Arhive blog

AUDIO: Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

AUDIO: ÎPS Athanasie de Limassol povestește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

Precizăm, pentru cei mai puțin familiarizați cu viața aghiorită, că vorbitorul, Mitropolitul Athanasie de Limassol, este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul.


Cel despre care vorbește mitropolitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, Cuviosul Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Pe data de 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Cuviosul Efrem Katunakiotul.

AUDIO: Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre o minune contemporană a Sfântului Iosif Isihastul (subtitrare în Ro)

AUDIO: Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre o minune contemporană a Sfântului Iosif Isihastul (apariția sa minunată într-un spital din Grecia)

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul. 

Viața Sfântului Serafim de Sarov, mare făcător de minuni (2 / 15 Ianuarie)

Viața Sfântului Serafim de Sarov, mare făcător de minuni (2 / 15 Ianuarie)

Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moșnin, erau oameni înstăriţi, însă evlavioşi şi foarte milostivi. Rămas orfan de tată la trei ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. 

Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.La şapte ani, din neatenţie, a căzut din turnul clopotniţă al catedralei din oraş, catedrală închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălţime, însă el nu a păţit nimic.

Altădată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoşirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Scoţându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului şi începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul şi să treacă prin curtea familiei Moșnin. Atunci mama a scos copilul şi s-a trecut cu icoana peste el, după care el s-a făcut sănătos.

Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La șaptesprezece ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit şi o cruce de care sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa monahală la Lavra Pecerska din Kiev. După o vreme, îndrumat de Cuviosul Dositei din pustia Kitaev, a mers să îşi petreacă restul vieţii în Mănăstirea Sarovului. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare şi felurite nevoinţe, ceea ce i-a atras mare dragoste şi respect din partea celorlalţi părinţi.

În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat și având tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferinţă vreme de trei ani. Nu a primit să fie chemat vreun doctor, ci a cerut să fie împărtăşit des cu Sfintele Taine. Întreaga obşte a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtăşit, cuviosului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru!. Apoi, punând prea sfânta mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat cu totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie, şi era atât de adâncă încât ucenicul sfântului îşi aminteşte că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinţii au ridicat o biserică unde cuviosul s-a împărtăşit mai întotdeauna cu Sfintele Taine până la sfârşitul vieţii.

După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon. În anul 1793, pe când avea treizeci și cinci de ani, a fost hirotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind șaisprezece ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de mănăstire. Aici şi-a făcut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată şi citind Noul Testament, cu precădere Sfintele Evanghelii. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, seara obişnuia să plece din chilia sa şi, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Aceasta nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi.

În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că sfântul primeşte bani de la oameni, au vrut să-l prade. Deşi era în putere (avea patruzeci și șase de ani) şi ar fi putut opune rezistenţă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi le-a zis: „Faceţi ce vreţi”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Nu au găsit, însă, decât o iconiţă şi nişte cartofi. Cuviosul a fost găsit a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mănăstire. Acolo, Maica Domnului i s-a arătat din nou şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.

În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în grijă mănăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: „Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără consimţământul ei”. Pe calea pe care a păşit Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un șanț, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele paşilor Maicii Domnului.

În data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în faţa icoanei Maicii Domnului „Umilenia”.

Prăznuirea lui se face pe 2 ianuarie, data adormirii sale și pe 19 iulie, data nașterii, aflării moaștelor și canonizării sale.

Vezi Blogul dedicat Sfântului Serafim de Sarov
Veți găsi aici Viața / Acatistul / Icoane / Mărturii etc.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Nouă apariție editorială: „Avva Ioan de la Colciu. Viața, minunile, acatistul” (Editura Aeropag, 2020)

Preacuviosul Părinte Ioan Guțu este unul dintre marii rugători care s-au nevoit la Sfântul Munte Athos în secolul XX.

Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi spunea că viața lui duhovnicească trebuie vestită cu glas tare, de pe acoperișurile caselor, cu nădejdea că lumina chipului său ne va mișca inima împietrită de atâta părere de sine, aducându-ne lacrimile bucuriei întâlnirii cu un om sfânt.

Cartea aceasta prezintă viața, nevoințele și o parte dintre mărturiile despre minunile sale. Pornind de la munca documentară făcută de monahul Nicodim de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, autorul a încercat să prezinte icoana vie a unui rob ales al lui Hristos.

Practic, Avva Ioan ar putea fi model pentru toți monahii vremurilor noastre precum și ocrotitor al celor care, trăind în viforul ispitelor lumii, îl aleg ca ocrotitor ceresc…

Editorul

144 pag / 10,5 cm x 16,5 cm

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/34W0aRl ]

Una din minunile săvârșite de părintele Efrem din Arizona

„Acum câțiva ani, am avut patru crize epileptice în decurs de opt ore și am avut nevoie de spitalizare timp de cinci zile. Diagnosticul a fost epilepsie sau tulburare convulsivă.

Ceva mai târziu, cu doar câteva luni înainte ca gheronda să treacă la Domnul, în timp ce călătoream către mănăstire [Sfântului Antonie din Arizona, n.t.], am avut un alt atac, chiar în avion. După ce am ajuns la mănăstire și am participat la vecernie, m-am așezat la coadă pentru a primi o binecuvântare de la gheronda. Mă chinuiam să merg, nu mă simțeam deloc bine.

De obicei, bătrânul nu vorbea în timpul acestor binecuvântări, dar, când m-am apropiat, el a spus dintr-o dată, cu voce tare: „Po, po, po. . . ” (ceea ce înseamnă „O, Doamne”) și apoi, uitându-se fix în ochii mei, mi-a zis: „Empathia, empathia, empathia”, adică a empatizat cu mine. Stăteam acolo, cu lacrimile curgându-mi pe față, zâmbindu-i, incapabil să spun un cuvânt. Când m-am aplecat să-i sărut mâna, el m-a binecuvântat de trei ori pe cap și mi-a spus: „Katharos!”, adică „curat”.

De momentul acela nu am mai avut nicio criză de epilepsie! Cât de binecuvântat am fost să trăiesc așa de multe minuni săvârșite de acest neprețuit Sfânt!”

Această mărturie a fost confirmată de Sfânta Mănăstire a Sfântul Antonie din Florence, AZ, mănăstire înființată de vrednicul de pomenire, Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul.

Traducere după versiunea în limba engleză postată pe pagina fb Fr. Peter Alban Heers

Astăzi, 8 decembrie 2020, se împlinește un an de la adormirea întru Domnul a Cuviosului Efrem Filotheitul. Să avem parte de rugăciunile sale!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Două minuni săvârșite de Sfântul Nectarie prezentate în cartea „Sfântul Nectarie. Minuni în România”

Două minuni săvârșite de Sfântul Nectarie prezentate în cartea „Sfântul Nectarie. Minuni în România” (Meteor Publishing, 2011)

„Am primit Acatistul Sfântului Nectarie, deosebit într-adevăr, şi o iconiţă de la o colegă de facultate în semn de mulţumire pentru un ajutor pe care i-l dădusem la nevoie, alături de alţi colegi.

Se întâmpla în 2010, în luna aprilie cred, înainte de sesiunea de restanţe de dinaintea examenului de licenţă. Am avut patru examene restanţă din anul II şi încă unul din anul I, şi am făcut tot posibilul să învăţ ca să le iau, cu convingerea însă că am să amân examenul de licenţă pentru sesiunea din februarie, 2011. Menţionez că nu a fost aşa simplu, fiind şi mamă şi având şi un serviciu solicitant, unde eram implicată de dimineaţa până seara la ora 19:00. Astfel că orele cele mai potrivite să învăţ erau noaptea.

Înaintea uneia din restanţe, care pentru mine era cel mai greu examen din cele cinci, fiind sinteză şi o materie complexă, cu cincisprezece minute înainte de a pleca spre facultate am ales să citesc Acatistul Sfântului Nectarie pentru mângâiere şi încurajare, şi de asemenea, în încheiere m-am rugat şi la Sfânta Paraschiva, Sfântul Antonie, Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Imediat ce am încheiat rugăciunea şi m-am închinat mi-a sunat telefonul, colega care îmi dăduse Acatistul transmiţându-mi informaţia că examenul se va da grilă în loc de sinteză şi că, de asemenea, are două grile cu întrebări posibile pe care mi le trimite prin e‑mail. Am apucat să îmi arunc ochii pe întrebări şi apoi a trebuit să plec la examen, dar întrebările au fost din ce ştiam mai bine, astfel că am luat nota 9. Am trecut cu bine şi de celelalte examene.

Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Sfântului Nectarie, la care m-am rugat zilnic şi al cărui acatist l-am citit cu multă dragoste şi credinţă, am reuşit ca în cele două săptă­mâni rămase până la licenţă să acopăr mare parte din materie, astfel că am luat şi acest exa­men important. Chiar dacă nu a fost o notă foarte mare, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să reţin suficient cât să pot cu mintea şi puterea mea să iau acest examen în condiţii nu tocmai din cele mai favorabile.

Am povestit multora această experienţă a mea cu binefacerea Sfântului Nectarie, în speranţa că şi ei vor crede şi vor fi ajutaţi în problemele personale. Chiar mai mult, m‑am oferit să merg cu cei ce au dorit la Mănăstirea Radu Vodă pentru a le da curaj şi a le fi alături.

Această experienţă, mai presus de toate, m-a făcut să mă întorc către mine, să văd şi să recunosc lucruri care nu îmi sunt plăcute, şi să mă gândesc serios la cum îmi doresc să îmi trăiesc viaţa.

Tot datorită Sfântului Nectarie am reuşit ca pentru prima dată în viaţa mea să mă spovedesc cu adevărat, m-am rugat pentru curajul şi gândul bun de a spune tot ce aveam pe suflet, de a-mi lua angajamentul să nu mai fac lucruri care mă făceau să plec ochii în pământ în faţa lui Dumnezeu. Prima dată când am fost la moaştele Sfântului Nectarie mi‑a fost ruşine să mă apropii fiindcă mă simţeam mult prea departe de atâta sfinţenie, dar apoi am înţeles că am avut ocazia să realizez asta şi şansa să mă îndrept. Doamne ajută!”.
Lavinia Oprescu

***

„Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soţ, eram studentă în anul IV de facultate şi aşteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârşit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei.

Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne aşteptam noi şi Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli şi întări dragostea şi credinţa. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă şi curată (cum le doresc tuturor tinerilor), dar dintr-o dată au început să apară între noi neînţelegeri, lucruri mărunte şi ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniştea şi frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărţim, dar oricât ne‑am fi dorit să fie bine, ceva ce nu puteam înţelege se întâmpla şi iar ne supăram.

Ajunseserăm să credem că e momentul ca fiecare să îşi urmeze drumul său în viaţă, şi, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate aşa e mai bine, decât să suferim şi mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simţeam acelaşi lucru şi din partea lui şi tot mai mult mă mustra conştiinţa pentru suferinţa pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului, căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase.

Într-o noapte, am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obişnuiam să trecem pe acolo, din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla sfântului şi sărutam sfintele moaşte doar aşa, în semn de respect, fără niciun fel de trăire, grăbindu-mă să ajung în faţă, să mă rog Maicii Domnului şi Mântuitorului. La fel am făcut şi în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaşte şi am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre uşa mănăstirii, unde mai mulţi oameni şi preoţi duceau un sicriu. Văzând, m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar şi mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (îşi ţinea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare, spunând: „Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea, împărtă­şindu-ne multă pace, bucurie, nădejde şi dragoste şi apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniştită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul şi mai ales chipul Părintelui: un bătrânel mărunţel, foarte simplu, cu ochi mari şi expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuţă pe mijloc, până în creştetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie… nu am cuvinte să-l descriu.

Deşi îmi aducea multă linişte şi îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele şi, cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis, ştiind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaşul. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot despre Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu şi ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, cum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era aşa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram şi nici ziua sfântului, dar aici în mănăstire se află moaştele unui mare sfânt şi mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaşte, iar părinţii l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle şi să vină să i se închine şi să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”.

Uimiţi, ne‑am continuat apoi drumul către biserică şi, într‑adevăr, sfântul era aşezat afară, în foişorul care se afla la acea vreme în faţa bisericii şi toată lumea trecea şi i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer şi de aceea l-au scos părinţii afară ca toată lumea să afle şi să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp şi mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credinţa adevărată şi cât de mult am greşit eu.

M-am trezit şi m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte şi să mă ajute şi pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am privit icoana Sfântului Nectarie şi am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărţile cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi, într-adevăr, toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte, îndrumător duhovnicesc minunat, din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani şi Îi mulţumim lui Dumnezeu, ne înţelegem foarte bine. De atunci l-am chemat şi îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile şi greutăţile întâmpinate şi, de fiecare dată, primim fără întârziere ajutorul cerut”.
Iuliana

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Viaţa Sfântului Nectarie din Eghina (9 / 22 noiembrie). 100 de ani de la adormirea sa!

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească.

La vârsta de douăzeci de ani, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită „Noua Mănăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu. S-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Mulţi bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni. Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. 

Astăzi, 9 noiembrie 2020, se împlinesc 100 de ani de la plecarea sa la Cer. Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te pentru noi!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

 

O minune a Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturia domnului Gheorghiță Ciocioi

Mare este Sfânta Parascheva

O minune trăită personal, povestită pe scurt

În 1996, am mers la Iași, în pelerinaj la Sfânta Parascheva. În acel an, după cum ne aducem aminte cu toții, au fost aduse în Romania, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel (pe atunci mitropolit al Moldovei), moaștele Sfântului Apostol Andrei.

În buzunar, abia am avut cu acea ocazie puțini bani de drum și de un pomelnic. M-am rugat Sfintei să nu lase satul meu natal (Plopi, Teleorman n.n.) fără biserică (lucrările erau la început, iar 100 de case, după noaptea comunistă, mai greu ar fi reușit sa ducă lucrurile la bun sfârșit).

Simțisem lipsa unei biserici întreaga copilărie. Drumurile erau proaste spre satele dimprejur, situate la km. depărtare, iar în anii ’50 comuniștii confiscaseră toți banii și materialele strânse înainte de război de localnici pentru ridicarea unui locaș de cult. Pornit de la Iași spre București, am primit bilet într-un compartiment cu mai multe doamne aromânce care se închinaseră Sfintei. Voiau sa trimită „măcar pentru o cărămidă”, după cum discutau, bani la Ierihon, pentru biserica românească de acolo. Vreme de peste un ceas am tot vrut sa spun povestea satului natal, lipsit de biserică.

Ma gândeam că fie câtuși de puțini bani ar fi putut ajuta Plopii… Am îndrăznit în cele din urmă. Una dintre doamne mi-a spus pe loc: „Să vii la noi acasă și fiul meu va ajuta la înălțarea bisericii”. Era doamna Alexandrina Becali. Evident, nu o cunoscusem, nu știam ceva despre familia dumnealor în acei ani. M-am dus cu greu, neîncrezător, după câteva luni. Mânat insistent de maica Artemia Zamfir de la Pasărea. M-a recunoscut îndată. Iar fiul, da, s-a ținut de cuvânt. Sfânta Parascheva ar fi putut să mă așeze nu în acel compartiment, desigur, ci la coada trenului.

Gheorghiță Ciocioi
14 octombrie 2020

O minune a Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturia Părintelui Petru Marcel Suciu

Maria mea avea vreo 5 anișori. Dintr-o dată, sub unghiuțele ei perfecte, apăreau niște punctulețe albe care apoi se măreau iar la urmă unghiuțele se desprindeau și se rupeau. Groaznic. Am fugit la medici. Mai întâi în Hunedoara, apoi la cei mai buni medici din Cluj, profesori universitari.

Onicomicoză idiopatică atipică. Tratamente, peste tratamente. Analize, vizite la Cluj la anumite perioade, etc. Nici un rezultat. Mânuțele Mariei arătau groaznic. Ba chiar mai mult, punctulețele albe începuseră să apară și la unghiuțele de la picioare… Ajunserăm disperați. Eram din nou la control la Cluj. Profesorii medici au văzut că eram disperați. Și ei erau depășiți. Am ajuns până acolo că-mi arătau enciclopedii medicale ce cuprindeau forme atipice de onicomicoze. Forma Mariei nu figura…

Tratamentele erau cumva experimentale, ei depășiți. Am ieșit confuzi din cabinet neștiind ce să facem. Și… m-am hotărât pe moment:
– Nu mergem acasă. Mergem la Iași la Cuvioasa.

Exact așa am făcut. Ajunși la raclă, am povestit cu părintele de acolo ce era de serviciu și acesta a îngăduit ca Maria să se atingă cu mânuțele ei de moaștele Cuvioasei.
– Maică Paraschiva, cu mâinile tale vindecă unghiuțele mele… Apoi ne-am întors acasă.

Și… fără alte intervenții, unghiuțele Mariei s-au vindecat.

Nu e fabulație, e ceea ce am trăit noi.

Pr. Petru Marcel Suciu
13 octombrie 2019

Nouă apariție editorială: „Sfântul Paisie Aghioritul, mărturii și minuni” (Editura Meteor Press, 2020)

Oamenii veneau la sfântul Paisie, şi vin şi acum la mormântul său, pentru că este un sfânt al vremurilor noastre, pe care credincioşii îl simt aproape. Din toate mărturiile pe care le avem despre Sfântul Paisie, cel mai mult răzbate simplitatea sa, dragostea pe care a avut-o pentru oameni, grija de a le fi mereu în preajmă, de a-i ajuta în nevoile lor. Nu era nimic sofisticat la el, nu te simţeai intimidat, aşa cum ai adesea senzaţia în preajma unor oameni de seamă, care sunt cinstiţi de semenii lor. Din contră, cei care îl vizitau simţeau o uşurare şi o bucurie în preajma lui. Arăta o dragoste fără excepţie pentru toţi cei care îl vizitau.

Aceasta a fost harisma pe care a primit-o el din porunca de sus: „te vei lăsa pe tine şi te vei ocupa de lume.” Părintele Paisie şi-a dedicat viaţa mângâierii celor care îl vizitau, punându-i mereu pe ceilalţi oameni mai presus de nevoile sale. Îi primea la chilia sa chiar obosit fiind şi slăbit, după nopţi de priveghere, sau bolnav grav, pe patul de spital. Oamenii veneau la el pentru că simţeau că primesc un ajutor real, că necazurile lor sunt auzite şi că li se răspunde. „Impresionant era nu cum venea lumea la el, ci modul în care pleca având un alt chip.” Într-adevăr, întâlnirea cu Sfântul Paisie putea fi transfiguratoare, oamenii se simţeau alinaţi, îşi găseau liniştea dar şi rezolvarea problemelor lor.

Sfantul Paisie a fost un om al timpului nostru, iar acţiunea lui principală a fost aceea de a se ruga pentru oameni, de a se pune în slujba lor, şi nu de a răspunde problemelor la modă, care-i preocupau pe oameni la un moment dat. Ni se vorbeşte în carte, la un moment dat, de o întâlnire între părintele Paisie şi părintele Porfirie, un alt mare sfânt contemporan cu noi. Aşteptarea celor care ştiau despre această întrevedere era să afle, din convorbirea celor doi, ceva despre venirea antihristului, despre 666, sau ca ei să discute subiecte bisericeşti care-i frământau atunci pe greci, cum era excluderea a 12 episcopi din sinod. Spre surprinderea celor care au vorbit cu părintele Paisie, asemenea subiecte nu au fost abordate. Cei doi sfinţi s-au întâlnit şi s-au rugat împreună, au spus rugăciunea lui Hristos, şi asta a fost tot. Pentru noi, care suntem atât de preocupaţi de problemele marcante ale zilei, poate fi o dezamăgire. Dar, dacă stăm să judecăm drept, primim o lecţie valoroasă aici, înţelegem că ceea ce trebuie să facem este să ne rugăm, să luptăm cu propriile patimi, să încercăm să fim mai buni cu oamenii din jurul nostru, iar nu să rezolvăm probleme naţionale şi mondiale care, atunci când ne pasionează intens, ne pot duce la multe rătăciri. Chiar dacă au rămas anumite profeţii pe care le-ar fi rostit părintele Paisie, părerea transmisă în carte este că trebuie să le luăm cu multă rezervă. Să căutăm mai întâi o viaţă duhovnicească, să nu ne preocupe atât de mult problemele care îi înfierbântă pe oameni, şi unde, fără să ne dăm seama, venim cu patimile noastre.

„Oameni de toate vârstele îi cereau sfaturile sale înţelepte, râvneau să îl întâlnească şi să le vorbească. Oameni îndureraţi și loviţi de soartă îşi găseau adăpost şi alinare în cuvintele sale pline de înţeles.” Aceasta a fost menirea pe care sfântul Paisie a avut-o printre noi, de a sfătui, a îndruma, de a alina durerile, de a oferi adăpost. Este sfântul zilelor noastre, pentru că ne actualizează învăţăturile Evangheliei pentru timpurile pe care le trăim, le face potrivite cu sensibilitatea noastră.

Dumnezeu nu îşi părăseşte poporul său, iar cea mai bună dovadă este că ne dezvăluie noi sfinţi, cum sunt Paisie, Porfirie şi alţii, ca sprijin pentru oameni în viaţa lor duhovnicească.

UPDATE: În curs de apariție la Meteor Press (28.02.2020).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Florentina și Daniel primesc ajutor minunat de la Sfântului Simeon de la Hilandar

Doamne, ajută și La mulți ani!

Mă numesc Florentina și vă scriu deoarece doresc să fac auzită sau văzută minunea petrecută cu familia noastră cât mai multor oameni.

Acum câteva zile am reușit într-un final să trimit mail către mănăstirea Hilandar pentru a da mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Simeon prin mijlocirea rugăciunilor părinților de la această Mănăstire.

Vă trimit mărturia scrisă către dânșii:

“Doamne. ajută!
Eu și soțul meu ne-am căsătorit în Septembrie 2009 când amândoi aveam vârsta de 25 de ani.

În Mai 2011 am născut un băiat în urma unei sarcini cu probleme (iminență de avort încă din săptămâna 5-6 de sarcină). După nașterea băiatului, au urmat 3 sarcini pierdute (în 2014, 2015 și 2016). Primele două pierderi au fost similare: avorturi spontane petrecute fie când intrasem deja în trimestrul 2 fie când tocmai urma să intru. A treia sarcină s-a oprit în evoluție la aproximativ 8-9 săptămâni.

Doresc să menționez că atât eu cât și soțul suntem o familie care mergem săptămânal la Sfânta Liturghie, postim toate posturile, ne spovedim și ne împărtășim nu tocmai regulat, însă ne străduim.

Toți medicii consultați (nu au fost foarte mulți însă nici puțini) nu puteau găsi o explicație pentru aceasta imposibilitate de a mai dobândi un copil.

Stările sufletești prin care am trecut erau amestecate: fie supărare profundă manifestată prin nevoia de a plânge zilnic, fie speranță că va fi bine de fiecare dată când aflam ca sunt din nou însărcinată, apoi din nou mâhnire și durere când pierdeam încă o sarcină, sentimente de încredințare că până la urmă Dumnezeu ne va mai dărui un copil, gânduri de îndoială cum că poate totuși un singur copil era voia lui Dumnezeu să avem… Începusem să mă mângâi cu gândul ca sunt familii care nu au nici măcar un copil.

Îmi propuneam să reîncep investigațiile medicale pentru a încerca să aflăm motivul acestor probleme însă ceva mă făcea mereu să amân. Eram conștientă că orice aș fi întreprins aveam șanse mai mari cu cât vârsta noastră nu ajungea sa fie mai înaintată (aveam deja 34 de ani). Sunt medic stomatolog și realizez importanta unei sarcini obținute la o vârsta tânără.

În anul 2017, soțul meu împreună cu niște prieteni au mers în pelerinaj în muntele Athos în Săptămâna Luminată. Cu ocazia aceasta au vizitat și Mănăstirea Hilandar de unde au primit fiecare câte un pachețel ce conținea 2 bobițe de struguri și o crenguța din viță de vie a Sfântului Simeon. Întors în țară cu acest pachețel, am amânat aproape un an realizarea canonului pentru dobândirea de prunci. Totuși, în Postul Paștelui din anul următor (2018) am hotărât să împlinim acest Canon. Nu a durat 2 luni după finalizarea lui și am aflat ca sunt însărcinată (era Iunie sau Iulie 2018). Menționez că ultima sarcină o pierdusem în Octombrie 2016. Din Octombrie 2016 și până în Iunie-Iulie 2018 nu mai reușisem să rămân însărcinată, asta deși continuam să ne dorim mult atât noi cât și fiul nostru încă un copilaș.

La aflarea veștii că sunt din nou însărcinată, ne-am bucurat mult. Totuși, gânduri de teamă apăreau aproape fără voia noastră. Sarcina a decurs binișor (au fost și momente grele când medicii au fost sceptici cu privire la șansele de a duce sarcina cu bine la termen). Cu ajutorul lui Dumnezeu însă am ajuns cu bine la finalul sarcinii născând o fetiță sănătoasă căreia i-am pus numele Ecaterina.

Nu vom putea mulțumi cu vrednicie vreodată pentru ajutorul primit de la Sfântul Simeon…

Dorim ca aceasta mărturie sa fie spre întărirea credinței și a nădejdii în ajutorul dat de Sfântul Simeon tuturor celor care își îndreaptă rugăciunile către el!

Florentina și Daniel
București, România”

PS: Am primit după câteva ore un răspuns de la un părinte care îmi cerea sa-i spun data nașterii fetiței și să-i trimit o fotografie a ei. După ce i-am răspuns, am primit un alt mail în care îmi spunea că Ecaterina este născută chiar în ziua prăznuirii Sfântului Simeon (26 Februarie)! Sincer, spre rușinea mea niciodată nu rețin să fi căutat pe internet data în care se face prăznuirea Sfântului, asta în ciuda ajutorului minunat dăruit nouă.

Dacă veți considera că este utilă și mărturia aceasta, sunt de acord să o postați pe blogul dumneavoastră.

Vă mulțumesc mult!
Doamne, ajuta!

Părintele Damaschin Grigoriatul va conferenția la București și la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești – Vlașca, județul Teleorman [update: conferințe la Pitești, Rm. Vâlcea, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Gura Humorului]

Preacuviosul schimonah Damaschin din obștea Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte Athos, va conferenţia sâmbătă, 30 martie 2019, la Bucureşti, informează Sectorul Cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor pentru basilica.ro

Conferinţa cu tema Despre minuni și despre vrăjitorie va avea loc în Amfiteatrul Buenos Aires din incinta clădirii Audiotirum Pallady, Bd. Theodor Pallady, Nr. 40 G, Sector 3, București.

Evenimentul, cu începere de la ora 17:00, este organizat de Fundația Satul Brâncovenesc.

cu o zi înainte, pe data de 29 martie 2019, ora 20.00, părintele Damaschin va fi prezent la o seară duhovnicească la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești – Vlașca, județul Teleorman. La eveniment va participa și ierarhul locului, Preasfințitul Părinte Galaction.

GURA HUMORULUI

PITEȘTI

SIBIU


ALBA IULIA

RM. VÂLCEA

CLUJ


DESPRE PĂRINTELE DAMASCHIN GRIGORIATUL

Părintele Damaschin Grigoriatul este unul dintre puţinii părinţi greci athoniţi ce te pot întâmpina vorbindu-ţi în limba română. A vizitat de mai multe ori România, prima oară, în 1984, a stat două luni, a cercetat şaptezeci de mănăstiri şi i-a cunoscut printre alţii pe Părinţii Paisie Olaru, Ilie Cleopa şi Dumitru Stăniloae. A învăţat singur limba română, traducând mai apoi în greacă cărţi ale Părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Dar lucrarea sa cu greutate nu avea să fie aceasta, ci misiunea ortodoxă în idolatra Africă.

Vrednic urmaș al Cuviosului Cosma Grigoriatul (1942-1989), noul apostol al Zairului, Părintele Damaschin Grigoriatul este cu greu de găsit la metania sa, Mănăstirea Grigoriu, în cea mai mare parte a anului el afându-se în Congo, Burundi, Brazzaville sau Rwanda unde de mai bine de douăzeci de ani face o impresionantă misiune ortodoxă apostolică, luptă cu practicile vrăjitoreşti şi idolatre locale făcând o cateheză susţinută, traducând totodată cărţi duhovniceşti şi de cult din greacă în swahili, ridică biserici, baptiserii, şcoli sau spitale, botează mii de localnici, cercetează pe cei din închisori, pe bolnavi şi săraci.

text de Laurentiu Dumitru

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Continuăm în acest număr istorisirea întâmplărilor care au marcat a doua parte a vieţii Cuvioasei Macrina Vassopoulos, punând în lumină o parte din învăţăturile duhovniceşti cu care îşi hrănea maicile din obşte, dar şi pe numeroşii ucenici şi ucenice nevoitori în lume. Cuvinte care îşi trag seva dintr-o experienţă duhovnicească rar întâlnită şi care au puterea să tămăduiască şi astăzi sufletele. În încheiere, veţi găsi fragmente dintr-un cuvânt pătrunzător ţinut la înmormântarea Fericitei Macrina de stareţul Efrem Filotheitul – cel ce i-a fost călăuză duhovnicească după mutarea la cele veşnice a Cuviosului Iosif Isihastul. Un panegiric elocvent, care îi înfăţişează cititorului virtuţile în care a strălucit de-a lungul vieţii Cuvioasa Macrina.

prima parte la linkul:

Intrarea în monahism. Alegerea ca stareță

Gheron Iosif Isihastul a profețit că Maria va urma calea monahală. Pe când Maria încă se afla în lume, bătrânul îi trimitea regulat scrisori prin care o călăuzea duhovnicește. Odată, Maria și o prietenă de-a ei întru Hristos, Fotini, l-au rugat pe starețul Iosif să le trimită ca binecuvântare o cruciuliță meșterită de el. Acesta le-a îndeplinit dorința: când trei pelerini din Volos l-au cercetat în Sfântul Munte, le-a dat cruciulițele pentru Maria și prietena ei, dezvăluindu-le că Maria va îmbrăca schima îngerească, iar Fotini se va căsători.

La vârsta de 36 de ani, Maria părăsește lumea și alege să viețuiască alături de surorile sale întru Hristos, monahiile Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania. Toate făceau ascultare totală de starețul Iosif Isihastul. Urmau întru totul programul său duhovnicesc centrat pe îndeletnicirea continuă cu Rugăciunea lui Iisus, ascultare și priveghere. Maria devine, prin dumnezeiasca pronie, Macrina. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu, starețul Iosif cunoștea de la mare distanță starea duhovnicească a fiecăreia dintre ucenicele sale și le oferea prin scrisori sfaturile potrivite.

În biografia pe care i-a dedicat-o starețului Iosif Isihastul, părintele Efrem Filotheitul relevă foloasele duhovnicești pe care le dobândește creștinul care se nevoiește să rostească des Rugăciunea lui Iisus. Astfel, Rugăciunea lui Iisus are „puterea de a domoli patimile”, fiindcă: 1. Prin Rugăciunea lui Iisus „mintea nu se răspândește în multe cuvinte, precum se întâmplă la slujbe, ci se adună în puține cuvinte”, „absoarbe rugăciunea cu mai multă ușurință și intră împreună cu ea în adâncul inimii”; 2. Rugăciunea lui Iisus „este la îndemâna oricui (…) indiferent de erudiția sau sporirea duhovnicească pe care o are”; 3. „Poți să rostești Rugăciunea toată ziua și oriunde”, iar „ea pe toate le sfințește și pe demoni îi înfricoșează.” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, 2010)

Între anii 1962 și 1963, maicile au cumpărat terenul din satul Portaria-Volos și au zidit așezămintele Mânăstirii Maicii Domnului Hodighitria. În 1963, a fost tunsă în monahism Victoria, mama starețului Efrem Filotheitul. Îmbrăcând haina monahală, Victoria a primit numele de Teofana. La rândul ei, maica Teofana i-a fost nașă de călugărie Mariei. Iar Maria a devenit maica Macrina, primind numele Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Intrarea Mariei în cinstitul cin monahal s-a săvârșit în timpul Pavecerniței. Tunderea ei în monahism a fost săvârșită de starețul Efrem. Cu acest prilej, maica Macrina s-a învrednicit de următoarea vedenie: se făcea că soarele răsărea din Sfântul Altar, scăldând întreaga biserică în nezidita lumină. Vreme de 40 de zile sufletul maicii Macrina a rămas în această stare binecuvântată: petrecea într-un duh de pocăință atât de adâncă încât lacrimile i se prelingeau continuu pe obraz. Această stare de străpungere a inimii se manifesta și în alt chip. În primele zile după îmbrăcarea în schima mare, de fiecare dată când își îndrepta privirea spre icoana Judecății de Apoi, care era zugrăvită în afara chiliei sale, sufletul îi intra în stare de contemplație și simțea acut flăcările iadului. (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 41)

Monahiile care viețuiau în mânăstirea din Volos aveau mare nevoie de o stareță care să le îndrume. Pe Maria, deși o recomandau virtuțile duhovnicești pe care le dobândise deja, nu o recomandau anii: unele monahii erau mai în vârstă ca ea. L-au rugat pe starețul Iosif să facă rugăciune pentru ca Dumnezeu să le descopere voia Sa. La scurtă vreme, în timp ce se ruga, starețul Iosif a văzut o livadă cu multă verdeață, iar pe Maria stând în mijlocul ei, înconjurată de oi. Dintr-odată, s-a ivit o maimuță care voia să se apropie de oi, însă Maria a gonit-o cu un baston din trestie. Gheron Iosif le-a scris maicilor: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună.” Dar fiindcă Maria, din smerenie, refuza să accepte funcția de stareță, starețul Iosif s-a rugat ca Domnul să îi adeverească voia Lui. Răspunsul a venit sub forma unei vedenii pe care Maria a avut-o: se făcea că Sfântul Ioan Botezătorul se urca la cer, ținând un baston în mână, iar Maria pășea în urma Înaintemergătorului Domnului, fiind urmată de restul monahiilor. (idem, pp. 35-37) După ce a primit această încredințare, maica Macrina a acceptat să își asume rolul de conducătoare a mânăstirii din Volos și de povățuitoare duhovnicească a surorilor sale întru Hristos.

În cuvintele pe care le adresa ucenicelor sale, stareța Macrina punea un accent deosebit pe virtutea ascultării, pe pomenirea continuă a Numelui Domnului și pe manifestarea dragostei jertfelnice față de aproapele. Spunea, spre exemplu: „Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.” „Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul. Sau: nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă, și surorii noastre.” „Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său.” „Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile.” (idem, pp. 67, 84, 86)

Harismele maicii Macrina

Maica Macrina învățase de la tatăl ei și de la pustnicul pe care l-a întâlnit în satul Sfântului Lavrentie valoarea enormă pe care o are milostenia pentru mântuirea sufletului. Monahiilor aflate sub ascultarea sa le spunea adesea: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută.” Deseori le împărțea străinilor care poposeau la mânăstirea din Volos pâine proaspătă, frământată și coaptă cu multă dragoste de maici.

Rugăciunea a fost o altă virtute duhovnicească pe care maica Macrina a cultivat-o încă din copilărie. Odată a implorat- o pe Maica Domnului să o învețe rugăciunea curată, care ajunge nestingherită la Dumnezeu. Noaptea i s-a înfățișat un înger înveșmântat în alb, care i-a arătat cum trebuie să se roage, pornind de la starea duhovnicească pe care o are în acel moment. Astfel, când inima credinciosului e cuprinsă de dragostea desăvârșită pentru Dumnezeu, el trebuie să își înalțe mâinile. Când duhul omului petrece în smerenie, cugetând la patimile Domnului, trebuie să își plece spre pământ capul și să își împreuneze mâinile; iar când este războit aprig de patimi, să își așeze mâinile dinapoia sa, ca un condamnat la moarte. Apoi maica Macrina a văzut îngerul îngenuncheat, plângând cu amar și întinzându-și mâinile ca și cum ar fi vrut să cuprindă picioarele Mântuitorului. Și a înțeles că în acest fel trebuie să se roage cel care se simte mai prejos de toate făpturile zămislite de Dumnezeu.

Maica Macrina primise și darul de a se ruga pentru sufletele celor adormiți și de a descoperi starea duhovnicească în care se găsesc acestea. Îi pomenea asiduu la rugăciune, cu multă frângere de inimă, mai ales pe cei care se săvârșiseră din viața pământească nespovediți sau pe aceia care plecaseră din această lume ducând cu ei păcate de moarte.

Avea multă evlavie pentru Sfântul Efrem Sirul și își hrănea continuu sufletul cu scrierile sale. Odată, pe când se afla în chilie, Sfântul Efrem i s-a înfățișat sub chipul unui pustnic îmbrăcat în schimă, purtând pe umăr o traistă. I-a dezvăluit cine este, a chemat-o la sine, a binecuvântat-o și a sărutat-o părintește pe cap. Apoi s-a făcut nevăzut. Zile în șir, maica Macrina și-a simțit sufletul învăluit de căldură și bucurie. (idem, pp. 41-48)

„Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

Printre personalitățile duhovnicești pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții maica Macrina s-au numărat starețul Efrem Katunakiotul (1912-1998), ucenicul lui Gheron Iosif, părintele Sofronie Saharov (1896-1993) și sfinții Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) și Paisie Aghioritul (1924-1994). Rugându-se odată părintele Efrem Katunakiotul pentru maica Macrina, a primit înștiințare de la Duhul Sfânt că este foarte sporită în viața duhovnicească, ea ajungând la măsurile starețului ei, Gheron Iosif. Altădată, la vremea rugăciunii, părintelui Efrem i s-au arătat în vedenie doi stâlpi de lumină care se înălțau deasupra Mânăstirii Portaria din Volos. Ei simbolizau rugăciunea de foc a stareței Macrina și a maicii Teofana, mama părintelui Efrem Filotheitul. Starețul Efrem se mira: „Ia te uită! Noi aici [în Sfântul Munte Athos], pe stâncile astea, atât de mult ne ostenim ca să aflăm câteva fărâmituri, iar acestea, în lume fiind, primesc atât de mult har! Ce fac ele acolo?” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, op. cit., p. 377).

Primind odată câteva semințe uscate de la maica Macrina, Gheron Efrem Katunakiotul i-a mărturisit celui care i le adusese: „Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

În 1990, vizitându-l pe Sfântul Iacov Țalikis (1920-1991) la Mânăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia, maica Macrina era însoțită de mai multe surori din obște. La un moment dat, Cuviosul Iacov le-a spus acestora: „Stareța Macrina nu este numai maica voastră, ci este și maica noastră și maica întregii Biserici. Dacă aș fi fost în Volos, aș fi mers în fiecare dimineață și i-aș fi sărutat mâna. Atât de mare evlavie am față de stareța Macrina.”

În 1992, maica Macrina a plecat în America, în statul Pennsylvania, pentru a le întări duhovnicește pe maicile care întemeiaseră în 1989 Mânăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe stareța lor, Taxiarhia (1938-1994).

„Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh”

În anul 1987, maica Macrina a descoperit că suferă de cancer la intestinul gros. A călătorit până în localitatea Roustika, situată lângă Rethimnos, pentru a-l întâlni pe părintele Stavros Țagarakis. Acesta moștenise din familie o cruce care avea înăuntru o părticică din Cinstitul Lemn pe care a fost răstignit Mântuitorul. Și astăzi este cercetat de numeroși bolnavi, care vin cu credința că atingându-se de Lemnul pe care a pătimit Domnul vor dobândi tămăduire trupească și sufletească. Părintele Stavros a binecuvântat-o pe maica Macrina, iar stareța „a trăit atunci cu intensitate lucrarea tămăduitoare a Cinstitei Cruci, simțind micșorarea cancerului.” (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 57)

Nu după multă vreme, maica Macrina a plecat la Londra, pentru o intervenție chirurgicală. Au însoțit-o părintele Efrem Filotheitul – care, după adormirea întru Domnul a starețului Iosif, i-a fost călăuză duhovnicească – și două monahii, Efrema și Macrina. A luat cu sine și o icoană a Sfinților Doctori fără de arginți, pe care o primise ca binecuvântare de la Gheron Iosif. În timpul convalescenței, stareța a fost îngrijită în chip minunat de Sfinții Doctori fără de arginți, iar la căpătâiul patului a văzut cum o vegheau, privind-o duios, doi vestitori cerești: îngerul păzitor și îngerul schimei mari. Îngerul păzitor i-a făcut cunoscut că nu o va lua atunci de pe pământ, ci peste șapte ani.

Când s-au scurs cei șapte ani, simțind că în curând va părăsi viața pământească, le-a încunoștințat pe maici despre aceasta. Stareța și-a amintit cuvintele îngerului păzitor și a avut un vis în care se făcea că stareța Taxiarhia, care trecuse deja la Domnul, s-a apropiat cu pași repezi de ea și a vrut să o ia cu sine.

De multă vreme, maica Macrina dorea să se închine înaintea Brâului Maicii Domnului. Dumnezeu i-a îndeplinit și această dorință din urmă: Cinstitul Brâu a ajuns în mânăstirea maicilor din Volos, iar stareța l-a așezat cu adâncă evlavie în biserica mare, al cărei hram era Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a închinat, a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca.” Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, maica Macrina și-a chemat ucenicii răspândiți prin lume, le-a dăruit ultimele povețe duhovnicești și le-a împărțit ca binecuvântare obiecte din chilia ei. S-a mutat la cele veșnice pe 4 iunie 1995, într-o zi de duminică, de praznicul Sfinților Părinți.

În pătrunzătorul cuvânt pe care l-a rostit la înmormântare, starețul Efrem Filotheitul a spus la un moment dat, evidențiind nenumăratele virtuți și harisme cu care Domnul a împodobit-o pe ucenica sa: „Ai adormit somnul sfinților, o, sfințit cap și preacinstită Macrina. Sufletul tău cel curat și fără patimă a zburat spre înălțime, spre Cel pe Care L-ai dorit din fragedă copilărie și cu căldură L-ai urmat, pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai adorat și de mii de ori mai dorit decât orice. Iar acum, curat și mai adevărat – oglinzile dezlegându-se – vezi față către față pe cerescul Mire al sufletului tău, pe Împăratul slavei, Iisus Hristos.

O, binecuvântată adunare, cuvioșilor părinți stareți și cuvioase maici starețe, sfințită obște a acestei sfinte mânăstiri, ceată feciorească de monahi și monahii, binecuvântați creștini și frați ai mei în Duhul Sfânt, cu adevărat sfinte moaște înmormântăm astăzi! Trup fecioresc predăm astăzi pământului, maicii noastre de obște. Și într-adevăr înmormântăm astăzi o adevărată monahie – după omul cel dinlăuntru –, care a cinstit cum se cuvine marea și îngereasca schimă a tagmei noastre monahale cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh. (…)

Dormi de acum, o, fericită și de trei ori fericită Sfântă Stareță Macrina, până la slăvita A Doua Venire a lui Hristos. Noi, smeriții tăi fii și frați, am scris în inimile noastre cu litere de neșters sfaturile tale pline de duh și neînșelate. Și vom călători cealaltă vreme a vieții noastre potrivit învățăturilor tale cele insuflate de Dumnezeu. Ai unit într-un chip desăvârșit și discret trăirea sfântă a vieții monahale cu dragostea maternă curată și dezinteresată față de toți. Pentru aceasta ai și fost atât de mult iubită de miile de ortodocși, clerici, monahi și mireni, pe care i-ai hrănit duhovnicește, povățuindu-i la calea cea următoare a lui Hristos, la urmarea smereniei Lui și la tămăduirea patimilor trupului și sufletului lor. Călătorește acum către Ierusalimul cel de Sus, către Iisus Hristos, pe Care atât de mult L-ai iubit, și stând înaintea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toți, o, sfântă și pururea Fericită Maică Macrina!”

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 132 / iunie 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

 

Paraclisul Icoanei Maicii Domnului – Pantanassa, vindecătoare a cancerului, în interpretarea Grupului psaltic Nectarie Protopsaltul

Paraclisul Icoanei Maicii Domnului – Pantanassa, vindecătoare a cancerului, în interpretarea Grupului psaltic Nectarie Protopsaltul – 15 octombrie

Vezi și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Pantanassa” de la Vatopedi

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact.

Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem (foto – centru, n.edit.) va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26)

Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

a doua parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos