Category Archives: Uncategorized
Pelerinaj la Muntele Athos (24 – 29 octombrie 2022). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]
Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit, ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)
Luni, 24 octombrie 2022 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 9.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).
Marți, 25 octombrie 2022 (ziua 2): Ouranoupoli (6.30). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Plecare cu maxi-taxi din Dafni spre Karyes (capitala Sfântului Munte). Se vor vizita Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (participare la slujbe / cazare).
Miercuri, 26 octombrie 2022 (ziua 3): Mănăstirea Pantokrator. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Simonopetra (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii). Schitul Lacu. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (participare la slujbe / cazare).
*este posibil ca vreun obiectiv din programul de închinare să nu se atingă dacă se zăbovește prea mult la unele mănăstiri sau schituri, grupul fiind condiționat să ajungă în timp util la Lacu pentru cazare. Grupul va decide de comun acord cu ghidul dacă se vor vizita alte mănăstiri.
Joi, 27 octombrie 2022 (ziua 4): Schitul Lacu. Plecare cu microbuz local până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare. Drumeție de o oră și ceva până la Schitul Sfânta Ana (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și la moaștele ei – partea de jos a piciorului stâng). Pe drum se va opri la Nea Skiti (Noul Schit) și la mormântul Sfântului Iosif Isihastul, marele nevoitor athonit. Drumeție (fără bagaj) în împrejurimile zonei, în funcție de disponibilitatea pelerinilor.. Schitul Sfânta Ana (participare la slujbe / cazare)
Vineri, 28 octombrie 2022 (ziua 5): Schitul Sfânta Ana. Coborâre în arsanaua Schitului. Plecare cu ferryboat-ul până în Portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.
Sâmbătă, 29 octombrie 2022 (ziua 6): București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).
Preț: 350 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, o cazare la Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]
Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com
în Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos
Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat sau o altă mașină dacă s-a convenit astfel / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.
Sfântul ocrotitor al bucătarilor: Sfântului Cuvios Eufrosin Bucătarul (11 / 24 septembrie)
Sfântul ocrotitor al bucătarilor: Sfântului Cuvios Eufrosin Bucătarul (11 septembrie)
Sfântul Cuvios Eufrosin, prăznuit în ziua de 11 septembrie, este socotit drept ocrotitor al bucătarilor. Acesta a trăit în secolul al IX-lea, într-o mănăstire din Palestina, și a slujit în obște ca bucătar. În sinaxar, găsim scris: „Slujea fraților, la bucătărie, dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se în ascultare ziua și noaptea.”
Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adâncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.
La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu că oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzându-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul. Fierbând bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).
Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dânsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo. A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblând, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sunt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”.
Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpânire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cât pot, pe atâta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mâna spre mere şi luând Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”. Şi îndată începu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptându-se şi în sine venindu-şi, socotea că un vis vedenia aceea. Apoi, întinzîndu-şi mâna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eufrosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunându-se pe pat. Şi lăsând merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stând la cântarea cea de dimineaţă. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurământ înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”. Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumnezeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părinte, în rai, când am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sunt, iar nu om”.
Deci, sfârşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea. Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut. Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dânşii, şi le-au dat spre binecuvântare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Citi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfântului Eufrosin. Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hârtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.
Cu rugăciunile cuviosului Eufrosin, să ne învrednicească şi pe noi Domnul sălăşluirii raiului. Amin.
Sfântul Ioan de la Rila, ocrotitorul Bulgariei (18 august)
Prăznuirea Sfântului Ioan de la Rila, ocrotitorul Bulgariei (18 august)
Sfântul Ioan de Rila (cca. 867 – 946) este cunoscut ca ocrotitor al poporului bulgar și unul dintre cei mai reprezentativi sfinți ai Bisericii Ortodoxe Bulgare. Sfântul Ioan de Rila a fost unul dintre primii sfinți canonizați după încreștinarea bulgarilor. Este atât întemeietorul monahismului bulgar cât și al primului așezământ monahal din Bulgaria, Mănastirea Rila.
Sfântul Ioan de Rila s-a născut la anul 867 in Skrino, la poalele Muntelui Osogovo (Dupnitsa de astazi). A fost contemporan cu Boris I, cu fiul său Vladimir, Țarul Simeon I cel Mare, și cu fiul celui din urmă, Țarul Petru I.
Inițial păstor, la vârsta de 25 de ani a ales să-și trăiască viața în singurătate și rugăciune. Sfântul Ioan de Rila a trăit în singurătate în mai multe locuri, înainte de a se duce în Munții Rila, unde și-a petrecut restul vieții.
Sfântul Ioan de Rila era cunoscut, încă din timpul vieții, ca făcător de minuni. Vestea aceasta s-a răspândit cu ușurință în întreaga țară, ajungând până în capitala Imperiului Bulgar. Țarul Petru I a întreprins o călătorie de 120 km, până în Munții Rila, pentru a se întâlni cu Sfântul Ioan și a lua povățuire duhovnicească.
Întâlnirea lor este descrisă în detaliu într-una din „Viețile” Sfântului precum și în „Testamentul” Sfântului Ioan. După o lungă călătorie, Țarul Petru I a ajuns la locul unde se nevoia Sfântul Ioan, însă sfântul refuza să-l întâlnească pe împărat în persoană. Împăratul a trimis un soldat pentru a-i oferi darurile pe care la adusese sfântului. Sfântul Ioan a păstrat numai o mică parte din mâncare, și i-a înapoiat tot aurul și celelalte daruri de valoare, spunându-i țarului că nu călugării au nevoie de aur, ci împărații, pentru a putea apăra țara și a-l oferi săracilor.
Cu puțin înainte de moartea sa (18 august 946), Sfântul Ioan de Rila și-a scris „Testamentul” ce se păstrează până în zilele noastre. La puțin timp după moartea sa, moaștele sale, făcătoare de minuni, au fost mutate în Sofia, în timpul lui Petru I. După ce regele maghiar Bella II a cucerit Sofia în 1183, moaștele Sfântul Ioan de Rila au fost trimise în capitala Ungariei, Esztergom, unde au rămas timp de 4 ani, până în 1187, când au fost readuse în Sofia.
În anul 1194, Țarul Ivan Asen I a ordonat ca moaștele Sfântului să fie mutate în Veliko Târnovo, noua capitală. Supraviețuind cuceririi turcești a orașului din 1393, au fost înapoiate Mănăstirii Rila în anul 1469 cu permisiunea Sultanului Murad II.
Sfântul Ioan de Rila este reprezentat pe reversul monedei bulgare de o leva începând cu anul 2002. Este prăznuit pe 18 august și pe 19 octombrie.
Foto sus: Icoana Sfântului Ioan de la Rila ce se află în Mănăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos
Foto jos: Mănăstirea Rila, Bulgaria.
VIDEO: Prințul Charles se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox
Prințul de Wales se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox, în care evocă actuala criză sanitară și își exprimă dorința de a reveni în România, dar și de a se întâlni din nou cu membri ai comunității românești din Marea Britanie. Redăm integral mesajul video al Prințului Charles înregistrat vineri,17 aprilie 2020, la Birkhall, reședința sa din Scoția, potrivit Clarence House.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Arhimandritul Zaharia de la Essex: Cuvânt de mângâiere la vreme de pandemie (17 martie 2020)
Arhimandritul Zaharia de la Essex
Cuvânt de mângâiere la vreme de pandemie
(17 martie 2020)
Mulți oameni sunt confuzi și alții se panichează din pricina amenințării epidemiei de Coronavirus care a cuprins toată lumea. Eu însă cred că n-ar trebui să fim așa, pentru că orice face Dumnezeu cu noi, o face din dragoste. Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, Care iubește lumea[1]. Dumnezeu ne-a creat din bunătate, ca să ne împărtășească viața Sa, ba chiar și slava Sa. Când am căzut în păcat, tot din bunătate a îngăduit morții să pătrundă în viața noastră, ca să nu ajungem nemuritori în răutate, ci să căutăm o cale de mântuire. Deși am căzut, nicicând Dumnezeu n-a încetat să Se îngrijească de noi, nu doar cu bunurile materiale necesare pentru dăinuirea neamului nostru [omenesc], ci a trimis proroci și drepți să-I pregătească calea, ca să poată veni și dezlega tragedia noastră, și să poată aduce mântuirea cea veșnică prin Cruce și prin Învierea negrăitei Sale iubiri. A venit și a luat asupra Sa blestemul păcatului, și ne-a arătat până la sfârșit dragostea Sa: „Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit”[2]. Tot ce a făcut Dumnezeu când ne-a creat, când a asigurat cele necesare pentru dăinuirea lumii, când Și-a pregătit calea pentru a veni pe pământ, când Însuși a venit, în persoană, și ne-a lucrat mântuirea în chip așa de minunat – pe toate acestea le-a făcut din bunătate. Și bunătatea Sa este nemărginită. Ne mântuiește și este atât de îndelung-răbdător cu noi, așteptând până ce venim la cunoașterea adevărului[3] și aducem pocăință adevărată, ca să putem fi cu El pe vecie. Așa, în fiecare etapă a relației Sale cu omul, Dumnezeul nostru ne arată doar bunătate și milă, care „mai bună este decât viața”[4]; bunătatea este Firea Sa, și pe toate le face spre folosul și mântuirea omului.
Prin urmare, când iarăși va să vină ca să judece lumea, o va judeca un alt Dumnezeu? Nu va fi același Dumnezeu, Dumnezeul milei și iubirii de oameni, Care iubește omenirea? Să nu ne îndoim că ne vom înfățișa înaintea a nimeni altcuiva decât a Dumnezeului Care ne-a făcut și ne-a mântuit. Și iarăși, cu aceeași milă și dragoste ne va judeca. De aceea, să nu ne panicăm, nici să ne clătinăm [în credință], căci același Dumnezeu ne va întâmpina în viața cealaltă și ne va judeca cu aceeași bunătate și îndurare. Unii se tem că le-a sosit ceasul sfârșitului. Epidemia aceasta a Coronavirusului are și o parte bună, pentru că avem câteva săptămâni din clipa în care ne va lovi până la sfârșitul nostru. Putem închina, așadar, acest timp pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu, ca mutarea noastră să nu fie pe neașteptate și pe nepregătite, ci după ce ne-am cercetat întreaga viață la fiecare şedere în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, uneori mulțumind până la sfârșit pentru tot ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, alteori cu pocăință, cerând iertarea fărădelegilor noastre. Nimic nu ne poate vătăma când avem un astfel de Dumnezeu, Care îngăduie toate din bunătatea Sa. Trebuie doar să continuăm să fim mulțumitori până la sfârșit și să facem smerita rugăciune de pocăință pentru iertarea păcatelor noastre.
În ce mă privește, epidemia aceasta mă ajută. Tânjeam să regăsesc rugăciunea pe care am avut-o înainte, cu care pot să-mi cercetez întreaga viață, de la naștere până acum, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale „cele întru știință și cele întru neștiință”; și, totodată, cu care pot să-mi cercetez întreaga viață pocăindu-mă pentru toate păcatele și fărădelegile mele. Ce minunat să-ți poți cerceta viața în rugăciune, să le pui pe toate înaintea lui Dumnezeu stăruind în rugăciune! Simți atunci că viața ți se răscumpără. De aceea, situația de acum cu adevărat mă ajută. Nu mă panichez, ci „mă voi îngriji pentru păcatul meu”[5].
Trebuie să vedem bunătatea lui Dumnezeu în tot ce se petrece acum. Sfinții Părinți au văzut iubirea Sa de oameni. O molimă asemănătoare a avut loc în veacul al patrulea, în pustia Egiptului, secerând mai bine de o treime dintre monahi, iar Părinții ziceau cu mare însuflare că „Dumnezeu seceră sufletele sfinților pentru Împărăția Sa”, și nu se clătinau [în credință]. Domnul Însuși vorbește în Evanghelie despre zilele din urmă, despre încercările și necazurile prin care va trece lumea înainte de a Doua Sa Venire. Nu discernem însă în cuvintele Sale nici tristețe morbidă, nici disperare. Domnul, Care S-a rugat în grădina Ghethsimaniului cu sudoare de sânge pentru mântuirea întregii lumi, spune că atunci când vom vedea grozăviile ce vor premerge cea de-a Doua Venire a Sa, să ne ridicăm însuflețiți capetele, pentru că răscumpărarea noastră se apropie[6]. Unii îmi spun: „Dumnezeu să-Și întindă mâna Sa cea ajutătoare!” – dar tocmai aceasta este mâna lui Dumnezeu! El dorește și lucrează mântuirea noastră „în multe rânduri şi în multe chipuri”[7]: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”[8]. Virusul acesta poate fi un mijloc pe care Dumnezeu să-l folosească pentru ca mulți să-și vină în fire și la pocăință, și pentru a secera multe suflete pregătite de Împărăția Sa cea veșnică. De aceea, pentru cei ce se predau și se încredințează dumnezeieștii purtări de grijă, toate vor contribui la binele lor: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine”[9].
Nu este loc, așadar, de tulburare morbidă. Nici nu trebuie să ne împotrivim măsurilor luate de guvern pentru a reduce răspândirea afecțiunilor pe care le vedem la atâția oameni. Este greșit să acționăm împotriva autorităților. Să facem ce ne spune guvernul, pentru că nu ni se cere să ne lepădăm de credința noastră, ci doar să luăm câteva măsuri pentru binele comun al tuturor, ca să trecem peste încercarea aceasta – și nu sunt deloc nerezonabile. Unii o iau prea mărturisitor, ridică stindardul și fac pe mucenicii și mărturisitorii. Noi, să nu ne îndoim: vom arăta doar supunere față de ordinele guvernului. Este nedrept să facem neascultare de guvern de vreme ce, când ne vom îmbolnăvi, la spitalele lor vom alerga și ei vor fi cei care să suporte cheltuielile și să ne îngrijească. De ce să nu-i ascultăm?
Acesta este cugetul lui Hristos, pe care Dumnezeu l-a arătat în viața Sa pământească, aceasta este porunca apostolească pe care am primit-o: „…să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să nu fie sfăditori, ci îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii”[10], și: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor…”[11]. Dacă nu ne supunem stăpânitorilor noștri, care nu ne cer mult, cum ne vom supune lui Dumnezeu, Care ne dă o lege dumnezeiască, mult mai înaltă decât orice lege omenească? Dacă păzim legea lui Dumnezeu, nu suntem mai presus de legile omenești, spuneau apologeții celui de-a doilea veac, când Imperiul Roman îi prigonea pe creștini.
De mirare că în țara în care trăim, Marea Britanie, fotbaliștii arată atâta înțelegere și discernământ încât sunt primii care să-și întrerupă activitatea, supunându-se indicațiilor guvernului de a lua măsuri profilactice! Și ar fi trist ca tocmai noi, cei credincioși, să nu ne ridicăm la măsura fotbaliștilor și să nu arătăm aceeași supunere de autoritățile pentru care se roagă Biserica noastră.
Dacă ne vor cere să înceteze slujbele Bisericii, să ne supunem pur și simplu, și să binecuvântăm pronia lui Dumnezeu. Mai mult, acest lucru ne aduce aminte de o veche predanie a Părinților din Palestina: în Marele Post, în Duminica Lăsatului-sec de brânză, după iertarea reciprocă, [monahii] ieșeau în pustie timp de patruzeci de zile, fără Liturghie, stăruind, pentru a se pregăti, în post și rugăciune, și se întorceau în Duminica Floriilor ca să prăznuiască după cuviință Patima și Învierea Domnului. Așa și contextul de astăzi ne silește să trăim iarăşi ceea ce se păstrase din vechime în sânul Bisericii. Ne vor obliga, adică, să trăim o viață mai isihastă, cu mai multă rugăciune, care va compensa cumva lipsa Dumnezeieștii Liturghii și ne va pregăti să prăznuim cu mai mare dorință și însuflare Patima și Învierea Domnului Iisus. Astfel vom preschimba epidemia aceasta într-o biruință a isihasmului. În tot cazul, orice îngăduie Dumnezeu în viața noastră este din bunătatea Sa și pentru binele omului, căci El niciodată nu dorește să se vatăme în vreun fel zidirea Sa.
Negreșit, și de vom fi lipsiți mai mult timp de Dumnezeiasca Liturghie, vom răbda. Ce primim la Liturghie? Ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, ce sunt pline de harul Său. Pentru noi, este o mare cinste și binefacere – dar primim, totodată, harul lui Dumnezeu în multe alte feluri. Când săvârșim rugăciunea isihastă, sălășluim în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, chemând sfântul Nume al lui Hristos. Dumnezeiescul Nume ne aduce harul lui Hristos, pentru că este nedespărțit de Persoana Sa, și ne duce în prezența Sa. Această Prezență a lui Hristos este curățitoare, ne curățește de fărădelegi și păcate, ne înnoiește și ne luminează inima, ca să ia formă înlăuntru chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Hristos.
De nu vom avea Paștile în biserică, să ne aducem aminte că fiecare contact cu Hristos este Paști. Primim har în Dumnezeiasca Liturghie pentru că Domnul Iisus este prezent acolo, El săvârșește taina și El este Cel ce se împarte credincioșilor. Când însă chemăm Numele Său, pătrundem în aceeași Prezență a lui Hristos și primim același har. De aceea, chiar dacă suntem lipsiți de Liturghie, vom avea pururea Numele Său – nu suntem lipsiți de Domnul. Mai mult, avem și cuvântul Său, și mai ales Evanghelia Sa. Dacă cuvântul Său sălășluiește neîncetat în inima noastră, dacă îl cercetăm și ne rugăm cu acesta, dacă devine limbajul nostru, cu care vorbim lui Dumnezeu tot așa cum ne-a vorbit El – atunci vom avea iarăși harul Domnului. Pentru că cuvintele Sale sunt cuvinte ale vieții veșnice[12], și se săvârșește aceeași taină: primim harul Său și ne sfințim.
Mai mult, cu fiecare prilej în care arătăm bunătate fraților noștri, Domnul se bucură, socotind că am făcut-o în Numele Său, și ne răsplătește. Arătăm bunătate fraților noștri și Domnul ne răsplătește cu harul Său. Este un alt mod prin care putem trăi în Prezența Domnului. Putem primi harul Domnului prin post, prin milostenii și prin orice faptă bună. Așa că, dacă suntem siliți să nu ne adunăm în biserică, ne putem uni în duh, prin aceste sfinte virtuți pe care le știm, înlăuntrul Trupului lui Hristos, Sfânta Biserică, care păstrează unitatea credincioșilor cu Hristos și cu celelalte mădulare ale Trupului Său. Tot ceea ce facem pentru Dumnezeu este o liturghie, căci slujește mântuirii noastre. Liturghia este cel mai mare eveniment din viața Bisericii, în care credincioșii au putința să facă schimb între viețișoara lor și nemărginita viață a lui Dumnezeu. Impactul acestui eveniment ține însă de pregătirea pe care o facem, prin tot ce am amintit: prin rugăciune, fapte bune, post, iubire de aproapele, pocăință.
Pentru aceasta, iubiții mei frați, nu este nevoie să facem mărturisiri eroice împotriva guvernului pentru măsurile profilactice pe care le ia spre binele tuturor oamenilor. Nici să nu deznădăjduim, ci să meșteșugim cu înțelepciune căi prin care să nu pierdem părtășia vie cu Persoana lui Hristos. Nimic nu ne poate vătăma, trebuie doar să facem răbdare un răstimp anume – și Dumnezeu va vedea răbdarea noastră, și va înlătura toată piedica, toată ispita, și vom vedea iarăși zorii zilelor de bucurie, și vom prăznui împreună nădejdea și dragostea noastră în Hristos Iisus.
Traducere de Radu Hagiu
Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul traducătorului, căruia îi mulțumim.
[1] Cf. Ioan 3:16.
[2] Ioan 13:1.
[3] 1 Timothei 2:4.
[4] Psalm 62:4.
[5] Psalm 38:18.
[6] Cf. Luca 21:28.
[7] Evrei 1:1.
[8] Ioan 5:17.
[9] Romani 8:28.
[10] Tit 3:1-2.
[11] Vezi 1 Petru 2:13-17.
[12] Ioan 6:68.
Hristos a înviat! Să ne bucurăm!
Hristos a înviat!
Şi împreună cu El şi noi.
Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm.
Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere.
Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică!
Laurențiu Dumitru
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.” (Psalmul 117).
[off topic] Hărțile cu moaștele Sfinților Ortodocși din pământurile germane (Germania, Austria, Elveția) și din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg)
Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Germania, Austria și Elveția
Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg)
Cele două hărți sunt întocmite de Părintele Ieromonah Grigorie (Vlad) Benea, autorul lucrării „Viețile Sfinților Ortodocși din Apus”.
Mari Români: Ştefan cel Mare şi Sfânt
Documentar din seria „Mari Români” prezentat de Vlad Craioveanu
Scenariul şi regia: Alexandru Maftei;
Imaginea: Radu Aldea;
Muzica: Dragoş Alexandru;
Montaj: Marian Ene.
Vezi și alte postări pe acest blog despre Binecredinciosul Voivod Ștefan cel Mare și Sfânt :
Ghiveci athonit. Rețetă adaptată de Domnul Profesor Constantin Cucoș
Pentru că am intrat în post, vă recomand un ghiveci athonit, așa cum îl fac eu: pentru a pregăti o tavă, luați vreo patru vinete mari – de pe la Tecuci, roșii – un kil, tot de pe acolo, trei ardei grași sau gogoșari – de unde se nimerește, toți atâția morcovi – de la vreun aprozar, dacă se mai găsește, trei cepe mari – de la noi din Iași, din piața Nicolina, o bucățică de conopidă, un bostănel fraged – numaidecât din grădina mea, ulei de măsline – de prin Elada, sare, piper și cimbru – de la Carrefour, Auchan sau Kaufland. Iar restul, iarăși, de la mine: oarece voie bună, inspirație și o țâră de vin alb, demisec, din cele beciuri.
Procedați mai departe așa: tăiați ceapa mărunțel-mărunțel, amestecați-o cu roșiile tăiate bucățele, după ce au fost decojite (gospodinele, știu cum), puneți așchii de ardei, și oleacă de sare și piper, după inspirație, și frecați timp de vreun minut acest amestec; ungeți tava cu ulei de măsline, tăiați vinele pe lungime, în două, și le întindeți frumos în tavă, după care adăugați amestecul de ceapă și roșii, descris mai sus. Un amănunt nu lipsit de importanță: în tot acest răstimp, mai gustați câte o gură de vin (nu-i pentru pus în tavă), mângâiați amestecul din tavă și rugați-vă în felul vostru (cu inima, cu mintea, cu limba), înainte de a o pune la cuptor. Acoperiți tava cu ceva (nu știu cum se cheamă chestia aia), dați la foc mic și lăsați vreun ceas jumate, ca toate aceste legume să se frăgezească, să se undească, să se topească, să se lege unele cu altele, să devină mâncarea noastră, cea de toate zilele…
Dacă nu aveți pâine în casă, puteți să faceți și niște turte, coapte în ceaun, așa cum am făcut eu. În ăst timp, puteți să mai navigați pe internet, să vă mai minunați de ce spun unii la televizor, sau, mai bine, să vă uitați la cer sau dealuri, să ascultați păsărele, să vă pierdeți cu privirea spre cele depărtări … Dar nu carecumva să uitați, vă rog, de ghiveciul vostru!…
Sursa: Pagina de facebook a Domnului Prof. Dr. Constantin Cucos
Mulțumim acestuia pentru îngăduința de a posta rețeta pe blogul nostru.
Foto credit Constantin Cucoș
Vezi și textul: Athos – bucurii ale unui pelerinaj deosebit, Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș
2014 in review
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 1,200,000 times in 2014. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 52 days for that many people to see it.
Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România
Istoria unei scrisori de suflet
În urmă cu mai bine de doi ani postam pe blogul de față un text despre experiența pe care a avut-o marele dramaturg român Eugen Ionescu în Muntele Athos: Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”
La puțin timp am început o corespondeță prin e-mail cu o doamnă care-mi întărea convingerea despre înțelegerea creștinească pe care a avut-o marele Ionescu. În vremea adolescenței îi scrisese marelui scriitor o epistolă la care primise un răspuns plin de lumină și căldura credinței. Pentru a înțelege mai lesne răspunsul lui Eugen Ionescu voi face o scurtă introducere, folosind cuvintele fericitei destinatare a epistolei.
Eram în liceu, aveam 17 ani. Eram la vârsta marilor întrebari. Citeam de ceva vreme din scrierile lui și îmi plăcea ce găseam acolo. Simțeam că seamănă cu mine ca suflet, ca fel de a fi. Trebuia să îmi aleg ce facultate să urmez și mă întrebam, de fapt, eu ce meserie o să am. Tot citisem din scrierile lui și observam că tot spunea că orice realizare e inutilă. Și mă gândeam că, dacă el, care ajunsese celebru, spunea lucrul ăsta, atunci eu ce puteam să fac ca să zic că am făcut ceva? Și așa m-am hotărât să-i scriu. M-am gândit că, fiind așa de asemanatori sufletește, când o să fiu de vârsta lui o sa fiu tot cam ca el. Și am zis să mă folosesc de experiența lui și să nu mai aștept să ajung și eu la 80 de ani (cam cât avea el atunci) ca să ajung la aceleași concluzii. Ci să progresez. Să merg de unde a ramas el. Și când i-am scris, m-am gindit cu putere că orice îmi va răspunde, o să fac.
Redau mai jos scrisoarea mea, așa cum mi-o amintesc, inclusiv ca formă. Am scris pe o coala albă de hârtie A4:
- Iată și răspunsul lui Eugen Ionescu:
Dragă Iuliana,
Vă scriu în franceză pentru că secretara mea nu știe românește.
Într-adevar, nimic nu valorează nimic, orice realizare este inutilă. Am depășit vârsta de 80 de ani și caut în continuare. Dacă aș fi știut asta mai devreme aș fi făcut un lucru pe care vă sfătuiesc să-l faceți: rugați-vă, rugați-vă Lui Dumnezeu.
Scuzați-mă că v-am răspuns cu atâta întârziere. Dar să-mi mai scrieți. Scrisorile dumneavoastră or să-mi parvină, atât cât voi mai fi.
Îmbrățișări paterne.
Eugene Ionesco
PS: Da, mă întreb și mă reîntreb de ce se intamplă totul. Trăiesc în uimire încă de la nașterea mea. Daca ați citit ceva din operele mele poate că ați înțeles.
Am primit răspunsul. De la primele rânduri l-am și judecat că a scris în franceză și mă gândeam – ce snob! Doar acum de curând am văzut un interviu cu fiica lui și spunea că în ultimii ani a suferit de o boală la încheieturile degetelor și nu mai putea să scrie cu mâinile lui și îl ajuta o secretară.
Apoi am citit răspunsul la intrebarea mea, „ce să fac”. Și a fost o maaaare dezamagire. Eu din ce citisem din el, și de-aia îmi plăcea, îl vedeam ca pe unul care se lupta cu Dumnezeu și-I reproșează. Nicidecum ca pe un credincios. Eu atunci nu prea aveam gândul la Dumnezeu în sensul creștinesc. Adică eram cam atee. Și răspunsul lui a venit ca o lovitură în moalele capului. Mai ales pentru că îmi promisesem mie insămi (și sunt genul de persoană care se cam ține de cuvânt) să fac orice îmi va spune. Dar la asta chiar nu mă așteptam. Totuși… m-am scuturat puțin și am zis: ok, am zis că o să fac orice îmi va zice. A zis să mă rog lui Dumnezeu. Ce rugăciunea știu eu? Tatăl Nostru. Și așa am început să zic Tatăl Nostru în fiecare seară înainte să mă culc. Și așa… mulți ani. Fără să am altă participare la credință. Doar acest Tatăl Nostru.
Cu alte cuvinte, Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Pentru asta-i mulțumesc. (Iuliana)
Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului
Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului [1]
În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou [2], aleasă Miss Grecia, care spunea astfel:
Din Davos, Elveția…
Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.
De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.
Cu mult respect…
Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.
Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „Orthodoxos Filotheos Martyria”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59 via marturieathonita.ro
Note:
[1] Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.
[2] În anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa a fost aleasă Alice Diplarakou.
Recomandăm și textele:
Sfântul George / Agios Georgios, George Crasnean
În lume a trăit doar 28 (sau chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decât apostolii şi decât oricare alt sfânt al creştinătăţii! Numele său este cel mai răspândit printre popoare şi este protectorul mai multor ţări, cetăţi şi oraşe.
Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul XIV călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lwov şi alta din Pskov) şi ucigând cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrânge lesne răul) un balaur mâncător de oameni. O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfânt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei – fiind însoţită de alte patru cruci mai mici, simbolizând pe Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale Mântuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Gottfried von Bouillon, în 1099.
Cu toate că unele fapte ale sale sunt înveşmântate în legendele menestrelilor medievali, sfântul mare mucenic George (sau Gheorghe, cum este cel mai răspândit la noi în neam) a existat în realitatea secolului III şi a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lângă Lydda Palestinei, unde este şi îngropat. (După Eusebiu din Cezareea acest lucru s’a întâmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de croatul împărat Diocleţian în 286).
„Numele sfântului George este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să’l scoată însă din rândul sfinţilor calendarului catolic pentru şase ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavând însă de suferit în rândul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.
În afară de semnificaţia, îndeobşte acceptată, că numele său ar proveni de la geos–pământ şi orge–a semăna – deci el ar reprezenta un agricultor – se mai spune că George şi’ar avea rădăcina în gerar–sfânt şi gyon–luptă, adică sfântul luptător (cf. Legenda Aurea).
„A suferit o mie de morţi succesive” spunea oarecând cardinalul Melchers şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfântul acesta purtător de biruinţă, a înfrânt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s’a dat să bea, dar nici – mai ales – roata care l’a făcut bucăţi, n’au avut nicio putere asupra lui! „Şi când i s’a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s’a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându’l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându’se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”.
Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s’a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de trei sute de ani, spre a mărturisi aceasta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerând idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărâma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul George. Cât de înrăit trebuie să fie omul încât să rămână idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să’i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!
Nu cu toţi însă s’a întâmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s’au botezat în sânge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfântului. Care minuni n’au contenit nici după moartea lui, pentru că sfântul George s’a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă ce l’a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă:„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Pazeşte’l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui unde se pare că sfântul l’a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată marelui mucenic George, ce se cheamă a Zografului, căreia i’a dăruit şi icoana martirului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s’a zugrăvit pentru hramul mănăstirii şi care are un deget lipit pe nara stângă (a unui episcop de Vodin, ce n’a crezut minunea aceasta, până nu a fost constrâns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lângă Lydda) şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular până la Zografu (toate mănăstirile şi’au dorit’o şi atunci, neputându’se hotărî a cui să fie, au legat’o pe catâr şi l’au lăsat să meargă unde va voi).
Mie mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moscheie. Aceasta pentru că musulmanii au început să dărâme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Până când au ajuns în dreptul mormântului, pentru că oricine mai lua piatră de acolo rămânea fără mâini şi, după câteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru marele mucenic George! Într’acest fel explică ieromonahul grec (care slujeşte acolo) şi ciudăţenia construcţiei: căci biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într’o parte!
Se ştie că sfântul a făcut mult mai multe minuni ajutând şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să’şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvârşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecând pe saracinul ce s’a pocăit şi s’a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n’a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s’a întors spre arcaş şi l’a rănit; sau ajutând’o pe văduva din Ramelul Siriei să’şi care stâlpul ei pentru biserica ce se construia acolo. Apusului însă – şi în special cardinalului de Genua,Jacobus de Voragine (1230-1298) şi celebrei sale „Legenda Aurea” (Legenda de Aur), care a fost mai citită decât Biblia într’o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a sfântului George omorând balaurul de la Selente (sau Silena).
Pentru acestea şi pentru multe altele, sfântul George a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă de Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montreal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfântului George, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei” înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul Sfântului George, stau toate sub patronatul acestui mare mucenic. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l’a cinstit dând numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.
Aducătorul primăverii, sfântul George, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.
Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, George (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sâmedru până la Sângeorz. „Când sfântul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. „Datinile poporului român” E.N.Voronca). Înnoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: Tatăl meu (Dumnezeu să’l odihnească!) mă aştepta în fiecare an de Sângeorz, cu ramuri de salcie şi flori de calcie înfipte’n brazde de pământ la poartă, doar-doar oi trece pe’acasă! Mai punea şi pe la uşi şi la ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii… În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce sfântul George poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!
A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul purtător de biruinţă marele mucenic George! Poate ar trebui să biruim şi noi – cu ajutorul sfântului chiar – şarpele răului ce s’a’ntins din Selente tot mai mult în astă lume…
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Foto (sus): Una din Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu, Muntele Athos. (Jos): Mănăstirea Zografu închinată Sf. Gheorghe, Purtătorul de biruinţă
Pelerinaj la Athos (15 – 20 august 2013). Pelerinaj special pentru privegherea de pe Vârful Athonului (2033 m) cu ocazia praznicului Schimbării la față
- Joi, 15 august: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
- Vineri, 16 august (ziua 1): Ouranopolis (aprox. 6.00 am). Pelerinii se îmbarcă pe ferryboat până în Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu (închinare la kiriakon – biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
- Sâmbătă, 17 august (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Plecare spre Athon (2033 m.), vârful Sfântului Munte Athos. Închinare şi odihnă la Chilia Panaghia (1500 m).
- Duminică, 18 august (ziua 3): Vârful Athonului (2033 m.). Spre seară se adună sute de pelerini şi monahi ce urcă special pentru praznicul Schimbării la faţă după calendarul vechi, neîndreptat. Priveghere de toată noaptea care se face pe Vârful Athonului la Bisericuţa Schimbării la faţă.
NOTĂ: Acest pelerinaj se adresează în special celor ce vor să ajungă de praznicul Schimbării la Faţă pe Vârful Athonului. Sunt pelerini cu experienţă pe Muntele Athos care şi-au făcut obicei de a urca an de an la Schimbarea la Faţă pe Athon. Drumul spre vârf durează vreo 7 ore şi necesită o condiţie fizică deosebită. Pelerinii trebuie să aibă cu ei mâncare pentru două zile, izopren, sac de dormit şi îmbrăcăminte groasă.
- Luni, 19 august (ziua 4): Se va coborî de pe Athon la Schitul Prodromu. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Peștera Sfântului Athanasie Athonitul (opţional). Schitul Prodromu (cazare).
- Marţi, 20 august (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Xiropotamu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Karyes. Plecare din Karyes spre Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Plecare din Dafni spre Ouranopolis cu ferryboatul Aghia Anna în jurul orei 16.00. Ouranopolis. Plecare spre România. Serres – Sofia – Giurgiu – Bucureşti (în jurul orei 8 am, dimineaţa zilei de miercuri 21 august) – Buzău – Focşani – Adjud – Moineşti.
Preț: 320 euro cu toate cheltuielile incluse (diamonitirion, ferryboaturi şi taxiurile din Munte)
Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.
Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com
Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.
În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos
* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).
Vezi mai jos un slide-show de imagini de la Chlia Panaghia (1500 m.) şi de pe Vârful Athon (2033 m.)
Constantin Noica: „Scrisoare către Rafail” (1968)
Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.
Constantin Noica – Scrisoare către Rafail
“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)
Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.
Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.
Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.
Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.
Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.
Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.
Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.
Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”
Sursa: rafailnoica.wordpress.com
Sursa colaj foto: roncea.ro
Vezi pe blogul lui Victor Roncea: Părintele Rafail Noica despre relația cu tatăl său
Sfântul Munte Athos 
