Arhive blog

Mitropolitul Neofit de Morfu prezintă două experiențe minunate ale părintelui său duhovnicesc – Sfântul Iacov Tsalikis (video, cu subtitrare în limba română)

Mitropolitul Neofit de Morfu prezintă două experiențe minunate ale părintelui său duhovnicesc – Sfântul Iacov Tsalikis – cu Sfântul Cuvios David din Evia și Sfântul Ioan Rusul (video, cu subtitrare în limba română)
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Vă amintim – Veste bună: Bătrânul Iacov Tsalikis din Evia a fost așezat în rândul Sfinților

Anunțuri

Cuvioşii Ghenadie Dochiarul şi Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiarul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiárul a fost monah în Mănăstirea Vatopedi şi avea ascultarea de iconom al uleiului sau dochiár, adică avea în grijă păstrarea şi împărţirea uleiului. „S-a arătat model de monah cuvios şi prin sârguinţa sa dar şi prin întreaga sa viaţă virtuoasă a ajuns la măsura sfinţeniei, făcând şi minuni”.

Se povesteşte că odată mănăstirea trecea o perioadă de mare lipsă a uleiului. Cuviosul Ghenadie, fiind dochiar al Mănăstirii, s-a gândit că uleiul ar trebui drămuit ca să nu rămână candelele fără ulei şi să nu le mai poată aprinde. Bucătarul, însă, s-a plâns egumenului iar acesta a dat poruncă să dea ulei fraţilor ca şi mai înainte, nădăjduind în pronia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi, mergând cuviosul Ghenadie la ascultarea sa, la cămara unde se păstra uleiul, văzu uleiul curgând din chiupuri şi ajungând până la intrare.

Icoana Maicii Domnului, cea numită Elaiovrýtissa (Izvorâtoarea de untdelemn) care se afla în acel loc, de atunci răspândeşte bună mireasmă. „Această sfântă icoană în acelaşi loc se găseşte, în cămara unde se păstrează uleiul, răspândind minunată, nespusă de plăcută mireasmă şi fiind numită Dochiarítissa”. Icoana datează din secolul 14 şi este adusă în katholikónul Mănăstirii în Vinerea din Săptămâna Luminată, atunci când este sărbătorită.

Pomenirea Sfântului Ghenadie Vatopedinul se face pe 17 noiembrie şi în Vinerea din Săptămâna Luminată. Slujba în cinste Sfântului a fost compusă de imnograful Harálampos Mpoúsias.

Tot în această zi se prăznuieşte şi

Cuviosul Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Egumenul a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Vatopedi. Pentru sfinţenia vieţii lui, s-a învrednicit să audă glas venind de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În timpul unui atac al piraţilor asupra mănăstirii, evlaviosul egumen a auzit o voce venind din icoana Maicii Domnului, cea numită Paramythía, care i-a spus: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi pe ziduri ca să-i alungaţi pe piraţi”. Uimit, cuviosul văzu sfânta icoană din care se auzea vocea transformându-se: chipul Maicii Domnului se făcu viu, la fel şi chipul pruncului Hristos, pe care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îl ţinea în braţe. Hristos întinse mâna Sa dreaptă să acopere buzele Maicii Sale şi întorcându-şi faţa către ea, îi spuse: „Nu, Maica Mea, nu le spune aceasta [monahilor], ci să fie pedepsiţi ei după cuviinţă”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îndepărtând cu dragoste mâna Fiului său, îi repetă egumenului cuvintele pe care i le spusese și mai înainte, anume să nu deschidă, adică, astăzi porţile mănăstirii din pricina piraţilor.

Înfricoşat de minunea dumnezeiască, smeritul călugăr a întrunit întreaga obşte şi a povestit tuturor cele întâmplate.

Auzind povestea, monahii au observat, uimiţi, schimbarea privirii şi atitudinii Maicii Domnului şi lui Hristos în icoană. Luând curaj, au urcat pe ziduri, au alungat piraţii şi s-au salvat. De atunci icoana s-a numit Paramythía, iar poziţia chipurilor, aşa cum le văzuse sfântul egumen, a rămas aceeaşi. Chipul Maicii Domnului „exprimă iubire, privirea Ei inspiră îngăduinţă, bunătate şi milă. Pe buzele sale se odihneşte un surâs cuvios, de bunăvoinţă şi mângâiere”.

Această icoană a Maicii Domnului este o pictură murală din secolul al 14-lea. Înainte, ea se afla în exonartex, în faţa paraclisului Sfântului Nicolae, iar ulterior a fost mutată în faţa altarului, în partea dreaptă, adică în proskynitar, în paraclisul Maicii Domnului Paramythía, care se găseşte deasupra nartexului, în partea stângă. Monahii se îngrijesc ca icoana să aibă o candelă nestinsă, slujind Sfânta Liturghie aici în fiecare vineri, şi cântând în fiecare zi paraclisul. Mai demult exista obiceiul ca în acest paraclis să se facă tunderile în monahism.

Pomenirea cuviosului Ghenadie se face pe 20 ianuarie şi pe 17 noiembrie. O slujbă completă a Sfântului Ghenadie Egumenul a scris monahul Ghenadie Mikraghiannanítul.

Moise AghioritulSfinţi vatopedini

Foto:
(1) Sfântul Ghenadie Dochiarul,
(2) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Elaiovrýtissa. Sfârşitul sec. 13 – începutul sec. 14,
(3) Sfântul Ghenadie Egumenul. Pictură murală din porticul vechii intrări a Mănăstirii Vatopedi, sec. 19,
(4) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Paramythía.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Paisie Neoskitiotul (1903-1990)

Vizitele mele repetate la Nea Skiti mi-au dat binecuvântarea de a-l cunoaşte pe preacuviosul monah Paisie. Cunoştinţa noastră i-a dat şi lui posibilitatea să lege o legătură duhovnicească frumoasă cu mănăstirea noastră. Astfel, fie pentru motive de sănătate, pentru că în mănăstire avem doi medici monahi, fie pentru a lua parte la privegheri şi la sărbători, bătrânul Paisie a devenit, aş putea spune, o parte a obştii monahale de Mănăstirea Grigoriu.

M-am dus odată la chilia sa pe când era în vizită la mănăstirea noastră. Acolo, am început obişnuita noastră discuţie:

– Unde v-aţi născut, părinte Paisie?

– M-am născut în satul Kurunio din eparhia Karousias din părinţi ortodocşi şi foarte cucernici. Mama mea avea o mare evlavie la Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi l-a rugat să-i dea un copilaş şi, dacă va dobândi acel copilaş, să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-i dea numele lui. Într-adevăr, a rămas însărcinată şi m-a născut. Înainte de a se împlini patruzeci de zile de la naştere, mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. De asemenea şi eu, pruncul, m-am îmbolnăvit. Mama părea ca moartă timp de mai multe zile. Rudele s-au gândit să cheme un preot ca să mă boteze, pentru a nu muri nebotezat. Rudele mele voiau să-mi dea un alt nume. Sfântul Ioan Înaintemergătorul însă a vizitat-o pe mama şi i-a spus: „Vorbeşte şi dă-i copilului numele meu, aşa cum ai făgăduit! Ai tăi vor să-i dea numele Panayotis.” Mama şi-a revenit îndată şi le-a spus cu voce tare: „Să daţi copilului numele de Ioan, şi nu altul!”. Atunci preotul care venise mi-a pus numele de Ioan, pentru că şi-a dat seama că aceasta este voia lui Dumnezeu. Astfel, am fost botezat în iulie 1903. Ca toţi creştinii de atunci, mi-am dus şi eu viaţa în mijlocul a numeroase ispite. Când am fost în clasa a doua din şcoala primară, m-am îmbolnăvit de tifos. Când am început să mă simt mai bine, din cauza tratamentului greşit al medicului, am mâncat ceea ce nu trebuia şi m-am îmbolnăvit iarăşi de tifos. Medicii mi-au dat medicamente şi considerau că nu mai am nici o scăpare. Dar totuşi, voia dumnezeiască a fost ca să mă fac iarăşi bine, însă de atunci mi-am pierdut frumuseţea glasului. La vârsta de 15 ani, în 1918, m-am îmbolnăvit de gripă în timpul marii epidemii în care au murit foarte mulţi oameni în întreaga lume. Şi atunci, mulţi dintre medici au socotit că sunt aproape de moarte, dar iarăşi, cu ajutorul dumnezeiesc, m-am vindecat. În 1922, am fost chemat să fac armata la Tesalonic. Înainte de eliberare, m-am îmbolnăvit grav de malarie, apoi de icter şi de anemie. M-au dus la spital în Atena, iar medicii, după ce au făcut un consult general, au tras concluzia că nu mai am nici o nădejde de viaţă. Totuşi, cu voia lui Dumnezeu, m-am făcut bine. În 1927, m-am căsătorit cu o consăteană de-a mea şi am avut patru copii, doi băieţi şi două fete. Atunci lucram la atelierele de fierărie din Stratoniki, din peninsula Halcidică, unde munca era foarte periculoasă, deoarece în fiecare zi cădeau bucăţi mari de stânci şi de pământ. În perioada ocupaţiei germane, am suferit eu şi familia mea de foame şi peste tot ne urmărea şi ne pândea primejdia morţii. Neamţul acela care în Rafina omorâse toţi bărbaţii din oraş, în jur de o mie şase sute de persoane, a hotărât să ne omoare şi pe toţi cei din satul nostru, în jur de şaizeci de bărbaţi. Dar totuşi, la interogatoriul pe care ni l-a luat, prin răspunsurile insuflate de Dumnezeu nouă de sus, a hotărât să ne lase în viaţă. În 1943, au vrut să mă ia în Pendeli la judecată. Luaseră încă alţi treizeci şi nouă de bărbaţi, pe care i-au şi omorât în chinuri cumplite. Eu am fugit noaptea şi astfel am scăpat. Apoi, am mers pentru o oarecare treabă la Sintagma. Nemţii m-au prins şi au vrut să mă trimită în Haigari ca să mă omoare, dar iarăşi Pronia dumnezeiască m-a salvat. Am trecut prin multe pericole, şi din partea italienilor şi a germanilor, dar cei mai răi au fost partizanii. Un verişor de-al meu, partizan, a intrat la noi în casă şi a tras cu pistolul ca să mă împuşte. Ce să vă mai spun? Sărăcia, lipsurile, ostenelile, truda nu pot fi descrise în cuvinte şi, totuşi, am scăpat şi trăiesc slăvindu-L pe Dumnezeu.

În 1959, eram în Atena şi m-am îmbolnăvit de gripă. Lucrurile au evoluat într-o formă gravă de bronhopneumonie. Mă găseam acasă, pentru că la spitale nu mai era loc, toate fiind pline de bolnavi. Medicul care mă trata se aştepta să mor, toţi mă plângeau şi îmi aşteptau sfârşitul. Epuizat cu desăvârşire, am cerut atunci ajutorul Sfântului Nectarie. Am simţit din plin harul Sfântului. Am strigat-o pe fata mea Ecaterina: „Adu, copiliţa mea, uleiul Sfântului de la iconostasul nostru şi însemnează-mă cu el!”. Fata a luat puţină vată, a înmuiat-o în uleiul de la Sfânt şi mi-a făcut cruce pe frunte. În scurt timp am început să mă fac bine. Medicii au spus să mi se împuţineze numărul de medicamente, pentru că vedeau că mă însănătoşesc. Când a venit medicul să mă vadă, a spus: „În situaţia în care aţi fost dumneavoastră au murit până astăzi unsprezece oameni, dar dumneavoastră văd că nu mai aveţi nimic, ca şi cum nici n-aţi fi fost bolnav.”

În 1972 mi-a murit soţia de cancer, iar în 1973 am lăsat lumea şi deşertăciunea vieţii acesteia şi am venit la Sfântul Munte pentru a fi monah, deşi sunt plin de boli. Enumăr câteva: spondiloză, poliartrită, alergie, anemie, ficat mărit, ulcer gastroduodenal şi altele. Dar, slavă lui Dumnezeu!

– Cândva, părinte Paisie, mi-aţi spus că aţi văzut-o pe Maica Domnului la Tinos, la acel mare centru de pelerinaj din iubita noastră Grecie. Puteţi să-mi povestiţi mai pe larg întâmplarea?

– În 1929, din îndemnul mamei mele, m-am dus de Bunavestire la Tinos. M-am dus chiar în ziua praznicului. După Vecernia cea mare, preoţii au plecat, la fel şi cântăreţii, şi a rămas numai poporul în biserică, în priveghere. Eu eram în curtea din faţa bisericii şi priveam la poporul care intra în biserică. Dintr-odată, cineva s-a apropiat de mine şi a spus cu putere alor mei: „Eu n-o să mai supăr iarăşi pe Maica Domnului…” Şi apoi ne-a spus că, în biserică, Maica Domnului se arată vie oamenilor care erau acolo. Am alergat şi eu cu multă greutate să prind un loc printre cei prezenţi, pentru că biserica era plină până la refuz de lume. Dintr-odată, am auzit glasuri strigând: „Iată! Iată! Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Într-adevăr, o pasăre mare, neagră, cu aspect eteric, zbura din candelabru în candelabru şi intra din când în când în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, fără să păşească pe pământ, iar alteori zbura pe deasupra iconostasului. Trecea apoi pe deasupra capetelor tuturor creştinilor şi îi binecuvânta pe toţi cu o cruce pe care o ţinea în mână. Altădată, a intrat prin uşa dinspre miazăzi, cea pe care se află Sfântul Arhanghel Mihail. Ţinea Sfânta Cruce într-o mână, iar în cealaltă un crin. Zbura către turnurile şi cupolele bisericii. Apoi zbura pe deasupra capetelor noastre, apoi intra iarăşi în icoana cea făcătoare de minuni, făcea metanii şi se ruga pentru mântuirea lumii. În noaptea aceea, m-am vindecat, cu ajutorul Maicii Domnului, de şase boli pe care le aveam.

Atunci am început să plâng ca un copil mic. Mă miram de aceasta, pentru că niciodată până atunci, în împrejurările grele prin care trecusem, nu plânsesem. Atunci însă plângeam şi am zis cu multă durere Maicii Domnului: „Preasfânta mea Stăpână, ajută-mă să nu mai păcătuiesc, să nu-L mai supăr pe Dumnezeu şi învredniceşte-mă să te propovăduiesc!”.

Dimineaţa, în vremea dumnezeieştii Liturghii, o fată s-a vindecat, deoarece din pricina multei învăţături îşi pierduse minţile. Mama ei, o femeie foarte cucernică, s-a rugat acolo cu lacrimi, preţ de multe ore.

 În 1931 am venit pentru prima oară la Sfântul Munte. De atunci am încetat să mai hulesc şi să mai hulesc cele sfinte. Viaţa monahală mi-a plăcut foarte mult. I-am spus lucrul acesta unui părinte de la Kavsokalivia, iar acela m-a tuns monah, fără să mă spovedească şi să mă întrebe ce legături am eu cu lumea. Eu însă eram căsătorit şi nu ştiam că, dacă cineva se căsătoreşte, nu poate să fie monah. Nici părintele care m-a tuns călugăr nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Mai târziu, când problema mea a devenit cunoscută, m-au izgonit de acolo, mi-au dat jos şi rasa, şi mi-au spus să merg mai întâi să termin cu obligaţiile mele familiale şi apoi să vin să îmi duc viaţa de călugăr. Aşa a şi fost. Am plecat iarăşi în lume şi m-am ocupat de familia mea. Am venit iarăşi la Sfântul Munte ca să trăiesc viaţa mea monahală, de data aceasta şi corect, în 1973.

În 1935 mă găseam la Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia. Era, îmi amintesc, o duminică înaintea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nimeni care să ţină predica. Am cerut binecuvântare de la preot şi, fără să fi studiat înainte ceva sau fără să mă fi pregătit, am început să vorbesc. Un adevărat şuvoi de cuvinte, ca şi cum ani de zile n-aş fi făcut nimic altceva decât să ţin predici! Maica Domnului mi-a împlinit şi cererea aceasta a mea. De atunci, vreme de mulţi ani, până când m-am stabilit definitiv la Sfântul Munte, am ţinut predici în biserică, cu binecuvântarea preoţilor şi a episcopilor, spre slava şi strălucirea Preacuratei Fecioare.

– Părinte Paisie, ce ne puteţi spune despre războiul nevăzut cu demonii?

– Războiul cel nevăzut cu dracii este foarte aspru şi are mai multe forme. Uneori, diavolul vine noaptea, făcând un zgomot mare şi puternic. Atunci eu încep să spun Crezul, iar ispita încetează. Într-o noapte, a venit de două ori, alteori mă tulbură cu neîncetate gânduri de plăcere, alteori mă îndeamnă să hulesc şi-mi aduce în minte tot felul de cuvinte hulitoare şi înjurături, care mi se opresc pe buze. Atunci eu, cu multă hotărâre, mă oştesc împotriva lui, zicând: „Ho, răule şi netrebnicule, pleacă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Vrednic eşti de toată osânda, pentru că ai pricinuit pierzania multor suflete pentru care Hristos a murit pe cruce!”. Alteori, aud că dracii mă strigă din curte. Deschid uşa chiliei şi nu este nimeni afară. Alteori, iarăşi aud bătăi şi zgomote puternice chiar înăuntrul chiliei, ca şi cum casa s-ar dărâma. Alteori, glasul lor se aude strigându-mă de departe pe numele meu lumesc. Alteori, îmi aduc înaintea ochilor, ca un fel de film, tot felul de imagini legate de plăcerile pe care le-am trăit în lume. Odată, pe când eram la Kerasia, în vremea slujbei Miezonopticii, am auzit un glas la fereastră spunându-mi: „Ioannis, ce tot faci aici? Du-te afară în lume şi desfătează-te de dulceţile şi frumuseţile ei!”.

Nu-ţi spun acum decât puţine din meşteşugirile diavolului şi din ispitele pe care le-a adus asupra mea. Aici îmi aduce somn, alteori lucruri vrednice de râs, toate vin una după alta ca şi valurile mării, dar apoi trec. Pe cât îmi este cu putinţă, mă împotrivesc. Mă rog şi cer mila întru-tot înduratului Dumnezeu. Chiar şi în vremea dumnezeieştii Liturghii, îmi aduce gânduri şi somn. Duhovnicul meu mi-a spus că toate acestea sunt de la cel viclean. „Nu trebuie, mi-a spus, să te mâhneşti. Ajunge să rămâi la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Dacă nu pleci, el este biruit. O să treacă şi astea, precum au trecut şi atâtea altele.” Din toate ispitele acestea ale diavolului am învăţat şi eu cum să mă port şi cum să fiu atent, astfel încât să nu-i dau drepturi să mă ispitească.

Dacă am cerut de la Dumnezeu blândeţe, smerenie şi iluminare, este normal ca să fiu războit de către draci. Am atâtea boli, şi totuşi sunt încă viu. Toate acestea sunt spre încercare mea. Nu am ce să dau înapoi. Dumnezeu le îngăduie pe toate pentru mântuirea mea. Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă şi pe mine şi pe toţi monahii, ca să ducem o viaţă bineplăcută Ţie şi să ajungem în împărăţia Ta cea cerească! În Tine, Doamne, am nădăjduit, Ţie ne-am supus, pe Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm, pentru Tine am lăsat toate şi purtăm haina monahală şi cerem mila Ta! Sunt un închinător credincios al Tău, Doamne, toate le jertfesc pentru dragostea Ta. Dacă îmi îngădui, chiar şi martiriul l-aş primi cu bucurie.

– Mulţumesc, părinte Paisie, pentru sfaturile sfinţiei-tale şi să ne grăbim, că începe slujba.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 91-98, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Avem nevoie de tine, Maica lui Dumnezeu!

„Bucură-te, cea plină de har Portăriţă, care deschizi credincioşilor porţile Raiului”, spune una din heretisirile aduse Maicii Domnului în acatistul închinat icoanei ei „Portăriţa”. În tradiţia rusă, icoanelor făcătoare de minuni li se spune „icoane rugate”, icoane înaintea cărora credincioşii şi-au vărsat toată energia lăuntrică cerând ajutor şi mângâiere sau aducând laudă şi mulţumire. Iar Dumnezeu, Care „unde voieşte, biruieşte rânduiala firii şi cele mai presus de om lucrează”, îşi revarsă, în schimb, prin aceste „ferestre către Cer”, energia nezidită – harul Său cel sfinţitor, tămăduitor şi îndumnezeitor, pentru rugăciunile Celei ce are către El „îndrăzneală de maică”. (R.H.)

Icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului „Portăriţa” se găseşte în Sfântul Munte, la Mănăstirea Iviru. Potrivit tradiţiei, a fost pictată de Apostolul Luca. În al 9-lea veac, icoana se afla în posesia unei văduve ce trăia în Niceea. Această cetate din Asia Mică nu a mai dăinuit până astăzi, dar la vremea ei a găzduit două Sinoade Ecumenice – Întâiul Sinod, la care s-au alcătuit primele opt articole ale Crezului, şi al Şaptelea Sinod, care a restabilit cinstirea icoanelor după o îndelungată luptă cu erezia iconoclasmului, care punea pe picior de egalitate închinarea la icoane cu închinarea la „chipuri cioplite”, la idoli.

În răstimpul domniei împăratului bizantin iconoclast Theofil, s-a întâmplat să vină la casa acelei văduve, care ţinea la mare cinste, într-un mic paraclis, această icoană a Maicii Domnului, nişte ostaşi iconoclaşti. Unul dintre aceştia a dat în icoană cu sabia şi de îndată, în chip minunat, din obrazul lovit al Preasfintei Fecioare, a început să curgă sânge. Cutremurat de minune, ostaşul s-a pocăit pe dată, lepădându-se de erezia iconoclasmului şi intrând apoi într-o mănăstire ortodoxă. La sfatul său, văduva a ascuns icoana, ca să o ferească de distrugere. După ce s-a rugat fierbinte înaintea ei, a pus sfântul chip să plutească pe mare.

Spre marea surpriză şi bucurie a văduvei, icoana nu s-a scufundat, ci a rămas în picioare, fiind purtată de valuri înspre apus. Ca să scape de prigoană, fiul acestei femei plecase din Niceea şi se stabilise în Athos, unde a dus până la sfârşitul zilelor sale o viaţă monahală sfântă. Acolo le-a povestit fraţilor povestea mamei sale, cum a pus pe apă sfânta icoană şi aceasta a plutit, iar cele întâmplate au fost apoi transmise, din vorbă în vorbă, de la o generaţie de monahi la alta. După mulţi ani, icoana Maicii Domnului s-a ivit în Sfântul Munte „într-un stâlp de foc”, după cum spune predania aghiorită, pe mare, în apropierea Mănăstirii Iviron.

În acea vreme vieţuia în obştea mănăstirii un monah pe nume Gavriil. Maica Domnului i s-a arătat într-o vedenie şi i-a poruncit să le spună igumenului şi fraţilor mănăstirii că este voia ei să-i păstreze icoana, spre ajutor şi mântuire. I-a mai spus Părintelui Gavriil să se apropie fără frică de icoana ce plutea pe apă şi să o ia în mâini. Şi, spune tradiţia aghiorită, Gavriil „a păşit pe ape ca pe pământ uscat”, a luat icoana şi a adus-o la ţărm. Icoana a fost dusă apoi cu mare cinste în mănăstire şi aşezată în altar. A doua zi, însă, icoana a dispărut de acolo şi a fost găsită pe zidul de la poarta mănăstirii. Părinţii au dus-o înapoi în altar, crezând că fusese scoasă de unul din fraţi, dar a doua au găsit-o iar stând lângă poartă.

Lucrurile s-au repetat de mai multe ori, până când Preasfânta Fecioară i s-a arătat din nou Părintelui Gavriil şi i-a spus nu vrea ca monahii să-i păzească icoana, ci ca ea să-i păzească pe monahi. După cele întâmplate, lângă poarta mănăstirii s-a ridicat o biserică, care adăposteşte până astăzi icoana cea făcătoare-de-minuni.

După numele mănăstirii, icoanei i s-a spus Maica Domnului „Iviriţa” sau, după locul în care se află, „Portaitissa”, adică „Portăriţa”. Pe lângă multe tămăduiri minunate, Preasfânta Fecioară şi-a arătat puterea de „nebiruită între voievozi” în timpul numeroaselor atacuri ale piraţilor sarazini.

O minune din zilele noastre

În 1982, un chilian convertit la Ortodoxie, Jose (Iosif) Muñoz-Cortes, întovărăşit de doi prieteni, a plecat din Canada într-un pelerinaj în vechea fortăreaţă a monahismului ortodox, Muntele Athos. De profesie profesor de artă, era şi iconograf, şi îşi dorea să vadă câteva din schiturile şi mănăstirile care se îndeletniceau cu pictarea icoanelor. Unul din prietenii care-l însoţeau pe Jose avea gânduri de monahism, aşa că a rămas în Sfântul Munte, la unul din schiturile mai mici; Jose şi celălalt tovarăş de drum al său s-au îndreptat spre un vechi schit, unde se pictau pe atunci icoane în străvechiul stil bizantin, folosind tehnica în tempera cu emulsie de ou. După opt ceasuri de urcuş abrupt, cei doi au obosit peste măsură şi s-au hotărât să poposească la un schit de unde aveau o minunată privelişte asupra Muntelui.

Acest schit, închinat Naşterii lui Hristos, era foarte sărac, iar cei paisprezece vieţuitori ai săi ţineau o rânduială foarte aspră. Igumenul, Părintele Climent, i-a întâmpinat pe pelerini cu căldură şi le-a oferit kerasma, tradiţionala trataţie athonită, apoi i-a dus să vadă atelierul de pictat icoane al schitului. De îndată ce a intrat în atelier, Jose a simţit o atracţie imediată şi cu neputinţă de pus în cuvinte pentru o copie a icoanei Maicii Domnului „Iviriţa” care se găsea pe unul din pereţi. După cum a explicat mai târziu, şi-a simţit inima „ca şi cum ar fi tresăltat, s-ar fi dat peste cap”. A tot întrebat dacă poate cumpăra icoana cu pricina, dar i s-a spus de fiecare dată că este una din primele icoane pictate acolo (de către un anume Părinte Hrisostom, în 1981), şi nu era de vânzare, indiferent de preţ.

În acea noapte, în timpul slujbei săvârşite în biserica schitului, pe când se cânta îngereasca închinare „Vrednic este cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu, cea pururea-fericită şi preanevinovată şi maica Dumnezeului nostru”, Jose a căzut în genunchi şi a rugat-o din toate puterile pe Preasfânta Fecioară să-l învrednicească să ia cu el icoana ei, în lume, „unde avem nevoie de tine”. A simţit neîntârziat încredinţare în inimă că, cumva, rugăciunea sa va fi ascultată. A doua zi dimineaţă, pe când Jose şi prietenul său se pregăteau de plecare, a venit la ei igumenul schitului ţinând icoana în mâini şi i-a spus lui Jose că este voia Maicii Domnului ca icoana ei să meargă în America.

Jose şi tovarăşul lui au coborât la arsana şi au luat vaporul înspre Dafni, portul de pe ţărmul apusean al peninsulei athonite. Pe drum, Jose a auzit limpede un glas lăuntric care l-a îndemnat: „Du-te la Mănăstirea Iviron şi atinge icoana de originalul făcător-de-minuni de acolo”.

Aşa au şi făcut. Ajunşi la Iviron, au aşteptat trei ceasuri până ce a venit un monah să le deschidă paraclisul care adăposteşte originalul „Portăriţei”. Jose l-a rugat pe acesta să le deschidă ferecătura icoanei, ca să poată atinge icoana pe care o primise de „Portăriţa” originală, pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului. Deşi surprins, monahul a acceptat după ce i s-a spus de către cei doi că doresc să poarte binecuvântarea Preasfintei Fecioare în Apus, unde e atâta nevoie de mijlocirile ei.

Întors la casa sa din Montreal, Canada, Jose a aşezat icoana primită în chip minunat în colţul cu icoane, unde păstra şi părticele din moaştele Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev şi din cele ale Marii Ducese Elisaveta, noua-muceniţă. Un om de rugăciune, Jose a început să citească zilnic acatistul Portăriţei înaintea icoanei. Pe 24 noiembrie 1982, în jurul orei 4 dimineaţa, la trei săptămâni după întoarcerea din Sfântul Munte, Jose s-a trezit într-un miros foarte puternic şi bine-mirositor, ca şi cum cineva ar fi vărsat o sticluţă de parfum scump. A crezut prima dată că mireasma vine de la moaşte, dar mai târziu, după ce s-a aşezat înaintea icoanei ca să-şi facă rugăciunile de dimineaţă, a văzut că mâinile Maicii Domnului sunt brăzdate de firişoare uleioase. Jose a crezut că un prieten care stătea împreună cu el vărsase din greşeală nişte untdelemn pe icoană, umblând la candela atârnată înaintea ei, dar acesta a tăgăduit cu toată tăria că s-ar fi atins de candelă.

După ce a şters icoana de ceea ce credea că este ulei de candelă, Jose a descoperit că aceea este sursa miresmei minunate ce umpluse de-acum toată casa. La povaţa unui preot ortodox din vecinătate, icoana a fost dusă la biserică şi aşezată în altar. În timpul întregii Liturghii, din mâinile Pruncului Hristos a izvorât mir. Şi, din acel moment, cu excepţia câtorva zile din Săptămâna Mare, când icoana a rămas uscată, mirul a continuat să izvorască necontenit.

În anii ce au urmat, Jose a călătorit împreună cu icoana în multe oraşe şi nenumărate parohii, iar credincioşii se închinau la icoană, primind multă bucurie şi mângâiere. S-au ridicat, bineînţeles, şi multe întrebări. Unii aveau iniţial îndoielile lor. Un om de ştiinţă din Miami a rămas uluit să vadă cum spatele icoanei rămâne deplin uscat; pe furiş, a rupt o aşchie mică din lemnul icoanei, pentru o analiză de laborator – s-a dovedit a nu fi nimic mai mult decât lemn obişnuit de pin. Uneori, mirul izvora mai puternic decât în alte dăţi. În timpul unei hirotonii de episcop la Montreal, s-a revărsat atât de mult mir, încât a curs de pe tetrapodul pe care fusese pusă icoana la închinat. Altădată, în Florida, se vedea cum mirul iese din mâinile Maicii Domnului şi ale Pruncului Hristos ca şi cum ar fi fost presat dinăuntru. Nimeni n-a putut să controleze curgerea mirului, ci aceasta se făcea după voia lui Dumnezeu şi a Preasfintei Sale Maici.

La început, mirul izvora doar din mâinile Maicii Domnului, din steaua de pe umărul ei stâng şi, uneori, din mâinile Domnului nostru Iisus Hristos. În martie 1985, însă, în timpul unei din slujbele Postului Mare, au început să izvorască mir până şi rama şi sticla icoanei, în aşa măsură, că acoperământul de pe tetrapodul pe care stătea s-a umplut de mir.

Au existat câteva cazuri de vindecări fizice, dar Maica Domnului a lucrat prin această icoană mai cu seamă tămăduiri ale sufletelor. Mulţi dintre cei ce au stat înaintea icoanei au dat mărturie de aceasta, cercând nu doar zdrobire a inimii şi pocăinţă, ci totodată şi mângâiere. Cum am spus mai devreme, izvorârea de mir se oprea în timpul Săptămânii Mari, începând cu Lunea Mare. După Liturghia din dimineaţa Marii Sâmbete, pe icoană, pe ramă şi pe sticla protectoare începeau să se formeze câteva picături de mir. În decursul Utreniei Învierii, când clerul şi credincioşii, ţinând icoane şi prapori, ieşeau în procesiune din biserică, icoana începea să reverse mir în aşa măsură, încât umplea de mir mâinile celui care o purta.

Care este însă înţelesul unor astfel de arătări ieşite din comun ale harului lui Dumnezeu în zilele noastre? S-a observat, în istoria Bisericii, că astfel de minuni au avut loc în vremuri de mare încercare; aşa s-a petrecut pe vremea Apostolilor şi, mai recent, în Rusia şi în ţările Europei Răsăritene, unde Biserica a pătimit cumplit preţ de zeci de ani. Minunile îi întăresc pe credincioşi şi îi pregătesc să rabde încercările ce vin asupra lor, dar în acelaşi timp aduc mângâierea că Preasfânta Fecioară este pururea ocrotitoare a dreptslăvitorilor.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu
Sursa: Familia Ortodoxă nr.  97 / Februarie 2017

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Svsimeon.Hilandar

Rugăm pe soții până mai ieri neroditori care, prin ținerea canonului și consumarea cu credință a boabelor de struguri din via crescută pe mormântul Sfântului Simeon de la Hilandar, au dobândit darul de a avea prunci, să ne scrie mărturia lor!

Sfântul Simeon (Ștefan) Nemanja, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandar, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori.

De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

Încă alte câteva le-am adunat și păstrat. Nădăjduim ca în luna martie 2017 să definitivăm și să trimitem la tipar un volum cu mărturii ale celor ce au primit ajutorul minunat al Sfântului Simeon de la Hilandar. De aceea îi rugăm pe cei care au primit dar de prunci prin mijlocirea sa, să ne trimită o mărturie scrisă pe adresa sfantulmunteathos@yahoo.com pentru a o include în carte. Dacă printre cei ce vor citi anunțul nostru sunt persoane care cunosc la rândul lor persoane ajutate de Sfântul Simeon, rog să le facă cunoscut acestora demersul nostru.

În această lume aflată în derivă, în care se tăgăduiește ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea minunată a sfinților, sunt necesare astfel de mărturii spre slava lui Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Lui!

Laurențiu Dumitru
13 februarie 2017
Ziua de prăznire a Sfântului Simeon de la Hilandar

Via de la Hilandar a Cuviosului Simeon

Sfântul Arsenie din Paros, făcătorul de minuni (31 ianuarie / 13 februarie)

arsenie-paros

S-a născut în Ioánnina, în anul 1800, din părinți evlavioși, primind la botez numele de Athanasie. A rămas orfan pe când era încă mic, însă a reușit să primească o educație aleasă în faimoasa școală din Kydonía, în Asia Mică, având dascăli deosebiți, printre care și pe ieromonahul Grigorie Saráfis.

La vârsta de cinsprezece ani a plecat în Sfântul Munte împreună cu vestitul Gheronda Daniil din Zagorá, „pentru isihie și nevoință”. După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și îngerească a monahilor, sub numele de Arsenie. După șase ani, din pricina multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau pentru deasa împărtășanie, a fost nevoit să părăsească Athosul, pe care îl iubea atât de mult.

Noile locuri de ședere au fost mănăstirea Pentéli din Attikí, mănăstirea Longovárda din Páros și mănăstirile din insulele Síkinos și Folégandros. În insula Folégandros, cuviosul a fost hirotonit diacon și, pentru că era nevoie de dascăli, a predat mai mulți ani „nu numai limba greacă, ci și despre virtuțile creștine”, făcându-se iubit de toți locuitorii. După adormirea lui Gheronda Daniil și dezgroparea cinstitului lui trup, Cuviosul Arsenie s-a întors cu moaștele acestuia în Sfântul Munte, apoi a plecat în Páros pentru a primi binecuvântările sfințiților părinți, unde a și rămas definitiv. A devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și, împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit stareț al mănăstirii. Și-a dobândit faima de duhovnic cu darul discernământului, la el venind să se spovedească monahi și mireni din toată Grecia.

Și-a prevăzut sfârșitul în aceeași zi în care s-a născut, pe 1 ianuarie 1877, în mănăstirea Schimbării la Față a lui Hristos din Páros. Ultimele sale cuvinte au fost: „Mântuiește-mă, Doamne, că am căutat îndreptările Tale”. În această mănăstire se află sfintele lui moaște, mormântul și o mare biserică care îi poartă hramul. Strămutarea moaștelor sale a avut loc în anul 1938, iar recunoașterea oficială ca sfânt a fost făcută de Patriarhia Ecumenică în anul 1967. O parte din cinstitele sale moaște se află în mănăstirea Sfântului Dionisie din Sfântul Munte.

Cuviosul Arsenie s-a învrednicit de la Dumnezeu, încă din timpul vieții, de darul facerii de minuni, pe care le săvârșește și după fericita sa adormire.

Biografia Sfântului Arsenie a fost alcătuită de fericitul egumen al mănăstirii Loggovárda, arhimandritul Filotei Zervákos, iar slujba și acatistul lui, de monahul Gherasim Mikraghiannanítul și de Haralambie M. Boúsias.

Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua dezgropării cinstitelor lui moaște.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfinții Sfântului Munte, ed. Migdonía, Tesalonic, 2007 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de 18 ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

gorgoepikoos-paraclis
Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de optsprezece ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

Muntele Athos / 15 decembrie 2016

O minune care a avut loc la începutul lunii decembrie la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos a fost relatată de un călugăr care a fost martor la acest eveniment. Această întâmplare minunată a fost povestită, de asemenea, și în timpul unui eveniment public la o biserică din Tesalonic.

„În lăcașul Maicii Domnului, la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos, unde starețul mănăstirii, Cuviosul Grigorie, împreună cu obștea cântă zilnic psalmi, fac slujbe de pocăință și se roagă pentru sănătatea și odihna a sute de oameni, unul dintre frații noștri în Hristos s-a rugat în paraclisul ce adăpostește Icoana și a primit har din belșug de la „Grabnic ascultătoarea”, Icoana Maicii Domnului care de bună voie își revarsă grabnic mila ei asupra tuturor celor ce o invocă cu venerație și credință”, precizează site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr.

dochiariuPotrivit unui martor ocular, un tânăr în vârstă de optsprezece ani din orașul Strumica [Macedonia], care suferea grav de bâlbâială, a vizitat Mănăstirea Dochiariu pentru a se închina Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare”. Când tânărul, care nu mai vorbise înainte și care scoatea doar sunete neinteligibile, a intrat în mănăstire și a stat lângă „Grabnic ascultătoarea”, icoana făcătoare de minuni, el a început brusc să plângă și să strige în limba sa maternă: „Maică Maria, dă-mi sănătate!”.

Toți aceia care erau cu el și cunoșteau viața tânărului au rămas uimiți. După rugăciunea pe care un călugăr din Dochiariu a citit-o netulburat, tânărul macedonean s-a adresat tuturor celor prezenți care s-au rugat împreună cu el și a spus: „Vă mulțumesc tuturor, acum mă simt foarte bine.”

Acesta este încă un alt exemplu al puterii miraculoase a Preacuratei Fecioare, care, prin icoana ei „Grabnic Ascultătoare” își revarsă harul ei peste mulți credincioși în fiecare zi, în Grecia, dar și în străinătate. Credincioșii se roagă și cheamă ajutorul ei, strigând: „Bucura-te, care ești grabnic ascultătoare, îndeplinind spre folos cererile noastre!”

Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de Laurențiu Dumitru

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

Gorgoepikoos, Dochiariu, monastiriaka

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”

Maica Domnului „contabilizează” pe toţi cei ce merg în Sfântul Munte Athos (1980)

minunea_maicii_domnului

În anul 1980, Părintele Andrei (1904 – 1987), fost stareț al Mănăstirii Sfântul Pavel, se afla la metocul mănăstirii, la Monoxilitis, la intrarea în Sfântul Munte, unde se văd trei stânci (tris adelfia).

Într-una din zile, Părintele Andrei, coborându-se la malul mării să adune lemne, a văzut o femeie în negru stând pe o piatră şi având în mână trei cărți. Dar ochii părintelui erau ținuți să nu înțeleagă că este Maica Domnului. Când a văzut-o, părintele Andrei a rămas nedumerit. S-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Cine ești și ce faci aici? Poate ai nevoie să te ajut cu ceva!”. Atunci Maica Domnului i-a zis: „Eu sunt Stăpâna acestor locuri. Într-o carte îi scriu pe cei care vin în Sfântul Munte și rămân pentru totdeauna, în a doua pe cei care vin și se nevoiesc un timp, apoi pleacă, iar în a treia pe cei care doar vizitează și pleacă”.

Părintele Andrei a privit-o nedumerit și luându-și lemnele a plecat spre casa unde locuia. S-a dus apoi în bisericuță să-și facă Vecernia. Când s-a uitat la icoana Maicii Domnului a tresărit: avea același chip ca femeia pe care o întâlnise. Atunci i s-a deschis mintea și a înțeles vedenia. A ieșit în grabă din biserică și a plecat spre mare. Când a ajuns, nu a mai găsit-o. Cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului să i se arate din nou. Pe când se ruga a simțit o mireasmă foarte plăcută, dar pe Maica Domnului nu a mai văzut-o.

Silviu Cluci / sursa: doxologia.ro
Mulțumim autorului pentru îngăduința de a prelua textul său pe pagina noastră.

Foto (sus): Reprezentare iconografică a minunii relatate de Egumenul Andrei de la Mănăstirea Sfântul Pavel.

Foto (jos): Țărmul Athosului din dreptul Metocului Mănăstirii Sfântul Pavel de la Monoxilitis, locul unde a avut loc minunea și unde se văd cele trei stânci (tris adelfia). Foto credit Silviu Cluci

Notă edit.: Părinții de la Mănăstirea Sfântul Pavel pomenesc des pelerinilor despre această minunată apariție a Maicii Domnului. Ea este amintită și în lucrările: Arhim. Partenie Aghiopavlitul, Arhimandritul Andrei Proigumenul Mănăstirii Sfântul Pavel, Cuviosul Grigorie, 12/1987, pp. 46-51 și Monahul Moise Aghioritul, Marele Pateric al părinților îmbunătățiți din secolul al XX-lea, Vol. III, 1984-2000, Editura Migdonía, Prima ediție, Septembrie, 2011.

dsc_1654

Câteva minuni petrecute la Mănăstirea Grigoriu

În însemnările părintelui Ioachim Grigoriatul se găsesc o mulțime de informații cu privire la minunile care s-au întâmplat, de-a lungul timpului, la Mănăstirea Grigoriu. Este vorba de minuni la care fie a fost el însuși martor ocular, fie le-a auzit relatate de alții. Le-am adus la lumină pentru se adeveri, încă o dată, dragostea Lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru oameni, dragoste, care, de altfel, poate fi dovedită în mii și mii de feluri.

Am luat hotărârea definitivă de a pleca la Sfântul Munte. Am ajuns cu bine. Am trecut pe la multe mănăstiri și m-am interesat despre fiecare în parte și despre modul de viețuire. La sfârșit, după ce am strâns mai multe informații foarte folositoare, am hotărât să intru în obștea Mănăstirii Grigoriu.

Înainte de a trece pragul mănăstirii, așa obosit cum eram, m-am dus să mă odihnesc câteva ore într-un loc puțin mai departe de Gyftarió, unde era mai răcoare și am găsit puțină umbră. În zadar am încercat eu să adorm, căci somnul nu s-a lipit de mine. Zeci de gânduri îmi treceau prin minte și nu mă lăsau deloc să îmi găsesc liniștea. Diavolul aducea asupra mea gânduri și ispite de tot felul, astfel încât să mă facă să renunț. Într-un final, epuizat de lupta interioară pe care o dădeam, am crezut că o să adorm. Deschid ochii și, ce văd? Deasupra mea stătea un călugăr bătrân cu o figură biblică impunătoare, cu barba până la genunchi și cu o privire caldă, care îmi spune: ,,De ce stai aici, fiule, și îți chinuiești mintea cu gânduri de tot felul? Ridică-te și intră în mănăstire”. La îndemnul lui, m-am ridicat, gândindu-mă să îl rog să mă conducă el până la mănăstire. Dar bătrânul se făcuse nevăzut, de parcă nici nu a existat! Pentru o clipă m-am tulburat, și mă gândeam în sinea mea, cine putea să fie acel gheronda, care, în ciuda bătrâneților, a reușit să ajungă până în acel loc greu accesibil, unde și eu abia urcasem…

Gândurile pe care satana mi le trimise mai devreme s-au topit ca fumul pe care îl împrăștie vântul. Au rămas gândurile de pace și liniște. Am intrat în mănăstire și m-am dus direct înaintea egumenului. L-am înștiințat despre dorința și despre hotărârea mea, dar și despre întâlnirea pe care o avusesem mai devreme cu bătrânul monah. Atunci, egumenul, cu vădită emoție pe chip, m-a luat de mână, m-a dus înaintea unei icoane și m-a întrebat: ,,Acesta este bătrânul pe care l-ai văzut?”. ,,Da, da, acesta este”, am răspuns eu extrem de surprins. Acela era Cuviosul Ioachim, noul ctitor al mănăstirii, cu barba lui lungă, pe care a dobândit-o prin lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă el, de la fire, era fără barbă.

ioachim grigoriu

Cuviosul Ioachim, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu

Au trecut mai multe luni până când am fost tuns în monahism. După slujba de tundere și ceea ce a mai urmat, am dorit să mă odihnesc puțin. Chiar înainte de a adormi, aud ușa chiliei mele deschizându-se, fără ca cineva să spună obișnuitul ,,Pentru rugăciunile părinților noștri”. Am intrat la bănuieli, iar în clipa următoare am simțit o duhoare insuportabilă. Deschid ochii și văd deasupra patului meu pe musafirul nepoftit. Ce imagine înfricoșătoare! Era diavolul însuși! Era un monstru cu coarne, cu ochii de foc, păr pe corp și gheare lungi. M-a privit cu ură și repulsie și, râzând sarcastic, mi-a zis: ,”Ei, ei, ce vrei tu să faci aici? O să-ți arăt eu acum!” Și, spunând aceasta, și-a întins mâna asupra mea ca să mă apuce de piept. În secunda următoare am auzit un vaiet, iar diavolul și-a tras mâna înapoi de parcă o pusese pe jeratic. Atinsese Cinstita Cruce pe care o purtam la gât. Îndată s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o duhoare de nedescris.

Grigoriu3 IN

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos. Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Într-o vreme a fost epidemie de gripă și s-au îmbolnăvit atunci cei mai tineri, dar și cei mai în vârstă dintre monahi. Unii contactaseră o formă mai ușoară a bolii, alții, forma mai gravă. Eu contactasem forma ușoară. S-a îmbolnăvit atunci și bucătarul, iar eu am primit ascultarea de a-l înlocui la bucătărie. Eram absolut neexperimentat la bucătărie, dar îl aveam aproape pe părintele Ipatie, care, deși era bolnav, supraveghea ca totul să fie făcut cum trebuie. Alături de mine se afla și ajutorul de bucătar, un frate tânăr, smerit și blând ca un miel nevinovat.

Într-o zi, l-am trimis în grădină, să aducă legume. La doar câteva minute după ce a plecat, îl văd că se întoarce în grabă, speriat, gâfâind și fără legume. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că, pe poteca ce duce la grădină era un șarpe mare și înfricoșător și de aceea s-a întors în grabă, transpirat și cu sufletul la gură.

Însă fapta lui era în dezacord cu canonul de netrecut al ,,ascultării absolute”. Am mers și i-am mărturisit Egumenului această întâmplare. Acela i-a dat sfaturi, l-a încurajat, i-a dat binecuvântare și l-a trimis să-și ducă la bun sfârșit slujirea sa, fără nici un fel de șovăire sau frică. Plin de curaj, fratele a mers la grădină, a cules ce avea de cules și s-a întors plin de bucurie. Când l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, mi-a spus că șarpele era acolo, doar că era mort!

Înainte de a pleca în armată suferisem de sciatică. Nu mă durea tot timpul, dar, atunci când mă apuca, durerea era insuportabilă, nu puteam să mă țin pe picioare și credeam că mă prăbușesc. Nici un medicament, nici băile fierbinți, nici măcar armata nu au reușit să mă vindece. Situația mea era dramatică.

Într-o zi a sosit o încărcătură de grâne la arsana, și, după obicei, trebuia să mergem toți să-l descărcăm. Imediat ce am luat un sac în spate, m-au apucat durerile acelea cumplite. Am căzut jos de durere, m-am făcut colac și am început să urlu de durere. Au venit imediat doi, trei părinți și un alt bătrân, Arsenie sau Artemie, nu îmi amintesc foarte bine cum îl chema. M-au întrebat ce am pățit. Le-am spus de ce anume sufăr, au început cu toții să comenteze despre afecțiunea de care sufeream. Unora le era milă de mine, alții nu știau dacă să creadă sau nu, iar alții nu credeau că sufăr de ceva, ci că mă prefac ca să scap de muncă. Unii mă numeau chiar un ,,șmecher din Pireu”. Le-am înghițit pe toate… Numai Egumenul m-a consolat: ,,Nu plânge, fiule, nu deznădăjdui, eu te cred. O să-i conving și pe ceilalți de sinceritatea ta. Dar, am să-ți dau și un sfat și te rog să-l urmezi. Noi, aici, avem propriul nostru medic, pe Sfânta Anastasia Romana, care are sfinte moaște aici și căreia îi cântăm tot timpul Paraclisul. Când se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, să priveghezi de cu seară, să te rogi din toată inima ta, cu lacrimi dacă poți. Dimineața când se va sfârși Liturghia, să ungi locul care te doare cu untdelemn de la candela sfintei și să o rogi din toată inima să te vindece. După aceea să vii să mă vezi”.

Am urmat întocmai sfaturile părintelui. Și, când m-am uns cu untdelemn sfințit, mare minune! Imediat am început să mă mișc fără să simt nici un fel de durere. Au trecut de atunci 60 de ani. Niciodată nu am mai avut dureri.

Moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia Romana de la Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea are un metoc în Macedonia, la Veria. De două, trei ori pe an obișnuiam să mergem acolo cu o mică barcă a mănăstirii. Odată călătoream împreună cu alți doi frați către acel metoc. Undeva între Kassandra și Pilio am observat că nu mai era nici un pic de vânt, iar noi am început să vâslim ca să ajungem la timp. Această acalmie supărătoare, aș putea spune, prevestea ceva rău. Eram neliniștit din pricina aceasta, fără să am vreun motiv anume. În timp ce frații mă rugau să nu mai vâslim așa tare și să ne oprim pentru a ne odihni câteva clipe, eu îi îndemnam să vâslească mai repede, de parcă ceva (sau cineva) îmi spunea că suntem în pericol. Trebuia să ajungem în cel mai scurt timp la țărm, undeva între Pilio și Olimp. Ο briză ușoară dinspre mare ne-a ajutat destul de mult. Am ajuns la țărm, am debarcat, iar apoi am tras barca pe uscat. Între timp, un mic nor negru se forma deasupra și se tot mărea. Era o prevestire a dezastrului ce va urma. Ce dezlănțuire a naturii a urmat, nu-și poate închipui cineva! O furtună cum rar se poate vedea!

Locuitorii de pe țărm, cum ne-au văzut, au alergat către noi și, plini de uimire își făceau semnul Sfintei Cruci, spunându-ne că Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte.

Am rămas acolo puține zile, ne-am aprovizionat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ce priveliște! Peste tot numai vase naufragiate. Toate vasele care ancoraseră în porturile dintre Líva și Garbí, fie eșuaseră, fie se scufundaseră. Tot țărmul nord-vestic al Kasandrei, Sithóniei și Athosului fusese afectat de furtună. Când am ajuns la mănăstire, am avut parte de o surpriză și mai mare. Un vapor plin cu lemne se scufundase în apropierea țărmului. Evitând comentariile, vreau să insist doar asupra acelei clipe de neliniște pe care am avut-o la dus. Nu a fost evidentă intervenția Sfântului Nicolae pentru a ne atenționa și a ne salva viața?

Nicolae, Grigoriu IN

Sfântul Nicoale al Mirelor Lichiei, iconostasul katholikonului, Mănăstirea Grigoriu

În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, mănăstirea noastră îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae [protectorul ei], și se aprovizionează cu pește de la Polioúri (Kassandra) de la localnicii care se ocupă cu pescuitul.

Cu câteva zile înainte de praznic a fost trimisă corabia mănăstirii pentru a aduce peștele. Căpitan era un monah foarte experimentat, care trecuse prin foarte multe pe mare, un om simplu și foarte evlavios. La drumul de întoarcere, s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-vest, astfel că nu se știa dacă se mai poate întoarce la timp. Praznicul se apropia, vremea se înrăutățise, vântul sufla și mai tare, iar monahul trimis să aducă peștele era foarte îngrijorat. ,,Să se facă praznicul fără pește?”, se gândea în sinea sa. Nu își putea închipui așa ceva.

A luat hotărârea de a porni, chiar dacă era furtună. Ceilalți pescari au încercat să îl oprească de a porni la drum pe o asemenea furtună. Dar călugărul era de neînduplecat. Și-a făcut semnul Crucii, a așezat icoana Sfântului Nicolae la timonă și a pornit la drum spunând: ,,Sfinte Nicolae, acum tu conduci. Vezi ce vreme este, dar fă o minune ca să nu se facă praznicul în cinstea ta fără pește. Pornim!” Și, într-adevăr, Sfântul Nicolae a fost cel care a condus corabia până la țărm cu bine. Părinții din mănăstire au văzut corabia și au ieșit cu toții să vadă minunea. Ca un pescăruș plutea corabia pe deasupra valurilor. Au scos și ei icoana Sfântului Nicolae și au început să se roage pentru corabie, să acosteze la țărm în siguranță. În acele condiții vitrege, era imposibil ca ambarcațiunea să se apropie de țărm fără să se zdrobească. Dar Sfântul Nicolae nu s-a lăsat îndelung rugat. Un val imens a ridicat ușor corabia, apoi a coborât-o ușor, ușor în arsana, în locul unde acostam de obicei. Apoi, valul s-a retras în largul mării, ca și cum își încheiase misiunea.

Această întâmplare nu a fost uitată nici până astăzi. Mare a fost credința monahului-căpitan, dar și dragostea Sfântului Nicolae pentru cei ce l-au rugat cu credință.

Într-o vară, un mare incendiu a izbucnit în pădurea dimprejurul mănăstirii. Din cauza vântului, incendiul s-a extins foarte mult. Se afla în pericol plantația de castani care erași principalul mijloc de existență al mănăstirii. Era o priveliște înfricoșătoare. Eram și eu de față atunci, auzeam cu urechile mele cum sfârâiau șerpii care nu apucaseră să se adăpostească din calea flăcărilor. Fiecare încerca să facă câte ceva, dar eforturile noastre erau zadarnice. Când au prins de veste părinții despre incendiu, au ieșit cu toții, iar Egumenul a luat și sfintele moaște. S-au rugat cu toții și, mare minune! Un nor s-a adunat deasupra pădurii și s-a pornit o ploaie torențială care a stins flăcările care păreau că vor înghiți totul”.

Sursa: Cuviosul Grigorie. Minuni din vechime la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Editura Mănăstirii Grigoriu, 1983 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuviosul Evdochim Vatopedinul (5 / 18 octombrie)

Cuviosul Evdochim a fost monah în Mănăstirea Vatopedi. Sfintele sale moaşte au fost descoperite în urma unor reparaţii efectuate în vechiul osuar al mănăstirii, unde răspândeau nespusă mireasmă. Trupul său a fost găsit în poziţie de rugăciune, cu mâinile încrucişate. Pe piept avea o icoană a Maicii Domnului, ceea ce arată că ajunsese acolo din proprie voinţă, văzându-şi dinainte sfârşitul şi nedorind să fie cinstit după trecerea sa la cele veşnice. Pe bună dreptate şi cu dreaptă socoteală a fost numit Evdókimos („vrednic de cinste”) de către călugării din mănăstirea unde el însuşi vieţuise şi care i-au ales acest nume minunându-se de viaţa sa cea bineplăcută lui Dumnezeu precum şi de îngăduinţa lui Dumnezeu de a lăsa să fie descoperite sfintele sale moaşte făcătoare de minuni. Cinstitele moaşte au fost mutate în katholikón (biserica cea mare a mănăstirii) pe data de 5 octombrie 1840 [1].

Sfântul Evdochim. Icoană contemporană portabilă.

Despre acest Cuvios, Gheron Daniil Katunakiotul (1929), de altfel reţinut în aprecierile sale, scrie: „Pentru arătarea adevărului, sunt obligat de marea Voastră dragoste să povestesc pe scurt câte ceva din viaţa necunoscută a Sfântului Evdochim.

Racla din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim.

După cum bine ştiţi, eu smeritul acum vreo treizeci de ani am vieţuit în Sfânta Mănăstire Vatoped, unde am avut ocazia să studiez îndeajuns viaţa Sfântului. De asemenea, am auzit povestirile unor cinstite feţe care au luat parte la strămutarea moaştelor Sfântului Evdochim, care s-a petrecut prin 1848.

Sfântul Evdochim. Pictură murală din biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Mănăstirea Bărboi, Iaşi, sec. al 19-lea.

Sfântul Evdochim. Icoană portabilă, 1842.

Au participat la acest eveniment şi Iacov Simitzís, Grigorákis psaltul şi diaconul Daniil din Ierissós, care mi-au povestit multe despre această strămutare. De asemenea, au fost prezenţi şi trei arhierei, Iosif, fostul Episcop al Varnei, Grigorie de Adrianopole şi Hrisant, fostul Episcop al Smirnei, care au luat cuvântul şi au vorbit astfel poporului adunat: „Părinţi şi fraţi, nu trebuie să existe îndoieli în privinţa sfinţeniei Cuviosului, deoarece acesta şi-a văzut dinainte sfârşitul şi a fugit de slava oamenilor şi sosind aici şi-a dat sufletul, iar nemăsurata bună mireasmă a moaştelor acestui sfânt dă mărturie despre sfinţenia sa. Iar din pricină că nu-i cunoaştem numele, pentru aceasta să-l numim Evdochim, fiindcă prin bunăvoirea lui Dumnezeu s-au aflat sfintele sale moaşte.

Sfântul Evdochim. Detaliu de pe capacul raclei din argint aurit, în care se păstrează moaştele sale, 1849.

Într-o singură zi fiind alcătuită slujba sfântului şi făcându-se priveghere de toată noaptea, chiar de atunci au început minunile. Primul tămăduit a fost un monah bătrân din Koultoú (Colciu), care vreme de cinci ani fusese paralizat şi care s-a vindecat îndată” [2].

De asemenea, Gavriil, medic al mănăstirii Vatopedi, care suferea de o boală gravă şi avea dureri grozave, a chemat stăruitor în ajutor pe Sfântul şi i-a făgăduit să-i îmbrace în argint cinstitul cap de va fi vindecat. Cu adevărat, Sfântul i s-a arătat în aceeaşi noapte şi l-a tămăduit cu totul. Astăzi, pe răcliţa din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim, se poate citi numele celui tămăduit: „Gavriil a îmbrăcat în argint cinstitul cap al Sfântului Evdochim, aflând vindecător durerilor sale” [3].

Pomenirea lui se prăznuieşte cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie [4]. Imnograful Ghéron Gherásimos Mikraghiananítul, în adaosul la Slujba Cuvioşilor Părinţi Aghioriţi, îl aminteşte în cântarea a patra: „Împreună şi Sfântul Evdochim, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat, se bucură” [5]. În mănăstire se păstrează o frumoasă icoană, operă a cunoscutului ieromonah iconar Macarie Galatsánou: „Cu cheltuiala preacuviosului Gavriil, medic vatopedin, de loc din Naoúsi, 1852”. Cele despre viaţa cuviosului Evdochim sunt consemnate şi în manuscrisul ierodiaconului Meletie Vatopedinul, care încheie astfel: „Nimeni din cei ce se roagă cu credinţă Sfântului să nu se îndoiască că va primi ceea ce a cerut, dacă cere cele drepte şi bune. Prin ale cărui rugăciuni, şi noi să fim apăraţi de patimile cele vătămătoare şi Împărăţia Cerurilor să o dobândim” [6].

O slujbă şi un paraclis în cinstea cuviosului a compus şi domnul Haralámpis Boúsias [7].

Monahul Moise Aghioritul

Note:

[1] Kalliníkou Aghioreítou monahoú, Leimonárion, Ághion Óros, 1980, p. 17. Alypíou Aghioreítou monahoú, Pará tas dieksódous ton ydáton, Ághion Óros, 1999, p. 38. Doukáki K., Synaksaristís, Athínai, 1896, p. 59-67. Martzélou G. op. cit., p. 112. Gherasímou Mikraghiannanítou monahoú, „Evdókimos Vatopaidinós (Aghioreítis) Ósios”, Th.I.E., vol. 5, col. 1022. Makaríou Simonopetrítou ierom., Néos Synaksaristís, vol. 2, Athínai, 2004, p. 60. Lazárou Vatopaidinoú monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 34 (1992), p. 51. Moyséos Aghioreítou Monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 78 (2000), p. 64. Tsolakídi D.H., Aghiológhio, p. 884.

[2] Apántisis Daniíl monahoú pros monahón Markianón eis Iviritikín Skítin, Anaíresis oramáton, Ghérontos Daniíl Katounakiótou, Aghelikós Víos, Ághion Óros, 1987, p. 142-143.

[3] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 76-78.

[4] Platanítou Th. K. protopr., „Eortológhion”, op. cit., p. 31.Hrysostómou Thavmakoú, „Aghioreítai Ághioi”, op. cit., p. 415. Proskynitário I. M. M. Vatopaidíou, op. cit., p. 69. Doukáki K., vol. 10, Athínai, 1895, p. 68-76.

[5] Asmatikí Akolouthía ton Osíon kai Theofóron Patéron imón ton en to Aghionýmo Órei tou Átho dialampsánton, op. cit., p. 45.

[6] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 78. Theofílou Vatopaidinoú Proigouménou, op. cit., p. 90. Matthaíou Víktoros monahoú, O Mégas Synaksaristís, vol. 10, p. 154.

[7] Haralámpous Boúsia, Kanón Paraklitikós eis ton Ósion Patéra imón Evdókimon ton Vatopaidinón, Athínai, 1991. Se găseşte dactilografiat în biblioteca Sf. M. Mănăstiri Vatopaidi. „Paráklisis tou Neolámpous Osíou Evdokímou tou thavmatourgoú tou Vatopaidinoú”, (Ms. p. 45-56). „Luna Octombrie 5. Săvârşim pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Evdochim cel nou arătat, cel din Sfânta şi Preacinstita Mănăstire Vatopaidi, ce se află în Muntele Athos” (Ms. Codex 7/65, 4/810, 1/821, 5/832, 3/833).

Cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi

Dincolo de interesul pe care îl pot prezenta sub aspect istoric sau artistic, imaginile religioase au și o importanță aparte în cult, în măsura în care, prin intermediul acestora, este arătat ipostasul persoanelor zugrăvite. Puterea icoanei rezidă, prin urmare, în harul celui închipuit de iconar, har ce își are izvorul în Dumnezeu. Deși însușirea de a fi purtătoare de har este comună tuturor icoanelor, unele sunt considerate făcătoare de minuni, întrucât, la un moment dat, lucrarea harului lor a fost mai simțită, fie în vremuri grele, de strâmtorare pentru creștini, fie în împrejurări în care necinstirea lor a atras lucrarea harului spre pedepsire.

Între multele icoane făcătoare de minuni ce întregesc tezaurul mănăstirilor aghiorite, cele mai mult aparțin, desigur, Maicii Domnului, dată fiind importanța deosebită a Născătoarei de Dumnezeu pentru Sfântul Munte. În Mănăstirea Vatoped sunt păstrate cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului [din Sfântul Munte], cunoscute sub diferite denumiri.

vimatarissa

Maica Domnului Vimatárissa

Maica Domnului Vimatárissa sau Ktitórissa este cea mai renumită icoană găzduită de Mănăstirea Vatoped, considerată a fi protectoarea acestui lăcaș. Este așezată în katholikón-ul Mănăstirii, pe scaunul arhieresc din interiorul Sfântului Altar. Potrivit tradiției, naufragiind corabia în care se afla Arcadie, fiul împăratului Theodosie cel Mare, acesta a fost izbăvit prin ajutorul minunat al Maicii Domnului, care l-a adus pe uscat, fiind aflat într-un tufiș (gr. vátos), în locul unde mai târziu avea să fie construită Mănăstirea Vatoped [gr. vátos, tufiș + pais, copil] și unde acesta a găsit icoana Născătoarei de Dumnezeu. De această icoană este legată o minune petrecută în secolul al X-lea.  În vremea unui atac al piraților arabi asupra mănăstirii, ierodiaconul Sava apucase să ascundă icoana Maicii Domnului, aruncând-o în fântâna Sfântului Altar, împreună cu Crucea lui Constantin cel Mare și cu o făclie aprinsă ce ardea întotdeauna înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Nu reuși, însă, să scape și el însuși de urgia cotropitorilor, care l-au prins și l-au vândut rob în Creta. Când după șaptezeci de ani, în vremea împăratului Nikiphóros Phokás, Creta s-a izbăvit de pirați, și-a recăpătat libertatea și Cuviosul Sava care, fiind acum la adânci bătrâneți, s-a întors în Mănăstirea sa de metanie. Aici îi arătă Egumenului Nicolae locul unde trebuia săpat pentru a descoperi vechea fântână a Altarului, în care, o, minune, găsiră icoana și Crucea plutind drepte deasupra apei, iar lumânarea încă aprinsă, așa cum fusese lăsată cu șatezeci de ani în urmă! Cu alte cuvinte, se petrecuse o îndoită minune – sfintele odoare aruncate în apă nu suferiseră vreo stricăciune, prin minunea și purtarea de grijă a Maicii Domnului, iar lumânarea ardea de șaptezeci de ani fără a se mistui! De atunci, în amintirea minunii, în fiecare luni seara se cântă Paraclisul Maicii Domnului, iar în fiecare zi de miercuri se săvârșește în katholikon-ul Mănăstirii Dumnezeiasca Liturghie. În cadrul procesiunilor  Mănăstirii, această icoană a Maicii Domnului ocupă locul de cinste. În ziua prăznuirii sale, în marțea din Săptămâna Luminată, are loc, în cinstea acesteia, procesiune cu Sfânta icoană în jurul Mănăstirii.

ΠΑΡΑΜΥΘΙΑ

Μaica Domnului Paramythía (Mângâietoarea)

Exista în trecut obiceiul ca părinții Mănăstirii, ieșind din katholikon, să sărute această icoană a Maicii Domnului, după care Egumenul încredința cheile mănăstirii călugărului ce îndeplinea ascultarea de portar al sfântului lăcaș. Potrivit acestei tradiții, pe vremea Bizanțului, într-una din zile când egumenul înmâna cheile portarului, auzi un glas venind dinspre icoană: „Nu deschideți astăzi porțile mănăstirii, ci urcați pe ziduri și izgoniți-i pe pirați”. Aceleași glas răsună și a doua oară. Îndreptându-și privirea spre icoană, egumenul văzu cum Pruncul din brațele Născătoarei de Dumnezeu își întinde mâna, acoperind buzele Maicii Sale și spunând: „Nu te milostivi, Maica Mea, de acești păcătoși. Lasă-i să fie pedepsiți prin năvălirea piraților, după cum merită”. Maica Domnului, însă, luând mâna Pruncului Hristos și întorcând ușor capul, repetă aceleași cuvinte. Monahii alergară îndată spre ziduri, de unde era lesne de văzut cum pirații încercuiseră mănăstirea și așteptau momentul deschiderii porții pentru a năvăli înăuntru și a o prăda. Prin intervenția minunată a Maicii Domnului, mănăstirea a fost izbăvită de urgia piraților. De atunci, în icoană au rămas întipărite aceste ultime mișcări ale feței Dumnezeiescului Prunc și ale Maicii Sale.

Esfagmeni Μaica Domnului Esfagméni (Înjunghiata)

Această icoană făcătoare de minuni este o frescă din secolul al XIV-lea amplasată în pridvorul Paraclisului Sfântului Dimitrie, care a fost adăugat katholikon-ului Sfintei Mănăstiri Vatoped. Din lucrarea „Locuri de închinare ale Sfintei Mănăstiri Vatoped”, capitolul „Despre minunea petrecută cu Sfânta Icoană a Maicii Domnului (În)Junghiata” aflăm următoarele: Un ierodiacon, eclesiarhul katholikon-ului, ajungea în repetate rânduri, date fiind îndatoririle ascultării sale, cu întârziere în trapeză. La un moment dat, din pricina unei asemenea întârzieri, trapezarul refuză să îi mai dea eclesiarhului porția cuvenită de mâncare. Cu sufletul plin de revoltă pentru cele petrecute, ierodiaconul se întoarse în biserică și oprindu-se în fața icoanei Maicii Domnului, îi grăi: „Până când o să te tot slujesc și o să mă ostenesc pentru tine, iar tu nici măcar de hrana mea nu te îngrijești?”. Și luând un cuțit, lovi chipul Maicii Domnului, din care, de parcă ar fi fost viu, începu să curgă sânge. Ierodiaconul orbi pe loc și căzu la pământ, ca ieșit din minți. În această stare rămase în fața icoanei timp de trei ani, plângând și rugând-o pe Maica Domnului să fie iertat. După trecerea celor trei ani, Maica Domnului i se arătă egumenului, înștiințându-l de tămăduirea ierodiaconului ce îndrăznise să îi lovească icoana, dar spunându-i, totodată, că mâna ce lucrase această batjocorire va fi pedepsită. Într-adevăr, după adormirea ierodiaconului, odată cu mutarea rămășițelor sale, văzură toți cum, spre deosebire de restul trupului care se dezlegase în cele din care fusese alcătuit, mâna sa dreaptă rămăsese neputrezită și astfel se păstrează până astăzi. Odată, un preot, pelerin în Mănăstire, îndoindu-se de această minune, își puse neîncrezător degetul în locul vechii lovituri de cuțit, de unde țâșni îndată sânge. Cutremurat de minune, preotul nu apucă să iasă din katholikon, căzând jos mort.

elaiovritissa

Maica Domnului Eleovrýtissa (Izvorâtoarea de ulei)

Această icoană datează din secolul al XIV-lea și este amplasată în chelăria Mănăstirii. De aici este adusă în katholikon în Vinerea din Săptămâna Luminată, ziua prăznuirii sale. Tradiția amintește de următoarea minune: Într-o vreme în care în mănăstire se împuținase uleiul, Cuviosul Ghenadie, chelarul mănăstirii, începuse să-l iconomisească, rânduindu-l doar pentru întrebuințarea sa la candelele bisericii. Bucătarul se plânse, însă, de aceasta egumenului, care îi porunci chelarului să împartă cu generozitate uleiul pentru folosul întregii obști, avându-și nădejdea în purtarea de grijă a Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu. Când, într-una din zile, intră în chelărie, Cuviosul Ghenadie văzu uleiul prelingându-se din vasul mai înainte golit, încât ajunsese să curgă până la ușa încăperii. De atunci icoana răspândește o mireasmă deosebită.

pyrovolitissa

Maica Domnului Pyrovolithísa (Împușcata)

Este vorba de o frescă amplasată pe zidul exterior de deasupra porții ce permite accesul în incinta mănăstirii. În anul 1822, un grup de soldați turci, înarmați, au intrat în mănăstire, prilej cu care unul dintre ei, văzând icoana, trase asupra acesteia, astfel încât glonțul găuri mâna dreaptă a Maicii Domnului. În urma săvârșirii acestei fapte, turcul, ca ieșit din minți, se spânzură de un măslin în fața mănăstirii. Ceilalți turci, văzând această pedeapsă dumnezeiască, s-au umplut de spaimă și au părăsit de îndată lăcașul de cult. Comandantul turc, înștiințat fiind de cele petrecute, dispuse ca soldatul, deși îi era nepot, să fie lăsat neîngropat, ca un nelegiuit.

Pantanassa

Maica Domnului Pantánassa (Împărăteasa tuturor)

Această icoană făcătoare de minuni, portabilă, este executată pe lemn, datând din secolul al XVII-lea și este amplasată la iconostasul stâng din dreptul coloanei ce ocupă latura nord-vestică a katholikon-ului Mănăstirii Vatoped. Potrivit istorisirilor din zilele noastre ale Părinților mănăstiri, cea dintâi mărturie a faptului că această icoană deține un har deosebit este următoarea întâmplare: Într-o zi un tânăr, intrând în biserică și mergând să se închine la icoană, văzu cum deodată chipul Maicii Domnului străluci ca fulgerul, moment în care o putere nevăzută îl aruncă la pământ. Venindu-și în fire, se spovedi cu lacrimi Părinților, mărturisind că ducea o viață departe de Dumnezeu și că se ocupa cu magia. Astfel, intervenția minunată a Maicii Domnului îl făcu pe tănăr să își schimbe viața și să devină un om cu frica lui Dumnezeu. Această icoană a primit totodată, har de la Dumnezeu pentru a tămădui o boală cumplită, cancerul. Sunt cunoscute nenumărate cazuri de bolnavi de cancer din zilele noastre, care s-au vindecat în urma rugăciunilor făcute în fața icoanei Maicii Domnului Pantánassa.

antifonitria

Μaica Domnului Antifonítria (Împotrivă glăsuitoarea)

Este vorba de o frescă amplasată în pridvorul („mesonyktikó”) katholikon-ului. Denumirea a fost dată ca urmare a glasului ce s-a auzit din această icoană (gr. anti-fonóa glăsui împotrivă). Potrivit tradiției, pe vremea când împărăteasa Plakídia, fiica lui Theodosie cel Mare, a vizitat Mănăstirea, îndreptându-se spre intrarea în katholikon, prin mica ușă din partea laterală a clădirii, auzi un glas venind dinspre icoană: „Oprește-te și nici un pas să nu mai faci! Cum ai îndrăznit, femeie fiind, să vii în acest loc?”. Cutremurată, împărăteasa ceru iertare Maicii Domnului și părăsi îndată Sfântul Munte. De altfel, în amintirea acestei minuni, Plakídia ridică, cu propriile sale cheltuieli, Paraclisul Sfântului Dimitrie, anexă a bisericii mari a Mănăstirii.

Sursa: pemptousia.ro

O minune a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (27 iulie / 9 august)

Medicul cardiolog Vasílis Karoiánnis povestește o mare minune a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Panteleímon, una dintre multele minuni pe care colegii săi medici le-au trăit în cariera lor fără să le facă publice vreodată…

Era vara anului 2000 sau 2001 – nu-mi aduc aminte exact – și eram de gardă, ca medic specialist cardiolog la spitalul ,,Sotíria”. Primeam să fac de gardă mereu între orele 3 și 6 dimineața. Fiindcă era perioada cea mai obositoare din gardă, noi, medicii, îi spuneam ,,program nemțesc”. Ca de fiecare dată, deși era vară, garda era foarte obositoare. Însă după ora 5 dimineața nu a mai venit nici un pacient la Urgențe. Era 27 iulie, ziua prăznuirii Sfântului Pantelimon. Mai era o oră până la 6 dimineața, când mi se termina garda și urma să intru în concediul de vară. La 6 fără cinci minute, obosit, dar și bucuros în același timp, pentru că urma să plec în vacanță, am început să-mi strâng lucrurile, după care am închis catalogul medical unde era trecută toată activitatea medicală de pe tura aceea.

Însă chiar în acel moment a fost adus un pacient cu ambulanța. După cum am aflat de la șoferul ambulanței, era vorba despre o femeie care acuzase dureri în piept și a cerut să fie adusă de la spitalul ,,Ghennímata” – aproape de noi – la spitalul nostru, fiindcă doar aici exista cameră de gardă unde putea fi examinată de către un medic specialist cardiolog. L-a rugat pe șofer să o ducă la camera de gardă și-mi amintesc că șoferul mi-a spus: ,,Doctore, nu îți face griji, este tânără, are numai 45 de ani, probabil că este doar o tulburare neurovegetativă”. În timp ce pacienta era adusă pe targă pentru a fi consultată, asistenta m-a strigat: ,,Doctore, doctore, a făcut infarct!”.

Am alergat imediat și am început reanimarea, defibrilarea și masajul toracic, proceduri specifice în astfel de cazuri. Încercările noastre au fost în zadar. Aparatul arăta că femeia nu mai prezintă semne vitale, iar inima, plămânii și creierul nu mai aveau nici un fel de activitate. O pierdusem. Femeia murise. Asistentele au început să pregătească targa pentru a o duce la morga spitalului. Profund mâhnit pentru tânăra femeie pe care o pierdusem, gândul mi-a fugit în acel moment la Sfântul Pantelimon pe care îl prăznuiam în acea zi. Brusc, am apucat defibrilatorul și m-am rugat în sinea mea: ,,Sfinte Panteleimon, ești medic. Ajut-o astăzi, de ziua ta, pe această tânără femeie”. Am reînceput procedurile de resuscitare, deși pe monitor vedeam cât se poate de clar că nu mai existau semne vitale. Imediat însă, monitorul a început să afișeze electrocardiograma care arăta activitatea inimii și semnel infarctului miocardic pe care tocmai îl suferise pacienta.

pantelimon, icoana sinai s13 A IN

Pacienta a fost apoi luată și mutată în secția de cardiologie a spitalului. Trebuie să precizez faptul că această femeie nu m-a văzut la față în nici un moment pentru că, în timpul intervenției mele, ea s-a aflat, la început, în stop cardio-respirator, iar mai apoi în comă. Misiunea mea se încheiase, iar colegii din secția de cardiologie urmau să aibă grijă de starea ei de sănătate.

Extenuat, am plecat spre casă și, pe toată perioada concediului de vară, mi-am șters din minte acest incident. Pe 14 august, la ora 8 dimineața, eram din nou la serviciu și, când le-am salutat pe asistentele din garda de dimineață, mi-am adus aminte de incidentul din urmă cu aproximativ o lună. Atunci am întrebat dacă pacienta cu atac de cord pe tura mea – al cărei nume nu îl știu nici astăzi – trăiește, este în spital ori a fost externată. Asistentele mi-au spus că trăiește, se găsește în cutare salon și că să fie externată chiar în acea zi. Fără să apuc să îmbrac halatul, am alergat în grabă la salonul ei. Am intrat în salon fără să spun nimic și am găsit-o așezată în pat, luându-și micul dejun.

Îndată ce m-a văzut, și-a întors privirea către mine și, cu chipul radiind de bucurie, mi-a spus: ,,Doctore, vă mulțumesc că mi-ați salvat viața”. Eu i-am răspuns: ,,Nu eu, ci altcineva ți-a salvat viața”. Cu lacrimi în ochi, femeia mi-a arătat iconița de pe noptieră: era icoana Sfântului Pantelimon. Emoționat și tulburat, am ieșit din salon fără să-i mai spun vreun cuvânt. Nici măcar astăzi nu cunosc numele acelei femei.

Cu respect,

Vasílis Karoiánnis, Cardiolog
Atena

Sursa: pemptousia.ro