitrescu, care pe ruinele schitului destrus de foc, a început să refacă casele şi apoi Biserica cu intreaga gospodărie. Cu oarecare mijloace proprii a comunităţii şi cu ajutorul pioşilor creştini, iubitori de Biserică cum şi cu despăgubirea acordata de Onor. Guvernul Român, în sumă de 450.000 Lei (patru sute cinei-zeci mii), după câţiva ani de muncă şi activitate Păr. Arhim. Epifanie şi cu alţi părinţi ai Comunităţii a isbutit să reclădească gospodăria metocului din temelie, şi pe urmă a rîdicat şi o frumoasă Biserică pe un teren mai solid, dându-i acelaş patron „Sf. Ioan Theologul”, care a fost Sfinţită de însuşi I.P.S.Mitropolit Pimen al Moldovei, Protectorul acestei Comunităţi, la anul 1928.

Încă de la început (1911) s-a mai cumpărat şi o altă proprietate tot cu banii Comunităţii lângă satul Vlădiceni, şi s-a plantat vie şi diferiţi pomi fructiferi etc. In ultimul timp reformându-se legile Sfântului Munte printr-un statut rectificat de parlamentul Elen, să interzică oricărui călugăr să absenteze în exterior, peste termenul de şase luni, iar dacă cineva ar încălca această dispoziţiune, îşi pierde dreptul de stabilire in Athos şi nu i se permite astfel reîntoarcerea la Sf. Munte, fiind exclus din numărul locuitorilor.

Cum S.S.P. Arhim. Epifanie, fiind ocupat cu economatul metocului, n-a putut a se prezinta la timp în Sf. Munte, după cum legile cereau, Autoritatea supremă Bisericească, conform art.132 al statutului Sf-lui Munte, l-a destituit formal din rangul său de stareţ în anul 1932. Astfel, conducerea Comunităţii i-a fost predată înlocuitorului său, anume Protosinghelului Varlaam Nemţanu, cu consimţământul soborului întreg al Comunităţii, la care a convenit şi singur Păr. Epifanie, rămânând tot la zisul metoc al comunităţii de la Iaşi.

Din cauza înprejurărilor timpului, conducerea acestei comunităţi a trecut în seama Păr. Varlaam, tocmai în epoca cea mai vitregă, când personalul a rămas foarte redus, ne mai permiţându-se stabilirea în Sf. Munte a noilor candidaţi şi ucenici. Astfel încât, pentru serviciul Bisericesc, cât şi pentru administraţia întregei gospodării, ne trebuie nouă să depunem o muncă colosală ca să putem înfrunta aceste greutăţi. Totuşi, mulţumită activităţii actualului stareţ, care cu deplin caraj munceşte pentru ridicarea prestigiului Comunităţii şi imbunătăţirea ei, cu dreptul o putem spune, că din mila lui Dumnezeu, ne menţinem la înălţime, şi pe cât puterile ne permit, progresăm. Astfel, din iniţiativa actualului stareţ, s-a adus din depărtare o apă transportată prin tuburi de tuci, care serveşte atât pentru necesităţile casnice, cât şi în special pentru grădina de zarzavaturi. Deasemenea s-au făcut şi reparat unele clădiri în cuprinsul Comunităţii. Încă s-a desfundat şi o bucată de teren, ca la zece pogoane pe care s-a cultivat vie şi măslini etc. Precum şi alte lucrări de seamă s-au întreprins pentru folosul comunităţii.

Pentru ca să putem reprezinta bine comunitatea noastră românească în acest centru al ortodoxismului, alături de alte naţiuni ortodoxe existente în Sfântul Munte, ne trebuie încă oameni demni de această chemare şi dorim astfel o îmbunătăţire cât mai apropiată a situaţiei noase în aceste locuri…

Acesta este Istoricul Comunităţii Fraţilor Români cu patronul „Sf. Ioan Theologul”, Chilia Cucuvino, Provata, din Sf. Munte Athos.
S-a cules din istoricul vechi al Comunităţii făcut la 1871, cum şi din alte acte şi manuscripte de valoare.
Sf. Munte Athos, Provata, Anul 1935, Luna Ianuarie 20.
Pentru conformitate: Arhim. Varlaam

Sursa: cucuvino.info

Vezi și   și 

cucuvino2

O cronologie mai puțin cunoscută a Ortodoxiei în cel de-al douăzecilea veac

Duminica Ortodoxiei

1903 Cuviosul Serafim din Sarov este proslăvit între sfinţi de către Biserica Rusă şi de Ţarul mucenic Nicolae al II-lea.

20 dec. 1908 Adoarme Sfântul Ioan din Kronstadt, prorocind viitoarele pătimiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale norodului ei.

1918 Odată cu revoluţia bolşevică din Rusia ortodoxă, începe prigoana de 70 de ani a Bisericii, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, 60.000.000 de credincioşi ortodocşi, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi. Pe lângă acestea, au mai fost distruse 150 de şcoli eparhiale, 54 de seminarii şi 4 academii ecleziastice. A fost cea mai cumplită prigoană din istoria Ortodoxiei.

9 nov. 1920 Sfântul Nectarie din Eghina adoarme întru Domnul, cunoscându-şi dinainte plecarea.

24 ian. 1922 Meletie al IV-lea este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi fusese depus cu o lună înainte din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în bisericile acestora).

1922 Trupele turceşti îi măcelăresc pe grecii şi armenii din Asia Mică. Dintre ei, un milion şi jumătate erau creştini ortodocşi.

1922 Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.

Iunie 1923 Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea convoacă „Conferinţa Pan-Ortodoxă” de la Constantinopol, de schimbare a calendarului şi modernizare a Bisericii (hotărându-se scurtarea posturilor, neobligativitatea vestmintelor clericale, posibilitatea căsătoriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc.), ce a fost contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al Antiohiei, Fotie al Alexandriei, Dimitrie al Serbiei şi Sf. Tihon al Moscovei.

Iulie 1929 În Sinodul Bisericii Greceşti, Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi să iscălească o declaraţie de aprobare a schimbării calendarului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiul calendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începerea şedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, 4 au iscălit.

Iulie 1935 Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte, şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”, la Zurich, în Elveţia, şi este îngropat la Cairo, în Egipt.

1936-1944 Peste 800.000 de sârbi ortodocşi sunt ucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi de Ustaşii croaţi

1948 Athenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagoras declara: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei milioane de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi, catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”.

6 ian. 1964 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea se întalnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

7 dec. 1965 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost aforisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, Papalitatea Latina este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos încetează să-l mai pomenească pe patriarhul Athenagora.

19 iunie 1966 Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop al Şanghaiului şi al San Francisco-ului, din sinodul Bisericii Ruse de peste graniţe, adoarme întru Domnul la Seattle, WA. Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai veacului nostru.

26 oct. 1967 Patriarhul Ecumenic Athenagora merge la Roma şi se aşază pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime cu Papa, şi se roagă împreună.

Nov. 1967 Majoritatea monahilor Muntelui Athos se opun cu tărie „ridicării anatemei de la 1054”.

Pastorala de Crăciun 1968 Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos” – romano-catolicii şi ortodocşii – se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocşi pomeniţi în timpul Dumnezeieştii Liturghii).

Feb. 1971
Papa şi Patriarhul Ecumenic Athenagora schimbă scrisori de recunoaştere reciprocă a Bisericilor lor. Patriarhul Athenagora anunţă public că dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.

Iulie 1972 Patriarhul Ecumenic Athenagora moare şi este îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului său.

Iulie 1972 Sfânta Chinotită a Sfântului Munte emite o enciclică de reluare a pomenirii liturgice a Patriarhului Ecumenic, deoarece „s’a stabilit un nou climat”. Totuşi, în septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe Patriarh: Esfigmenu, Karakalu, Simonospetra, Sf. Pavel, Xenofont, Grigoriu, Kostamonitu.

Mar. 1974 Patriarhul Ecumenic Dimitrie impune sancţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică, printre care: arhimandritul Athanasie (igumen la Esfigmenu), arhimandritul Evdochim (igumen la Xenofontos), arhimandritul Dionisie de la Grigoriu şi arhimandritul Andrei de la Sf. Pavel.

1975 Mărturisirea de la Tiatheira, a mitropolitului grec Athenagora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al Marii Britanii, declară că episcopatul şi preoţia anglicanilor, copţilor, armenilor, romano-catolicilor şi ortodocşilor sunt toate valide; prin urmare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Se mai afirmă că „Ideea că masoneria e o religie este una greşită”.

Iunie 1980 Atlanta, Georgia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud) slujeşte o slujba ecumenică fără precedent, împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbiterieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.

Iulie/aug. 1983 Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară: Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţă şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci se va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau „denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într’un singur trup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!

Nov. 1987 Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul său concelebrează la o misă romano-catolică împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu primeşte, totuşi, ostia romano-catolică.

Oct. 1989 Patriarhul Parthenie al Alexandriei declară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dumnezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împotriva islamului sau a buddhismului, nu mă găsesc în înţelegere cu Dumnezeu”.

Sept. 1990 Acordul de la Chambessy, Elvetia: O comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop, mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşte împreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă părţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecumenice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este de acord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilor monofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din partea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Iulie 1991 Sinodul Patriarhiei Antiohiei implementează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii depline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia comună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuniunea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea, neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred intr-o singura fire a lui Hristos.)

Mai 1992 O delegaţie a Patriarhului Ecumenic, cu ajutorul politiei, expulzează din Muntele Athos pe monahii ruso-americani ai Bisericii Ruse de peste graniţe, din Schitul Prorocului Ilie, ce nu-l pomeneau liturgic pe patriarhul Vartholomeu. Acţiunea stârneşte numeroase proteste în Grecia, cât şi din partea episcopului Calist al Marii Britanii, de sub Patriarhia Ecumenică.

17-24 iunie 1993 Acordul de la Balamand, Liban. Reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe locale cad de acord cu romano-catolicii că toţi împărtăşesc „…o singură credinţă, o singură preoţie, un singur botez” şi că „sunt Biserici surori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să caute comuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei condamna oficial documentul, alături de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologi ortodocşi.

29 iunie 1995 Patriarhul Ecumenic Vartholomeu îl vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghie istorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte domul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia binecuvântată de Papă.

9 aprilie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei hotărăşte retragerea din Mişcarea Ecumenică

8 octombrie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Balamand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandei a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în comun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.

Ianuarie 2002 Papa cheamă toate religiile la Asissi spre a se ruga pentru pacea lumii şi unire. Participă reprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şintoişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru toate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferite ritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun.

30 noiembrie 2006 Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul, şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Vartholomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţi ani”, ca unui episcop ortodox.

17 mai 2007 Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse din afara graniţelor iscăleşte la Moscova istoricul „Act de Comuniune Canonică”, care uneşte după aproape un veac de despărţire cele două părţi ale Bisericii istorice a Rusiei, împlinind o prorocie a Sfântului Serafim din Sarov.

6 ianuarie 2008 Episcopul Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română) concelebrează slujba Aghiesmei Mari împreună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.

25 mai 2008 Într-un gest fără precedent şi care a şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episcop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române emite o hotărâre prin care se interzice oricărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau aforisirii în cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mitropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretul şi pocăinţa sa”.

Max și Igor

Foto: Icoana „Duminica Ortodoxiei”

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cuvintele Bătrânilor: Scurtă biografie a Părinţilor pomeniți în carte

cuvintele-batranilor-carteScurtă biografie a Părinţilor pomeniți în cartea Cuvintele Bătrânilor

Amfilohie (Makris), Bătrânul din Patmos (1889-1970). Născut la Patmos. La vârsta de 16 ani devine ucenic în Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul. În 1935 a fost ales stareţ. A desfăşurat o deosebită misiune duhovnicească şi socială.

Antim (Vaguianos), Bătrânul din Chios (1869-1960). Originar din satul Livadia de Chios. Va lucra cu sârg la leprozeria din Chios care din “loc de suferinţă” se va transforma în “rai”. A fost întemeietorul şi duhovnicul mănăstirii de maici Maica Domnului Grabnic Ajutătoare din Chios. Biserica Greciei l-a canonizat în 1992.

Daniel (Dimitriadis), Bătrânul din Katounakia Muntelui Athos (1846-1929). Născut la Smirna. Ardea de dorul vieţii călugăreşti încă din copilărie. A fost o mare personalitate athonită. A scris cărţi şi a pictat icoane.

Epifanie (Théodoropoulos), Bătrânul din Athena (1930-1989). Născut la Vournazi, sat din Messina. Om cu vocaţie preoţească, însetat de a învăţa şi cu înţelepciune de bătrân din copilărie. A fost un preot trăitor în anonimat şi un scriitor celebru. Iubea în mod deosebit canoanele Bisericii, pe care le medita şi le respecta. A refuzat să fie episcop. A fost duhovnicul multor oameni şi a întemeiat Mănăstirea Maicii Domnului din Trizina.

Eusebiu (Matthopoulos), Bătrânul misionar (1849-1929). Originar din satul Melissopetra, provincia Gortynia. A fost tuns în monahism foarte de tânăr şi a avut o intensă activitate predicatorială. A făcut multe călătorii misionare, a scris numeroase cărţi şi a fost întemeietorul Frăţiei de teologi Zoi.

Gavriil (Kazasis), Bătrânul athonit (1886-1983). S-a născut în satul Messenikola din provincia Karaditsa. În 1910 vine la Sfântul Munte, unde a ajuns stareţul Mănăstirii Dyonisiou. Autodidact, scriitor, a fost un duhovnic renumit şi foarte activ, la Muntele Athos.

Gheorghe (Karslidis), Bătrânul din Drama (1901-1959). Originar din satul Arguiroupoli din Pont. Vine în 1929 în Grecia, unde, după mai multe mutări, se va stabili aproape de biserica Sfinţii Arhangheli din Drama. În 1934, a construi Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, unde şi-a petrecut restul vieţii.

Iacob (Tsalikis), Bătrânul din Eubea (1920-1991). S-a născut în Eubea, unde s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul David. A fost un mare Bătrân, cu vădite semne de sfinţenie.

Ieronim (Apostolidis), Bătrânul din Eghina (1883-1966). Originar din Guelveri, Capadocia, va veni în 1922 în Grecia. Avea harul vorbirii. A dus o viaţă isihastă şi i-a întărit pe mulţi cu sfaturile sale duhovniceşti.

Ioil (Iannakopoulos), Bătrânul din Kalamata (1901-1966). Născut în satul Petaldi, din provincia Messina. Tuns călugăr în 1924, hirotonit diacon, şi apoi preot. A fost dascăl în învăţământul secundar. Activitatea sa pastorală consta în scriere de cărţi. În 1964 a restaurat Mănăstirea Prorocului Ioil din Kalamata, fiind considerat întemeietor al acesteia.

Iosif Isihastul de la Sfântul Munte (†1959). Originar din Paros. La 23 de ani începe să citească cărţile Părinţilor, şi se naşte în el dragostea de isihie, de asceză şi de rugăciune. A fost un adevărat călugăr athonit, un isihast auster, un om dedicat Rugăciunii lui Iisus, credincios programului său duhovnicesc. Numeroşi călugări contemporani din Athos sunt ucenicii duhovniceşti ai Bătrânului Iosif.

Porfirie (Bairaktaris), Bătrânul din Attica (1906-1991). Originar din satul Sfântul Ioan din Karistra, Eubeea. Pleacă foarte de tânăr la Sfântul Munte, dar o boală gravă l-a constrâns să revină în Eubeea. Timp de 33 de ani a fost duhovnicul paraclisului Sfântul Gherasim, al policlinicii din Athena. În 1973, a fost numit duhovnicul Bisericii Sfântul Nicolae la Callissia în Pendeli. A fost întemeietorul şi duhovnicul Mănăstirii Schimbarea la Faţă din satul Milessi, provincia Malakassa, aproape de Oropo. În 1991, s-a reîntors la Schitul Kapsokalyvia din Muntele Athos, unde moare. Este cunoscut prin sfinţenia sa şi mai ales prin harisma clarviziunii.

Filotei (Zervakos), Bătrânul din Paros (1884-1980). S-a născut la Pakia, în Laconia. Este tuns călugăr în 1907, iar în 1912 hirotonit preot. A editat mai multe reviste misionare. A fost un apărător al tradiţiilor, un scriitor devotat şi un duhovnic plin de experienţă.

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

„Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos…”. Convertirea părintelui Daniil (Sandu Tudor)

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.

Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.

Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic – cu care era dăruit – de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută – pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii – ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, „scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.

Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută – moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera – însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).

După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în  1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…

Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era „o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, „Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”

Sandu-Tudor_dosar-penitenciar_daniilA restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.

Arhimandrit Roman Braga