Category Archives: Uncategorized

Paşcu Balaci: Sonetele de la Muntele Athos

tv_bells

Istmuri: Athos, spre est, Sitonia, Casandra …

Istmuri: Athos, spre est, Sitonia, Casandra:
trei degete cu care să-ţi faci cruce
În Marea Ortodoxă ce străluce
Şi-mprăştie în toată lumea ambra.

Unde-i a apei cea mai dulce meandra
Văd un vapor de linie ce-aduce
Viespar turistic, inşi cu minţi năuce:
Cinicul, Sfântul, Iuda sau Buleandra.

Măslini sălbatici, fagi şi alunişuri
Şi-n vârfuri numai jnepenii de piatră
I-aşteaptă-n Munte printre povârnişuri.

Numai aici, cred, diavolii nu latră …
Ce dure-s pantele spre cer: suişuri
Spre al credinţei foc nestins în vatră …

În vremi păgâne pe această limbă …

În vremi păgâne pe această limbă
Îngustă de pământ ce-nfruntă marea,
΄nălţând spre cer splendidă-nfăţişarea,
Păzit de o zeiţă, şarpe, nimfă

Ce-ofrandele bogate îi tot plimbă,
Era-o statuie ce stârnea – admirarea
Şi-Olimpului din nord i-era ardoarea –
Părea că-n lume nimeni n-o mai schimbă:

Măreţu’ Apollo – al frumuseţii zeu …
Dar când pe istm, modest a debarcat
Măicuţa ce-a născut pe Dumnezeu,

Îndată-acea statuie a strigat:
„Nu pot răbda puterea ta, mi-e greu! … ”
Şi-n hău s-a prăbuşit ca fulgerat …

Douămiitreizeci de metri are …

Douămiitreizeci de metri are
Muntele Sfânt ce poartă-n frunte
Mica basilică ce stă să-nfrunte
Furtuna greacă, oricât ar fi de mare,

Iar vârful este-a Feţei Lui Schimbare,
Dar cât de greu ajungi la El prin munte
Spre îngerii cu pletele cărunte
Ce au în rugăciune a doua stare!

Arzi ca-n arşiţă, tremuri ca în geruri,
Semn că aici călduţ nu poţi să fii;
Aici dezgropi în tine mari misteruri

De nu le spui nici la ai tăi copii,
Căci singur te împărtăşeşti din Ceruri
Şi doar în istm cu Domnul poţi să fii …

Muntele Tabor s-a mutat la Greci …

Muntele Tabor s-a mutat la Greci:
În şase august când e mare Hram,
Pe vârful atonit, eşti fruct în ram
Al pomului din Rai unde petreci!

Tu nu mai afli aici nici inimi seci
Şi-ncet dispar durere şi alean,
Că suntem toţi din al lui Hristos Neam,
Iar spre Lumină ni se-ntind poteci …

Schimbarea Lui la faţă se zăreşte
Doar de călugării cei scumpi la vorbă.
În toţi emoţia profundă creşte

Cum se măreşte pâinea dintr-o ciorbă.
Din înălţimi, El tuturor vesteşte
Cuvântul magic care ne absolvă …

Banca de moaşte ce dobânzi aduce …

Banca de moaşte ce dobânzi aduce
Spre-a ne plăti din timp păcate grele?
Al sfinţilor sipet cu oase-stele
Aşteaptă-n Athos şi spre raiuri duce.

Iviru, Vatopedu, strânse-n Cruce,
Cu Lavra, Dionisiu-n cercevele
Alungă ale Morţii cucuvele
Şi ne întoarnă minţile uituce

Spre tot ce-am neglijat întreaga viaţă,
Prinşi în deşertăciuni şi-apostazii,
A dreaptei Sfânt Ioan e-o dimineaţă

Care ne-aşează pururea-ntre vii …
Să crezi fierbinte-n Domnul, cin΄ te-nvaţă?
Doar Sfântul Munte, mustul lui din vii.

Catârii sunt numiţi aici mulari …

Catârii sunt numiţi aici mulari
Şi-s singurii ortaci pentru monahi,
Greci, Ruşi, Români, Bulgari şi Vlahi.
Ei duc spre mânăstiri, cu paşii rari,

Varză, fasole, morcovi şi mărar
Şi-aşa, cum în Egipt sărmani felahi,
΄nălţat-au pentru-ai lor maharajahi
Vestite piramide de cleştar,

Tot astfel, truditorii de pe Munte
Cioplescu-şi trupul ca pe-o piatră vie,
În piramide ortodoxe – spre Cer punte,

Iar noaptea sunt în starea de trezvie:
Durează istorii frunte lângă frunte;
Prin ei, Iisus contemporan, învie!

Doar douăzeci de stareţi se adună …

Doar douăzeci de stareţi se adună
Din douăzeci de mânăstiri vasale
Şi vin ei la Kareya-n pas agale
S-aleagă sfânt monah în voie bună.

Vorbă necugetată n-au să spună
Cinstiţii schivnici de pe creste-ori vale;
De Unu Ianuar, capăt de cale,
Să fie pace-n istm şi nu furtună,

„Protos de Sfântul Munte” se numeşte
Stareţul ce adună voturi multe …
În umilinţă -ndată se smereşte:

Cel ce conduce, trebuie s-asculte,
Chiar de-ar urî, nu poate: el iubeşte,
Că-i cea dintâi poruncă de pe Munte!

Nu se vorbeşte-n Munte: ei, monahii …

Nu se vorbeşte-n Munte: ei, monahii
Se înţeleg aici numai prin semne,
Căci vorbele-s deşarte şi nedemne
În liniştea ce-ncărunţeşte anii.

Votul tăcerii, primul dintre danii,
Nocturna priveghere, mici consemne,
Rugăciunile lui Hrist, solemne,
Statu-n picioare, plâns prin bolovanii

Ce sunt luaţi adesea drept modele
Şi sărăcie, carne interzisă,
Multă-ascultare, somn doar pe sub stele,

Uitarea rudelor, lege nescrisă,
Sfânta Împărtăşanie, să ucizi rele
Căci pâlnia din inimă-i deschisă …

Prima inter pares – Marea Lavră …

Prima inter pares – Marea Lavră,
Că e grecească, limba-n care-a scris
„Epistole” … străinului proscris,
Paul din Tars, începător de havră.

Apoi urmează Vatopedu-n slavă,
Fiind cea mai veche-n gravul paradis.
Iviru-apoi; aici, crunt s-au ucis
Treişpe călugări sub un Vecos Papă!

Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuş,
Pantocrator, Xeropotamu şi Zografu,
Dochiaru, Caracalu, Filoteu, în urcuş,

Simon Petra, Sfânt Pavel, tălpi prin prafu΄,
Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, nu-i culcuş;
Esfigmenu, Pantelimon, Constamonitu – iaca vrafu΄!

Unamiecincisute de sihaştri …

Unamiecincisute de sihaştri
În schituri, mânăstiri, colibe, peşteri,
În Rugăciunea lui Iisus, mari meşteri,
Mici lacrimi-n ai lui Hristos ochi albaştri.

Sub cerul biblic, singuri, puri pilaştri,
Ca perla-n scoică simt mărunte creşteri;
Trufia diavolească e-n descreşteri:
Deasupra lor sfinţescu-se chiar aştri!

Sunt schivnici greci ce – „Axion estin” cântă,
Alături de Români, Bulgari ori Ruşi,
Iar sârbii pentru Kosov΄ se frământă

Şi lacrămile-adapă secii bruşi …
Dar sunt francezi şi nemţi ce, ca la nuntă,
De sfânta Ortodoxie – au fost seduşi …

Icoana-n Athos, cea mai preţioasă …

Icoana-n Athos, cea mai preţioasă,
„Axion Estin” este denumită;
Ea-n Capitala istmului-i păzită,
În basilica Protaton – Crăiasă!

În faţa ei, cu voce drăgăstoasă,
Arhanghelul Gavril, cu faţa-uimită,
Cântat-a imn de slavă neauzită:
„Cuvine-se cu-adevărat … ” Să iasă

Orice-ndoială, teamă şi durere
Din sufletul Fecioarei mult mirate:
„Să fie nu a mea, ci a Lui vrere!”

În timp ce inimioara-i în piept bate …
A fost doar unul dintre Mari Mistere,
Ce lumea de atunci o tot străbate …

În Sfântul Munte, chiar la ora unu …

În Sfântul Munte, chiar la ora unu,
Pentru sihaştri sună deşteptarea;
Se fac canoanele, se roagă marea
Şi-n Scaraoţchi trage-se cu tunul …

La ora două-a plănuit Preabunul
Să-nceapă-n mânăstiri cutremurarea:
În schituri şi prin peşteri ea, lucrarea
Utreniei să spele ca săpunul …

Iar de la patru, Sfânta Liturghie
Se-ntinde ca un foc peste păduri,
Pinii nu ard, Hristos e-n lemnărie:

Culege roua laudei din guri
Şi mai ridică altă stăreţie
Pentru bărbaţii aspri, buni şi puri …

A doua-icoană mult miraculoasă …

A doua-icoană mult miraculoasă
Se cheamă „Portăriţa”-a fost salvată
Pe vremea de iconoclasm, turbată,
De o femeie din Bizanţ, sfioasă,

Ce-a aruncat-o-n marea credincioasă …
Ea nu s-a scufundat; a fost mânată
De Sfântul Duh spre Grecia-ndepărtată
Şi s-a oprit la-a Mânăstirii oază …

Dar nimeni n-a putut să o ridice
Decât monahul atonit Gavriil,
Fiul creştinei ce n-a vrut s-abdice

Şi-aşa a dus-o-n Iviru, umil;
Ea nu a stat ΄năuntru-ntre cârlige,
Ci a venit la poartă-n chip subtil!

Temându-se de foamete, bătrânii …

Temându-se de foamete, bătrânii
Din Mânăstirea Iviru, pe vremuri,
Strâns-au merinde multă, poame, gemuri
Şi n-au mai dat pomeni, de Hram, la unii

Ce-au năvălit flămânzi şi răi ca hunii
Să ceară-o bucăţică. „De nu, tremur
Şi maţele se strâng ca nişte ghemuri
De-ajuns-am să vânăm chiar şi lăstunii” …

A doua zi, văzut-au miliarde
De harnice furnici cărând pe spate
Boabe de grâu, spre Mare, revanşarde …

„Vai, Maică, suntem plini de răutate!”,
Strigat-au, flagelându-se cu joarde,
Monahii ce au vrut să-şi facă parte …

Ce-şi spun călugării din mânăstire?

Ce-şi spun călugării din mânăstire?
C-atunci când sfânta icoană „Portăriţa”,
La Iviru, deschide-va uşiţa
Şi se va duce-n lume peste fire,

Semn că-ntre oameni nu mai e iubire
Şi nu mai creşte a Credinţei viţa
Şi stinge-se-a creştinilor neam, spiţa,
De vine-a Judecăţii Zi-n grăbire,

Atunci va dispărea şi monahia
Cea sfântă din a Athosului Munte
Şi se va stinge chiar şi isihia

Din inimă, din vintre, de sub frunte …
Abia atunci, începe-va Urgia:
Secerătorii vin cu coase crunte!

În secolul al patrulea-n Bizanţ …

În secolul al patrulea-n Bizanţ,
Împărăteasa zisă Plagudia,
Neajungându-i ei, Împărăţia,
Ca guda ce îşi rupe al ei lanţ

Venit-a chiar pe Munte-n paşi de danţ
Ca să-şi arate toată semeţia.
Deodată, însă-i împietri trufia,
Când auzi de dincolo de-un şanţ

Al Maicii Domnului, temutul glas:
„Întoarce-te! Eu sunt Împărăteasă
Pe Sfântul Munte; el îmi este vas!

De-aici-‘nainte, nici femei cu rasă
N-au să mai calce-n sat ori prin oraş!”
De-atunci tradiţia nu se mai lasă …

An nouăsuteşaiştrei, un sfânt …

An nouăsuteşaiştrei, un sfânt
Din Trapezunda, Atanasie, pe nume,
Lăsat-a-n urmă a Bosforului spume
Ca să înalţe-n Athos bun Cuvânt,

Trimis de Cezar şi împins de vânt …
El ruptu-s-a de tot de astă lume
Ca să înfăptuiască-n istm anume
Loc de-nchinare, nu de trist mormânt…

Vestite moaşte, capete de sfinţi,
Mare Vasile, Grigorie, Cucuzel,
Cu mâna sfântului Andrei, părinţi

Ce s-au jertfit prin vremi doar pentru EL;
Ioan Gură de aur, cu fiebinţi
Chemări la rugă spre supremul ţel …

Singurul Munte-n lume cu sfânt Hram …

Singurul Munte-n lume cu sfânt Hram
E Athosul care sfinţeşte Marea,
Ca să ne-aducă nouă îndurarea
În ce măsură-nvrednicitu-ne-am

Să fim ascultători, exemplu-n neam,
Dar mai ales, să înteţim rugarea
Şi de părinţii noştri, ascultarea,
Curaţi să fim ca aurul din şteam΄.

Oricare orthodox din lumea asta
Ar trebui să se învrednicească
Spre sfântul Munte ca să afle casta

Preasfântă de monahi, să-i agrăiască,
Sfat să le ceară spre-a opri năpasta
Şi Maica Domnului să-l miluiască …

Viaţa în pustie e cu mult mai grea …

Viaţa în pustie e cu mult mai grea,
Că virtutea întărâtă dracii;
Doar din grădină ţi se smulg aracii
Şi- n pomul copt se-aruncă cu ceva!

Cum noaptea printre nori, mai vezi vreo stea,
Aşa în lume, cei ce număr sacii
Şi îşi consultă astrologii, vracii,
Mai văd pe stradă vreun monah sadea.

Vine din Athos drept în lumea noastră:
Este stângaci; se vede de departe
Ambasador de-mpărăţie – albastră,

Maestru-n ale sufletelor arte
A Maicii Domnului de-acol΄ fereastră
Şi-o mare neştiută, necitită Carte …

Monahii de la Nil s-au stins prin vreme …

Monahii de la Nil s-au stins prin vreme
Şi i-au urmat cei din a Nytriei munţi
Apoi cei din Sinai, tăcuţi, desculţi,
În Palestina, unul nu mai geme.

Nu mai răspund chemărilor supreme
Nici schivnicii Bizanţului cei culţi;
΄n Asia Mică n-ai pe cin s-asculţi
Aici s-au înălţat ale lui Allah steme …

Cei ce-au supravieţuit în persecuţii
Şi-au căutat o nouă Galilee;
N-au rătăcit prea mult ei în discuţii,

Ci s-au îndreptat spre Marea Egee
Ca să dureze aspre instituţii:
Muntele Athos, Ortodoxa Lege …

„Doamne, izbăveşte-ne şi de turişti!”

„Doamne, izbăveşte-ne şi de turişti!
Cred că ating a Raiului oglindă
Sau chiar că intră în cereasca tindă;
Nu vezi nici ochi roşiţi de plâns ori trişti,

Atât de mulţi-s, nu poţi să te mişti,
Unii din ei chiar vor să te surprindă
Că ştiu cum o pădure zace-n ghindă,
Iar pierderea – isihiei cu ei rişti.

Fac poze cu credinţa că-s icoane
La purtător, să fie cât de multe,
Le facem de mâncare că au toane

Şi ce puţini sunt cei ce vor s-asculte!
Noi nu suntem helvetice cantoane
Şi nu suntem la nimeni catapulte!”

Nu au nimic monahii prin chili …

Nu au nimic monahii prin chilii ,
Nici pat, nici scaune, nici dulap măcar,
Un rând de haine li s-a dat în dar,
Dar totul e curat, nu sunt molii.

Nu se nici gustă carne-n sihăstrii:
Luni, miercurea şi vinerea, ei doar
Mănâncă fără-ulei, încet şi rar
Şi doar o dată, nu mai zici că-s vii.

Ei se hrănesc din plin cu rugăciunea
Lui Iisus, ce-i un fel de respirare:
„Doamne Isuse Hristoase”–n sfiiciune

Mântuieşte-mă pe mine, păcătosul mare!”
Trag aerul ca spre-o-ascensiune
Şi-l scot ca duh curat spre-mbărbătare …

Rugăciune, post şi fapte bune

„Rugăciune, post şi fapte bune
Să faci neîncetat pe lumea asta;
Nu te va atinge atunci năpasta
Şi viaţa îţi va fi un cânt pe strune.

Liber vei fi ca vântul de pe dune
Şi singur te vei adăuga la casta
Eroilor creştini, ce şi-au pus ţeasta,
Drept temelie Ţării fără nume … ”

Ceva apropiat se-ntâmplă-n istmul
Cel mai apropiat de cerul darnic
Al Athosului unde nici cinismul,

Nici avariţia cu chip făţarnic
Nu intră în cetate; scepticismul
Nu e pentru monahul străbătarnic …

De-ar înceta o clipă rugăciunea …

De-ar înceta o clipă rugăciunea
Monahilor cei sfinţi din Marea Greacă,
La margine de-mpărăţie tracă
S-ar răspândi ca pesta – amărăciunea

Şi s-ar deschide-a iadului genunea
Întunecată-a Răului. Săracă
Ar deveni cu totul, prostănacă,
Lumea cu laica ei, înţelepciunea…

Dar veghea nu se dă bătută-n Munte,
Muncită de nesomn, spre ziuă-nvinge
Şi-adânciturile săpate-n frunte

Le netezeşte; patimile stinge.
Îngeri bătrâni , cu pletele cărunte
Împing poporul tânăr înainte…

Pilda talanţilor povestită în Muntele Athos

(I)
΄nainte de-a urca spre Sfântul Templu,
Stăpânul din Egina – ndepărtată,
Celor trei slugi le-a poruncit deîndată
Să se îmbrace cu cuviinţă-n peplu

Ca la vecinii lui să dea exemplu:
„Eu pentru voi, mă simt precum un tată,
Iar dragostea-mi o răsplătire-aşteaptă
Şi-aşa aş vrea mereu să vă contemplu.

Tu, fiind în vârstă, dau-ţi cinci talanţi;
Mai ai voinţă să-mi măreşti averea?
Iar vouă, ai mei tineri dorobanţi,

Vă cântăresc, tot în arginţi, plăcerea
Să înmulţiţi, pe cât lipsesc, ăşti sfanţi:
Primu-un talant; doi-celălalt; asta mi-e vrerea!”

(II)
Şi multă apă curs-a-n Marea Moartă
Pân΄ să se-ntoarcă iar stăpânu-acasă
Mai luminat la chip, cu haina roasă
Şi nu părea dispus spre nici o ceartă,

Ba le vorbea vecinilor la poartă
Şi slugile poftitu-le-a … la masă,
Prinzând apoi, pe rând, să îi descoasă:
– Cum vă e punga: plină sau deşartă?

– Socot să vorbesc primul, fiindcă mie,
Mi-ai dat chiar cel mai mult dintre noi trei:
Alţi cinci talanţi pusei la vistierie;

Socoata-i pe hârtie, dac-o vrei!
– Tu mi-ai adus o mare bucurie,
Fii binecuvântat între iudei !

(III)
Al doilea serv a prins şi el curaj:
– La doi talanţi, am adăugat tot doi,
Tunzând la vreme lâna de pe oi
Şi îndulcind la târg al meu limbaj…

– Iţi mulţumesc, preavrednicule paj!
In fine, cel de-al treilea din eroi,
Pălind la faţă, dat-a înapoi:
– Am îngropat talantul sub pavaj

Să nu gândească nimenea să-l fure …
– Vicleană slugă a lui Belzebut
Adu comoara din cotloane-obscure

Şi dă-i-o celui vrednic, priceput:
Vocaţiile nu sunt sinecure;
Dispari din faţă-mi, leneş decăzut!

chrismon

pascu_balaciBALACI Paşcu, născut la Sebiş de Beiuş, judeţul Bihor, la 8 mai 1956. Scriitor, jurnalist, poet şi dramaturg. Membru al Uniunii Scriitorilor Români. Studii: liceale: Liceul „Samuil Vulcan” din Beius; universitare: Facultatea de drept din Cluj Napoca, promotia 198l. Doctor al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Facultatea de istorie-filozofie. Redactor la revista „Flacăra”, Bucureşti (l989- l991), publicist comentator la ziarul Crişana, Oradea, (l992-l996), avocat din anul l997 şi până în prezent în cadrul conducerii Baroului Bihor unde deţine funcţia de cenzor.

Cărţi publicate: „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj Napoca, l994; „Muntele osândiţilor” (teatru), editura Dacia, Cluj Napoca, l995; „Când îngerul aduce cheia (sonete), Editura Anotimp, Oradea, l998; „Poeme”, editura Anotimp, Oradea, l999; „Sonetele către Iisus”, (două ediţii) editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, 2002; „Sonetele greceşti”, editura Dacia, Cluj Napoca, 2002; „O călătorie în Grecia”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004; „Viaţa lui Iisus în treizecisitrei de tablouri”, editura Dacia, Cluj Napoca, 2004; „Cruciada” (teatru), editura Cartea Românească, Bucureşti; „Slaveşte suflete al meu pe Domnul” (sonete), editura Dacia, Cluj Napoca, 2007; „Fluierul de oţel” (teatru), editura Grinta, Cluj Napoca, 2008; „Penelopa se mărită (teatru), editura Palimpsest, Bucuresti, 2008; „Secvenţe pariziene”, editura Convex, Oradea, 2009; „Sonetele germane”, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2009; „Epistole din Sebis” (sonete), editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2010; „Tunul de cireş” (teatru), editura Primus, Oradea, 2011.

Activitate literară: poezie: în revistele Familia, Steaua, Viaţa românească, Orizont, Luceafărul, Flacăra, Poesis, Nord literar, Crişana, Aurora, Cele trei Crişuri, Al cincilea anotimp, Caietele Oradiei, Lumea românească, Tribuna, Orient latin, ş.a. Din 1998 este preşedinte al Cenaclului literar „Barbu Ştefănescu Delavrancea” al Baroului Bihor. (George Roca, Rexlibris Media Group)

Sursa: Confluențe, ediţia nr. 1193 / 07 aprilie 2014

Desen de Tim Vyner

[off topic] Hărțile cu moaștele Sfinților Ortodocși din pământurile germane (Germania, Austria, Elveția) și din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxenburg)

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Germania, Austria și Elveția

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg)

Cele două hărți sunt întocmite de Părintele Ieromonah Grigorie (Vlad) Benea, autorul lucrării „Viețile Sfinților Ortodocși din Apus”.

 

Mari Români: Ştefan cel Mare şi Sfânt

Documentar din seria „Mari Români” prezentat de Vlad Craioveanu

Scenariul şi regia: Alexandru Maftei;
Imaginea: Radu Aldea;
Muzica: Dragoş Alexandru;
Montaj: Marian Ene.

Vezi și alte postări pe acest blog despre Binecredinciosul Voivod Ștefan cel Mare și Sfânt :


Tunderea în monahism a Cuviosului Iosif Isihastul. Ispita calendaristă

Anul 1923 marchează şi importante schimbări în Biserica Ortodoxă, prin trecerea la calendarul nou, fapt agreat şi de Biserica Autocefală a Greciei prin hotărârea luată la 10 martie 1924. Această piatră de încercare a provocat durere şi dezbinare şi în Sfântul Munte Athos (care aparţine canonic de Patriarhia Ecumenică), astfel încât monahii s-au împărţit în 2 tabere (ambele păstrând calendarul vechi, dar având o viziune diferită asupra relaţiilor cu celelalte biserici care şi-au asumat noul calendar): pe de o parte, majoritatea mănăstirilor şi monahilor athoniţi au păstrat comuniunea liturgică cu cei ce îşi rânduiau viaţa liturgică potrivit noului sistem de calcul, iar pe de alta, zelotiştii, (din care făceau parte monahii de la mânăstirea Esfigmenu, precum şi cei din regiunea Katounakiei) au întrerupt orice legătură cu Patriarhia Ecumenică, cu restul monahilor din Sfântul Munte, şi, în general, cu toţi cei care acceptaseră noul calendar (fiind convinşi că aceştia, prin acceptarea unei asemenea inovaţii, au decăzut din har).

Obştea bătrânilor Efrem şi Iosif a fost la început de partea zelotiştilor (chiar dacă într-o formă moderată), dar mai târziu Cuviosul Iosif Isihastul, atunci când va avea propria obşte, avea să treacă de partea majorităţii.

g-iosif-neos-21

În toiul acestor dispute, s-a adăugat şi alta, personală. Francisc a reuşit treptat să imprime modul de vieţuire isihast şi stareţilor săi, prin tăierea oricăror legături cu monahii aparţinând chiliilor învecinate (concretizată prin neparticiparea la hramurile Chiliilor şi mânăstirilor învecinate, precum şi la pregătirile ce se făceau cu prilejul acestora, prin îngrădirea accesului pe proprietatea lor, etc.), pentru a se dedica în exclusivitate rugăciunii şi trezviei, fapt ce i-a adus în situaţia de a fi consideraţi înşelaţi. Dar ceea ce a stârnit şi mai mult indignarea acestora a fost atitudinea lui Francisc de a vorbi de cele mai multe ori în locul stareţilor săi, pentru aplanarea diferitelor neînţelegeri.

daniil katounakiotul

Bătrânul Daniil Katounakiotul

Acest lucru a dus la evitarea săvârşirii slujbei de tundere în schima monahală a lui Francisc de către ieromonahii din împrejurimile Chiliei lor, motiv pentru care Stareţul Efrem a fost nevoit să caute rezolvarea acestei probleme în altă parte[1]. Astfel, duminică 31 august/13 septembrie 1925, în vârstă de 27 de ani (împlinea 28 în 2/14 noiembrie), Francisc a fost tuns schimonah[2] în peştera Sfântului Atanasie, de către preotul locului, Eftimie, primind numele de Iosif (ca cel al unuia din bătrânii la care intrase în ascultare şi care adormise, de curând, întru Domnul). La acest moment unic a luat parte şi stareţul Daniil Katunakiotul, povăţuitorul dintru început al Cuviosului Iosif.

Necazurile s-au împletit cu mângâierile trimise de Dumnezeu, astfel că, în acea perioadă (între 1926-1928), la praznicul Arătării Domnului (Epifania, Bobotează), când urma să se săvârşească priveghere la Katunakia, Francisc a rămas singur la chilia sa, nevoindu-se în privegherea personală cu rugăciunea inimii, având parte de o Epifanie chiar în acel loc. Despre această experienţă scria el însuşi: „în timp ce privegheam tot în coliba mea… atunci am fost iarăşi răpit în extaz. Chilia mea se umpluse de lumină ca şi când ar fi fost ziua. Şi în mijlocul chiliei au apărut trei copii care aveau până la zece ani fiecare. Toţi de aceeaşi înălţime, cu acelaşi chip, cu aceeaşi îmbrăcăminte, cu nişte feţe frumoase… Eu mă minunam de acea vedere. Aceia m-au binecuvântat toţi trei deodată, aşa cum binecuvântează preotul, şi au început să cânte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!». Se îndreptau spre mine şi iarăşi mergeau înapoi, apoi iarăşi spre mine şi iarăşi înapoi. Eu îmi spuneam în gând: «Unde au învăţat să cânte atât de frumos aceşti copii şi cum de binecuvântează?», fără să-mi vină în minte că la Sfântul Munte nu sunt copii atât de mici. În cele din urmă, au plecat aşa cum au venit, pentru a binecuvânta şi pe alţii. Eu am rămas uluit şi zile întregi de atunci aveam în mine o bucurie nespusă şi nu puteam să-mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se şterg din memorie vreodată aceste lucruri

Pe lângă ispitele primite de la unii monahi, (care îl considerau „rătăcit” pentru faptul că se dedicase în întregime lucrării rugăciunii minţii, fiind foarte tânăr şi în felul lui un caz unic în acea vreme), cea mai grea lovitură a primit-o de la diavoli, care timp de 8 ani l-au chinuit cu războiul trupesc (deşi nu cunoscuse plăcerea trupească ca mirean).

Cu toate acestea, lucrul decisiv care i-a determinat să părăsească locul lor de nevoinţă l-a constituit rucodelia (lucrul de mână, ocupaţia) bătrânului Efrem. Acesta era cunoscut şi sub numele de „Dogarul”, fiind renumit şi căutat pentru confecţionarea de butoaie (în special pentru vin). Această ocupaţie, care îl împovăra mai ales toamna, când se culegeau strugurii, îl ţinea ocupat foarte mult, rămânându-i foarte puţin timp pentru isihie. Bătrânul nu refuza pe nimeni, astfel încât au ajuns să profite de bunătatea sa nu doar călugării, ci şi mirenii, care îi plăteau o sumă modică pentru multa sa osteneală.

Pentru o mai mare nevoinţă şi pentru a putea scăpa de griji şi de împrăştiere (condiţii necesare păstrării şi înmulţirii harului), cei trei s-au retras la jumătatea anului 1928 la Schitul Sfântului Vasile.

Note:

[1] Arhimandritul Efrem e de părere că adevăratele motive ale acestei amânări erau: 1. Faptul de a aparţine grupării zelotiste nu a plăcut conducerii Marei Lavre; 2. Zvonul răspândit de obştea părintelui Daniil Katunakiotul (exceptându-l pe acesta, care îi era povăţuitor duhovnicesc, de altfel) cum că ar fi înşelat.

[2] Practica athonită nu cunoaşte treptele monahismului slav, cel de rasofor şi monah, ci doar aceea de (schi)monah.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Smerite însemnări de pelerin la Sfântul Munte, Antonio Boloț

athos3_lacu-6

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după cinci ani de la primul meu pelerinaj în Muntele Athos, am reuşit să revin. Mi-a fost nespus de dor şi mulţumesc Măicuţei Sfinte că nu a trecut cu vederea rugăciunea și dorurile inimii mele.

Pr Filimon, kerasma, sursa pemptousiaSâmbătă, 6 septembrie 2014, la Schitul Sfântul Ilie, Părintele arhondar Filimon (v. foto), turc de neam, ne-a oferit trataţia aghiorită (loukoumi, ouzo şi apă rece) cu multă dragoste și cu un zâmbet îngeresc, cu bunăvoinţă şi chiar cu vorbă românească pe care a deprins-o în timp, de la pelerini. Acest monah glumeţ s-a purtat cu noi cu o nefățarnică dragoste, fapt pentru care ne-am simţit foarte bine la acest schit athonit la ctitorirea căruia a contribuit şi Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ.

În drum spre Schitul românesc Lacu, pe câteva stânci muntoase care se derulează prin faţa ochilor mi s-a părut că văd figuri de sihaştrii, cioplite cumva tainic. Nevoinţele pustniceşti ale monahilor athoniţi trăitori de-a lungul timpului în aceste locuri au transfigurat natura după chipurile lor ascetice. Consider că este o concretizare a cuvântului biblic „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” (Luca 19, 40). Astfel nevoinţa smerită a pustnicilor din vechime nu rămâne nemărturisită, stâncile şi întreaga natură păstrează memoria virtuţilor lor şi o vestesc celor care au nevoie de întărire a credinţei.

La Mănăstirea Iviron, cântând cu grupul de pelerini Cuvine-se cu adevărat în faţa Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Portăriţa, un bănuţ din salba cu odoare a Maicii Domnului s-a mişcat permanent, parcă asemănător bătăilor unei inimi care se bucură tare. Am fost cuprinşi cu toţii de un fior sfânt, având cu toții multă evlavie la Maica Domnului.

Duminică, 7 septembrie, la Chilia Buna Vestire a Schitului Lacu (v. foto sus) am fost cutremurat de vocea îngerească a unui monah român cântăreţ la strană. Lacrimile mi-au brăzdat obrazul, dar şi sufletul mi-a plâns. De bucurie. La Sfânta Liturghie am cunoscut într-un mod inedit pe Părintele Stareț Ştefan Nuţescu; la un moment din timpul slujbei de priveghere un monah vine de undeva din spate şi îmi spune la ureche că unul dintre părinţii pe care îi văd închinându-se în mijlocul bisericii este Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu. Nu am înţeles pe moment de ce mi-a spus tocmai mie aceasta, dar mai târziu am priceput rostul acestui fapt.

După ce ne-am închinat toţi cei din biserică la Sfintele Icoane, Părintele Ştefan Nuţescu, traducător al multor cărţi duhovniceşti din greacă în română, se ridică din scaunul de Stareţ, vine la mine şi mă mustră părinteşte în legătură cu felul cum îmi port polarul: „Ori îl iei pe tine ca lumea, ori îl dai jos. Nu aşa, ca o domnişoară!” M-am conformat imediat simţind cum un părinte duhovnicesc chiar şi atunci când face observaţii te odihneşte, nu te tulburi. La sfârşitul slujbei am schimbat câteva cuvinte cu Părintele Ştefan, mulţumindu-i pentru faptul că datorită muncii de traducător a sfinţiei sale m-am mângâiat şi folosit mult sufleteşte citind cărţile cu învăţături şi vieţi ale sfinţilor părinți aghioriţi. Părintele m-a întrebat dacă sunt căsătorit şi ce vreau să fac. Nu am ştiut ce să răspund.

La osuarul Schitului Lacu am fost foarte mișcat de intensitatea rugăciunii părintelui ce ne era ghid, rugăciune pentru odihna sufletului fratelui său, monah trecut la Domnul la vârsta de 38 de ani, fost vieţuitor la una dintre chiliile Schitului. Fratele preot se roagă pentru fratele monah aghiorit, amândoi români, amândoi în Hristos, neputând să fie despărţiţi de mări şi ţări și nici chiar de moarte pentru că Domnul este biruitor al morții.

marea.lavraLuni, 8 septembrie, am avut bucuria ca la slujba Vecerniei de la Mănăstirea Marea Lavră (v. foto) să pot asculta glasul îngeresc al unui protopsalt. Cântarea, în greceşte, parcă se cânta singură. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Nu am mai auzit niciodată un asemenea „tril” duhovnicesc. Am ascultat acasă multe înregistrări cu slujbe bizantine şi protopsalţi, dar un glas şi o cântare ca cea de la Marea Lavră nu am mai auzit. Cântarea curgea lin, fără nici o forţare, natural, ca respiraţia, dar de un rafinament extraordinar. De fapt, din însuşi rafinamentul acelei cântări bizantine am putut înţelege pe viu, în fărâme, bogăţia duhovnicească şi culturală a Imperiului Bizantin păstrate cu strășnicie în tradiţia milenară a Muntelui Athos. Nu este întâmplător că mai există şi astăzi astfel de inspirați protopsalţi, mai ales că în această mănăstire athonită se păstrează capul marelui cuvios protopsalt Sfântul Ioan Cucuzel, la care ne-am închinat. Sfinţii nu lasă tradiţia să moară.

Un monah român de la Mănăstirea Sfântul Pavel ne-a vorbit pe-ndelele pe diferite teme teologice. Preţ de vreo jumătate de oră am fost parcă mutat cu mintea de la cele pământeşti pe tărâmul luminos al Teologiei patristice. Am înţeles ulterior că marele nostru duhovnic, Arhimandritul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, i-a fost îndrumător duhovnicesc părintelui român care ne-a întâmpinat cu multă ospitalitate în această mănăstire grecească.

Marţi, 9 septembrie, am avut o trăire unică, un foc interior parcă s-a aprins, sărutând racla cu Brâul Maicii Domnului și închinându-mă la cele șapte Icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de la Mănăstirea Vatopedi.

ag-andrei2La Schitul Sfântul Andrei ne-am simţit primiţi ca acasă de către un părinte iubitor, închinându-ne moaştelor Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Întâmplarea a făcut ca şi acum, la fel ca în anul 2009, să ne reunim, din rânduiala lui Dumnezeu, români de pretutindeni, noi din Ardeal cu fraţii moldoveni din Basarabia. Fiindcă am ajuns la mănăstire după de a fost oferită masa, ne-am organizat în curte cu toţii, scoţându-ne din genţi tot ce aveam de mâncare, astfel încât să facem o agapă frăţească. Şi fraţii moldoveni pierduseră cina de la trapeză, aşa că am împărţit cu ei tot ce aveam mai bun. Am fost atât de emoţionat simţind că şi acum Sfântul Apostol Andrei îi ocroteşte şi îi binecuvântează pe români, adunându-i împreună la aceeaşi masă, sub acelaşi acoperiş. Îţi mulţumim Sfinte Apostole Andrei, părinte al neamului nostru, că ne-ai învăţat iubirea dumnezeiască, aducându-ne lumina credinţei dreptslăvitoare! Nu suntem vrednici să-ţi mulţumim pentru grija pe care ne-o porţi necontenit, de aceea îţi spunem cu smerenie: Bucură-te, Sfinte Andrei, apostole!

Antonio Boloţ
Orăştie, septembrie 2014
Foto arhiva blogului

Pentru pelerinaje la Athos accesați: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/

Hristos a înviat! Vă doresc din inimă un Paște luminat!

Invierea5

Hristos a înviat! Şi împreună cu El şi noi. Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem “fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere. Cer iertare tuturor celor ce le-am greşit vreodată şi iert, la rându-mi, pe cei ce mi-au greşit.

Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică.
Vă doresc din inimă un Paşte luminat!

Laurențiu Dumitru
Editor Blog Sfântul Munte Athos

Ghiveci athonit. Rețetă adaptată de Domnul Profesor Constantin Cucoș

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru că am intrat în post, vă recomand un ghiveci athonit, așa cum îl fac eu: pentru a pregăti o tavă, luați vreo patru vinete mari – de pe la Tecuci, roșii – un kil, tot de pe acolo, trei ardei grași sau gogoșari – de unde se nimerește, toți atâția morcovi – de la vreun aprozar, dacă se mai găsește, trei cepe mari – de la noi din Iași, din piața Nicolina, o bucățică de conopidă, un bostănel fraged – numaidecât din grădina mea, ulei de măsline – de prin Elada, sare, piper și cimbru – de la Carrefour, Auchan sau Kaufland. Iar restul, iarăși, de la mine: oarece voie bună, inspirație și o țâră de vin alb, demisec, din cele beciuri.

Procedați mai departe așa: tăiați ceapa mărunțel-mărunțel, amestecați-o cu roșiile tăiate bucățele, după ce au fost decojite (gospodinele, știu cum), puneți așchii de ardei, și oleacă de sare și piper, după inspirație, și frecați timp de vreun minut acest amestec; ungeți tava cu ulei de măsline, tăiați vinele pe lungime, în două, și le întindeți frumos în tavă, după care adăugați amestecul de ceapă și roșii, descris mai sus. Un amănunt nu lipsit de importanță: în tot acest răstimp, mai gustați câte o gură de vin (nu-i pentru pus în tavă), mângâiați amestecul din tavă și rugați-vă în felul vostru (cu inima, cu mintea, cu limba), înainte de a o pune la cuptor. Acoperiți tava cu ceva (nu știu cum se cheamă chestia aia), dați la foc mic și lăsați vreun ceas jumate, ca toate aceste legume să se frăgezească, să se undească, să se topească, să se lege unele cu altele, să devină mâncarea noastră, cea de toate zilele…

Dacă nu aveți pâine în casă, puteți să faceți și niște turte, coapte în ceaun, așa cum am făcut eu. În ăst timp, puteți să mai navigați pe internet, să vă mai minunați de ce spun unii la televizor, sau, mai bine, să vă uitați la cer sau dealuri, să ascultați păsărele, să vă pierdeți cu privirea spre cele depărtări … Dar nu carecumva să uitați, vă rog, de ghiveciul vostru!…

Sursa: Pagina de facebook a Domnului Prof. Dr. Constantin Cucos
Mulțumim acestuia pentru îngăduința de a posta rețeta pe blogul nostru.
Foto credit Constantin Cucoș

Vezi și textul:

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 1,200,000 times in 2014. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 52 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România

eugene ionesco

Istoria unei scrisori de suflet

În urmă cu mai bine de doi ani postam pe blogul de față un text despre experiența pe care a avut-o marele dramaturg român Eugen Ionescu în Muntele Athos:

La puțin timp am început o corespondeță prin e-mail cu o doamnă care-mi întărea convingerea despre înțelegerea creștinească pe care a avut-o marele Ionescu. În vremea adolescenței îi scrisese marelui scriitor o epistolă la care primise un răspuns plin de lumină și căldura credinței. Pentru a înțelege mai lesne răspunsul lui Eugen Ionescu voi face o scurtă introducere, folosind cuvintele fericitei destinatare a epistolei.

Eram în liceu, aveam 17 ani. Eram la vârsta marilor întrebari. Citeam de ceva vreme din scrierile lui și îmi plăcea ce găseam acolo. Simțeam că seamănă cu mine ca suflet, ca fel de a fi. Trebuia să îmi aleg ce facultate să urmez și mă întrebam, de fapt, eu ce meserie o să am. Tot citisem din scrierile lui și observam că tot spunea că orice realizare e inutilă. Și mă gândeam că, dacă el, care ajunsese celebru, spunea lucrul ăsta, atunci eu ce puteam să fac ca să zic că am făcut ceva? Și așa m-am hotărât să-i scriu. M-am gândit că, fiind așa de asemanatori sufletește, când o să fiu de vârsta lui o sa fiu tot cam ca el. Și am zis să mă folosesc de experiența lui și să nu mai aștept să ajung și eu la 80 de ani (cam cât avea el atunci) ca să ajung la aceleași concluzii. Ci să progresez. Să merg de unde a ramas el. Și când i-am scris, m-am gindit cu putere că orice îmi va răspunde, o să fac.

Redau mai jos scrisoarea mea, așa cum mi-o amintesc, inclusiv ca formă. Am scris pe o coala albă de hârtie A4:

                     Domnule Eugen Ionescu,
                            DE CE TOT?
            Dacă orice realizare este inutilă, atunci
                            CE SĂ FAC?
   Dacă e ceva ce ați fi făcut dacă ați fi știut dinainte, vă rog să-mi spuneți 
ca să nu mai trebuiască să ajung la 80 de ani ca să aflu.
  • Iată și răspunsul lui Eugen Ionescu:
Scrisoare Eugen Ionesco

Dragă Iuliana,

Vă scriu în franceză pentru că secretara mea nu știe românește.

Într-adevar, nimic nu valorează nimic, orice realizare este inutilă. Am depășit vârsta de 80 de ani și caut în continuare. Dacă aș fi știut asta mai devreme aș fi făcut un lucru pe care vă sfătuiesc să-l faceți: rugați-vă, rugați-vă Lui Dumnezeu.

Scuzați-mă că v-am răspuns cu atâta întârziere. Dar să-mi mai scrieți. Scrisorile dumneavoastră or să-mi parvină, atât cât voi mai fi.

Îmbrățișări paterne.

Eugene Ionesco

PS: Da, mă întreb și mă reîntreb de ce se intamplă totul. Trăiesc în uimire încă de la nașterea mea. Daca ați citit ceva din operele mele poate că ați înțeles.

Am primit răspunsul. De la primele rânduri l-am și judecat că a scris în franceză și mă gândeam – ce snob! Doar acum de curând am văzut un interviu cu fiica lui și spunea că în ultimii ani a suferit de o boală la încheieturile degetelor și nu mai putea să scrie cu mâinile lui și îl ajuta o secretară.

Apoi am citit răspunsul la intrebarea mea, „ce să fac”. Și a fost o maaaare dezamagire. Eu din ce citisem din el, și de-aia îmi plăcea, îl vedeam ca pe unul care se lupta cu Dumnezeu și-I reproșează. Nicidecum ca pe un credincios. Eu atunci nu prea aveam gândul la Dumnezeu în sensul creștinesc. Adică eram cam atee. Și răspunsul lui a venit ca o lovitură în moalele capului. Mai ales pentru că îmi promisesem mie insămi (și sunt genul de persoană care se cam ține de cuvânt) să fac orice îmi va spune. Dar la asta chiar nu mă așteptam. Totuși… m-am scuturat puțin și am zis: ok, am zis că o să fac orice îmi va zice. A zis să mă rog lui Dumnezeu. Ce rugăciunea știu eu? Tatăl Nostru. Și așa am început să zic Tatăl Nostru în fiecare seară înainte să mă culc. Și așa… mulți ani. Fără să am altă participare la credință. Doar acest Tatăl Nostru.

Cu alte cuvinte, Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Pentru asta-i mulțumesc. (Iuliana)

Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului

Aliki Diplarakou

Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului [1]

        În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou [2], aleasă Miss Grecia, care spunea astfel:

Din Davos, Elveția…

            Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.

            De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.

            Cu mult respect…

Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.

Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „Orthodoxos Filotheos Martyria”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59 via marturieathonita.ro

Note:

[1] Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

[2] În anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa a fost aleasă Alice Diplarakou.

Recomandăm și textele:

Avatonul. De ce nu au voie femeile în Sfântul Munte Athos?

Avatonul Sfântului Munte

Sfântul George / Agios Georgios, George Crasnean

Sf. Gheorghe 1
George Crasnean

În lume a trăit doar 28 (sau chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decât apostolii şi decât oricare alt sfânt al creştinătăţii! Numele său este cel mai răspândit printre popoare şi este protectorul mai multor ţări, cetăţi şi oraşe.

Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul XIV călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lwov şi alta din Pskov) şi ucigând cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrânge lesne răul) un balaur mâncător de oameni. O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfânt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei – fiind însoţită de alte patru cruci mai mici, simbolizând pe Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale Mântuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Gottfried von Bouillon, în 1099.

Cu toate că unele fapte ale sale sunt înveşmântate în legendele menestrelilor medievali, sfântul mare mucenic George (sau Gheorghe, cum este cel mai răspândit la noi în neam) a existat în realitatea secolului III şi a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lângă Lydda Palestinei, unde este şi îngropat. (După Eusebiu din Cezareea acest lucru s’a întâmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de croatul împărat Diocleţian în 286).

Numele sfântului George este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să’l scoată însă din rândul sfinţilor calendarului catolic pentru şase ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavând însă de suferit în rândul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de semnificaţia, îndeobşte acceptată, că numele său ar proveni de la geospământ şi orgea semăna – deci el ar reprezenta un agricultor – se mai spune că George şi’ar avea rădăcina în gerarsfânt şi gyonluptă, adică sfântul luptător (cf. Legenda Aurea).

A suferit o mie de morţi succesive” spunea oarecând cardinalul Melchers şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfântul acesta purtător de biruinţă, a înfrânt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s’a dat să bea, dar nici – mai ales – roata care l’a făcut bucăţi, n’au avut nicio putere asupra lui! „Şi când i s’a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s’a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându’l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându’se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”.

Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s’a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de trei sute de ani, spre a mărturisi aceasta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerând idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărâma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul George. Cât de înrăit trebuie să fie omul încât să rămână idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să’i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Nu cu toţi însă s’a întâmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s’au botezat în sânge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfântului. Care minuni n’au contenit nici după moartea lui, pentru că sfântul George s’a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă ce l’a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă:„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Pazeşte’l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui unde se pare că sfântul l’a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată marelui mucenic George, ce se cheamă a Zografului, căreia i’a dăruit şi icoana martirului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s’a zugrăvit pentru hramul mănăstirii şi care are un deget lipit pe nara stângă (a unui episcop de Vodin, ce n’a crezut minunea aceasta, până nu a fost constrâns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lângă Lydda) şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular până la Zografu (toate mănăstirile şi’au dorit’o şi atunci, neputându’se hotărî a cui să fie, au legat’o pe catâr şi l’au lăsat să meargă unde va voi).

Mie mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moscheie. Aceasta pentru că musulmanii au început să dărâme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Până când au ajuns în dreptul mormântului, pentru că oricine mai lua piatră de acolo rămânea fără mâini şi, după câteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru marele mucenic George! Într’acest fel explică ieromonahul grec (care slujeşte acolo) şi ciudăţenia construcţiei: căci biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într’o parte!

Se ştie că sfântul a făcut mult mai multe minuni ajutând şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să’şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvârşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecând pe saracinul ce s’a pocăit şi s’a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n’a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s’a întors spre arcaş şi l’a rănit; sau ajutând’o pe văduva din Ramelul Siriei să’şi care stâlpul ei pentru biserica ce se construia acolo. Apusului însă – şi în special cardinalului de Genua,Jacobus de Voragine (1230-1298) şi celebrei sale „Legenda Aurea” (Legenda de Aur), care a fost mai citită decât Biblia într’o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a sfântului George omorând balaurul de la Selente (sau Silena).

Pentru acestea şi pentru multe altele, sfântul George a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă de Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montreal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfântului George, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei” înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul Sfântului George, stau toate sub patronatul acestui mare mucenic. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l’a cinstit dând numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, sfântul George, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, George (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sâmedru până la Sângeorz. Când sfântul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. „Datinile poporului român” E.N.Voronca). Înnoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: Tatăl meu (Dumnezeu să’l odihnească!) mă aştepta în fiecare an de Sângeorz, cu ramuri de salcie şi flori de calcie înfipte’n brazde de pământ la poartă, doar-doar oi trece pe’acasă! Mai punea şi pe la uşi şi la ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii… În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce sfântul George poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul purtător de biruinţă marele mucenic George! Poate ar trebui să biruim şi noi – cu ajutorul sfântului chiar – şarpele răului ce s’a’ntins din Selente tot mai mult în astă lume…

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Una din Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu, Muntele Athos. (Jos): Mănăstirea Zografu închinată Sf. Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Zografu


Hristos a înviat! Vă doresc din inimă un Paște luminat!

Invierea5

Hristos a înviat! Şi împreună cu El şi noi. Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem “fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere. Cer iertare tuturor celor ce le-am greşit vreodată şi iert, la rându-mi, pe cei ce mi-au greşit.

Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică.
Vă doresc din inimă un Paşte luminat!

Laurențiu Dumitru
Editor Blog Sfântul Munte Athos

Pelerinaj la Athos (15 – 20 august 2013). Pelerinaj special pentru privegherea de pe Vârful Athonului (2033 m) cu ocazia praznicului Schimbării la față

122594_capela-varful-athos

  • Joi, 15 august: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  • Vineri, 16 august (ziua 1): Ouranopolis (aprox. 6.00 am). Pelerinii se îmbarcă pe ferryboat până în Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu (închinare la kiriakon – biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Sâmbătă, 17 august (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Plecare spre Athon (2033 m.), vârful Sfântului Munte Athos. Închinare şi odihnă la Chilia Panaghia (1500 m).
  • Duminică, 18 august (ziua 3): Vârful Athonului (2033 m.). Spre seară se adună sute de pelerini şi monahi ce urcă special pentru praznicul Schimbării la faţă după calendarul vechi, neîndreptat. Priveghere de toată noaptea care se face pe Vârful Athonului la Bisericuţa Schimbării la faţă.

NOTĂ: Acest pelerinaj se adresează în special celor ce vor să ajungă de praznicul Schimbării la Faţă pe Vârful Athonului. Sunt pelerini cu experienţă pe Muntele Athos care şi-au făcut obicei de a urca an de an la Schimbarea la Faţă pe Athon. Drumul spre vârf durează vreo 7 ore şi necesită o condiţie fizică deosebită. Pelerinii trebuie să aibă cu ei mâncare pentru două zile, izopren, sac de dormit şi îmbrăcăminte groasă.

  • Luni, 19 august (ziua 4): Se va coborî de pe Athon la Schitul Prodromu. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Peștera Sfântului Athanasie Athonitul (opţional). Schitul Prodromu (cazare).
  • Marţi, 20 august (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Xiropotamu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Karyes. Plecare din Karyes spre Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Plecare din Dafni spre Ouranopolis cu ferryboatul Aghia Anna în jurul orei 16.00. Ouranopolis. Plecare spre România. Serres  – Sofia – Giurgiu – Bucureşti (în jurul orei 8 am, dimineaţa zilei de miercuri 21 august) – Buzău – Focşani – Adjud – Moineşti. 

Preț: 320 euro cu toate cheltuielile incluse (diamonitirion, ferryboaturi şi taxiurile din Munte)

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Vezi mai jos un slide-show de imagini de la Chlia Panaghia (1500 m.) şi de pe Vârful Athon (2033 m.)

Constantin Noica: „Scrisoare către Rafail” (1968)

Constantin-Noica-de-Dinu-Lazar-si-fiul-sau-Parintele-Rafail

Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

Sursa: rafailnoica.wordpress.com

Sursa colaj foto: roncea.ro

Vezi pe blogul lui Victor Roncea: Părintele Rafail Noica despre relația cu tatăl său

Chilia moldovenească „Sf. Ioan Teologul” (Cucuvino, Provata) de la Sfântul Munte Athos

ctitori-cucuvino

Istoricul Comunităţii „Sf. Ioan Theologul», Chilia Cucuvino, Provata, din Sfântul Munte Athos

În partea despre răsărit a Sfîntului Munte Athos, pe teritoriul Mănăstirei Marea Lavră şi în regiunea numită Provata, pe un teren frumos, cale de un ceas de la malul mării, este situată această comunitate românească „Sf. Ioan Teologul”, care înfăţişează un Schit (Chinovial românesc). Istoricul vechi al acestui aşezemânt ne dă următoarele amănunte: „Înainte de despărţirea Bisericei de apus (1054), pe când Mănăstirea Latinească „Amalfinu” era în fiinţă, regiunea Provata aparţinea acelei Mănăstiri, iar Chilia Sf. Ioan Theologul, zisă „Cucuvino”, era şcoală de Theologie care servea atât pentru călugării din Sf. Munte, cât şi pentru cei de afară care veneau să frecventeze această şcoală renumită pe acele timpuri. După desbinarea Bisericilor, cum am amintit mai sus, şi tocmai pe timpul prigonirilor de către împăraţii Bizantini Mihail şi Andronic Paleologii, din îndemnul patriarhilor Ion Becul şi Varlaam, aceştia venind cu putere asupra Sfîntului Munte cu scopul de a supune Mănăstirile credinţei lor shizmatice, călugării n-au cedat, opunându-se chiar cu riscul vieţii, deci multe Mănăstiri şi Schituri au fost devastate din această cauză şi cu deosebire mănăstirea „Amalfinu” (pe atunci Italienească) a fost arsă şi destrusă din temelii, iar călugării convieţuitori, o parte omorâţi, iar o parte din ei surghiuniţi prin diferite insule pustii. Astfel şi şcoala aceasta de teologie a fost desfiinţată şi părăsită definitiv.

Nu se ştie precis după câţi ani după aceasta, nişte români macedoneni din Thesalia, de pe coastele muntelui „Cucu-vino”, venind în Sf. Munte pentru a imbrăţişa viaţa monahală, a cumpărat această proprietate cu ruinele fostei şcoli şi şi-a construit din nou o bisericuţă şi câteva clădiri pentru adăpostul lor. Bisericii i-a fost pus ocrotitorul Sf. Ioan Theologul, pe care îl avusese şi şcoala, iar Chiliei i-a dat numele de „Cucu-vino”, în amintirea patriei lor natale.

După un timp, trecându-se din viaţă acei călugări români Thesalieni sau Cucu-vineni, şi ne mai având urmaşi, această chilie a ajuns în complectă ruină, fiind părăsită câteva decenii.

In Anul 1868, trei fraţi români din Basarabia, au venit la Sf. Munte pentru închinare, anume: Stefan, Iordache şi Costache, din familie Sultani (zişi şi Voroticeni) şi cu un nepot al lor Theodor (Soroceanu). Deci, aceştia au vizitat mai întîi toate Mănăstirile şi Schiturile existente în Sf. Munte, unde au putut vedea o mulţime de Odoare Sfinte, şi multe lucruri de provenienţă românească, dăruite de Domnitorii noştri din acele timpuri, încântaţi de acestea, şi având marea dorinţă ca şi singuri să între în viaţa monahală şi să-şi petreacă restul vieţii în aceste locuri, cu propriile lor mijloace, au cumpărat de la Mănăstirea Lavra, ruinele fostei Chilii Cucu-vino cu întreaga proprietate, plătind în total suma de 15.000 Groşi în aur (cinci-spre-zece mii).

Ca prim stareţ şi conducător duhovnicesc a fost rânduit Monahul Dometian, român Basarabean, cu metania de la Chilia românească (Xiropotamul) cu Biserica Adormirea Maicii Domnului. Curând, după un an de zile, acei trei fraţi Basarabeni şi cu nepotul lor au fost tunşi în cinul monahicesc, luând numele de: Ghervasie, Sava şi Calinic Schimonahii şi Theodosie monahul (Soroceanu). Menţionatul stareţ, părin¬tele Dometian Cristea, a condus acest aşezemânt până la anul 1879, după care apoi s-a retras la linişte, (fiind înaintat în vârstă) şi a luat conducerea Părintele Calinic (Sultanu). Acesta, şi el acum fiind înaintat cu anii, şi văzînd inteligenţa şi aptitudinea tânărului monah Teodosie (Soroceanu), sa sârguit al ridica la treapta Preoţiei, şi apoi, intervenind la Mănăstirea pendinte Marea Lavră, i-au încredinţat conducerea acestui Lăcaş, în calitate de Stareţ la anul 1881, însuşi retrăgându-se la linişte.

Vechile clădiri, unde fusese oarecând şcoala, cât şi cele făcute de românii Thesalieni împreună cu Bisericuţa, erau în complectă ruină, pe care stareţii mai sus indicaţi, deşi le mai reparase, totuş era imposibil să mai reziste, trebuind a le construi toate din nou.

Astfel, noul stareţ, Ieromonahul Theodosie Saroceanu, cu mijloacele proprii ale unchilor săi mai sus zişi şi cu ajutorul altor pioşi creştini şi compatrioţi, a rîdicat din temelie alte corpuri de case împreună cu Biserica, pe un teren ceva mai sus, dându-i acelaşi patron al Sf. Ioan Theologul, ce-l avea şi anterior. Mai târziu, pe la 1902, s-au mai construit şi alte dependinţe şi clădiri, şi un corp mare de case cu patru etaje, având diferite încăperi şi camere atât pentru locuinţa monahilor convieţuitori (care pe atunci ajunsese la un număr de 30), cât şi pentru primirea şi găzduirea vizitătorilor şi a perelinarilor, ce veneau în mare număr la Sf. Munte, pentru închinare.

Ca pământ cultivabil, are această comunitate o întindere de peste 30 hectare, pe care s-a cultivat măslini, vie, aluni şi alţi pomi fructiferi, cum şi o frumoasă grădină de zarzavaturi. Comunitatea posedă şi o „bibliotecă frumoasă”, cu un număr de peste 2000, volume cărţi, o parte cumpărate, şi o parte donate de Academia Română din Bucureşti, cum şi de către alţi binevoitori compatrioţi Români care au contribuit cu diferite cărţi pentru înfiinţarea acestei Biblioteci.

cucuvino3Cele necesare pentru întreţinerea personalului comunităţii se procură atât din produsele locale ale comunităţii, cât şi din ajutoarele cititorilor şi compatrioţilor noştri, fraţi creştini. Până în timpul războiului mondial (1916) Comunitatea primea o subvenţiune anuala de la Onar. Guvernul Român, în sumă de 5.000 cinci mii Lei, care i-au fost suprimată în anii de criză. Birul anual, ce-l plăteşte către Mănăstirea Dominantă Lavra, este de 5 lire othomane. Actul de cumpărare (Omologhia) prevede înscrierea a trei persoane şi după moartea vreunuia din aceştia, se înlocueşte cu altul din personalul Comunităţei, astfel că Comunitatea este cu drept de moştenire veşnică. Întreaga viaţă a Comunităţii este bine organizată, după modul celorlalte Mănăstiri din Sf.Munte, iar Slujbele şi Serviciul Divin să sevârşeşte în limba maternă românească, la care pe lângă Patriarhul Ecumenic, se pomeneşte şi Sf. Sinod al României, precum şi Familia Regală.

Cîteva explicaţii:
(1.) Tot aceşti trei Fraţi (Sultani) Ghervasie, Sava şi Calinic Shimonahii, sunt Primii Ctitori, fondatori ai Comunităţii vecine cu patronul Sf. Ioan Botezătorul, Chilia numită ”Catafighi” (Scăparea), care la cumpăratul şi începutul clădirii ei au contribuit cu suma de: 2016 Lire Othomane (două mii şase-spre zece), iar primul stareţ al acelui Lăcaş a fost rânduit Ieromonahul Theodorit Hodorogea, originar din Basarabia.
(2.) Domnul Tache Ionescu, fost Ministru de Culte, a binevoit a oferi Comunităţii (Cucuvino) gratuit toate cărţile Bisericeşti cu litere noi (Latine).
(3.) Domnii Miniştri de culte ai Onor. Guvernului Român, treptat au ajutat şi susţinut Comunitatea în toate interesele ei, iar în timpul Guvernului Sub Excelenţa Sa Domnul Sturdza, i s-a înfiinţat o subvenţiune de 5.000 Franci, (cinci mii) anual, şi în timpul crizei sa redus la 2500 (două mii cinci-sute) franci, apoi, mai târziu s-a desfiinţat.

Încă din anul 1911, Comunitatea a obţinut voie de la Onor. Guvernul Român şi Sf. Mitropolie de Iaşi ca să înfiinţeze un nou aşezemânt în localitatea de la Bucium (Vlădiceni), aproape de Iaşi, pentru ca să-i fie ca metoc de întreţinere. La întemeierea acelui metoc a lucrat mult Vrednicul stareţ Arhim. Theodosie, secundat de câţiva părinţi şi ucenici din sânul comunităţii. Cu fondurile proprii ale Comunităţii s-a cumpărat astfel proprietatea numită „Cozmoae” cu vie şi pământ cultivabil, unde în scurt timp s-au construit câteva clădiri şi o Bisericuţă cu hramul Sf. Ioan Theologul, dândui-se numele de: Schitul Filial Sf. loan Theologul-metocul comunităţii fraţilor români Sf. Ioan Theologul, Cucuvino, Provata din Muntele Athos. Actele Noului Schit au fost deci legalizate de Onor. Guvernul Român şi aprobate de Sf. Mitropolie a Moldovei din Iaşi, iar Părintele Theodosie, stareţul respectiv al comunităţii a fost avansat la rangul de Arhimandrit de către Inaltul Prelat I.P.S. Mitropolit Pimen +

După încetarea războiului mondial (1918), din cauza unei catastrofe întâmplate la Socola (în apropiere de Schit) cu arderea marelui depozit cu muniţii explozibile de rezboi, aşezemântul cu toate clădirele şi întreaga gospodărie, înpreună cu Bisericuţa a ars din temelii, unde din nefericire a căzut victimă şi mult regretatul stareţ Arhim. Theodosie Soroceanu. Nenorocirea, fireşte, a fost mare şi pagubele considerabile pe care le-a încercat Comunitatea.

După moartea tragică a Păr. Theodosie Soroceanu, conducerea Comunităţei i-a parvenit succesorului său Arhim. Epifanie Dumitrescu, care pe ruinele schitului destrus de foc, a început să refacă casele şi apoi Biserica cu intreaga gospodărie. Cu oarecare mijloace proprii a comunităţii şi cu ajutorul pioşilor creştini, iubitori de Biserică cum şi cu despăgubirea acordata de Onor. Guvernul Român, în sumă de 450.000 Lei (patru sute cinei-zeci mii), după câţiva ani de muncă şi activitate Păr. Arhim. Epifanie şi cu alţi părinţi ai Comunităţii a isbutit să reclădească gospodăria metocului din temelie, şi pe urmă a rîdicat şi o frumoasă Biserică pe un teren mai solid, dându-i acelaş patron „Sf. Ioan Theologul”, care a fost Sfinţită de însuşi I.P.S.Mitropolit Pimen al Moldovei, Protectorul acestei Comunităţi, la anul 1928.

Încă de la început (1911) s-a mai cumpărat şi o altă proprietate tot cu banii Comunităţii lângă satul Vlădiceni, şi s-a plantat vie şi diferiţi pomi fructiferi etc. In ultimul timp reformându-se legile Sfântului Munte printr-un statut rectificat de parlamentul Elen, să interzică oricărui călugăr să absenteze în exterior, peste termenul de şase luni, iar dacă cineva ar încălca această dispoziţiune, îşi pierde dreptul de stabilire in Athos şi nu i se permite astfel reîntoarcerea la Sf. Munte, fiind exclus din numărul locuitorilor.

Cum S.S.P. Arhim. Epifanie, fiind ocupat cu economatul metocului, n-a putut a se prezinta la timp în Sf. Munte, după cum legile cereau, Autoritatea supremă Bisericească, conform art.132 al statutului Sf-lui Munte, l-a destituit formal din rangul său de stareţ în anul 1932. Astfel, conducerea Comunităţii i-a fost predată înlocuitorului său, anume Protosinghelului Varlaam Nemţanu, cu consimţământul soborului întreg al Comunităţii, la care a convenit şi singur Păr. Epifanie, rămânând tot la zisul metoc al comunităţii de la Iaşi.

Din cauza înprejurărilor timpului, conducerea acestei comunităţi a trecut în seama Păr. Varlaam, tocmai în epoca cea mai vitregă, când personalul a rămas foarte redus, ne mai permiţându-se stabilirea în Sf. Munte a noilor candidaţi şi ucenici. Astfel încât, pentru serviciul Bisericesc, cât şi pentru administraţia întregei gospodării, ne trebuie nouă să depunem o muncă colosală ca să putem înfrunta aceste greutăţi. Totuşi, mulţumită activităţii actualului stareţ, care cu deplin caraj munceşte pentru ridicarea prestigiului Comunităţii şi imbunătăţirea ei, cu dreptul o putem spune, că din mila lui Dumnezeu, ne menţinem la înălţime, şi pe cât puterile ne permit, progresăm. Astfel, din iniţiativa actualului stareţ, s-a adus din depărtare o apă transportată prin tuburi de tuci, care serveşte atât pentru necesităţile casnice, cât şi în special pentru grădina de zarzavaturi. Deasemenea s-au făcut şi reparat unele clădiri în cuprinsul Comunităţii. Încă s-a desfundat şi o bucată de teren, ca la zece pogoane pe care s-a cultivat vie şi măslini etc. Precum şi alte lucrări de seamă s-au întreprins pentru folosul comunităţii.

Pentru ca să putem reprezinta bine comunitatea noastră românească în acest centru al ortodoxismului, alături de alte naţiuni ortodoxe existente în Sfântul Munte, ne trebuie încă oameni demni de această chemare şi dorim astfel o îmbunătăţire cât mai apropiată a situaţiei noase în aceste locuri…

Acesta este Istoricul Comunităţii Fraţilor Români cu patronul „Sf. Ioan Theologul”, Chilia Cucuvino, Provata, din Sf. Munte Athos.
S-a cules din istoricul vechi al Comunităţii făcut la 1871, cum şi din alte acte şi manuscripte de valoare.
Sf. Munte Athos, Provata, Anul 1935, Luna Ianuarie 20.
Pentru conformitate: Arhim. Varlaam

Sursa: cucuvino.info

Vezi și   și 

cucuvino2