Category Archives: Studii

Leproşii Sfântului Munte

Dr. Zambaco Pasha, un scriitor bine-cunoscut şi consacrat pe problema leprei, originar din Constantinopol, credea cu tărie faptul că lepra nu era o boală contagioasă. În 1891 a publicat cartea Voyages chez les Lépreux (Paris,  1891) în care a consacrat un capitol leproşilor din Muntele Athos.

Lângă Mănăstirea Iviron din Muntele Athos a existat în secolul al XIX-lea un ospiciu pentru leproşi, unde monahii fără rezerve (netemători) aveau grijă de leproşi. Mai înainte de aceasta, leproşii căutau adăpost în pădurile Sfântului Munte, hrănindu-se doar pe plante şi rădăcini.

Colonia de leproşi din Muntele Athos se găsea la aproximativ zece minute de Mănăstirea Iviron. Deşi în leprozeriile din întreaga Europă se găseau condiţii mult mai bune, cea de pe Muntele Athos se afla într-o stare foarte bună, iar pacienţii aveau adăpost şi hrană. Era un loc făcut pentru ca leproşii să nu mai fie singuri, să moară de foame ori să rămână fără nici un fel de îngrijire medicală.

Sfinţii ocrotitori al leprozeriei au fost Sfinţi Doctori fără-de-arginţi, iar costurile de funcţionare a acesteia erau de 6.000 de franci pe an. Acest azil era situat pe un deal pitoresc, înconjurat de arbori seculari ce dădeau adăpost pacienţilor împotriva căldurii extreme a soarelui. Primăvara, florile sălbatice împrăştiau în zonă un frumos parfum şi  multe culori luminoase.

Clădirea consta într-un parter cu şapte camere. Fiecare cameră avea o fereastră şi o sobă pentru iarnă. De asemenea, era amenajată o grădină verde, construită în aşa fel încât pacienţii să se poată plimba şi când ploua afara. Un paraclis a fost construit din acelaşi material ca şi clădirea. Gradina a fost împărţit în două zone – una pentru cultivarea de legume şi cealaltă pentru flori, spre bucuria pacienţilor.

În colonie puteau locui de la 8 până la 20 de leproşi odată. Dieta lor consta, în principal, din legume. Unii călugări şi pustnici îi vizitau în mod constant, adeseori petrecând zile la rând printre ei, împărţind hrana şi locuinţa. Aceştia purtau hainele leproşilor şi dormeau în aşternuturile lor, murdare de puroi uscat de la răni şi ulcere. Unii călugări au făcut acest lucru timp de mulţi ani, fără nici o teamă. În ciuda acestui fapt, nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.

Preoţii ce slujeau pentru colonie au trăit printre leproşi timp de cincisprezece sau treizeci de ani şi nu au contactat boala niciodată. Au mâncat împreună cu leproşii şi au trăit o viaţă comună cu ei, dar cu toate acestea, au rămas nevătămaţi. Dr. Phanouriadis descrie modul în care un tânăr a dormit în aceeaşi cameră, a folosit aceleaşi tacâmuri şi a băut din acelaşi pahar cu pacientul nr. 8, vreme de nouă ani, şi a rămas nevătămat. Un al doilea tânăr a fost legat de un alt pacient timp de treisprezece ani, dar a rămas într-o stare perfectă  de sănătate. Dr. Phanouriadis a urmărit această colonie pe o perioadă de cinci ani şi a ajuns la concluzia că niciunul dintre cei care au îngrijit pe leproşi nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.

Dr. Pasha menţionează cum, înainte cu câţiva ani, un lepros a servit cina pentru un preot şi un diacon. Pacientul avea răni de la lepră pe mâna lui, dar cu toate aceste nu s-a oprit din treburile casnice, precum servitul la masă.

Pacienţii din colonia de la Iviron veniseră de la Ierissos, Peloponez, Mytilene, Volos, Thassos şi Kalymnos. Cel mai adesea, pacienţii dobândiseră boala de la părinţi sau rude, având primele simptome în tinereţe, între 8 şi 20 de ani. Dr. Phanouriadis nu întâlnise  vreodată un copil bolnav de lepră.

Un lepros poate trăi până la bătrâneţe. În Athos a existat un lepros de optzeci de ani, care contactase boala la vârsta de treizeci de ani. Alţii au purtat boala vreme de 35 sau chiar 55 de ani.

Majoritatea pacienţilor proveneau din familii de ţărani şi marinari şi suferiseră tot felul de privaţiuni în copilăria lor. Fuseseră prost îmbrăcați, fără căldură în timpul iernii, rămânând vulnerabili la vicisitudinile vremii şi trăiseră într-o sărăcie cruntă.

Adesea, leproşii veneau din locuri unde erau consideraţi contagioşi, şi, erau, de fapt, exilaţi. Dacă îndrăzneau să revină printre cei sănătoşi erau, de cele mai multe ori, ucişi. Au existat unele locuri unde leproşilor li s-a permis să mănânce şi să trăiască printre cei sănătoşi, fără măsuri de precauţie. Cu toate acestea, nimeni nu dorea să se căsătorească cu un lepros, iar dacă unul dintre soţi contacta boala în timpul căsătoriei, cel sănătos putea obţine divorţ. De mai multe ori însă, leproşii au continuat să ducă o viaţă obişnuită, au avut copii fără să se solicite divorţ.

Toţi leproşii din Muntele Athos ştiau că alimentaţia săracă, în special carnea de porc, uleiul, peştele sărat, le erau dăunătoare pentru sănătatea lor. Se temeau, de asemenea, de frig şi umiditate, care le accelera deteriorarea sănătăţii.

Traducere pemptousia după versiunea originală din limba franceză a capitolului XII a lucrării Voyages chez les Lépreux, Dr. Zambaco Pasha, (Paris, 1891).

Pe același subiect, vezi și textul Părintele din Spinalonga

 

 

Anunțuri

Natura şi mediul natural al Sfântului Munte. Armonie între habitat şi natură

Natura şi mediul natural al Sfântului Munte

Peninsula Athosului, cunoscută mai ales sub numele de Peninsula Sfântului Munte sau Sfântul Munte, este cea mai estică dintre cele trei peninsule ale regiunii Halkidikí. Ea se deosebeşte de celelalte două nu doar din punct de vedere geografic, ci şi geologic, morfologic, climatic şi istoric. Toate acestea se oglindesc foarte bine în vegetaţia regiunii. Geologic vorbind, dacă în Peninsula Kassandra predomină formaţiunile terţiare (formaţiuni sedimentare, marne), iar în Peninsula Sithoníei predomină de asemenea formaţiunile terţiare, dar mai ales gnaisele şi graniturile, în Peninsula Athosului avem de-a face cu extinderea formaţiunii geologice din Rodopi, predominând şisturile cristaline metamorfice (gnaise, piatră verde, calcare, calcare cristaline-marmură) şi rocile magmatice (granit, granodioritele şi ofiolitele).

Din punct de vedere morfologic, Peninsula Athosului se caracterizează prin pante abrupte de-a lungul coastei, printr-o puternică ondulare – adică printr-un relief pronunţat – şi prin prezenţa Muntelui Athos, care se înalţă brusc ca o piramidă, depăşind 2000 de metri înălţime (2033 m), şi de la care şi-a luat numele şi peninsula. Acest relief pronunţat, în strânsă legătură cu pantele abrupte şi curenţii marini ai coastei de sud care l-au determinat pe Xerxes să amenajeze canalul omonim, au constituit probabil cauzele populării relativ scăzute a Peninsulei în antichitate, dar şi motivul întemeierii societăţii monahale athonite.

Această izolare geografică a regiunii a contribuit la păstrarea diversităţii originare a florei, a faunei şi a vegetaţiei, precum şi la apariţia a 37 de specii endemice. Peninsula Athosului se deosebeşte de asemenea din punct de vedere climatic de celelalte două peninsule din Halkidiki, în care predomină clima mediteraneană. Clima Peninsulei Athos este influenţată de altitudinile mai mari, dar şi de vânturile nord-estice, care predomină în regiune, precum şi de curenţii de aer ascendenţi şi descendenţi pe care îi creează înălţimea Athosului. Astfel, în Peninsula Athos distingem o climă mediteraneană în partea ei nordică şi de-a lungul coastelor, la o altitudine care variază între 150-500 m, în funcţie de expunere, pantă şi stâncă.

În ce priveşte vegetaţia, predomină pinul de Alep şi foioasele perene. În interiorul peninsulei prevalează o climă de tranziţie, de la mediteraneană spre continentală, unde întâlnim cu deosebire foioasele cu lemn de esenţă tare (stejar, castan, fag) şi coniferele de munte mediteraneene (pin şi pin negru). În partea mai înaltă a Athosului, mai sus de 1600 de metri sau în jurul acestei înălţimi, predomină o climă pur continentală care este marcată de apariţia vegetaţiei subalpine.

Marea diversitate de formaţiuni geologice şi de roci, relieful topografic multiform şi diversitatea de tipuri climaterice fac din Peninsula Athosului o mare varietate biologică la toate nivelurile ei. Este caracteristic numărul mare de specii ale florei şi faunei (peste 1200 de specii de plante, 350 de specii de ciuperci), ale formelor de vegetaţie (aproximativ 50 de tipuri de comunităţi de plante) şi de peisaje. Tipurile de vegetaţie şi peisajele creează un mozaic unic prin diversitate, care rareori se întâlneşte pe o întindere atât de mică, de numai 30 000 ha, precum este Sfântul Munte.

Şi din punct de vedere istoric regiunea Sfântului Munte se deosebeşte de restul regiunii Halkidikí. Deși în antichitate celelalte două peninsule din Halkidikí, Kassandra şi Sithonía, au fost populate destul de timpuriu şi s-au dezvoltat în ele oraşe importante, dintre care multe au fost colonizate de atenieni, pentru motivele menţionate mai înainte se pare că peninsula Athosului a fost slab populată. Pădurile Kassandrei şi Sithoníei, din cauza mării liniştite care le înconjoară şi a existenţei unor porturi naturale, furnizau cherestea pentru construcţiile de nave şi de case şi minereuri pentru piaţa de desfacere a Atenei şi mai târziu a statului Macedonilor, cu rezultatul că au suferit importante schimbări încă din vremurile antice.

Dimpotrivă, pădurile din regiunea Athosului se pare că au rămas aproape neatinse, păstrându-şi caracterul originar, atât în ce priveşte amestecul speciilor, care se păstrează până azi, cât şi în structura lor, care se păstrează şi ea până azi în anumite puncte îndepărtate. Viaţa monahală, care a avut ca rezultat nealterarea mediului natural, apare destul de timpuriu în Peninsula Athos – numită mai târziu Peninsula Sfântului Munte tocmai datorită apariţiei vieţii monahale, care a fost destul de sporadică până la mijlocul secolului al X-lea d.Hr. Pe la mijlocul secolului al X-lea (963), prin întemeierea Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, începe dezvoltarea sistematică a vieţii monahale definitivată pe la mijlocul secolului al XV-lea prin întemeierea a 20 de Sfinte Mănăstiri autonome, care alcătuiesc comunitatea Sfântului Munte.

Comunitatea aceasta, care în istoria ei de mai bine de un mileniu a cunoscut avânturi şi destinderi şi a suferit consecinţele stăpânirii diferiţilor ocupanţi, a păstrat neatins duhul monahal aghiorit. În perioadele de avânt, totalul monahilor depăşea 20 000, şi, dacă îi socotim şi pe laicii care munceau pentru mănăstiri, constructori, tăietori de lemne etc., înţelegem că Muntele palpita de viaţă. Acest fapt însă a avut urmări şi asupra mediului natural, adică asupra spaţiului natural care înconjura Sfintele Mănăstiri. O mare parte a cherestelei necesare pentru construcţii, reparaţii şi pentru reconstruirea Sfintelor Mănăstiri provenea din pădurile Muntelui, mai ales din pădurile de stejar şi de castan, dar se folosea şi cheresteaua de brad şi de pin negru. Acest mod selectiv de exploatare a lemnului şi posibilităţile limitate de transport din acea epocă, în strânsă legătură cu marea capacitate de refacere a ecosistemelor naturale, nu au alterat iremediabil structura ecosistemelor care astfel şi-au păstrat varietatea.

O importantă influenţă au avut-o ecosistemele de foioase perene – în preajma cărora s-au construit cele mai multe mănăstiri, schituri şi chilii –, pentru că din acestea se lua lemnul de foc pentru acoperirea nevoilor de energie. Până azi, aproape unica sursă de energie pentru multe mănăstiri, schituri şi chilii este lemnul de foc şi cărbunii de lemn. Acesta este motivul pentru care în jurul mai tuturor Sfintelor Mănăstiri, formaţiunile de foioase perene sunt mai mult sau mai puţin diminuate.

De asemenea, Sfintele Mănăstiri, dincolo de nevoia găsirii de spaţiu pentru construirea de clădiri şi de acoperirea nevoilor lor de energie şi de cherestea de construcţie, au avut nevoie şi de spaţii pentru efectuarea lucrărilor agricole prin care să asigure hrana monahilor şi a vizitatorilor. Monahii se ocupau mai ales cu grădinăritul, cultivarea măslinilor, a viţei-de-vie şi a pomiculturii. Pentru obţinerea celor necesare traiului monahilor, a fost nevoie să fie defrişate anumite suprafeţe de păduri, care însă în întregul lor nu depăşeşte 5-10% din întreaga întindere a Peninsulei, care se ridică la aproximativ 30 000 ha.

Prin urmare, mediul şi peisajul nu au rămas cu totul neatinse. Acoperirea nevoilor de cherestea pentru construcţii şi lemn de foc a influenţat compoziţia şi structura ecosistemelor. Însă, dat fiind faptul că toate speciile care compun ecosistemele Sfântului Munte – în afară de conifere – se înmulţesc repede prin butuci şi mlădiţe, şi lipsind păşunile pentru animalele domestice şi mai ales pentru căprioare, refacerea şi restabilirea ecosistemelor se făcea cu uşurinţă şi destul de repede. Astfel, peisajul rămânea neschimbat pe intervale lungi de timp. Chiar şi după incendii, aceste ecosisteme se restabilesc uşor, dată fiind capacitatea de refacere a coniferelor şi mai ales a pinului de Alep şi capacitatea ridicată de înmulţire prin butuci a speciilor de foioase.

De pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi până către sfârşitul acestuia începe o nouă perioadă pentru ecosistemele forestiere ale Peninsulei. Faptul că minele din Halkidikí aveau nevoie de stâlpi de susţinere pentru galeriile lor, dar şi folosirea tot mai mare a lemnului de castan pentru confecţionarea uneltelor agricole şi pentru diferite alte scopuri, a determinat o administrare sistematică a pădurilor, care a adus şi aduce venituri importante anumitor Sfinte Mănăstiri. Exploatarea forestieră selectivă şi dispariţia bradului şi a altor specii a avut ca urmare reducerea pădurilor mixte din zona de mijloc şi transformarea lor în păduri omogene de castani, de înălţimi mici. Acest lucru se datorează extraordinarei înmulţiri a lăstarilor de castan în comparaţie cu alte specii şi rezistenţei castanului la umbră. Astfel, pădurile mici, dese, cu copaci înalţi, bogaţi, cu trunchiuri gigantice, aşa cum le-a descris Griesebach (1839), s-au transformat treptat în păduri omogene de castan, care au cunoscut o dezvoltare şi densitate  foarte mari.

Recapitulând, subliniem că marea diversitate a formaţiunilor geologice şi a rocilor, multitudinea de aspecte a configuraţiei geomorfologice a terenului, altitudinea relativ mare a Athosului, care se ridică brusc în formă de piramidă (con) de la nivelul mării până la 2033 m, în strânsă legătură cu marea diversitate de tipuri climaterice, izolarea regiunii şi lipsa păşunilor pentru creşterea animalelor nomade, creează un mozaic foarte divers de tipuri de vegetaţie, de la mediteranean până la alpin şi subalpin, de o bogăţie şi complexitate unice, precum şi o mare diversitate de specii ale florei şi faunei.

Peisajele create din îmbinarea dintre floră şi morfologia terenului sunt de o frumuseţe şi o varietate rară. Sunt unice. Se întâlnesc de la cele mai „domestice” peisaje ale centurii de lângă mare până la cele mai „sălbatice” ale prăpăstiilor, ale stâncilor şi stâncilor abrupte. Toate acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte „vraja Muntelui” şi care trebuie să se păstreze neatinsă. Mediul natural al Sfântului Munte constituie şi el o parte integrantă a întregii lui Moşteniri Culturale.

Sfântul Munte: armonie între habitat şi natură

Natura din Sfântul Munte nu a rămas neatinsă de mâna omului. Activitățile umane exercitate în acest loc pot fi împărțite în trei categorii: A. construcții (zidiri) de chilii și lăcașuri de cult, B. activități agricole care asigură hrana și C. exploatarea pădurilor (tăierea lemnelor), care asigură cheresteaua și lemnele de foc.

A. Construcțiile

Este demn de remarcat modul în care sunt alese locurile pentru construirea sfintelor mănăstiri, a anexelor acestora și a spațiilor auxiliare. Aproape toate mănăstirile, schiturile, chiliile, etc. au fost construite – cu mici excepții – în asemenea locuri și într-un asemenea mod, încât să fie într-o armonie aproape perfectă cu mediul natural.

Materialele care au fost folosite, piatră, lemn, plăci [de marmură], cărămizi, etc. se potrivesc în mod admirabil cu peisajul și cu natura înconjurătoare. Aceasta înseamnă că încă din vremuri străvechi, atunci când încă nu se punea problema consecințelor ecologice sau a protecției mediului, fiindcă nici ecologia și nici estetica mediului nu erau dezvoltate, monahii aveau înnăscută sensibilitatea pentru mediu. Această sensibilitate provenea din respectarea regulilor vieții monahale și ale credinței ortodoxe, reguli care presupun respectarea mediului și a frumuseților naturale. Experții și specialiștii în ecologie ar putea învăța multe din Sfântul Munte în ceea ce privește alegerea locului potrivit și folosirea corectă a materialelor de construcție, respectul pentru natură și armonizarea construcțiilor cu spațiul dat.

B. Activitățile agricole

În Sfântul Munte activitățile agricole aveau și încă au ca scop asigurarea hranei monahilor (aprovizionarea cu alimente). Rareori și numai în cazul anumitor chilii și schituri, producția agricolă avea ca scop și asigurarea unui venit, de pildă cultivarea alunelor. Principalele culturi sunt următoarele:

Grădinile de zarzavat se întâlnesc de obicei în marile mănăstiri și asigură în mare măsură proviziile de legume proaspete ale monahilor. Grădinile de zarzavaturi se cultivă fie pe suprafețe normale care împrejmuiesc mănăstirilie și chiliile, fie pe suprafețe denivelate (straturi), completând armonios tabloul mediului și al clădirilor Sfintelor Mănăstiri.

Culturile de măslini: Măslinele și uleiul de măsline constituie alimentul de bază al monahilor. De aceea culturile de măslini erau cele mai răspândite și mai bogate dintre toate culturile din Sfântul Munte. Măslinii, cultivați de obicei în mici terase, sunt perfect adaptați la mediu, dat fiind faptul că măslinul sălbatic este o componentă de bază a ecosistemului natural al regiunii.

Viticultura: După grădinile de zarzavat și culturile de măslini, viticultura reprezenta cândva una din principalele activități agricole, pentru că «vinul» este un element absolut necesar pentru cultul divin, însoțind însă și mesele monahilor în zilele cu dezlegare. Vițele de vie care au mai rămas se armonizează perfect cu mediul.

Livezile: Dacă exceptăm alunii, care se cultivă numai la anumite schituri și îndeosebi la chilii și care mai demult reprezentau o sursă importantă de venit, în Sfântul Munte nu există livezi prea mari. Pomii fructiferi: meri, peri, cireși, piersici, caiși și mai ales nuci, se cultivă la marginile grădinilor de zarzavat, sau pe suprafețe relativ mici. Fructele lor completau și încă mai completează și astăzi mesele monahilor și vizitatorilor la trapeză, în funcție de anotimp. Livezile, prin firea lor, nu numai că nu strică peisajul, ci, întrucât se găsesc de jur împrejurul mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, sau aproape de acestea, unde mediul este de regulă mai sărac, înfrumusețează peisajul cu florile lor și prin coloritul fructelor și frunzelor lor.

C. Tăierea lemnelor – exploatarea pădurilor

Peninsula Sfântului Munte este cea mai mare întindere de pădure din Grecia. Procentul suprafeței împădurite se ridică la aproximativ 90%, față de 40% cât este în Halkidikí și 25% în întreaga Grecie. Relația monahilor cu pădurea și produsele ei datează din vremea instalării primilor călugări în Sfântul Munte. Pădurea le-a oferit dintotdeauna lemn pentru construcția și întreținerea mănăstirilor, schiturilor, chiliilor, stranelor și altor lucruri, pentru fabricarea aracilor de pus în vii și în grădinile de zarzavat, precum și lemne de foc pentru sobe. Întrucât uneltele de tăiere, colectare și transportare a lemnului erau limitate, exploatarea pădurilor se făcea numai pentru a acoperi necesitățile sfintelor mănăstiri, schituri și chilii și se limita numai la porțiunile de pădure din apropierea mănăstirilor. Acesta este motivul pentru care pădurile din preajma Mănăstirilor, mai ales cele de conifere, par mai mult sau puţin exploatate.

Copacii care împodobesc ecosistemele forestiere ale Sfântului Munte au din firea lor o mare capacitate de a se reface și reproduce. De aceea «rănile» și golurile lăsate după fiecare tăiere se umpleau imediat, astfel că peisajul și structura ecosistemelor forestiere rămâneau aproape intacte. Chiar și în caz de incendiu, aceste ecosisteme, care s-au adaptat la asemenea situații, își revin ușor datorită unei remarcabile capacități de regenerare și renaștere.

Din secolul al XIX-lea, începe o nouă etapă în cadrul relațiilor monahilor cu pădurea, din cauza tăierilor efectuate nu numai pentru satisfacerea nevoilor proprii, ci și pentru comerțul de lemne.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Prof. Univ. Spýros Dáfis
Profesor onorific de Silvicultură
Universitatea Aristotéleio din Tesalonic

Sursa: «Το φυσικό κάλλος του Αγίου Όρους» (Frumusețea naturală a Sfântului Munte), 2003, editura «Aghiorítiki Estía». Articolul de față reproduce 2 texte ale dlui Spýros Dáfis publicate inițial pe pemptousia.

VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)

VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Vezi și 25.000 de documente românești la Muntele Athos. Dialog cu Domnul Florin Marinescu, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena 

Istoricul și paleograful Florin Marinescu, stabilit în Grecia din anul 1978, a lucrat timp de peste 30 de ani la Centrul de Cercetări Neoelene al Institutului Național de Cercetări din Grecia și a scris peste 20 de volume, singur sau în colaborare cu alți istorici, despre documentele românești de la Muntele Athos. De asemenea, a scris peste 140 de studii și articole, temele abordate fiind relațiile politice, economice și spirituale dintre Grecia și mai ales Muntele Athos, și România. Totodată, Florin Marinescu este singurul paleograf de documente românești cu scriere chirilică și singurul cercetător care are acces la arhivele românești care se află în bibliotecile schiturilor de pe Sfântul Munte.

Titlul conferinței „Un călugăr mirean în căutare de tezaure românești la Muntele Athos”, puțin neobișnuit sau bizar la prima vedere, face cel mai probabil trimitere simbolică la faptul că distinsul cercetător român a petrecut mii de ore în bibliotecile aghiorite în cele vreo sută de călătorii de cercetare în Sfântul Munte, transformându-l cumva într-un viețuitor mirean al locului, într-un „călugăr mirean”. – LD

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Nouă apariție editorială: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017)

Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura
Editura Sfântul Nectarie, 2017
format 13/20 / 336 pagini.

[ Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/1EDZEK ]

Anunțăm cu bucurie o nouă apariție editorială, mult așteptată, de mare valoare teologică și duhovnicească: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017). După cunoștințele noastre lucrarea nou apărută este singura teză de doctorat din Teologia românească care tratează viața și învățătura marelui isihast aghiorit.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh la Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

„E demnă de remarcat congenialitatea între mișcarea patristică din mediile teologice și spiritualitatea despre care dădea mărturie Gheron Iosif. In viața lui Gheron Iosif va urma perioada când în jurul lui se va strânge o veritabilă obște de ucenici, care vor duce mai departe mostenirea duhovnicească isihastă. De numele ucenicilor, dintre care să îi amintim doar pe Efrem Filotheitul și pe Iosif Vatopedinul, se leaga atât perpetuarea spiritualității isihaste, cât și o autentică restaurare a experienței monahale în Muntele Athos, prin numeroșii ucenici care au ajuns stareți la câteva dintre mănăstiri” (Arhid. IOAN I. ICĂ jr.)

Câteva fragmente din carte au fost publicate înainte de apariția ei, cu îngăduința autorului, pe blogul nostru la linkul: Viața și învățătura lui Gheron Iosif Isihastul

Un paraclis închinat lui Gheron Iosif Isihastul în care viața sa este reprezentată în frescă se găsește la Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna, biserica unde a slujit Părintele Cristian Groza până în decembrie 2016. De asemenea, tot aici s-a aflat o părticică din moaștele Cuviosului (primită de la ucenicul său, Efrem Filotheitul din Arizona), acum aflându-se, cu binecuvântare ÎPS Andrei, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov. Vezi și linkul: 

Nouă apariție editorială: „Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake (Editura Renașterea)

speake-graham-muntele-athos-istorie-i-innoire-in-paradisul-monahilor-14517„Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake
Editura Renașterea, 2016
Traducere de Ierom. Nectarie Dărăban

282 pagini / copertă broșată

În Prefaţa la prima ediţie a volumului, Graham Speake, absolvent de Literae Humaniores la Oxford și Cambridge, membru al Societății Colecționarilor de antichități și autor a numeroase lucrări academice, arată că s-a convertit la Ortodoxie ca urmare a numeroaselor vizite pe care le-a făcut la Muntele Athos: „Călătoria spirituală spre Ortodoxie mi-a fost înlesnită inițial de către părinții de la mănăstirea Vatopedi, care astăzi sunt frații mei. Iar de la primirea mea, călăuzitor mi-a fost părintele meu spiritual, episcopul Kallistos de Diokleia. După știința mea, episcopul Kallistos este cel care aduce cel mai mult cu un geronda în afara Athosului și sunt profund onorat să mă număr între numeroșii săi fii duhovnicești. Datoria mea față de el și față de părinții de la Vatopedi e incalculabilă. Am scris această carte pentru că am resimțit nevoia unei astfel de cărți. Nu este nicidecum, mă grăbesc să adaug, «mărturia convertirii»: aceea ar fi o cu totul altă carte, dacă o voi mai scrie vreodată”.

Autorul se adresează, prin această carte, celor care au „o minte însetată de cele spirituale și care împărtășesc dorința de a afla mai multe despre misteriosul munte al monahilor, atât despre trecutul cât și despre prezentul lui. Athosul rămâne unul din cele mai fascinante locuri de pe pământ. Reînnoirea care are loc acum acolo îl face să fie și mai provocator și dinamic”. La 12 ani de la prima ediţie, în prefaţa celei de a doua ediţii, autorul menţionează că a adăugat un nou capitol în care vorbeşte despre schimbările petrecute la Muntele Athos în intervalul acestor ani.

Muntele panortodox
Graham Speake atrage atenţia că deşi Athosul se află în Grecia, „nu este grecesc, este Ortodox; mai mult decât atât, este panortodox”. Pe lângă majoritatea greacă a mănăstirilor, sunt şi mănăstiri sau schituri pentru ruși, sârbi, bulgari și români. Acestora li se adaugă monahi din întreaga lume în aproape toate mănăstirile – din Europa Occidentală, Statele Unite, Australia și chiar China.

„Pe parcursul istoriei sale Athosul a fost un centru supra­național și nu odată grecii au constituit o populație în minoritate. Spre deosebire de Biserica Greacă (care este autocefală, condusă de propriul arhiepiscop), Athosul intră sub jurisdicția spirituală directă a patriarhului ecumenic de Constantinopol”, arată autorul.

Graham Speake remarcă şi faptul că arhivele mănăstrilor deţin numeroase documente care acoperă întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX, alături de documente care interesează din punct de vedere politic, economic, juridic, social și cultural, astfel că Athosul „contează pentru oameni diferiți, pentru rațiuni diferite”.

Autorul afirmă că a fost preocupat să descrie renașterea de care s-a bucurat Muntele Athos în ultima perioadă, în pofida faptului că mulţi anticipau un sfârşit inevitabil al vieţii monahale pe Sfântul Munte. De asemenea, autorul mărturiseşte bucuria pe care a avut-o având acces la bogăţia informaţiilor şi a documentelor pe care le deţin arhivele mănăstirilor, şi reface, astfel, istoria, de la începuturi până în prezent al Muntelui Athos: „deși s-au scris multe despre diferite aspecte ale Sfântului Munte, puțini autori au încercat, după cunoștința mea, o istorie completă din cele mai vechi timpuri până în prezent. Sarcina a devenit mai laborioasă și răsplătitoare, dar și mai necesară odată cu publicarea încă în desfășurare a arhivelor mănăstirilor. Aceste arhive reprezintă o sursă de valoare unică și include nenumărate carte, hrisoave și alte documente acoperind întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX”.

După cum arată în Introducere, Graham Speake, Athosul este important, în primul rând, pentru tradiția sa spirituală, deoarece „timp de mai mult de o mie de ani Athosul a funcționat ca principalul centru al monahismului și spiritualității ortodoxe. La un moment dat se spune că a adăpostit 40000 de monahi. Numai Marea Lavră a dat 26 de patriarhi și mai mult de 144 de episcopi. Mănăstirea Vatopedi a oferit nu mai mult de 44 de sfinți recunoscuți. În secolul XX s-a înregistrat o scădere a numărului de monahi, însă tradițiile duhovnicești s-au păstrat, sfinții continuând să apară”.

Athosul este important şi pentru motive istorice: „Din clipa inaugurării de către împăratul Constantin cel Mare în 330, imperiul Bizantin a fost o instituție unicat, centrată pe Dumnezeu. Oricât de reduse i-ar fi devenit împrejurimile, împăratul a rămas un vicar al lui Dumnezeu pe pământ, suveran peste toți ceilalți domnitori creștini, uns de Dumnezeu, recunoscut de toți, popor, episcopi și patriarhi creștini. (…) Patriarhul și ceilalți membrii ai ierarhiei se bucurau de enorm prestigiu și mare bogăție; însă cel mai ciudat este faptul că monahii simpli și sfinții au fost mult mai influenți în societatea bizantină pe ansamblu; iar dacă se ivea vreodată un conflict între monahi și episcopi, cei care se bucurau de sprijinul poporului erau monahii. Acesta a fost unul din motivele pentru care împărații au fost atât de generoși cu așezămintele monahale și care explică imensa bogăție și putere dobândite de mănăstiri”.

Athosul este, de asemenea, important pentru moștenirea lui culturală, plecând chiar de la clădiri și conținutul lor: „chiliile și celelalte clădiri monahale răspândite în peninsulă reprezintă în mod covârșitor cea mai bună mărturie pe care o avem despre arhitectura domestică din Grecia în perioada otomană, marcate de un interesant adaos de stiluri rusești, sârbești, bulgare, române și georgiene.

Toate bisericile ortodoxe sunt decorate în încercarea de a face din ele simboluri vrednice ale cerului pe pământ, iar împodobirea bisericilor athonite se potrivește extraordinar cu paradisul pământesc pe care monahii sunt fericiți să-l locuiască. Câțiva din cei mai buni artiști și meș­teșugari bizantini au fost angajați la Athos iar monstrele glorioase ale operei lor pot fi admirate încă în multe mănăstiri. Pe lângă frescele care colorează zidurile, tavanele și cupolele multor biserici și trapeze, există neprețuite colecții de icoane, multe din ele socotite având pro­prietăți făcătoare-de-minuni. Pictarea icoanelor este o tradiție practicată încă de monahi și nu puține sunt schiturile ce găzduiesc o școală de pictură”. Foarte importante sunt şi colecțiile de manuscrise medievale și mai recente, texte liturgice, biblice sau patristice, unele împodobite cu frumoase miniaturi, după cum remarcă Graham Speake: „Bibliotecile și vistieriile găzduiesc adeseori obiecte prețioase cum ar fi coperți de carte împodobite cu pietre prețioase, vase de argint și aur, veșminte brodate, icoane de mozaic și nenumărate daruri din partea binefăcătorilor care împreună însumează celebra bogăție a edificiilor athonite”. De asemenea, de remarcat este importanţa deosebită a naturii înconjurătoare: „Datorită topografiei, geologiei și climatului variat, peninsula este casa unei flore larg răspândite incluzând un număr de specii endemice chiar pe vârful ei”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Studiu exhaustiv
Cuprinsul cărţii este structurat pe mai multe capitole, precum: „Athosul înainte de era creștină”, „Grădina Maicii lui Dumnezeu”, „Athosul bizantin”, „Athosul Paleologilor”, „Athosul otoman”, „Secolul XX la Athos”, „Athosul astăzi: pentru monah”, „Athosul astăzi: pentru pelerin”, „Athosul și lumea modernă”. La finalul volumului sunt prezentate şi câteva dintre recenziile de care s-a bucurat cartea în presa internaţională, aprecierile fiind dintre cele mai favorbile: „Cel mai cuprinzător studiu actualizat al istoriei, culturii, teologiei și spiritualității Muntelui Athos… Ca studiu al Athosului în toate dimensiunile sale, cu greu ar putea fi întrecut… un studiu excelent, splendid ilustrat, ce merită recomandat fără nicio ezitare”; „Speake acoperă toate subiectele: istoria, viața zilnică a monahilor și a pustnicilor, minunile, persecuțiile, icoanele, sfinții. Nu am citit niciodată un studiu mai înțelegător despre cea mai veche democrație continuă din lume”; „Cel mai reușit studiu exhaustiv scris de vreun autor de limba engleză… Călători și pelerini deopotrivă, precum și cei care preferă să rămână în confortul propriei case vor savura acest tur al istoriei Athosului, cu comorile și moaștele sale și, în parte, cu conștiința sa”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Enciclica Comisiei Sfintei Chinotite pentru cercetarea textelor finale ale Sinodului din Creta

Karyes. Sf. Kinotita (6)

Înainte de a parcurge textul Enciclicei Comisiei Sfintei Chinotite aș vrea să fac câteva precizări, după ce în prealabil am discutat cu un părinte vatopedin. Textul care s-a făcut public încă din 3 ianuarie 2017 este un raport pe baza Sinodului și spune, pe scurt, că situația este oarecum nelămurită. Enciclica apărută pe internet (prezentată mai jos în traducere) este textul trimis către Chinotită de către comisia înființată să alcătuiască acest text. Textul a fost semnat de cinci persoane și nu de 5 mănăstiri. Este adevărat că au fost (și) stareți printre semnatari, însă aceștia nu au semnat în numele obștii. Chinotita a trimis acest text și mănăstirilor pentru a-l vedea. Ea are dreptul să facă orice cu textul, schimbându-l în proporție de 0 (zero) până la 100% (sută la sută) – știm din experiență că cei de la Chinotită uzează din plin de acest drept. Pe textul Chinotitei nu semnează absolut nimeni, ci apare doar antetul și ștampila acesteia. Nu știm încă dacă Chinotita a întocmit un text final ulterior. În orice caz, de vreme ce Chinotita nu a reacționat imediat și decis împotriva textului apărut în presa ortodoxă arată o oarecare identitate cu acesta, chiar dacă, repetăm, nu este poziția oficială a Sfântului Munte în chestiunea Sinodului. – Notă editor blog

chrismon

E N C I C L I C Ă

către cele 20 de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

Prin prezenta Scrisoare parafată a Sfintei noastre Chinotite (Comunități), urmare a celei de a 203-a Sinaxe Duble Extraordinare din 23.09.2016, care a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, vă facem cunoscut referatul cu privire la textele finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta al Comisiei Sfintei Chinotite desemnate pentru aceasta.

COMISIA SFINTEI CHINOTITE PENTRU CERCETAREA

TEXTELOR FINALE ALE SFÂNTULUI

SI MARELUI SINOD DIN CRETA

Sf. Munte Athos, 13/26.11.2016

Către  Sfânta Chinotită

a Sf. Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

Cea de a 203-a Sinaxă Dublă Extraordinară din 23.09.2016 a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, ne-a încredințat nouă studierea și evaluarea textelor finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-27 iunie a.c.) pentru întocmirea unui referat referitor la acestea.

Conștientizând neputința noastră și dificultatea lucrării încredințate, dar și greutatea responsabilității noastre față de tradiția athonită mărturisitoare de mai bine de o mie de ani, cerem cu stăruință mijlocirile Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Ocrotitoarea acestui Sfânt Loc, și ale Cuvioșilor Părinți Athoniți, cunoscând că fundamentul oricărei poziții teologice se cuvine să decurgă din trăirea în Duhul Sfânt a Tradiției apostolice a Bisericii, pe care au avut-o Sfinții și purtătorii de Dumnezeu Părinți și la care și noi, cu Harul lui Dumnezeu, ne străduim să participăm.

Legătura indestructibilă dintre sfințenie și expresia autentică a Tradiției Bisericii, legătură care există doar la Sfinții Părinți, este singurul garant pentru călătoria în Duhul Sfânt a Bisericii Ortodoxe luptătoare în lume, dar și pentru mântuirea în Hristos a fiecărui mădular al ei în parte. Prin urmare, în prezenta expunere nu va fi cu putință să nu avem în vedere toate cele care s-au spus și s-au scris referitor la acestea de către athoniți sau nu, mai noi și mai vechi, Sfinți recunoscuți și bărbați sfințiți ai Bisericii Ortodoxe.

Cele opt texte finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta, publicate pe site-ul Sinodului[1], se numesc „documente oficiale” și sunt următoarele:

  1. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
  2. Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
  3. Importanța postului și respectarea lui astăzi,
  4. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine,
  5. Autonomia și modul proclamării ei,
  6. Diaspora Ortodoxă,
  7. Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei,
  8. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană.

Prezentarea detaliată a acestora nu ni s-a poruncit și este peste posibilitățile Comisiei noastre, de aceea ne vom limita la câteva semnalări în parte, făcute în duhul hotărârii celei de a 202-a Ședințe a Sinaxei Duble Extraordinare.

  1. Sfântul Munte urmărește cu dragoste și rugăciune neliniștea evlavioșilor creștini referitoare la Sfântul și Marele Sinod și la textele sinodale. Sfânta Chinotită nu a dorit să fie surdă la rugămințile fraților noștri, monahi athoniți și creștini din lume, ci mai întâi s-a străduit să se încredințeze în dogmă și în etos și numai după aceea să vorbească cu îndrăznire, atunci când credința sau poruncile evanghelice sunt primejduite. Vorbește sau tace cu discernământ, astfel încât să se zidească Biserica și să fie sprijinit poporul lui Dumnezeu.

Urmărind unitatea Bisericii, pe care o înțelege ca unitatea Credinței și a vieții duhovnicești în Hristos, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a vorbit cu discernământ și îndrăznire despre nevoia modificării textelor presino­dale ale Sfântului și Marelui Sinod, prin epistola ei din 12/25 Mai a.c. trimisă Preafericitului patriarh ecumenic Vartolomeu și făcută cunoscută și Întâistătătorilor celorlalte patriarhii și Biserici Locale. Prin ea s-au cerut modificări concrete ale textelor presinodale, cum de altfel au făcut aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Un cuvânt sinodal autentic „potrivit învățăturilor Sfinților insuflați de Dumnezeu și a cugetării evlavioase a Bisericii”[2] este cuvânt de mântuire. Distinge duhul teandricocentric (divino-uman) al Bisericii de duhul antropocentric (umanist) al oamenilor, religiilor sau confesiunilor creștine din afara ei.. Vindecă profunda nevoie a omului de a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și menirea existenței umane. Omul contemporan, care plutește în derivă și se pierde în tulburarea lumii, în griji și în impasuri, are nevoie mai întâi de toate de „adevărul vieții divino-umane celei noi în Hristos”[3], care există numai în Biserica Ortodoxă, după cum numai ea este comuniunea Sfinților și oferă comuniunea duhovnicească în Hristos cu Dumnezeul Treimic cel singur Sfânt.

Sfânta Chinotită a cerut modificările în textele presinodale pentru a se oferi lumii un cuvânt sinodal al Bisericii Ortodoxe curat de elemente care nu mântuiesc, ci o închid în veacul prezent. În acest sens Sfânta Chinotită s-a fundamentat pe o îndelungată tradiție de mărturisire a Credinței Ortodoxe, de conștiință de sine și ecleziologie, dar și de sprijinire a mult-încercatei Patriarhii Ecumenice la ridicarea crucii sale.

  1. Cererea de bază a Sfintei Chinotite a fost aceea de a nu fi recunoscuți eterodocșii drept biserici, deoarece numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[4].
  2. S-a cerut de asemenea să se accentueze faptul că dialogurile cu eterodocșii au drept scop întoarcerea acelora la Ortodoxie și la unitatea în Duhul Sfânt a Bisericii.
  3. Potrivit cu duhul și litera textelor mărturisitoare anterioare ale ei, Sfânta Chinotită a cerut de la Sfântul și Marele Sinod și ia în considerare obiecțiile ei raționale cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB), precum și clara ei opoziție față de rugăciunile în comun, condamnate de Sfintele Canoane, îmbrățișările liturgice și orice altceva care dă impresia „că suntem la fel”.
  4. De asemenea, o cerere fundamentală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte a fost formularea cu claritate a faptului că tradiția bisericească recunoaște ca „ultim judecător” asupra subiectelor de Credință conștiința plinătății Bisericii[5], exprimată uneori doar prin unele mădulare ale ei, și adeverită în cele din urmă prin hotărârea sinodală a episcopilor ortodocși.
  5. Referirea la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe de după Sinodul VII ecumenic, cel din timpul Sfântului Fotie cel Mare (879-880), al Sfântului Grigorie Palama (1341-1351) și cele din Constan­tinopol (1282-84 și 1484), care au anulat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Florența, Sfânta Chinotită a considerat-o necesară, de vreme ce, prin învățătura lor, deosebirile dogmatice și ecleziologice ale eterodocșilor (cu privire la Filioque, la grația creată, primatul papal etc.) sunt elucidate în mod deplin și se pun baze sănătoase pentru dialogurile teologice bilaterale.
  6. În textul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contem­po­ra­nă” am propus, ca monahi athoniți și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, o referire mai dezvoltată la învățătura ortodoxă despre asceza în Hristos, la rugăciunea minții și la îndumnezeirea omului, așa cum a fost ea formulată mai ales de Sfântul Grigorie Palama și se înfăptuiește numai în interiorul Bisericii, cu Harul lui Dumnezeu, iar nu independent de ea, adică în opoziție cu diferitele tehnici psiho­so­matice înșelate, întâlnite în curente misticiste vechi și contemporane.
  7. Sfântul și Marele Sinod s-a întrunit în cele din urmă în condițiile cunoscute și în componența cunoscută și și-a finalizat lucrările cu dificultăți și multe discuții teologice, obișnuite în sinoadele Bisericii.

Între punctele pozitive ale Sinodului trebuie să se menționeze faptul  că Preafericitul Patriarh ecumenic a condus exemplar discuțiile și a îngăduit, în cadrul Regulamentului, exprimarea liberă a părerilor teologice.

De asemenea, este o realitate faptul că cei mai mulți dintre episcopi, fie și sub forma delegațiilor, au mers la Sfântul și Marele Sinod ca să adeverească conștiința de sine a Bisericii celui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar nu ca să aprobe o oarecare linie ecumenistă.

Nu ar fi cu putință, de asemenea, să nu recunoaștem străduința strălucită a Întâistătătorilor și a arhiereilor sinodali pentru a fi îmbună­tă­țite textele. Se cuvine mai ales să evidențiem strădaniile teologice ale unor episcopi de a fi eliminate unele noțiuni și exprimări ambigue și a fi adăugate unele propoziții absolut necesare, în scopul de a se evita înțele­gerea ecumenistă a textelor.

De dragul obiectivității și a adevărului, menționăm aici câteva modificări de bază care s-au făcut în direcția corectă:

  1. În destule puncte ale textelor, pentru neortodocși s-a adăugat precizarea „eterodocși”, astfel încât să arate abaterea lor de la Credința Ortodoxă apostolică și că nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă[6]. La paragraful 21 al textului: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, se spune limpede că „bisericile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobor­nicească și Apostolească”. La paragraful 9 al aceluiași text s-a adăugat dispoziția: „Dialogurile teologice bilaterale și multilaterale trebuie să fie supuse unor evaluări periodice panortodoxe”. În paragraful 23 Uniația a fost inclusă între „faptele de prozelitism” și între „acțiunile provocatoare de antagonism confesional”.
  2. Din primul paragraf al capitolului II al textului presinodal: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, s-a șters referirea personalistă la om „ca o comuniune de persoane reflectând după Har prin unitatea neamului omenesc viața și comuniunea în Sfânta Treime a Persoanelor dumnezeiești”[7].
  3. În chestiunea căsătoriilor mixte cu eterodocșii s-a menționat: „căsătoria ortodocșilor cu neortodocșii nu se poate săvârși potrivit acriviei canonice (Canonul 72 al Sinodului V-VII Trulan)”[8], s-a dat totuși „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești… de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale”[9].
  4. Însă, trecând destulă vreme de la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, suntem datori să evidențiem cu chibzuință și luciditate unele puncte ale textului sinodal Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, care, ca unele ce sunt ambigue, așteaptă formularea mai corectă a lor, pentru ca să se arate care este adevărul, ca să se liniștească credincioșii care, cu dragoste și neliniște, așteaptă cuvântul nostru, și pentru a se înlătura certurile și situațiile care vatămă Biserica și împiedică zidirea duhovni­cească a poporului lui Dumnezeu.
  5. La paragraful 6, unde se face referire la Bisericile eterodoxe creștine, care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, nu trebuie numai a se lăsa să se înțeleagă, ci și să se scoată în evidență în mod hotărât împotrivirea eterodoxiei lor față de adevărul apostolic, credința și tradiția Sinoadelor ecumenice. Astfel se delimitează Biserica de erezii, care uzurpă adevărul apostolic. Formularea „biserici eterodoxe creștine” lasă loc teoriei antiortodoxe potrivit căreia ortodocșii și romano-catolicii „nu se mai află sub regimul unei schisme îndeplinite, ci sub cel al întreruperii comuniunii bisericești (neîmpărtășirii)”[10]. Această teorie îi împachetează pe ortodocși și pe romano-catolici în Biserica cea Una și percepe eterodoxia ca pe o formulare diferită a aceleiași Credințe apostolice! De altfel, este cunoscut refuzul constant al romano-catolicilor de a considera Biserica Ortodoxă ca o Biserică deplină și adevărată, deoarece nu este unită cu papa și de aceea este lipsită de deplinătatea Harului (Proclamația papală Dominus Jesus, 2000).
  6. Lipsesc prevederi care ar împiedica fapte și declarații ce îi arată pe eterodocși ca având Botez și preoție autentică, iar pe „biserica” lor ca având Har mântuitor. Prin urmare, este cu desă­vârșire incomplet paragraful 23, care spune că dialogul trebuie să fie însoțit „de fapte de dragoste și înțelegere reciprocă”. În ceea ce privește prezența Bisericilor Ortodoxe la CMB (despre care Sfântul Munte și-a manifestat dezacordul), este pozitivă declarația textului sinodal că acestea „contribuie [se înțelege numai, n.a.] la promovarea coexistenței și colaborării pașnice cu privire la principalele provocări socio-politice” (paragraful 17), însă participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este fundamentată pe „Declarația de la Toronto” (1950), care este un text inacceptabil din punct de vedere teologic. În acest caz, este un serios semn de întrebare acela dacă pe mai departe „Declarația de la Toronto” este aprobată sinodal ca un text statutar de referință, cu autoritate, al Bisericii Ortodoxe! Mai mult, în textul sinodal se confirmă participarea ortodocșilor la CMB, în timp ce lipsește semnalarea necesară că sunt interzise „rugăciunile inter­confesionale” și nu sunt respinse punctele de vedere ale CMB referitoare le Biserică și Botez, care au fost acceptate în comun (și de ortodocșii participanți)[11].
  7. Conform textului sinodal, dialogurile care nu izbutesc acordul asupra unui subiect nu sunt întrerupte, ci, dimpotrivă, înregistrându-se dezacordul teologic, sunt continuate (paragraful 11). Fără îndoială că este drept să se finalizeze un dialog în ciuda dificultăților. Însă continuarea sau întreruperea unui dialog nu este numai un subiect practic, ci are și o importanță ecleziologică și soteriologică. Dialogu­rile fără rezultat contribuie la tocirea sensibilității dogmatice a teolo­gilor ortodocși care participă la ele, precum și a plinătății ortodoxe. Ce înseamnă prin urmare faptul că dialogurile sunt continuate? De pildă, cu privire la tema majoră a Uniației: Este de ajuns simpla și lăudabila enumerare a cuvântului „Uniație” (paragra­ful 23) printre formele de antagonism confesional, pe când Uniația este o problemă prin excelență ecleziologică care trebuia să fie soluționată înaintea începe­rii dialogului teologic din 1980? Cum va mai fi interpretată problema Uniației: ca un antagonism practic sau ca o abatere ecleziologică?
  8. Paragrafele 4, 5 și 6 consfințesc participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile inter-creștine și la Mișcarea ecumenică cu asigurarea că „participarea ortodoxă la Mișcarea pentru restabilirea unității cu ceilalți creștini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească… constituie expresia constantă a Credinței și Tradiției Apostolice în cadrul unor noi condiții istorice” (paragraful 4). Formu­larea de mai sus înseamnă că Biserica Ortodoxă nu-i recunoaște pe eterodocși ca Biserici, în ciuda folosirii acestei denumiri „ca mijloc de convorbire și comunicare”, ci, fiind consecventă Credinței și Tradiției ei Apostolice, așteaptă întoarcerea lor în sânurile ei. În tot cazul, o formulare clară prin care să fie mărturisită unicitatea Bisericii, așa cum de multe ori s-a accentuat de către teologii ortodocși, de către Sfântul Munte Athos[12] și de către Preafericitul patriarh ecumenic, Vartolomeu, în omilia sa rostită în Sfânta Biserică Protaton[13], ar fi odihnit Biserica Ortodoxă de pretutindeni și plinătatea (pleroma) ortodoxă.
  9. După proclamarea corectă din al patrulea text sinodal: „Biserica Ortodoxă fiind Biserica cea Una, Sfântă. Sobornicească și Apostolească…”[14] și categorica asigurare a Enciclicii că „dialogurile purtate de Biserica Ortodoxă niciodată nu au însemnat, nu înseamnă și nu vor însemna vreun compromis în chestiunile de credință”[15], acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie, (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente „compromisuri în chestiuni de credință”.
  10. Astăzi păstrarea unității Bisericii este o cerință spinoasă. În Sfântul Munte și în alte părți se aud proteste și, din nefericire, acestea ajung până la tendințe schismatice. Fără îndoială, la aceasta contribuie și ambiguitățile din textele sinodale, a căror neclaritate creează condiții favorabile pentru o interpretare ecumenistă a lor și, prin urmare, duce la criză unitatea Bisericii, după cum în cazul dialogurilor teologice în desfășurare este greu de dat la o parte „realizările” deceniilor trecute . Textele Sinodului trebuie să depășească unilateralitatea, care se datorează faptului că ele au ignorat puternica tradiție teologică pe care au trasat-o purtătorii de Dumnezeu Părinți din vremea noastră și renumiți teologi, care au întrevăzut calea dialogurilor ecumenice ca o deviere ecumenistă. Nu numai vocile „zelotiste”, cum se spune, dar și cele sănătoase cer cuvântul adevărului pentru a se convinge și a-și găsi liniștea.

Însă tendința de „întrerupere a pomenirii” nu este îndreptățită în acest caz. Textele Sfântului și Marelui Sinod au lipsurile și nedesăvârșirile lor. Dar nu s-a semnat un „acord unionist” ca la Lyon și Florența și nici un episcop ortodox nu a aderat la vreo erezie condamnată de Biserică, nici nu a proclamat „cu capul descoperit” învățăturile eretice ale eterodocșilor. O grabă nechibzuită spre întreruperea pomenirii îi va bucura numai pe vrăjmașii Bisericii[16].

Recunoaștem că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Vartolomeu a arătat un interes fără margini ca Sinodul să dea glas ecleziologiei ortodoxe nefalsificate. Cunoaștem starea de mucenicie a Tronului întâistător al Bisericii Constantinopolei și situația celorlalte patriarhii vechi aflate în dificultate. Ne punem însă nădejdea în Harul cel atoatelucrător al Prea­sfântului Duh. Arhiereii noștri, sfințitul cler și poporul cel binecredincios nu au pierdut dreptarul Credinței. Așteptăm cu nerăbdare și cu nădejde o ulterioară prelucrare teologică și o formulare cât mai autentică a textelor sinodale, astfel încât acestea să corespundă la îndeplinirea misiunii mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, potrivit cu Orosul (hotărâre dogmatică, n.tr.) Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic: „Așa cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatizat Dascălii, cum a cugetat împreună întreaga lume (oikoumene), cum a strălucit Harul, cum a dovedit adevărul…”. Fie ca noi toți, cler și popor, „astfel să cugetăm, astfel să mărturisim, astfel să-L propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea pe scurt punându-le cu smerenie în atenția Preacuvioșiei Voastre și rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru luminarea de sus a arhiereilor noștri, care au luat asupra lor cea mai mare povară a responsabilității, rămânem

Cu multă iubire frățească și dragoste în Hristos,

Membrii Comisiei:

Arhim. Hristodul  – Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Arhim. Iosif           – Sfânta Mănăstire Xiropotamu

Arhim. Elisei         – Sfânta Mănăstire Simonos Petras

Arhim. Tihon         – Sfânta Mănăstire Stavronichita

Ierom. Luca            – Sfânta Mănăstire Grigoriu

[1] https://www.holycouncil.org/official-documents

[2] Sinodiconul Ortodoxiei, Triod, Duminica Ortodoxiei.

[3] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, III-8.

[4] „Biserica nu este numai Una, ci și Singura. În Domnul Iisus nu este cu putință să existe multe trupuri. În același chip nu este cu putință să existe în El mai multe Biserici. În acest Trup divino-uman Biserica este Una și Singura, așa cum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și singurul” (Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, republicare din traducerea franceză, Presa Ortodoxă, 29.06.2007).

[5]„Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa şi la fel cu a Părinţilor săi” (Enciclica celor patru Patriarhii ale Răsăritului [Constantinopolul, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, Mai 1848]).

[6] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, par.6

[7] „Propunerea completă a Bisericii pentru ontologia persoanei și comuniunea persoanelor a fost primită de către Sfântul și Marele Sinod, s-a șters întreaga propoziție care se referă la comuniunea persoanelor care reflectă după Har prin unitatea neamului omenesc viața  în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești, însă numai în anumite locuri a rămas termenul de persoană umană pentru o discuție viitoare” (Mitropolitul Ierothei al Navpactului, Hotărârile Ierarhiei Bisericii Greciei referitoare la „Sfântul și Marele Sinod” și deznodământul lor, pp. 20-21, septembrie 2016. https://aktines.blogspot.nl/2016/09/blog-post_197.html.

[8] Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei, 5.i.

[9] Idem, 5.ii.

[10] Episkepsis, nr.755 (31.10.2013).

[11] Vezi în legătură cu aceasta, Comisia pentru chestiuni dogmatice a Sfintei Comunități a Sfântului Munte, Memoriu cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, 18.2.2007.

[12] Numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului Credinței, iar celelalte „biserici” eterodoxe se află în erezie și înșelare” (Epistolă către Preafericitul patriarh ecumenic Vartolomeu, 1/14 Noiembrie 1995).

[13] „Biserica Ortodoxă este însăși singura Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (21 Octombrie 2008).

[14] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, §1.

[15] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, VII-20.

[16] Cf. Canonul 15 al Sinodului I-II, Pidalion.

Traducere: Ieroschimonah Ștefan Nuțescu

Sursa: marturieathonita.ro

Mai jos aveți versiunea pdf online a documentului.

Sfântul Ioan Botezătorul pe mâinile cercetătorilor şi la National Geographic

Sfântul Ioan Înaintemergătorul s-a aflat de curând în vizorul cercetătorilor şi a echipei de redacţie de la National Geographic. Motivul a fost dat de recentele săpături arheologice din insula Sveti Ivan din Marea Neagră, situată în apropierea coastelor sudice ale Bulgariei. Aceste săpături arheologice au adus la lumină un relicvariu cu rămăşiţe umane: mici bucăţi de craniu, oase de mandibulă, falange şi încheietură, un dinte, precum şi o cutie din rocă vulcanică purtând inscripţia „Doamne, mântuieşte pe sluga ta Thomá. Sfântului Ioan, 24 mai”.

Relicvariul Cinstitului Înaintemergător aşa cum a fost găsit

Osemintele au fost găsite sub Sfânta Masă, înăuntrul Bisericii. Chivotul cu inscripţie nu a constituit o dovadă foarte puternică pentru experţi. Îndoielile au fost spulberate de analizarea oaselor prin metoda de datare cu Carbon 14, efectuată la University of Oxford. Thomas Higham şi Christopher Ransay au încercat să dateze osemintele, dar numai falangele au conţinut suficient colagen pentru a putea permite utilizarea metodei cu Carbon 14. Rezultatele au surprins şi au confirmat faptul că este vorba de oseminte din secolul I d.H. În acest sens, Dr. Higham a subliniat: „Am fost surprinşi când datarea cu carbon a produs o vârstă atât de timpurie. Credeam că oasele sunt ceva mai recente, mai degrabă din secolele III sau IV […] Dacă este vorba de Ioan Botezătorul sau nu, asta este o chestiune la care nu putem răspunde încă în mod precis, şi nici nu cred că vom putea răspunde vreodată”. Cercetători de la Universitatea din Copenhaga au reuşit să reconstituie fragmente de material genetic din oase, iar analiza ADN a arătat că toate aparţin aceleiaşi persoane, cel mai probabil un bărbat, cu caracteristici genetice tipice Orientului Mijlociu. Semnificativ este faptul că National Geographic a anunţat că intenţionează să difuzeze într-un documentar descoperirile arheologice şi concluziile ştiinţifice.

Este foarte posibil să ne găsim înaintea moaştelor „celui mai mare dintre cei născuţi din femei” (Mt. 11, 11), iar acest lucru nu ne este indiferent, ortodocşi fiind. Astfel, toată această poveste nu ne surprinde, pentru că, în tradiţia noastră, la târnosirea bisericilor, se aşează moaşte în Sfânta Masă. Persoana Înaintemergătorului se găseşte în strânsă legătură cu viaţa monastică, multe mânăstiri fiindu-i închinate şi cinstindu-l. Sfânta Mănăstire Dionisíou din Sfântul Munte, cunoscută şi ca Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, păstrează nestricată mâna dreaptă a Sfântului. Cu adevărat vrednică de luat aminte este legătura dintre membrii Bisericii şi sfintele moaşte ale Înaintemergătorului: conform tradiţiei sinaxarice, “atunci când Evanghelistul Luca s-a mutat în oraşul Sevástia, acolo unde fusese îngropat cinstitul trup al Înaintemergătorului, a luat din mormânt mâna dreaptă a Sfântului Ioan şi a dus-o la Antiohia, unde sfintele moaşte au săvârşit multe minuni. Se spune că la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, Episcopul ridica şi cinstita mână. În vremea înălţării, uneori palma se deschidea, iar alteori se închidea. Deschizându-se, făcea cunoscută bogăţie de roade, iar închizându-se, lipsuri şi sărăcie. Din acest motiv, mulţi împăraţi ai Bizanţului au poftit să o ia, mai ales Contantin şi Romanós Porfirogeneţii. Astfel, în vremea domniei celor doi, un diacon al Bisericii din Antiohia, cu numele de Iov, într-o seară în care, după tradiţie, creştinii participau la o Sfeştanie, a furat cinstita mână a Înaintemergătorului, aducând-o la Constantinopol. Aici, împăratul, iubitor de Hristos, a sărutat-o cu multă evlavie, aşezându-o în palatele imperiale. Astfel, în cartierul Forákios, credincioşii s-au adunat pentru a prăznui aducerea cinstitei mâini a Înaintemergătorului la Constantinopol”.

Evenimentele prezentate de cercetătorii de la National Geographic pot constitui un indiciu al prezenţei sfintelor moaşte ale Sfântului Înaintemergător în regiunea Balcanilor şi a Mării Negre. Încă o dovadă a cinstirii Sfântului în Balcani care ar putea avea legătură cu prezenţa sfintelor moaşte este fresca Sfintei Mânăstiri Dionisíou, în care Sfântul Ioan Înaintemergătorul este înfăţişat alături de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Dionisie, ctitorul Mânăstirii, Sfântul Neagoe Basarab, domnul Vlahiei şi de Alexandru Comnenul, care i se închină (v. foto mai sus).

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Biserica cinsteşte amintirea lui în fiecare an: pe 23 septembrie Zămislirea Sfântului, pe 24 iunie Naşterea Sa, pe 29 august Tăierea Cinstitului Său Cap, pe 24 februarie Prima şi cea de a Doua Aflare a Capului Său, pe 25 mai cea de-a Treia Aflare a Capului, iar pe 7 ianuarie Soborul Sfântului.

Din moaştele Cinstitului Înaintemergător se păstrează astăzi:

  • Parte a Capului la Mânăstirea Dochiaríou din Sfântul Munte
  • Parte a Capului la Geamia Mare din Damasc
  • Parte a Capului la Muzeul Top Kapi din Constantinopol
  • Parte de maxilar „cu trei dinţi” la Mânăstirea Stavronikíta din Sfântul Munte
  • Mâna dreaptă nestricată la Mânăstirea Dionisíou din Sfântul Munte
  • Mâna stângă nestricată la Muzeul Top Kapi din Constantinopol
  • Parte din mâna stângă la Mânăstirea Marii Meteore
  • Un deget la Mânăstirea Vatopedi din Sfântul Munte
  • Parte din mâna stângă la Mânăstirea Sfântului Ioan Botezătorul Makrynós din Mégara
  • Fragmente la Mânăstirile Ivíron, Pantokrátoros şi Sf. Pantelimon din Sfântul Munte
  • O vertebră la Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli Aighialeía

Sfântul Ioan Înaintemergătorul deţine un loc deosebit în viaţa liturgică şi în memoria Bisericii. Multe ar putea fi spuse în legătură cu istoricul moaştelor Înaintemergătorului, dar acest lucru va constitui subiectul unui alt articol. Aşteptăm cu deosebit interes şi alte noutăţi despre insula Sveti Ivan şi despre oseminte.

Sursa: pemptousia.ro

Mitropolitul Ierotheos Vlachos scrie despre Naşterea lui Hristos

nasterea-domnului

Sărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea.

Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.

1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.

2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup.

Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).

În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.

În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră.

Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.

4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos.

Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul. Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire şi zidirea nu s-ar fi sfinţit, dacă nu exista Dumnezeu-Omul.

treis-magoi-6605. În afară de Păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Cu adevărat Dumnezeu S-a descoperit acestora, ceea nu s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii, care alcătuiau instituţia religioasă a epocii respective. Magii nu erau astrologi, în sensul de astăzi al cuvântului, ci astronomi, care urmăreau stelele de pe cer şi mişcările lor, iar în vremea aceea, astrologia – adică atronomia – era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a delimitat de astrologie, care este amestecată cu metafizica şi satanismul, şi pentru aceasta astrologia este respinsă de credinţa ortodoxă.

Magii L-au recunoscut pe Hristos şi I s-au închinat „prin cunoaşterea minţii-nous”. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu mintea-nous Îl vedeau pe Dumnezeul Întrupat. Astfel, Magii se aflau pe treapta duhovnicească potrivită pentru a-L vedea şi a I se închina lui Dumnezeu. Nu era vorba de o chestiune care ţine de ştiinţă, ci de curăţie lăuntrică a minţii.

Dovadă a celor spuse aici este faptul că steaua pe care au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din însuşirile stelei. În primul rând, această stea nu doar se mişca, ci se şi oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai jos decât celelalte stele, iar atunci când Magii au ajuns la locul unde se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra sălaşului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea în strălucire pe celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor se mişca în mod neobişnuit, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar la urmă s-a mişcat de la Ierusalim către Betleem, adică spre Sud. Mai mult încă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele nu se văd la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua această luminoasă a fost înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.

6. La Naşterea lui Hristos a participat şi zidirea, care a primit har de la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin cuvântul „zidire” înţelegem animalele, peştera, ieslea, munţii, cerul etc. Icoana Naşterii Domnului arată că întreaga creaţie primeşte har de la Hristos. În centrul icoanei Se află Hristos, Care este izvorul harului necreat şi din El se revarsă energia sfinţitoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

La Naşterea Hristos, întreaga zidire a înălţat imnuri Dumnezeului şi Creatorului său. Astfel s-a dovedit faptul că Hristos este Creatorul a toate câte sunt şi că zidirea este creaţia Lui, pentru că El este Dumnezeu.

Spuneam mai înainte că, la Naşterea lui Hristos, întreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie să facem o distincţie clară. Deşi energia lui Dumnezeu este una, în funcţie de roadele ei, are diferite însuşiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfinţitoare, proniatoare, dătătoare de viaţă, înţelepţitoare şi îndumnezeitoare. În acest context, trebuie să spunem că, ontologic vorbind, zidirea se împărtăşeşte din energia făcătoare de viaţă şi de fiinţă a lui Dumnezeu, iar din perspectiva mântuirii, ea se împărtăşeşte de energia sfinţitoare. Doar cei îndumnezeiţi şi sfinţii se împărtăşesc şi de energia îndumnezeitoare.

Prin urmare, îngerii şi oamenii care erau de faţă la Naşterea lui Hristos au primit energia îndumnezeitoare, în vreme ce zidirea necuvântătoare a primit energia sfinţitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizări trebuia făcute pentru a nu se crea nici o confuzie în privinţa împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

7. Vorbind despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, trebuie neapărat să vedem şi numele pe care I le atribuim, pentru că acestea exprimă diferite adevăruri teologice.

Înainte de Înomenire, a Doua Persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele de „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „naşterea” este însuşirea Sa ipostatică a Fiului. Numele de „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a desemna caracterul nepătimaş al Naşterii lui Hristos, ci şi felul unirii Sale cu Tatăl şi faptul că El este Cel Care Îl face cunoscut pe Tatăl, după cum arată Sfântul Grigorie Theologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există – în cazul oamenilor – între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensurile şi conţinutul gândului. Aşadar, numele de „Cuvânt” ni-L arată şi pe Tatăl, pentru că acela care Îl înţelege şi Îl vede pe Cuvântul, Îl înţelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl.

După Întrupare sau, mai bine zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci când a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, în ipostasul Cuvântului, El este numit Hristos. Numele „Hristos” este nume al Ipostasului, care nu are legătură numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. Iar pentru că firea omenească a fost unsă şi sfinţită de Dumnezeu, de aceea Cuvântul S-a numit „Hristos”, adică Unsul lui Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinţeşte înţelegem atât pe Tatăl, Care unge, cât şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfânt, prin Care se împlineşte ungerea. Dar, pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, de aceea la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele de „Hristos” desemnează deopotrivă pe Dumnezeu şi pe om, adică pe Dumnezeu-Omul Hristos. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea în Ipostas a celor două firi, Cuvântul se numeşte Hristos. Astfel, Acela Care, înainte de Întrupare, era Fiul lui Dumnezeu, după întrupare, deşi rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, El se numeşte acum „Hristos”, nume prin care este desemnată unirea celor două firi.

Cuvântul „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce cuvintele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A afirma că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Învăţătura dreaptă este că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească într-unul din ipostasurile Sale. Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschin).

8. În Hristos există două naşteri, una este dinainte de veci din Tatăl, mai presus de cauză, de cuvânt, de timp şi de fire, iar cealaltă s-a făcut pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timp prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea purtării în pântece”, deoarece a fost zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din sămânţă bărbătească.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut înainte de toate veacurile din Tată Fecior, fără de mamă, iar în timp S-a născut din Maică Fecioară, fără de tată trupesc. Amândouă naşterile au fost fără de patimă şi fără de schimbare, pentru că nici Dumnezeu Tatăl prin naştere nu a suferit vreo schimbare, dar nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.

Amândouă naşterile sunt de neînţeles pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revalat că S-a născut din Tatăl fără de schimbare, iar din Maica Domnului fără de sămânţă, fără să analizăm raţional aceste fapte. Pentru că, potrivit cuvântului Sfântului Grigorie Theologul, încercarea de înţelegere a tainelor mai presus de cuvânt poate să conducă pe om la nebunie. Ceea ce ne interesează este faptul că amândouă aceste naşteri dau certitudinea necesară că omul se poate mântui numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a condus pe om la scopul ar fi ajuns şi Adam dacă nu ar fi păcătuit.

Sfântul Ioan Damaschin face unele observaţii etimologice subtile referitoare la cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit), care provin de la cuvântul „gígnomai” (a deveni), iar pe de altă parte la cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) care provin de la verbul „gennómai” (a se naşte). Aceste observaţii etimologice exprimă esenţa teologiei ortodoxe.

Cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit) arată faptul că „nefăcutul” nu a fost creat, iar „făcutul” a fost creat cândva. În acest sens, Dumnezeu este „nefăcut” şi „necreat”, iar creaţia este „făcută”. Prin cuvintele „agénitos” şi „genitós” ne referim la fire.

Cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) scrise cu dublu „n” nu desemnează firea, ci ipostasul, şi se referă la Dumnezeu şi la om. Tatăl este nenăscut, pentru că nu s-a născut din nimeni, Fiul – după firea dumnezeiască – este „născut”, pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. Exact acelaşi lucru observăm şi la oameni, pentru că şi omul se naşte, cu deosebirea că omul este creat, este făptură.

Având aceste premise, înţelegem că Tatăl este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că este necreat şi nu este supus devenirii, nu are un început al existenţei, şi, în acelaşi timp, este „agénnitos” (nenăscut), pentru că El nu s-a născut, ci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că, Dumnezeu fiind, este necreat, dar „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. De asemenea, după firea omenească este „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Fecioara Maria în timp.

Acest lucru are o mare însemnătate pentru hristologie, pentru că arată Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi faptul că după Naştere este Ipostas al Sfintei Treimi, deoarece „gennitós” (născut) este însuşirea caracteristică a Ipostasului, de aceea Maica Domnului a născut un Ipostas Care este cunoscut în două firi.

9. O întrebarea fundamentală legată de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua Persoană a Sfintei Treimi şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Sfântul Duh)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la Întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al Întrupării, având în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt. Cert este, însă, că firea omenească a fost asumată de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Există trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul creării omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică chipul Cuvântului. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, omul a fost făcut după chipul Cuvântului, adică i s-a dat puterea înţelegerii [duhovniceşti] şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârşirea în virtuţi, atât cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, chipul s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea în om a stricăciunii şi a morţii. Pentru aceasta Cuvântul S-a întrupat ca să îl rezidească pe om şi să îl conducă acolo unde ar fi ajuns prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie.

Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă vine Dumnezeu Cuvântul, prototipul creaţiei noastre, şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne înveţe drumul spre noua viaţă.

Întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învaţă Sfântul Athanasie cel Mare, pentru că în urma păcatului intraseră în om moartea şi stricăciunea. Prin urmare, era necesar ca moartea să fie biruită. Astfel, prin Întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar, cu toate acestea, supus morţii şi patimii, ca să biruiască moartea şi pe diavol şi să Se facă prototipul noii creaţii.

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însuşirii Sale ipostatice, având în vedere faptul că fiecare Persoană din Treime are o însuşire neschimbătoare: Tatăl este Tată, şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh, şi nu Tată sau Fiu. Aceste însuşiri nu se pot schimba, evolua sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, şi nici Sfântul Duh nu putea să se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însuşirea Sa rămâne neschimbată.

Al treilea motiv al Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne face cunoscută voia Tatălui. De altfel, El Se arată adesea şi în Vechiul Testament, făcând cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi înaintea Părintelui Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui, căci, dacă Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfânt (Sfântul Simeon Noul Theolog).

10. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a urmărit îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar înainte de toate îndumnezeirea omului. Potrivit învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare, Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus şi de troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu”.

Căderea lui Adam a fost una morală, ci ontologică, pentru că a pervertit întreaga lui existenţă. Acest fapt, desigur, a avut şi urmări morale. Prin păcat, omul s-a golit de harul dumnezeiesc, a pierdut îndrăzneala în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de grosolănia vieţii pline de trudă (acoperirea cu frunzele de smochin), s-a înconjurat de moarte, adică în stricăciune şi în grăsimea cărnii (îmbrăcarea cu haine de piele), a fost izgonit din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu S-a întrupat. De altfel, întruparea era încă de la început în planul lui Dumnezeu, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă cale ca omul să ajungă la îndumnezeire.

Întruparea lui Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu arată bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Sale, ci i-a întins o mână de ajutor. Înţelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru tot ce părea imposibil. Dreptatea, pentru că după cădere, nu a făcut un alt om care să se lupte cu diavolul şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor chiar pe el prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul muritor şi supus patimii. Puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate acestea, adică să Se facă om, chiar dacă în acelaşi timp a rămas Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci este scopul şi desăvârşirea omului. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, omul poate ajunge de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească asumată de El şi de aceea, atunci când omul se uneşte cu El poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii, fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel să dobândească tămăduirea.

Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte din asuprirea diavolului. În Biserica veche existau eretici care învăţau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea-nous sa. Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune că Hristos a luat întreaga fire omenească, adică trupul, sufletul, mintea-nous şi toate celelalte elemente care alcătuiesc firea omenească, pentru că altfel, nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea-nous, aceasta ar fi rămas netămăduită. „Ceea ce [Hristos] nu a asumat, nu a vindecat; ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte”.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci divizări, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania personală, să depăşească aceste rupturi. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea fiecărui om să depăşească prin unirea cu Hristos toate aceste despărţiri.

11. Întruparea se mai numeşte şi deşertare sau chenoză. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel este uluitor: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „arată bunăvoinţă spre robii Săi printr-o pogorâre de nespus şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschin). Cuvântul Se pogoară la neamul omenesc luând chip de rob, adică trup, dar, pentru ca să fie încăput, Îşi micşorează, Îşi scade într-un anumit fel dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Theologul). În legătură cu aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune: „Cel Plin se goleşte, se goleşte de slava Sa şi Se face mic, ca prin El eu să mă împărtăşesc de plinire”.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este rămâne pentru totdeauna deofiinţă cu Tatăl. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Şi-a dobândit-o prin forţă. Prin întruparea Sa, Şi-a asumat firea omenească ascunzându-Şi Dumnezeirea, ca să mântuiască neamul omenesc. Se pogoară la robii Săi, iar „înălţimea sa nepogorâtă se pogoară fără a se pogorî” (Sfântul Ioan Damaschin). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări apofatice, negative.

Deşertarea de Sine a lui Hristos, chenoza, nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a trăit de mic pribegia, persecuţia şi necazurile, că a cunoscut ura oamenilor etc., ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi patimio. Faptul că Dumnezeul necreat a luat firea creată a omului, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeşte golire şi sărăcire a lui Hristos.

Împlinirea-îndumnezeire a omului nu putea avea loc fără chenoză. În plus, sfânta deşertare-chenoză a arătat ce anume este dragostea, şi anume că dragostea înseamnă deşertare de sine, jertfă, dăruire şi asumare a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte de sine şi invers.

12. Urmarea chenozei a fost faptul că, Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.

Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.

Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.

Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că „nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. „Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri…”.

Hristos a fost noul Adam, „singurul lucru nou sub soare”, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. „Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului”. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).

Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirii, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, „strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul” (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13. De-a lungul acestor analize am spus în mod repetat că, prin Întrupare, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. Acest lucru se cuvine să îl cercetăm mai în amănunt asupra temei întrupării, pe cât ne este în putinţă, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Desigur, Întruparea este o taină şi, nefiindu-ne îngăduit demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe învăţătura Sfinţilor noştri îndumnezeiţi care au primit revelaţia pentru că au ajuns la îndumnezeire. Şi precum Prorocul Moise, ajungând la vederea lui Dumnezeu, a fost iniţiat în multe taine de negrăit, acelaşi lucru şi mai mult s-a petrecut în cazul Sfinţilor îndumnezeiţi ai Noului Testament.

În Biserica veche existau diferiţi eretici care, prin gândire filosofică, încercau să înţeleagă cum lucrau cele două firi ale lui Hristos, adică firea dumnezeiască şi firea omenească. Putem distinge cu precădere două opinii principale: cea nestoriană şi cea monofizită. Potrivit nestorienilor, cele două firi şi trăsăturile lor caracteristice sunt total diferite, adică nu sunt de acelaşi tip, nu era cu putinţă ca firea dumnezeiască să se unească cu firea omenească. Prin urmare, aşa cum susţineau ei, firea omenească a fost numai o anexă a celei dumnezeieşti, iar unirea a fost într-un fel ca lipirea a două bucăţi de lemn. Dimpotrivă, după învăţătura monofizită, firea dumnezeiască a absorbit firea omenească şi, de aceea, firea dumnezeiască şi-a pierdut trăsăturile caracteristice.

hristosCombătând aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om, că firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului şi, prin urmare, Hristos are „două firi unite fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire, fără împărţire”. Această învăţătură se păstrează într-un tropar din Octoih închinat Maicii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: „nicicum n-a răbdat schimbare sau amestecare sau despărţire, ci a păzit întreagă osebirea amândurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a păstrat propriile ei trăsături şi, astfel, cele două firi nici  nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despărţit.

În continuare, va trebui să ne oprim puţin asupra cuvintelor „fără schimbare”, „fără amestecare” şi „fără despărţire”, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin, pentru că în acestea se ascunde taina legăturii dintre cele două firi ale lui Hristos.

„Fără schimbare” arată că nici una din cele două firi nu şi-a pierdut trăsăturile caracteristice. Atunci când s-au petrecut moartea şi învierea lui Lazăr, firea omenească a lui Hristos a vărsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omeneşti, în vreme ce firea dumnezeiască l-a înviat pe Lazăr, lucru propriu firii dumnezeieşti. Aşadar, în Hristos, ziditul rămâne zidit, muritor, descriptibil şi văzut, în vreme ce neziditul rămâne nezidit, nedescriptibil şi nevăzut.

„Fără amestecare” desemnează faptul că nu există nici o confuzie între lucrările-energiile celor două firi. În cazul lui Lazăr, nu firea omenească a lui Hristos îi redă viaţa, nici lacrimile nu sunt vărsate de firea dumnezeiască. Toate minunile au fost săvârşite de Dumnezeirea Sa, dar nu fără trup, iar toate cele smerite au fost săvârşite de trup, dar nu fără Dumnezeire. Aşadar, adevărul este că, în Hristos nu există amestecare între lucrările celor două firi. Firea dumnezeiască îşi împărtăşeşte slava şi trupului, dar nu pătimeşte şi nu participă la pătimirile acestuia.

Cuvintele „fără schimbare” şi „fără amestecare” trebuie neapărat analizate împreună cu cel de-al treilea cuvânt, care este „fără despărţire”. „Fără despărţire” înseamnă că cele două firi sunt nedespărţite şi inseparabile, adică nu se despart niciodată. Fiecare fire lucrează în Hristos „în comuniune cu cealaltă”. În exemplul învierii lui Lazăr, spunem că a lăcrimat firea omenească şi că a dat viaţă firea dumnezeiască, dar cele două firi erau unite datorită ipostasului. Prin urmare, Hristos [întreg] l-a înviat pe Lazăr. Atunci când pătimea cu trupul, Dumnezeirea era unită cu trupul, dar rămânea pasivă, iar când lucra Dumnezeirea Cuvântului, sfânta minte-nous a lui Hristos era unită cu Dumnezeirea, cunoscând cele care se săvârşeau.

Datorită unirii ipostatice, Hristos nu le săvârşea pe cele omeneşti ca om, pentru că, în acelaşi timp, El era şi Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeieşti nu le săvârşea ca un Dumnezeu, pentru că era om. Aceasta este urmarea adevărului că cele două firi s-au unit ipostatic, adică s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, astfel încât fiecare dintre ele se mişca în comuniune cu cealaltă, în ipostasul Cuvântului.

După unirea ipostatică a celor două firi, a existat o singură Persoană, un singur Ipostas. Nestorie a ajuns ca printr-o gândire filosofică să susţină categoric că fiecare fire îşi are persoana ei. El spunea că, prin unirea celor două firi, Hristos a luat două persoane, adică persoana Dumnezeirii şi persoana omenescului, şi că astfel a rezultat o a treia persoană, pe care el a numit-o „persoana iconomiei” sau „persoana legii”. După gândirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifică nici cu persoana lui Dumnezeu şi nici cu persoana omului; de aceea, atunci când cele două firi se separă, această persoană încetează să mai existe.

Şi aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserică. Unirea celor două firi a avut loc în Persoana Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Însuşi Dumnezeu Cuvântul a devenit Ipostas în trup. „Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în trup”. Hristos este unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi este închinat în întregime, ca unul ce este alcătuit din fire dumnezeiască şi omenească. Prin urmare, şi trupul primeşte închinare tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în el. Aceasta înseamnă că Hristos nu este alcătuit din două persoane şi mai înseamnă că, prin unire, nu s-a format o persoană a Legii, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas al trupului, iar firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire în ipostasul Cuvântului.

Mai mult decât atât, cele două firi se întrepătrund fără să îşi piardă caracteristicile. Trebuie însă precizat faptul că întrepătrunderea-perihoreza se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind nezidită, aceasta trece prin toate şi nimic nu poate să treacă prin ea. Aşadar, avem de-a face cu unirea şi înfăşurarea celor două firi, dar numai de către firea dumnezeiască, în acelaşi fel în care soarele transmite energiile sale către noi, dar rămâne în afara energiilor noastre.

Desigur, având două firi, Hristos a avut două lucrări şi două voiri. Lucrările nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totuşi de la Persoana comună, de la ipostasul Cuvântului. Aşadar, firile nu lucrează fără a depinde de Ipostasul Cuvântului. La fel se petrece cu lucrările.

14. Dogma hristologică are o mare importanţă, pentru că este strâns legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie. Sfinţii Părinţi dau o mare însemnătate învăţăturii hristologice, deoarece, dacă aceasta este deformată, în mod automat, este deformată şi învăţătura eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea deformare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul şi-ar pierde scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul şi de la mijloacele care duc spre mântuire.

Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe marginea sintagmelor „fire compusă” şi „ipostas compus”, deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.

Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o „fire compusă”. Astfel, judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de vedere monofizit deformează însă caracterul „neschimbat” al unirii celor două firi. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusă este ceva diferit de cele iniţiale, ea nu este deofiinţă nici cu firea dumnezeiască, nici cu cea omenească. Pentru a exemplifica acest lucru, el se referă la alcătuirea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. După formare, trupul este ceva diferit, pentru că nu mai este nici foc, nici aer, nici apă şi nici pământ. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi sintagma „fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi deofiinţă nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu noi, cu firea dumnezeiască. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu şi nici om.

Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în Tradiţia ortodoxă, respinge termenul de „fire compusă” şi introduce formula „ipostas compus”. Desigur, şi această formulare trebuie interpretată în spirit ortodox, pentru că aceasta poate fi deformată. Să vedem puţin cum putem vorbi ortodox despre „ipostas compus”.

Înainte de Întrupare, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevăzut, neatins, de nedescris, avânt tot ceea ce avea şi Tatăl şi diferind doar modul de existenţă, anume că Tatăl este nenăscut, iar Fiul este născut. După Întrupare, însă, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuirii din dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup, Ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea dumnezeiască, şi zidit după cea omenească; nevăzut, după firea dumnezeiască, şi văzut, după firea omenească.

Dacă nu acceptăm expresia „Ipostas compus”, cădem fie în nestorianism, pentru că acceptăm două ipostasuri în Hristos, fie în monofizitism, pentru că suntem de acord cu modificarea şi confuzia celor două firi.

Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit „într-un singur Ipostas compus”. Vorbind despre Ipostas compus, ne referim neapărat la alcătuirea „din două firi desăvârşite, cea dumnezeiască şi cea omenească”.

Desigur, este posibilă şi înţelegerea eretică a acestei sintagme, fie prin credinţa că s-ar fi format un ipostas din alte două ipostasuri, adică cel dumnezeiesc şi cel omenesc, fie prin acceptarea existenţei unui alt ipostas din două firi. Sintagma „Ipostas compus” respinge asemenea răstălmăciri eretice, pentru că ea desemnează un ipostas alcătuit din două firi şi care are două firi. Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim despre „Ipostas compus” nu înţelegem numai că ipostasul a fost alcătuit din „două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se evită atât nestorianismul, cât şi monofizitismul.

15. În Slava Laudelor din slujba praznicului Crăciunului se cântă: „Pentru aceasta şi noi aducem Ţie, în loc de dar de bani bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase”. Dumnezeiasca Întrupare nu este dăruită oamenilor pentru a conduce la gânduri pioase sau la felurite analize psihologice şi sentimentale. Asemenea analize, dacă sunt făcute la o vârstă trupească şi duhovnicească corespunzătoare, pot duce la anumite rezultate, dar în cele din urmă, taina Întrupării trebuie analizată tot în atmosfera teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în Ipostasul Cuvântului, care este un lucru nou, peste fire şi de neconceput pentru mintea omenească?

Dincolo de ceea ce am spus până acum, putem să vedem în continuare patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală a acestei mari sărbători, care este maica tuturor Praznicelor Împărăteşti.

În primul rând, peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea Bisericii. Sfântul Athanasie cel Mare demonstrează acest lucru: Sălaşul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif este preotul de rând, magii sunt clericii, păstorii sunt diaconii, îngerii sunt preoţii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea este mantia, Heruvimii – ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care acoperă totul prin puterea Sa, este acoperământul discului.

Biserica este Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi care S-a născut, S-a schimbat la faţă, a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. În timpul Sfintei Liturghii este săvârşită toată această mare taină şi ni se dă posibilitatea de a ne împărtăşi din harul lui Hristos. Aşa cum Biserica nu este o organizaţie omenească, nici Sfânta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simţurilor noastre.

În al doilea rând, firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeul-Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un sânge cu El.

În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a Întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2, 12).

Cuvântul „Irod” înseamnă în limba ebraică „de piele” şi de aceea Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în patria noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe drumul virtuţilor.

Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă de nevoinţă şi de împărtăşire din Sfintele Taine. Cei care trăiesc ascetic se învrednicesc ca, prin Sfintele Taine, să se unească cu Hristos.

În al patrulea rând, atunci când omul trăieşte în nevoinţă şi în împărtăşirea din Sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, atunci trăieşte duhovniceşte faptele dumnezeieştii Întrupări în inima sa şi, mai general, în toată existenţa sa. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Theolog spune că atunci când omul îşi curăţă inima şi este luminat, Îl primeşte înlăuntrul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte ca un prunc, după care se naşte prin virtuţi şi astfel omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele Întrupării. Desigur, numai în Hristos firea omenească s-a unit ipostatic cu firea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Astfel, omul înţelege cum lucrează harul în el, înţelege ce este chenozei şi ce este îndumnezeirea firii omeneşti.

* * *

Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Trebuie însă să se îndumnezeiască şi ipostasul fiecăruia dintre noi, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum pentru noi Hristos nu S-ar fi întrupat.

Ierotheos Vlachos
Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia) 2012, pp. 39-49, respectiv pp. 49-63 via pemptousia – partea I și partea a II-a

nastereadomnului

 

Sfântul Munte și Nașterea Domnului

theoklitos-dionysiatis-in-rÎn sufletele fiilor Bisericii Ortodoxe, sărbătorile împărătești și cele în cinstea Maicii Domnului se transformă în bucurii duhovnicești foarte mari, fiindcă ele sunt nesecate izvoare ale dragostei dumnezeiești, a recunoștinței călduroase și a mulțumirii nemărginite pentru tot ceea ce Dumnezeu a dăruit oamenilor de atunci de când ,,s-a arătat în trup”. Monahii, în general, și cei de la Sfântul Munte în special, prăznuiesc Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul aproape în fiecare zi, în cadrul slujbelor ciclului liturgic zilnic din mănăstiri.

Într-adevăr, în cadrul slujbelor neîntrerupte ce se săvârșesc în mănăstirile de rit bizantin, în schituri și în toate lăcașurile în care Dumnezeu este slăvit prin săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, a vecerniilor și a privegherilor, dar și prin rugăciunile personale ale monahilor, sunt psalmodiate tropare, condace și sunt citite rugăciuni care au drept conținut principal Întruparea Lui Dumnezeu și mântuirea lumii.

Monahii, în mod diferit, conform condițiilor personale și nevoinței duhovnicești a fiecăruia, reînnoiesc mereu în sufletele lor amintirea evenimentului celui mai presus de fire al Întrupării. Iar amintirea aceasta se transformă în sentiment religios pentru toți cei care au ajuns la măsura aceasta. De aceea, ei cugetă neîncetat la adâncul și nesfârșita dragoste a Lui Dumnezeu pentru oamenii plăsmuiți ,,după chip și după asemănare”, care, ,,cu inimă curată”, laudă cu recunoștință nemăsurata Lui bunătate.

athos xioni IN

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Așadar, în zilele Nașterii Domnului monahii se pregătesc cu toții să-L întâmpine pe Dumnezeiescul Prunc, astfel încât printr-o comuniune a sufletelor și cu mintea curățită, să cânte ,,Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu” văzând ,,Taina cea străină și minunată” și, răpiți de vederea celor dumnezeiești, să vadă cu mintea, prin credință ,,tron de heruvimi, Fecioara”, iar ieslea, ,,sălășluire în care a șezut Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu…”.

Pentru toate cele de mai sus, nu ar fi fost doar o exprimare plastică dacă am spune că Hristos se naște mereu în sufletele acelor creștini, monahi sau laici sau clerici, toți câți “sunt insuflați de dumnezeiescul duh”.

Cât de frumoasă este acea experiență duhovnicească la care se referă Sfântul Diadoh al Foticeii, spunând că simțim în inimile noastre ,,tresăltarea Dumnezeiescului Prunc” atunci când, cu credință, chemăm numele Lui Iisus Hristos cu puterea ,,rugăciunii minții”. Dar, nu se întâmplă, oare, același lucru, atunci când ne împărtășim cu vrednicie, fapt ce arată că am luat Duh Sfânt ,,pentru viața veșnică”? Într-adevăr, Crăciunul este prăznuit în mod concret și duhovnicesc de toți cei care simt în inimile lor că Hristos se naște cu adevărat. Însă vai de aceia care așteaptă ziua de 25 decembrie pentru a conștientiza Întruparea Lui Dumnezeu-Cuvântul. Fie că suntem chemați, fie aleși – Domnul știe – creștini ortodocși fiind cu harul și cu mila Lui Dumnezeu, suntem părtași Sfintei Sale Biserici, ceacare este, ontologic și practic, Trupul Divino-Uman al Lui Iisus Hristos. Prin urmare, toate sărbătorile Împărătești le simțim ca pe niște etape distincte ale unei singure lucrări de mântuire, ca factor și condiție a mântuirii veșnice și ca posibilitate de participare la întreaga fire și natură viitoare transformate. De aceea, Nașterea Domnului o simțim, o lăudăm și o vedem ca pe o parte dintr-un întreg, dar și ca un întreg; ca început al mântuirii, dar și ca desăvârșire a ei.

De altfel, este lucru cunoscut că cea mai mare sărbătoare împărătească în Ortodoxie nu este Nașterea Domnului, așa cum se întâmplă în Apus, ci Paștele, Sfânta Înviere a lui Hristos, în lumina căreia toate sunt pline de lumină: ,,și cerul, și pământul și cele de dedesubt”, de ,,lumina cea nesfârșită a Învierii”.

Așa cum se întâmplă în toată lumea ortodoxă, la fel și la Sfântul Munte, pregătirea pentru Nașterea Domnului începe odată cu 15 noiembrie, atunci când începe Postul Crăciunului. În tot acest timp, sufletele însetate cugetă la Taina Nașterii, ascultând imnurile bisericești, troparele, catavasiile, totul culminând cu slujba Ceasurilor celor Mari din ajunul sărbătorii. Astfel, prin toate imnurile bisericești pe care Biserica Ortodoxă le-a alcătuit, care preaslăvesc și ascund în ele dumnezeieștile dimensiuni ale Întrupării Lui Hristos, monahii trăiesc într-o atmosferă de participare liturgică, ca unii ce slujesc la săvârșirea acestei Taine, “arătători ai celor cerești” și “următori” ai Tainei celei mai presus de fire. Toate acestea sunt trăite și simțite, desigur, după cum am spus deja, la o măsură diferită de cunoaștere, după receptivitatea și natura fiecăruia, dar și după măsura în care dumnezeiescul har se dăruiește fiecăruia dintre noi.

În toate mănăstirile bizantine, în sfintele schituri, în sihăstrii și colibe, rânduiala slujbelor diferă, de vreme ce ultimele două, sihăstriile și colibele, nu se supun acelorași norme de viețuire. În mănăstiri și în schituri, în ajunul praznicului Nașterii Domnului se săvârșește Sfântul Maslu ,,pentru tămăduirea sufletului și a trupului”, după care urmează vecernia unită cu Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, când se citesc cele 15 profeții care se referă, unele în mod simbolic, altele în mod foarte clar, la Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În continuare, după ce toți se împărtășesc cu Cinstitul Trup și Dumnezeiescul Sânge al Domnului – Care S-a întrupat tocmai pentru a se uni neamestecat și neîmpărțit cu ,,făptura mâinilor sale” și a o îndumnezei – monahii merg la trapeză. Mai apoi, după ce se odihnesc trei ceasuri, cei ce s-au retras din lume se întorc iarăși în biserică pentru privegherea de toată noaptea care urmează și care începe cu Litia, unde se cântă imnuri cu profund înțeles teologic ale praznicului împărătesc.

Atmosfera care se creează din slujirea ,,în Duh și în Adevăr” are ca rezultat cunoașterea adevărată a celor mai înalte experiențe teologice și duhovnicești. Atunci ni se pare că îngerii au coborât din înaltul cerului și, împreună cu monahii ce viețuiesc pe pământ, aduc cântare de laudă lui Dumnezeu, și că Biserica triumfătoare din cer, într-o unire liturgică cu creștinii care au lepădat cele pământești, cântă în sfânta noapte a Nașterii Lui Hristos: ,,Cerul și pământul astăzi s-au unit, Hristos născându-Se. Astăzi, Dumnezeu pe pământ s-a coborât, iar omul la ceruri s-a suit…”.

Și, în mod real, în acest decor luminos și expresiv al bisericii bizantine, stăpânit de evlavie, sub reflexiile luminii sub zeci de culori răspândite de polieleele aurii, chipurile zugrăvite ale sfinților capătă parcă viață, iar monahii simt că aceștia sunt în acel moment împreună cu ei. Parcă și văd, aievea, cum stau înaintea lor, în strane, apostoli, profeți, mucenici, ierarhi, cuvioși, sihaștri, dar și pe Maica Domnului în peșteră, lângă dumnezeiescul Prunc, unde îngerii coboară din cer, iar păstorii vin să se închine Pruncului, așa după cum este redată scena Nașterii în pictura bizantină.

Cântările continuă, rugăciunile nesfârșite urcă la ceruri, chipurile monahilor strălucesc de bucurie tainică duhovnicească, în nădejdea dobândirii mult doritei îndumnezeiri.

După cântarea Catavasiilor urmează Megalinariile (,,Mărește, suflete ale meu, pe cea mai cinstită și mai prea slăvită decât oștile cele de sus”), iar apoi dulcea și melodioasa Cântare a IX-a închinată Maicii Domnului – o odă a bucuriei de nespus în cuvinte în fața căreia, dacă îmi este permisă comparația un pic nepotrivită, celebra ,,Odă a IX-a” a lui Beethoven, care emoționează atât de mult prin naturalismul pe care îl transmite celor care nu au gustat niciodată din frumusețea cântării bizantine, pur și simplu piere.

Dumnezeieștilor ,,Laude” le urmează îngereasca ,,Doxologie”, după care cerurile se deschid odată cu începerea Dumnezeieștii Liturghii. Monahii, transfigurați, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului și devin ,,părtași dumnezeieștii firi”.

Αșadar, la Sfântul Munte, Nașterea Domnului este prăznuită prin participare în mod ortodox la Taină. Iar  importanța dogmatică și duhovnicească a Întrupării este înțeleasă după măsura de îndumnezeire a fiecăruia, dobândită prin dragostea dumnezeiască. ,,Mai mare lucru este că Dumnezeu se întrupează din iubire de oameni, decât acela că omul se îndumnezeiește din dragoste pentru Dumnezeu”.

Într-un cadru idilic, dominat de frumusețea naturală a locului, dublată de culorile vii și liniștea adâncă din Munte, călătorim cu gândul la noaptea din Betleem, iar psalmodiile monahilor care se aud pe tot cuprinsul Grădinii Maicii Domnului, cu Steaua cea strălucitoare dominând aievea de pe bolta cerului ne aduc în fața ochilor ieslea din Betleem și Nașterea Lui Hristos, purtându-i pe monahi în noaptea aceea sfântă în care Îngerul Domnului, luminos, le aduce vestea cea mare păstorilor: ,,Căci iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în orașul lui David”. Monahii încearcă să își păstreze sufletele neprihănite, asemeni acestei nopți luminoase, în care ,,mulțimea oștilor celor de sus” cânta ,,slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Monahul Teoclit Dionisiatul

cat athos xioni IN

Sursa: Monahul Teoclit Dionisiatul, Nașterea Domnului la Sfântul Munte Athos, fragmente din tomul ,,Nașterea Domnului”, Editura Akrítas, Atena, 1982 via pemptousia.ro

 

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

%ce%bc%ce%bf%ce%bd%ce%b1%cf%87%cf%8c%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ae

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

n_chumley_-_tainele_rugaciunii_lui_iisusÎn cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

komboskini-metanier

O pagină de istorie a Sfântului Munte: Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion (Morfonou), sec. X-XIII

Ortodoxia trans-națională

Turnul Amalfionului

Turnul Mănăstirii Amalfion, Athos

Nimic nu poate aduce atât de aproape oamenii de bună credință precum legătura frăției ce se naște din părtășia întru aceeași adevărată Credință Creștină Ortodoxă. Într-o inimă profund ortodoxă, nu poate fi deosebire între iudeu și elin (Galateni 3, 28), nu mai este Răsărit și Apus. O frumoasă pildă a acestui adevăr este însăși istoria mănăstirii de rit occidental Amalfion, far ce a strălucit din Muntele Athos – Sfântul Munte – timp de vreo 300 ani, începându-și existența la sfârșitul secolului al X-lea și rezistând până aproape de finele secolului al XIII-lea.

Vorbind în sens mai larg, acest adevăr este la fel de bine mărturisit de însuși caracterul pe care îl avea Sfântul Munte în vremurile de început, în epoca sa de aur, atunci când monahi veniți aici din toate neamurile, popoarele și graiurile s-au adunat laolaltă pentru a proslăvi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh înveșmântându-se în preafumos chip al sfințeniei, dând astfel naștere unei comunități transnaționale aflate sub ocrotirea binevoitoare a Împăratului Bizanțului și a Patriarhului Ecumenic.

Introducere în istoria Amalfionului

Pentru pelerinul de astăzi ce vine să viziteze Sfântul Munte, relicvele Mănăstirii Amalfion compun o priveliște izbitoare: pe coasta de est se ridică la înălțime, impunător și maiestuos, vechiul turn dreptunghiular. Este orientat către un încântător golfuleț încadrat de promontoriile de la Kosari și Kophos, situat cam la jumătatea distanței dintre Marea Lavră și Karakalu (în trecut, Mănăstirea Karakalu era condusă de albanezi). Turnul acesta este unul din puținele vestigii ale mănăstirii în care cândva, călugări italieni se nevoiau în ascetism și rugăciune potrivit rânduielilor lăsate de Sfântul Benedict de Nursia Cel de Minuni Făcător; au mai rămas cimitirul, fragmente din zidul de sud-vest și doar ceva rămășițe ale vechii arsanale. Denumirea originală a fostei mănăstiri, Amalfion sau Amalfinou, a ajuns astăzi sub forma de Molfinou sau Morfonou.

058-athos-amalfi-toren

Turnul Amalfionului, Athos

Amalfion – butucul unei roți cu patru spițe

Istoria mănăstirii Amalfion este strâns legată nu doar de localitatea italiană Amalfi și părinții greci ai Athosului, ci și de enclava amalfită din Constantinopol, precum și de marea Mănăstire Monte Cassino, punctul din care cultura și spiritualitatea greacă au fost difuzate în toată Italia. Toate aceste patru centre de activitate spirituală și economică au sprijinit întemeierea mănăstirii Amalfion, bucurându-se la rândul lor de buna înrâurire dată de viața acesteia de rugăciune.

Localitatea Amalfi, Italia

Localitatea Amalfi, Italia

Amalfi și Constantinopol

Amalfi, la ora actuală un orășel italian situat pe splendida coastă de sud, mai jos de Napoli (în Provincia Salerno din regiunea Campania), era în veacul al X-lea o strălucită republică maritimă condusă de dogi, superioritatea sa asupra altor state italiane fiind consfințită prin efigia Împăraților bizantini Vasile și Constantin. Amalfitanii erau printre primii occidentali care întemeiau colonii în Orientul Apropiat, ca și în Constantinopol, unde aveau un port comercial situat în apropierea Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare de pe țărmul de est al Bosforului. Au avut acolo și o mănăstire, cu o biserică ce se numea Biserica Latină a amalfitanilor închinată Fecioarei Maria Deipara (Deipara, echivalentul latin al grecescului Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului).

vedere de sus a coastei Amalfionului

Vedere de sus asupra coastei la Amalfi, Italia

Rânduiala monahilor de aici era benedictină (am folosit generic termenul de „benedictin” referindu-mă la întreaga cultură generată de rânduiala monahală a Cuviosului Benedict, fără a vrea să induc ideea că acolo ar fi existat un „ordin benedictin”, în sensul modern al cuvântului, n.aut.). Mai era o mănăstire amalfitană în Marea Cetate [Constantinopol], care urma o altă rânduială; acea mănăstire era închinată Mântuitorului Iisus Hristos; ambele obști monahale se bucurau de privilegii și de protectorat din partea Împăraților Bizantini. Cele mai vechi mărturii ale acestor ctitorii amalfitane datează din anul 944.

Amalfitanii la Ierusalim

Între anii 1020-1023, la Ierusalim, vechiul adăpost pentru pelerinii din Apus a fost restaurat de către amalfitani și reorganizat sub formă de mănăstire benedictină cunoscută sub denumirea de „Sfânta Maria a Latinilor” (pentru a o deosebi de Sfânta Maria a grecilor).

Povestea acestei așezări monahale amalfitane este cât se poate de interesantă, având multe lucruri în comun cu istoria Mănăstirii Amalfion din Sfântul Munte Athos. Papa Grigorie I l-a trimis la Ierusalim pe Starețul Probus pentru a construi o casă de oaspeți pentru pelerinii din Apus. Construcția a fost finalizată în anul 603, dar se pare că a fost distrusă în 614 de perși. Înainte de anul 800, Carol cel Mare a intrat în tratative cu califul Harun al-Rashid (califul din O mie și una de nopți) pentru ca așezământul să fie reconstruit și încredințat mănăstirii benedictine Sfânta Maria a Latinilor (monahul Bernard, pelerin la Locurile Sfinte în 870, descrie acest loc în jurnalul său).

Amalfi 5 Jerusalem_Erlöserkirche_um_1900

Biserica Sfânta Maria a Latinilor din Ierusalim, aparținând azi luteranilor

Din câte se pare, în anul 1010, mănăstirea a fost distrusă, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt, din ordinul zelosului calif Hakem Biamrillah (el-Hakim). Doar zece ani mai târziu, amalfitanii, grație intenselor negocieri cu califul egiptean Mustesaph, au reușit să reîntemeieze așezământul benedictin pentru a purta de grijă pelerinilor veniți din Apus (în Ierusalim se mai găseau încă două alte astfel de case de oaspeți destinate pelerinor apuseni; unul dintre aceste lăcașuri, cel în care erau primite femeile, avea o capelă închinată Sfintei Maria Magdalena, iar celălalt, destinat bărbaților, avea o capelă cu hramul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei). Prin urmare, n-ar trebui să ne surprindă faptul că amalfitanii au ajuns să ridice și pe culmile Athosului o așezare care să le poarte numele, după ce mai întâi construiseră la Constantinopol, dar înainte de momentul reîntemeierii proprietăților lor din Ierusalim.

Athos – Sfântul Munte

Cum arăta, oare, Athosul ce i-a întâmpinat pe călugării latini la debarcare? La vremea aceea, totul era acoperit de codri sălbatici în care viețuiau mai mult pustnici decât călugări de mănăstire. Prigoana iconoclastă i-a determinat pe mulți pustnici greci să se sălășluiască în secolele al VIII-lea și al IX-lea în Athos, și până la vremea în care Sfântul Athanasie cel Mare întemeia Marea Lavră în secolul al X-lea, isihasmul devenise canon de viețuire în Muntele Athos. Controversa athonită din secolul al X-lea nu era de natură etnică, ci pleca de la faptul că pustnicii nu erau în asentiment cu entuziasmul Sfântului Athanasie de a pune început vieții de obște, din pricina marilor edificii și a turnurilor masive. Aceștia gândeau că o obște mare ar eclipsa felul lor de a viețui, și, de aceea, s-au plâns de aceasta Împăratului.

În anul 972, Împăratul Ioan Tzimiskes a pus capăt o dată pentru totdeauna acestei dispute, pronunțându-se, așadar, în favoarea comunităților monahale și a vieții de obște, consfințind acest lucru prin Tipiconul său numit și Țapul, căci era scris pe piele de capră. Ca urmare, toți pustnicii din Athos ce duceau viețuire de sine intrau sub autoritatea marilor mănăstiri. Din cauza acestui decret, atunci când călugării amalfitani și-au făcut apariția pe scena athonită, ei au adoptat forma de viețuire chinovială, aflată în plină ascensiune.

Cum s-au simțit oare călugării latini ce au ajuns în Athos, făcând parte din suita Sfântului Athanasie? S-au văzut deodată înconjurați de asceții cărora li se dusese vestea, bărbați cunoscuți pretutindeni pentru sfințenia vieții lor. Din câte se pare, athoniții acelor vremuri erau vrednici de descrierea făcută de Sfântul Sava al Serbiei: „Mergând în Sfântul Munte, am văzut bărbați desăvârșiți, cu totul înduhovniciți. Am văzut îngeri în trup și făpturi cerești.” De asemenea, se pare că monahii latini erau la acea vreme la fel de bine veniți în Athos ca și oricare alții. Izvoarele timpurii ale Athosului nu lasă să se întrevadă ideea vreunui conflict etnic: impresia generală este de generozitate, de bună înțelegere și conlucrare în ideea unui scop comun. Cu toate acestea, nu este înregistrată nici o vizită demnă de consemnat a latinilor în Athos înainte de momentul în care este lansată invitația Sfântului Athanasie. El a fost primul care a atras împrejurul său – ca un magnet puternic – o mulțime de monahi de etnii diferite. Erau astfel adunați laolaltă romani, spanioli, calabrezi, amalfitani, armeni, georgieni, și nu în ultimul rând, greci.

Panoramă de la Ravello spre țărmul Mănăstirii Amalfion (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Panoramă de la Ravello spre țărmul amalfitan, Italia (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Alți italieni aflați în Muntele Athos

În afară de amalfitani, mai erau mulți italieni în Athos. În Viața Sfântului Athanasie aflăm cum călugărul Nichifor cel Gol se pornise spre Athos din Calabria, dimpreună cu povățuitorul său, Phenton, care se sfârșise pe drum, înainte ca fiul său duhovnicesc să ajungă în Athos; odată sosit aici, Nichifor a intrat ucenic la Sfântul Athanasie. Numele anumitor mănăstiri au legătură cu sosirea în Sfântul Munte a mai multor monahi italieni: Klavros, Chiliados, Sikelos și alții. Sikelos a dat numele unei mănăstiri din secolul al X-lea, căreia i se spunea tou Sikelou (în lb. greacă), adică „a Sicilianului”; în secolul al XII-lea, în același loc era în plină înflorire mănăstirea italo-grecească a Sf. Vasile, numită tou Kalavron (în lb. greacă)adică „a calabrezilor”.

În general, greaca era limba folosită în aceste comunități, având în vedere că era limba ce domina lingvistic toată zona de sud a Italiei ce se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, iar nu a Romei. În orice caz, călugării proveniți din teritoriile Italiei și ale Siciliei, de cultură atât greacă cât și latină, vor continua să vină în Athos până în secolul al XIV-lea, printre ei numărându-se mulți dintre părinții vestiți ai Athosului: de exemplu, Nichifor cel Gol sau Cuviosul Isihie, a cărui viață este istorisită de Sfântul Grigorie Palama.

O descriere timpurie a Mănăstirii Amalfion

Cuviosul Gheorghe Aghioritul, în cartea sa scrisă în limba georgiană în jurul anului 1045 și care conține biografia Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului, spune că în timpul vieții Sfântului Ioan,  în Athos a venit un anume Cuvios Leon, frate al ducelui de Benevento, însoțit de șase ucenici. Tot el ne mai spune că aceștia au ridicat mănăstirea Amalfionului, ajutați fiind de părinții de la Iviron. Ctitoria athonită a lui Leon e descrisă ca fiind „o mănăstire preafrumoasă… în care s-au adunat o mulțime de frați.”

În alt loc, același scriitor consemnează următoarele despre Mănăstirea Amalfion: „Această mănăstire se află pe muntele Athos și în ziua de astăzi, locuită fiind de latini care duc o viață de retragere și bună rânduială (qui probe et rite vitam agunt), urmând pravila și învățătura Sfântului Benedict, iar viața acestuia este istorisită în Dialoguri” (este cunoscut faptul că Sfântul Evfimie al Ivironului a tradus în georgiană Dialogurile Papei Grigorie I Dialogul, spre folosul fraților săi athoniți).

Vedere de coastă a Muntelui Athos

Vedere de coastă a Muntelui Athos – Mănăstirea Grigoriou

Marea Lavră – „Maica” Amalfionului

Între acești călugări italieni și obștea Marii Lavre a Sfântului Athanasie Athonitul s-a legat cea mai strânsă prietenie, după cum ne povestește în mai multe rânduri Cuviosul Gheorghe Aghioritul (acesta zăbovește și asupra bunelor relații dintre Sfântul Athanasie și ivireni sau georgieni). Viața Sfântului Athanasie îi pomenește, de asemenea, pe amalfitani, vorbind despre cât de iute s-au împrietenit aceștia cu Sfântul Athanasie. Se poate spune chiar că Marea Lavră a fost într-o oarecare măsură primul cămin al amalfitanilor, de vreme ce aici și-au avut sălașul până când s-au putut muta în propria lor casă.

Amalfionul se găsea la o distanță de numai două ore și jumătate de Marea Lavră, iar semnătura părinților amalfitani apare de multe ori în importante documente ale Lavrei. Într-un act din decembrie 984, în care Sfântul Athanasie făcea o donație către Sfântul Ioan Ivireanul în calitate de egumen tou Klimi (Mănăstirea Iviron de mai târziu), vedem că doi călugări au semnat cu numele lor în latină: „Ego Jo(hannes) monachus testis sum” și „Ego Arsenius uro indignius monachus testis sum” (Eu, călugărul Ioan, sunt martor și Eu, Arsenie, nevrednicul monah, sunt martor) Știm că în 984 nu fusese încă întemeiat Amalfionul; în Viața Sfântului Athanasie se spune că acest lucru a avut loc după această danie către Sf. Ioan.

Marea Lavră

Dar să vedem câte ceva și despre Mănăstirea-Mamă a Amalfionului, Marea Lavră. Aceasta a fost întemeiată între anii 961-965 de către împăratul Nichifor Fokas, care s-a sfătuit în acest sens cu  Sfântul Athanasie Athonitul. Acest împărat era nepotul Starețului Mihail Maleinos de Kyminas, care era și părintele duhovnicesc al Sfântului Athanasie, iar Sfântul Athanasie era, la rândul lui, părintele duhovnicesc al Împăratului Nichifor. Împăratul jurase că se va tunde în monahism dacă îi va învinge pe sarazini, dar după strălucita sa victorie din Creta (martie 961), nu și-a mai împlinit făgăduința. Prin urmare, Marea Lavră a fost modul său de a-și ispăși greșeala.

Ivironul

Cât despre Iviron, o casă înfrățită de la bun început cu Amalfion, această mănăstire a fost întemeiată la anul 980 de către Sfântul Ioan Ivireanul, nu departe de mănăstirea tou Klimentos (a lui Clement), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Știm că Sfântul Athanasie a trecut la Domnul între anii 997-1011, Sfântul Ioan Ivireanul în jur de 1006, iar Sfântul Evfimie Ivireanul în jurul anului 1028. Dar din datele mult mai precise existente în documentele grecești și georgiene, precum și din Cronica Mănăstirii Monte Cassino, putem ști sigur că mănăstirea Amalfion a fost întemeiată între anii 985-990, după ce amalfitanii trăiseră pentru mai mulți ani la Marea Lavră, făcând parte din furnicarul internațional monahal al Sfântului Athanasie.

Un martor: Leon de Ostia

Cronica lui Leon de Ostia din Cassinese aruncă în mod indirect o oarecare lumină asupra istoriei Amalfionului printr-o interesantă relatare. În ea citim că în anul 986 a izbucnit un scandal: cel de-al douăzeci și optulea Stareț al Mănăstirii Monte Cassino din Italia a intrat în funcție prin nepotism, fără a fi ales de călugări, așa după cum cere Rânduiala Sfântului Benedict. Numele acestuia era Manso și era rudă a puternicului duce Pandolfo de Capua (Leon, ctitorul Amalfionului, era fratele ducelui Pandolfo). Starețul Manso de Monte Cassino a alimentat cu atât mai mult indignarea contestatarilor prin viața sa destrăbălată, ca urmare mai mulți călugări au părăsit mănăstirea – printre care Ioan de Benevento, un oarecare Theoboldo, un altul pe nume Liutius, și alți cinci călugări ale căror nume nu au fost consemnate. Primii trei s-au dus la Ierusalim, ceilalți cinci s-au pornit spre „Lombardia” (probabil Calabria).

Ioan de Benevento a plecat apoi din Ierusalim în Muntele Sinai, a viețuit acolo timp de șase ani, de unde s-a îndreptat spre Grecia, sălășluindu-se „pe muntele ce este numit Aghionoros” (Sfântul Munte adică), și anume în mănăstirea Amalfion, printre conaționalii săi. Aici s-a întâmplat că Sfântul Benedict i-a apărut în vis, poruncindu-i să se întoarcă la Monte Cassino pentru a fi numit stareț. Acest Ioan s-a întors, într-adevăr, la Monte Cassino, unde – Manso murind în 997 – a fost numit  egumen (al 29-lea din istoria mănăstirii).

Al doilea conducător al Amalfionului

În articolul său despre Athos din „Revue liturgique et monastique”, nr. 14 (1929), Dom Rousseau este de părere că Ioan de Benevento (Ioan al III-lea) a ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 993. Din câte se pare, la momentul sosirii acestui surghiunit de bună voie, Amalfionul nu mai era condus de sfântul său ctitor, Leon, ci de un anume Egumen Ioan, căci găsim, printre semnăturile de actul de concesiune al unui teren datat în 991, un anume Ioan ce a scris astfel în latină: „Joh(annes) monachus [et] higoumenos inter test(es) manu mea scripsi” adică „Ioan, călugăr și egumen, fiind unul dintre martori, am semnat cu propria mea mână.”

Pioner al Athosului

Prin urmare, Amalfionul, ca una din primele mănăstiri ale Athosului, a deschis drumul viețuirii chinoviale în Sfântul Munte (alături de Marea Lavră, Iviron și mănăstirea ce s-a născut odată cu Amalfionul, Vatopedi). Ar trebui să nu pierdem din vedere faptul că din cele douăzeci de mănăstiri athonite ce își desfășoară activitatea în prezent, doar patru din acestea erau întemeiate la momentul morții Sfântului Athanasie: Marea Lavră, Iviron, Vatopedi și (după unii) Esfigmenou. Amalfionul s-a aflat, ca importanță, între aceste mănăstiri când pe locul doi, când pe patru, cinci sau șase.

Hartă a Italiei și a Imperiului Bizantin în 910 A.D. (Ducatul de Benevento este evidențiat cu roșu închis)

Harta Europei în 910 A.D. În peninsula italică se distinge ducatul de Benevento, unde se găsea și Amalfi

Rezumat

Așadar, să recapitulăm acum informațiile ce le-am adunat despre epoca de început a Amalfionului. Ctitorul acesteia a fost un foarte bun prieten al Sfântului Athanasie al Athosului, Leon de Benevento, un călugăr vestit pentru viețuirea sa aleasă. În jurul anului 980, acesta a venit în Athos însoțit de șase ucenici, în perioada în care tocmai era ridicată Lavra georgiană a Ivironului. Din 980 până în 984, amalfitanii au viețuit în Lavra Sfântului Athanasie, iar printre ei se aflau doi părinți pe nume Ioan și Arsenie.

Între anii 985-990, egumenul Leon a ridicat mănăstirea Amalfion, beneficiind de ajutor considerabil din partea Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului. În jurul anului 991, obștea nu mai era condusă de întemeietorul său Leon, ci de un anume Ioan egumenul (cel mai probabil unul din primii șase ucenici), iar în timpul stăreției Părintelui Ioan (din 993 până în 996 sau 997) a venit să viețuiască la Amalfion un anume Cuvios Ioan cunoscut pentru viața sa sfântă, mai exact viitorul Stareț Ioan al III-lea al mănăstirii Monte Cassino din Italia, un vrednic urmaș al Cuviosului Benedict cel Mare.

E posibil ca Starețul Leon să se fi format duhovnicește la Monte Cassino – despre el se spune, desigur, că vine din „ținuturi romane” – însă în Athos el a venit din Constantinopol, și nu este nici un fel de indicație care să ne facă să credem că cei șase ucenici ai lui aveau vreo legătură cu Monte Cassino; despre aceștia se spune că sunt „romani din cetatea imperială și din alte cetăți”.

Exemple similare: grecii în Apus

S-ar putea ca cititorul să găsească ciudat faptul că în Athos, loc cunoscut pretutindeni ca bastion al tradiției monastice răsăritene, a fost posibilă apariția unei mănăstiri latine cu tradiție monastică apuseană. De aceea am și vorbit despre cele două mănăstiri amalfitane din Constantinopol și despre cea din Ierusalim, și putem găsi multe alte exemple similare, de răsaduri în sol latin – acest fenomen începe îndeosebi odată cu momentul migrării călugărilor italo-greci în nordul extrem al peninsulei italice, după atacul devastator al sarazinilor asupra Calabriei din anul 942. Să ne folosim, așadar, de trei exemple utile de așezăminte grecești care au constituit reflectări în oglindă ale așezămintelor amalfitane din Răsărit.

Casa Lucense Valleluce

Valleluce

1. Valleluce – Sfântul Nil de Rossano, zis și Grecul, a venit în mănăstirea Monte Cassino pe când egumen era Cuviosul Aligernus. Starețul Aligernus le-a făcut Sfântului Nil și celor ce îl însoțeau o primire vrednică de un rege, insistând ca aceștia să slujească Sfânta Liturghie în limba greacă, în biserica mare.

Statua_di_San_Nilo Valleluce

Statuia Sfântului Nil din biserica catolică din Valleluce. Se vede limpede că este îmbrăcat în schimă monahală orientală

După slujbă, grecii au ținut o cuvântare despre ritul răsăritean în comparație cu cel apusean. Cuviosul Aligernus l-a convins pe Sfântul Nil și pe toți cei din suita sa să rămână pe una din proprietățile mănăstirii Monte Cassino, la Valleluce; aici, Sfântul Nil, conducător al unei mănăstiri grecești, a scris un imn în greacă în cinstea Cuviosului Benedict. Starețul Aligernus a adormit în 984 (atunci s-a autoinstaurat și nerușinatul Manso, care avea să fie urmat de Cuviosul Ioan al III-lea). Mănăstirea de la Valleluce închinată Sfântului Arhanghel Mihaiil a rămas de rit grec până în 1014 – cu mult după sfârșitul pământesc al Sfântului Nil și al ucenicilor lui.

2. Mănăstirea Sfântului Bonifaciu – în Roma, Papa Benedict al VII-lea (974-983) a dăruit mănăstirea Sfântului Bonifaciu de pe colina Aventino arhiepiscopului Serghie al Damascului, refugiat la Roma în 977, însoțit fiind de un grup de călugări greci. Cunoscută mai târziu sub denumirea de Sfinții Bonifaciu și Alexie (astăzi se numește San Alessio), această mănăstire a urmat atât ritul latin cât și cel grecesc. În timpul primelor două stăreții, sub conducerea lui Sergie (977-981) și Leon (981-999), a avut două obști, una compusă din călugări greci, alta din călugări latini, ambele unite sub un singur Stareț. Grecii urmau ritul și tradiția monastică grecească, iar latinii ritul apusean și tradiția monastică benedictină.

Sant’Alessio all’Aventino

În ultimul pătrar al celui de-al zecelea secol, Sf. Bonifaciu a ajuns să fie cea mai aleasă și prețuită mănăstire din Roma, fiind înzestrată din belșug cu privilegii și danii din partea Papilor și a împăraților romano-germani. În anul 999, Leon, cel de-al doilea stareț, a fost numit arhiepiscop de Ravenna, el fiind unul din italo-grecii care ajungeau la acea vreme să ocupe o funcție înaltă în structurile Bisericii Latine. Este demn de remarcat că poporul italian prefera adesea călugării greci celor latini, pentru că aceștia nu se dădeau înapoi de la tot felul de munci grele și erau neîntrecuți în asceză.

3. Grottaferrata – pentru a avea un al treilea puternic exemplu de mănăstire grecească înfloritoare în spațiul ecleziastic latin, e destul să privim spre Grottaferrata, far călăuzitor al sfințeniei în Italia, ridicată pentru Cuviosul Nil de Rossano de către contele Gregorio I de Tusculum. Unul din egumenii Grottoferratei, Sfântul Vartolomeu cel Tânăr, a fost părinte duhovnicesc al Papei Benedict IX și chiar l-a convins pe acesta să abdice de la tronul papal în 1044.

Când ar trebui părăsite ritul și tradiția unei Biserici?

Călugării greci ce s-au stabilit în Apus, s-au adaptat la condițiile locului urmând unul din cele patru principii fundamentale, pe care am ales să le enunț mai jos de vreme ce acestea sunt întrunite de fiecare dată când călugării latini s-au stabilit în Răsărit:

a) Duceau o viață retrasă de pustnici.
b) Se integrau ușor în comunitățile cu tradiție monastică apuseană.
c) Au fost și cazuri când au constituit jumătate dintr-o obște cu dublu rit, ca de pildă în cazul mănăstirii compuse dintr-o jumătate greacă și o jumătate irlandeză, întemeiată de Sfântul Gerard, episcop de Toul, Franța.
d) Au dat naștere unei mănăstiri de rit grecesc aflată sub supravegherea canonică a conducerii diocezei respective.

Aceste patru aspecte esențiale asigură condițiile indispensabile unui climat de pace și bună înțelegere. De abia după măsurile de centralizare ale Papei Grigorie al VII-lea, de la sfârșitul secolului XI, riturile non-romane (inclusiv cele latine care nu erau în concordanță cu Roma) au început să facă obiectul unui proces de exterminare, iar monahii greci să nu mai fie bine primiți în Apus. În mod cu totul interesant, odată cu începutul secolului al X-lea, atât ritul grec cât și cel latin ajung să fie atât de bine consolidate în formele și cadrul lor dogmatic, încât prezența grecilor pe pământ latin, și viceversa, nu mai putea produce nici o întrepătrundere între cele două rituri. Dar acum să ne întoarcem la Sfântul Munte.

Catedrala Sf. Andrei, Amalfi, Italia

Catedrala Sfântul Andrei, Amalfi, Italia

Poziționarea Amalfionului

Mănăstirea și-a păstrat de-a lungul timpului orientarea latină; adeseori, semnăturile călugărilor amalfitani constituiau singura prezență a unei limbi străine în documentele athonite. Amalfionul s-a numărat printre mănăstirile fruntașe ale Athosului, iar semnătura starețului Ioan – probabil același Ioan care în 991 este menționat ca stareț – apare în multe documente: o decizie a Protosului (conducătorul întregului munte Athos, n. aut.) Nichifor din aprilie 1012 (Johannes, monachus, a cincea semnătură, următoarea după semnătura lui Evfimie al Ivironului); un acord între doi egumeni din februarie 1016 (Johannes, monachus et abbas, a șasea semnătură după cea a Cuviosului Gheorghe al Ivironului); o hotărâre din mai 1017 într-un litigiu ce avea ca obiect de dispută un teren, etc. Acest ultim document este remarcabil prin faptul că semnătura în latină a Starețului Ioan apare imediat următoarea după semnătura Protosului Athosului. În aprilie 1035, atunci când Protosul numește pe un anume călugăr Vasile ca egumen al mănăstirii Sfântului Nicolae „al Rudavilor” [?], a patra semnătură era cea a lui J(o)h(annes) hum(ilis) mo(na)chus Amalfitanus – imediat următoare semnăturii Cuviosului Gheorghe al Ivironului.

În cel de-al doilea Tipicon Athonit din 1045 (constituție imperială emisă de împăratul Constantin Monomahul), vedem că Mănăstirea Amalfionului se bucură de privilegii deosebite. Acest document se distinge prin faptul că atesta un anumit privilegiu acordat Amalfionului – ce contravenea cutumei – și anume acela de a deține o corabie. Corabia în cauză era necesară în special pentru transportul proviziilor venite din colonia amalfitană din Constantinopol.

Anii de după Marea Schismă

În perioada ce a urmat Schismei din 1054 prin care Roma s-a despărțit de Patriarhiile Ortodoxe, în mod cu totul remarcabil, din documentele ce ne-au parvenit nu reiese defel că Schisma ar fi avut vreun efect direct asupra obștii amalfitane. Cu siguranță aceștia au rămas în comuniune cu părinții greci. În 1070 sosea o scrisoare din Italia prin care se încerca ademenirea părinților într-o discuție pe tema pâinii nedospite. Răspunsul acestora, în caz că a fost vreunul, nu ne-a parvenit. Deși sunt informații că amalfitanii din Constantinopol trecuseră de partea Papei, cei din Athos au rămas de partea grecilor.

Interesant este și faptul că deși partida pontificelui de la Roma domina scena Bisericii Latine din Italia – patria viitorilor monahi ce vor veni în continuare în Athos pentru a duce mai departe tradiția Amalfionului – părinții amalfitani nu înclinau deloc nici în favoarea, nici în defavoarea acesteia. Cu atât mai mult, în 1081 unul din părinții răposați ai mănăstirii Kosmidion a lăsat anumite drepturi de concesiune unui anume Benedict, „monah și stareț al mănăstirii imperiale a Amalfitanilor”. Din acest document reiese cât se poate de clar că Amalfionul a ajuns să aibă impresionantul și mult râvnitul statut de mănăstire imperială. La fel de interesant este faptul că ulterior, Amalfionul nu mai prezintă niciodată acest statut imperial.

Acest fapt s-ar putea datora caracterului provizoriu al acestui statut care ar putea reflecta  criza politică din capitală – nu știm cu exactitate. Dar ce știm cu adevărat este că în anul 1052, bisericile de rit apusean din Constantinopol au fost închise de către împăratul Constantin al IX-lea. Fire de obicei împăciuitoare, împăratul răspundea în acest fel hotărârii normanzilor de a închide bisericile de rit răsăritean din Magna Graecia. În ciuda unor astfel de impedimente pentru supraviețuirea latinilor în general, continuăm să vedem mărturii care atestă faptul că Amalfionul își păstrează înalta poziția între mănăstirile athonite.

De fapt, într-o hotărâre din 1087 a Protosului Sava cu privire la mănăstirea Chaldos, semnătura starețului amalfitan se află pe a doua poziție, așa după cum fusese și în 1017. Semnătura era formulată în greacă, dar scrisă cu caractere latine: [Biton] monachos ke kathigoumenos tis monis ton Amalfinon ikia [sic] chiri ypegrapsa. Mai târziu, la sfârșitul secolului XI, mai găsim două alte astfel de semnături, una dintre ele datând din 1083, ambele aparținând „Egumenului Demetrie al Amalfitanilor.”

Veacul al XII-lea

Pe la anul 1108, același Vito (’Biton’) ca și mai sus, sau un altul cu același nume, semna un act – aflându-se pe poziția a cincea: „Vito, călugăr și egumen al Mănăstirii Amalphinou”.

Nu cu mult după aceea, între anii 1118 și 1143, un decret sau un act de altă natură care nu mai există în ziua de astăzi, atesta cedarea de către împăratul Ioan II Comnenul a unor teritorii din zona Serrai și Zichnai mănăstirii amalfitane.

Această donație ne poate da pe bună dreptate impresia că mănăstirea Amalfionului a continuat să înflorească și de-a lungul secolului XII. Putem spune cu certitudine că în 1169, printr-o decizie promulgată de către Protosul Ioan și Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, conducerea mănăstirii numite „a Thesalonicăi” a fost încredințată Egumenului mănăstirii Xilourgou (fosta mănăstire a monahilor kieveni care azi nu mai există). În acest document, după semnăturile Protosului și ale Egumenilor Marii Lavre, a Ivironului, și mănăstirii Vatopedi, apare semnătura starețului Amalfionului: Ego M() p(res)b(yte)r et mo(nachus) et abb(as) s(an)cte Marie cenobii Amalfitanorum me subcripsi [sic].

Aceasta este prima dată când găsim titulatura completă a mănăstirii. Prin urmare, se numea Sfânta Marie a Amalfitanilor – același nume ca vechea mănăstire din Constantinopol. Am putea interpreta această retrogradare a Amalfionului pe cel de-al cincilea loc între marile mănăstiri ca fiind semnul unui ușor declin pentru părinții de la Sfânta Maria. Știm prea bine că amalfitanii puneau temei pe generozitatea mănăstirii amalfitane din Constantinopol, astfel că masacrul din Constantinopol a nu mai puțin de 1186 de latini – măcel ce a avut loc în contextul înaintării cruciaților către capitală – a avut mai mult ca sigur mari repercusiuni asupra compatrioților acestora din Athos. Dar cu toate acestea, totul se rezumă la speculații, căci nu avem nici un fel de dovezi în acest sens.

Amalfionul – Contribuții culturale

A fost, într-adevăr, misiunea amalfitanilor, în Athos și oriunde altundeva, ca prin intermediul traducerilor în latină să cultive în rândul compatrioților din Apus o mai adâncă conștiință cu privire la învățătura patristică răsăriteană. De pildă, istoria minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose a fost tradusă de un anumit călugăr Leon. Predoslovia acestuia arată, în parte, după cum urmează:

„Eu Leon, cel mai nevrednic dintre toți, și ultimul dintre călugări, am fost îndemnat sau, mai curând, silit de frații din obștea latină a Muntelui Athos, numit și Agio Oro [sic], de-a așterne în scrierea latinească această povestire. Eu știam, însă, cât sunt de nepriceput, neștiutor și străin de orișice meșteșug al vorbelor iscusite… În schimb, m-am supus poruncii lor – fiind nesăbuit în toată prostia mea – și m-am străduit cu dinadinsul să scriu în buchii latinești ce am putut și cât am putut, deși multe din lucruri au rămas neșlefuite”.

Acest Leon continuă, spunând că nu are de gând să tălmăcească fiecare cuvânt în parte, urmărind, însă, mai presus de toate înțelesul acestora, „după cum știm că au făcut și înaintașii noștri.” Se pare că acest Leon și-a desfășurat activitatea înfloritoare la sfârșitul secolului al X-lea. Se poate oare ca el și întemeietorul Leon din Benevento să fie unul și același? Tot ce se poate.

În secolul al XI-lea întâlnim un alt Leon, a cărui origine e necunoscută, „smerit tălmaci din latină și greacă”, acesta traducând mai multe Acta, printre care ale Sfinților Aviv, Gurie și Samona. De fapt, două versiuni în latină au ajuns până la noi, iar una din acestea e posibil să aparțină athonitului Leon. Și există un al treilea Leon, care foarte probabil a fost și el călugăr amalfitan – acesta a tradus Viața Sfinților Varlaam și Iosafat în latină pe când viețuia la curtea din Constantinopol, „în al șaselea an al domniei Sfântului, Slăvitului și Augustului Împărat Constantin Monomahul,” adică 1048 sau 1049.

În cele din urmă, la sfârșitul veacului al XI-lea, găsim multe traduceri făcute de un monah Ioan Amalfitanul, care se numește pe sine „cel de pe urmă monah și preot.” Acesta a tradus în latină viețile Sfinților Gheorghe, Nicolae, Ioan cel Milostiv (Sfântul Ioan cel Milostiv a fost ocrotitorul uneia din cele două case de oaspeți amalfitane de la Ierusalim), Irina (această versiune latină a fost concepută în perioada în care traducătorul plecase în Constantinopol să îl întărească pe un frate amalfitan care zăcea acolo la pat; în convorbirea lor au ajuns și la acest subiect, al vieții Sfintei Irina, și amândoi au căzut de acord că ar fi păcat ca viața acestei sfinte atât de iubită în popor, ocrotitoare a unei vestite biserici din Capitală, să nu fie făcută cunoscută și Latinilor) și Ioan Kalivitul, precum și Cartea Minunilor. Acest Ioan ar putea fi unul din cei doi Ioan care au fost stareți ai Amalfionului (unul din 991 până în 1017, iar celălalt în 1035). Spre sfârșitul vieții sale, acesta a părăsit Athosul, aflându-și sălaș în Constantinopol.

Declinul Amalfionului

În 1198, Sfânta Maria a Amalfitanilor este pomenită într-un decret al împăratului Alexie al III-lea; după acest moment, este cu neputință să mai știm cum au decurs aici lucrurile; cel mai probabil, de-a lungul secolului XIII mănăstirea a intrat treptat în declin. Nu e greu să ne imaginăm cauzele acestui fapt: prăpastia din ce în ce mai mare dintre Ortodoxia Răsăriteană și Roma schismatică; decăderea politică a statului Amalfi și chiar dispariția Republicii în 1137; apariția Veneției ca putere superioară (în 1081, amalfitanii din Constantinopol deveneau deja vasali ai Veneției); și în cele din urmă, ca declinul să fie desăvârșit, sentimentele anti-latine care au ajuns să fie extrem de aprinse în Est după atrocitățile din 1204 săvârșite de armatele din Apus, care au profanat Cetatea cea mare Creștinătății.

În această perioadă, Papa Inocențiu al III-lea adresează două scrisori călugărilor din Athos, dar nu face nici o referire limpede la mănăstirea benedictină. Este posibil – dar nu este decât o speculație conjuncturală – ca această tăcere să fie urmarea unei tendințe a vremii: clericii din Italia ce erau adepți ai Papei evitau să facă referiri la Amalfion. E cert faptul că influentul partizan al Papei, Peter Damian, scriind în jurul anului 1060 unui stareț al Mănăstirii Amalfitane a Mântuitorului din Constantinopol, pentru a ridica în slăvi credincioșia obștii față de Papă, nu face nici o mențiune cu privire la Amalfitanii din Athos – deși într-un asemenea context, ne-am fi așteptat să găsim ceva în sensul acesta.

În 1223, Papa Onoriu III trimitea o scrisoare cruciaților din Negroponte în care se pronunța vehement împotriva călugărilor „Sfântului Munte, răzvrătiți și neascultători față de Sfântul Scaun.” Să fi făcut oare referire la călugării greci din Athos în general? Sau să fi intenționat să includă aici și benedictinii din Athos? Nu știm acest lucru.

Amalfionul încetează a mai fi mănăstire de rit latin

Nu știm exact cum au decurs lucrurile cu Mănăstirea Sfânta Maria a Amalfitanilor în decursul secolului al XIII-lea. Se pare că pe la anul 1287 era desființată. E foarte probabil ca încă dinaintea acestui an să nu mai fi existat aici o obște care să ducă mai departe lucrurile din punct de vedere material și spiritual. În anul 1287, Protosul Ioan al Athosului, la cererea Marii Lavre, trece Amalfionul sub conducerea Lavrei Sfântului Athanasie. Acest transfer este confirmat atât printr-o grammata a Patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului, cât și printr-o prostagma (document ce purta pecetea cu bourul de aur imperial n. tr. ) a împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

În primul dintre aceste două acte, al cărui original nu mai există, este consemnat faptul că de vreme ce mănăstirea „Molphinilor” a fost prădată, „lăsată în paragină și lipsită total de siguranța cuvenită, de sprijin și îndrumare… și până și biserica și chiliile mănăstirii… sunt o ruină de-a dreptul” și de vreme ce nu a mai rămas nimeni să facă reparațiile necesare sau să „rostească, după rânduială, cucernice rugăciuni spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat ca a întregului popor creștin,” s-a hotărât, după cum au căzut de acord toți egumenii, să o cedeze Marii Lavre – cu condiția ca lavrioții să jure că vor aduce reparațiile trebuincioase și că o vor lăsa în grija unei obști „ce va face posibil ca, dincolo de toate lucrurile pe care călugării trebuie să le facă, să săvârșească sfintele slujbe și ca rugăciunile și toate închinăciunile să fie făcute spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat, ca și a întregului popor creștin”.

Cel mai remarcabil lucru din acest document este faptul că nu conține nici o aluzie la vreo motivație de natură confesională: nici o urmă de ostilitate, tensiune sau controversă cu privire la credința sau lealitatea călugărilor amalfitani, chiar dacă o astfel de atitudine pașnică pare a veni cu totul în contradicție cu vrajba otrăvită a Schismei. (Poate că răspunsul se află în Liber insularum archipelagi din 1420 a lui Cristoforo Buondelmonti – câteva din manuscrisele acestuia au supraviețuit până în ziua de astăzi. Pe lângă hărțile și graficele insulelor ce reprezintă tematica cărții sale, Buondelmonti zăbovește și asupra părinților athoniți, spunând cu mirare aceste cuvinte cu totul izbitoare: “Horis stabilitis Deum laudare conantur, et pax vere in eis regnat sempiterna”: la orele rânduite, se sileau pe sine în a da slavă lui Dumnezeu – pacea ce domnește între ei este cu adevărat veșnică)

S-a spus adeseori că Amalfionul a fost închis în 1287 datorită sentimentelor anti-latine, dar acest lucru pare să nu corespundă cu realitatea din două considerente: (a) în 1287 nu s-a produs închiderea mănăstirii, ci trecerea sa sub conducerea Marii Lavre, și (b) nu există nici o dovadă a vreunui conflict de natură interconfesională sau interculturală.

Adio, Amalfion!

Din câte se pare, am ajuns la momentul în care istoria noastră ia sfârșit. E neîndoielnic faptul că în 1287 Amalfionul a încetat a mai fi mănăstire de rit latin, însă e clar că s-a întâmplat ceva mai mult de atât, căci după această dată, numele său lipsește cu desăvârșire din rândul celorlalte mănăstiri athonite. Să fi fost oare aceasta adevărata intenție ascunsă îndărătul cuvintelor pașnice din actul de cedare al patrimoniului din 1287? Totuși, se pare că nu avem nici un motiv să presupunem acest lucru.

Dacă vrem să îi găsim pe cei ce au tras clopotele de sfârșit ale Amalfionului, e destul să ne gândim la raidurile piraților din 1307, cel mai sângeros capitol din istoria Athosului. Acești mercenari din Spania (ce fuseseră înlăturați din rândul armatei imperiale din pricina lăcomiei lor fără de margini), au prădat Muntele pentru câțiva ani la rând și au ucis în mod sistematic pe toți cei ce le-au ieșit în cale, străini fiind de orice milă. Atât de năprasnice au fost toate aceste asalturi, încât din cele două sute de mănăstiri pe care le avea Athosul în secolul al XIII-lea, doar douăzeci și cinci au supraviețuit până în secolul al XIV-lea. Amalfionul a dispărut, de asemenea, învăluit în tăcere.

Tristă despărțire pentru Părinții ce i-au ridicat zidurile și turnurile din piatră și au pus temeliile moștenirii sale spirituale – Sfinți atât de iubiți și venerați de poporul grec evlavios ale acelor vremuri demult apuse. Amalfionul a ajuns astăzi să fie mai cunoscut datorită faptului că a fost un fel de „rezervație naturală” în care, în mijlocul unei Ortodoxii Bizantine, liturghia latină a înflorit pentru mai bine de două sute de ani, fiind însoțită de o autentică și sfântă nevoință monahală. Iar toată istoria sa dă, într-adevăr, mărturie pentru cuvintele ce le-am rostit la început despre unitatea obștii întru același Adevăr al Ortodoxiei. Aici nu vedem nici „iudeu nici elin”, nici Răsărit nici Apus.

Rămas bun pentru totdeauna sau nu?

Să fie oare Amalfionul doar simplul rod al unui trecut tulbure? Scriitorul acestui articol nu poate crede așa ceva. Sunt de acord, din katholikonul Amalfionului nu a rămas mai nimic. Au mai rămas să își șoptească povestea – pentru toți cei ce ar voi să zăbovească pentru câteva clipe și să asculte – impunătorul turn dreptunghiular, cu ale sale creneluri, de o mare frumusețe și raritate între toate turnurile athonite, purtând blazonul vulturului heraldic (monocefal, cu aripile larg deschise, având capul orientat spre dreapta, este gravat în marmură albă în vârful turnului, fiind o emblemă personală a mănăstirii sau a țării de origine, Amalfi), precum și unele vestigii ale zidului de sud-vest, o parte din cimitir și ceva rămășițe ale vechiului doc unde corăbiile își descărcau cândva încărcătura sosită de la Constantinopol. Astăzi, în zona aceasta a golfului viețuiesc câțiva pustnici ce constituie singura prezență umană, iar pe locul pe care se afla odată mănăstirea s-a instaurat o populație densă de șerpi.

Toți cei ce studiază istoria Amalfionului speră ca într-o bună zi ruinele mănăstirii să poată fi excavate și supuse studiului arheologic. Creștinii ortodocși ce au rezistat tuturor asalturilor ce au venit asupra Credinței lor în secolul al XX-lea se pot bucura că au păstrat neatinsă Sfânta Ortodoxie – aceeași forță care a ridicat cândva Amalfionul pe aceste culmi. Dar sunt și alte lucruri de luat în considerație.

Un îndreptar pentru cei din ziua de astăzi

În primul rând, este adevărat faptul că în lumea ortodoxă de astăzi se află în plină desfășurare un proces de restaurare liturgică a moștenirii primite din partea Apusului. În contextul actual în care acele semințe sunt răsădite pe țarina Apusului căzut, cei dintre noi care ne simțim insuflați nu doar de credința dreaptă a amalfitanilor athoniți, dar și de măreția ritului lor liturgic, nădăjduim ca pentru rugăciunile acestora eforturile de restaurare ale înaintașilor lor să fie încununate de succes.

Cât despre frații noștri de rit apusean, fie ca ei să ducă mai departe moștenirea spirituală a Amalfionului. Fie ca ei să caute neîncetat spre sfințenia și ascetismul transfigurator al  Ortodoxiei – iar nu spre mecanismele culturii consumeriste ale Occidentului decăzut – găsind în cele dintâi adevărata cheie a succesului în drumul de reîntoarcere a apusenilorla moștenirea ortodoxă. Fără această spiritualitate autentică, cantitatea numerică își pierde oricum valoarea.

Fie ca după o iarnă atât de lungă, ortodocșii ritului latin să iasă din nou la iveală așa după cum primăvara, în nopțile cu lună plină se ivesc brândușele, împungând cu sfială plapuma groasă de zăpadă. Iar când va sosi și vara, dacă Dumnezeu va binevoi, fie ca toți aceștia să înflorească în poiana Bisericii precum un pâlc îmbelșugat de flori.

În al doilea rând, nu e imposibil ca în viitor Amalfionul să fie reîntemeiat și reconstruit ca mănăstire de rit latin, formându-se iarăși o obște de călugări din Apus cu rânduială monahală benedictină. După cum a arătat și protoiereul John Shaw din OCA, liturghia de rit apusean nu a lipsit niciodată din viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Manuscrisele atonite în limba greacă și slavonă din secolul al XI-lea și de mai târziu atestă faptul că ritul apusean a fost păstrat ca o slujbă specială ținută în anumite împrejurări: Canonul Liturghiei Sfântului Grigorie I al Romei și Liturghia Sfântului Petru (Apostolul). Credincioșii ruși de rit vechi din Turcia au păstrat în această formă Canonul acestei Messe Occidentale până în anul 1963. Începând cu acest an, comunitățile ortodoxe în care ritul apusean este practicat zi de zi, au ținut în continuare aprinsă flacăra Ortodoxiei Latine până în secolul al XXI-lea. Prin urmare, o astfel de revitalizare a tradiției liturgice latine nu ar fi o inovație, ci un summum argumentum al faptului că Ortodoxia este o manifestare universală – iar nu locală – a Adevărului  lui Hristos.

Având în vedere epidemia de șerpi [din ruinele Amalfionului], o nouă prăznuire a sărbătorii Sfântului Patrick ar fi de mare ajutor ( șerpii au fost izgoniți din Irlanda de către Sfântul Patrick, ocrotitorul Irlandei, după ce șerpii îl atacaseră în timpul unei sărbători, n. tr.).

Nume ale călugărilor și stareților mănăstirii sau ale altor persoane în legătură cu Amalfionul

Data de atestare – Numele; alte informații

Decembrie 984 – monahii Ioan și Arsenie se află încă la Lavra Sf. Athanasie

985-990 – Leon, fratele Ducelui Pandulf al II-lea de Benevento, întemeiază mănăstirea dimpreună cu șase ucenici ai săi și cu ajutorul georgienilor

986-993 – Sosirea lui Ioan de Benevento, călugăr al mănăstirii Monte Cassino, viitorul Stareț Ioan al III-lea al acesteia, care după ce a viețuit în Athos s-a reîntors la Monte Cassino în anul 997

Noiembrie 991 – Ioan Amalfitanul este Starețul Mănăstirii aghiorite Santa Maria a Amalfitanilor

Aprilie 1012 – egumen este un anume Ioan (semnătura este a cincea în document)

Februarie 1016 – egumen este un călugăr cu același nume (semnătura sa este pe poziția a șasea)

Mai 1017 – este menționat monahul Ioan ca egumen al Amalfionului (semnează al doilea)

Aprilie 1035 – un alt călugăr amalfitan pe nume Ioan este Stareț al mănăstirii (a patra semnătură)

Iulie 1081 – egumen al Mănăstirii Imperiale a Amalfionului este monahul Benedict

1083 – egumenul Amalfionului se numește Demetrie

August 1087 – egumen al mănăstirii este Vito (a doua semnătură)

Septembrie 1108 – egumen este Vito (II?) (a cincea semnătură)

August 1169 – Egumen este un anume M. (Manso? Mauro?) (a cincea semnătură)

1198 – Amalfionul este menționat într-un document

August 1287 – dispariția Amalfionului; proprietatea este cedată Marii Lavre a Sf. Athanasie

Bibliografie (lecturi suplimentare)

1. Monasteri e Monaci Italiani all’Athos Nell’Alto Medioevo (Mănăstiri și Monahi Italieni la Athos în Evul Mediu Târziu), Agostino Pertusi, Profesor la Universitatea Catolică din Milano, publicat în „Le Millénaire du Mont Athos, 963-1963, Études et Mélanges” (Un Mileniu de Munte Athos. Studii și Amestecuri), Éditions de Chevetogne, 1963.

2. Cursul profesorului dr. Panagiotis Christou, tradus în engleză, Editura Sf. Ilarion, 1994. Publicat, de asemenea, în revista Ortodoxia Vie, #85, vol. XV, nr. 1, 1994, cu titlul de Amalfionul: Mănăstirea de Rit Occidental din Athos, ed. A. Keller.

3. Orientale Lumen et Magistra Latinitas: Greek Influences on Western Monasticism (Lumina de la Răsărit și Invățătura Latină: Influențe grecești asupra Monahismului Apusean), 900-1100, de Patricia McNulty și Bernard Hamilton, în „Le Millénaire du Mont Athos”.

4. Nuovi documenti sui Benedettini Amalfitani dell’Athos (Documente Noi despre Benedictinii Amalfitani din Athos) în „Aevum”, 27 (1953).

5. Les archives du monastère des Amalfitans au Mont Athos (Documentele Mănăstirii Amalfitanilor de pe Muntele Athos), P. Lemerle, Atena, 1953.

6. L’Italia Meridionale e l’Impero Bizantino dall’avvento di Basilio I alla resa di Bari ai Normanni (867-957) (Italia de Sud și Imperiul Bizantin de la domnia împăratului Vasile I până la capitularea cetății Bari în fața Normanilor), G. Gay, Florența, 1917.

7. Amalfi und Jerusalem im grichischen Kirchenstreit (1054-1090) (Amalfi și Ierusalim în Biserica Greacă), A. Michel, în „Orientalia Christiana Analecta”, 121 (Roma, 1939).

8. Anciens monastères bénédictins en Orient (Vechi Mănăstiri Benedictine în Răsărit), B. Gariador, Paris, 1924.

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002 via pemptousia.ro

Jean-Claude Larchet: Cum se raportează Biserica Ortodoxă la celelalte confesiuni creştine

Larchet1

Potrivit mai multor principii examinate [în capitolele precedente] – în mod particular credinţa Bisericii Ortodoxe că Biserica nu poate fi decât una şi universală, şi convingerea ei că ea însăşi este această Biserică una şi universală (ca una ce este întemeiată de Hristos şi de Apostoli şi a păstrat nealterate credinţa şi vieţuirea propovăduită de ei, şi deci ca una ce este sfântă şi apostolică) -, Biserica Ortodoxă se consideră unica Biserică a lui Hristos şi nu poate recunoaşte celorlalte confesiuni creştine calitatea de Biserică.

Aceasta a fost dintotdeauna şi întotdeauna poziţia Bisericii Ortodoxe.

Ea continuă să fie susţinută şi în ziua de azi de ecleziologii şi teologii ortodocşi. Astfel, Părintele Georges Florovsky spune că Biserica Ortodoxă „se ştie pe sine a fi păzitoarea credinţei apostolice şi a Tradiţiei în deplinătatea lor şi, în acest sens, adevărata Biserică, ca una ce posedă tezaurul harului dumnezeiesc prin continuitatea slujirii preoţeşti şi a succesiunii apostolice”[1]. „Biserica Ortodoxă are […] conştiinţa de a fi singura adevărată Biserică”, scrie Părintele Meyendorff,[2] adăugând: „Faţă de protestanţi şi faţă de Biserica Romano-Catolică, Ortodoxia se afirmă ca adevărata Biserică, de care creştinii din Apus s-au despărţit”[3]. Părintele Placide Deseille, la rândul său, spune:

„Ecleziologia ortodoxă a rămas, în esenţă – în pofida distorsiunilor cauzate de circumstanţele istorice şi păcatele omeneşti – cea a vechii Biserici, cu care Biserica Ortodoxă de azi se simte în deplină continuitate, fără nici o ruptură. Ea are conştiinţa de a fi pur şi simplu Biserica lui Dumnezeu. Pe celelalte confesiuni creştine ea nu le poate privi decât ca pe mădulare desprinse din unitatea eclezială, păstrată deplin în sânul ei. Tradiţia sa are drept conţinut normativ tot ceea ce creştinii, înainte de epoca separărilor, au considerat cu toţii că face parte din zestrea apostolică, fie că este vorba de credinţa însăşi, fie de viaţa bisericească”[4].

Această poziţie este de asemenea susţinută de membri eminenţi ai ierarhiei ortodoxe, dintre care unii foarte implicaţi în curentul ecumenist. Mitropolitul Maxim de Stavropolis, din Patriarhia de Constantinopol, subliniază:

„Ortodoxia nu este o Biserică printre alte Biserici, ci Biserica însăşi. Ea a păstrat întocmai şi cu adevărat învăţătura lui Hristos, în întreaga sa curăţie. Dincolo de o simplă continuitate şi tărie istorică neclintită, în ea există o autenticitate ontologică şi duhovnicească. Aceeaşi credinţă, acelaşi Duh, aceeaşi vieţuire. Aceasta constituie trăsătura distinctivă a Ortodoxiei şi o îndreptăţeşte să declare că este şi rămâne Biserica prin excelenţă”[5].

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-o cuvântare rostită în faţa monahilor din Muntele Athos, a declarat: „Singură Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica cea una, universală şi apostolică”[6].

Mitropolitul (viitor patriarh al Moscovei) Chiril, într-o declaraţie a sa referitoare la documentul Vaticanului Subsistit in, în care se afirmă că Biserica Romano-Catolică este unica Biserică, spune: „Biserica Ortodoxă este moştenitoarea cu drepturi depline, potrivit succesiunii apostolice, a vechii Biserici celei una. De aceea, tot ceea ce se spune în documentul catolic raportăm cu drept deplin la Biserica Ortodoxă”[7].

Această poziţie figurează şi într-un mare număr de declaraţii ortodoxe făcute în cadrul instituţiilor ecumenice. Declaraţia ortodoxă prezentată la încheierea Adunării CEB, ţinută la Toronto în 1950, stipulează că : „Apartenenţa la Consiliu (ecumenic) nu implică obligaţia ca fiecare Biserică să le recunoască pe toate celelalte drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Iar cea de la Evanston, din 1954, precizează:

„Nu putem să nu afirmăm profunda noastră convingere că numai Biserica Ortodoxă a păstrat deplin neştirbită „credinţa dată odinioară sfinţilor” […] şi că anumite elemente fundamentale care constituie realitatea plenitudinii Bisericii nu se regăsesc în comunităţile despărţite (de ea)”. [8]

Această poziţie a fost prezentată în documentele oficiale ale Bisericilor locale ori de câte ori a fost necesar.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), într-o enciclică a sa, declară:

„Este de datoria noastră, ca episcopi ai Bisericii şi păzitori ai credinţei apostolice, să mărturisim că singură Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Mărturisim aceasta deoarece suntem încredinţaţi că din timpul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă nu a primit nici o învăţătură greşită şi nici o regulă de viaţă strâmbă, în pofida greşelilor săvârşite, în mod colectiv sau individual, de membrii Bisericii” (cf. I Ioan 1, 8).”[9]

Consiliul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit la Moscova în august 2000, a promulgat o declaraţie cu privire la Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, în care se spune:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru, Biserica pe care Duhul Sfânt a zidit-o şi o plineşte, Biserica despre care Însuşi Domnul zice: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, păzitoarea şi dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Ea poartă deplina răspundere a propovăduirii adevărului Evangheliei lui Hristos, ca şi deplina putere de a mărturisi „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 3)[10].

Şi puţin mai jos:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, în care se păstrează neştirbite Sfânta Tradiţie şi plinătatea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Ea a păstrat în deplinătatea şi curăţia ei moştenirea primită de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Ea recunoaşte identitatea învăţăturii sale, a structurii liturgice şi a vieţuirii, cu propovăduirea apostolică şi Tradiţia vechii Biserici. Ortodoxia nu este „un atribut naţional şi cultural” al Bisericii Răsăritene. Ortodoxia este o însuşire intrinsecă a Bisericii, păzirea adevărului doctrinar, a structurii liturgice şi ierarhice şi a principiilor de viaţă duhovnicească, necontenit şi neschimbat păstrate în Biserică din timpurile apostolice”[11].

Biserica Ortodoxă nu recunoaşte pretenţia analogă a Bisericii Romano-Catolice de a reprezenta singura şi unica Biserică, Biserica cea una şi universală[12]. Având puternica convingere că unitatea mărturisirii de credinţă şi a modului de viaţă (ethos) este fundamentul unităţii şi al deplinătăţii (catolicităţii) Bisericii, ea consideră că înstrăinarea Bisericii Romano-Catolice, începând cu veacul al IX-lea mai ales, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic, de la credinţa dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o străină de Biserica însăşi şi, ca urmare, a lipsit-o de plinătatea harului şi de puterea de a-l împărtăşi.

Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte nici concepţia pe care o au denominaţiunile ieşite din Reformă, potrivit căreia: 1) diviziunile pe care istoria le-a produs între creştini sunt diviziuni reale ale Bisericii celei văzute; 2) de aceea, nici o Biserică empirică nu poate să se identifice cu Biserica lui Dumnezeu; 3) unitatea Bisericii menţionată în Crez există însă în mod nevăzut; 4) scopul mişcării ecumenice este acela de a o face din ce în ce mai vizibilă; 5) această unitate văzută comportă o credinţă minimală comună, o intercomuniune sacramentală, o recunoaştere a Tainelor, care lasă loc pentru diferenţele dogmatice şi instituţionale prin care se păstrează identitatea fiecărei Biserici[13]. Părintele Placide Deseille scrie pe această temă, spunând: „Este evident că o astfel de concepţie nu poate fi privită de ortodocşi decât ca o pan-erezie, şi pentru ei nu se pune problema de a face vreo concesie”[14].

Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor (branch theory), de origine anglicană, potrivit căreia diferitele concepţii creştine ar fi ramurile unui acelaşi arbore, avându-şi unitatea profundă în trunchiul comun, fiind toate în aceeaşi măsură Biserici depline şi apostolice, şi părtaşe toate, în mod complementar, la moştenirea comună a Bisericii cea una şi nedespărţită[15].

Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:

„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”[16].

Putem cita, drept concluzie, această afirmaţie din recentul document al Bisericii Ortodoxe Ruse, menţionat mai sus:

„Biserica Ortodoxă afirmă că unitatea autentică nu este posibilă decât în sânul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică [care este ea însăşi]. Toate celelalte „modele” de unitate sunt inacceptabile”[17].

Sursă online: parohiacopou.ro

Sursă print: Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul lui Hristos, vol. II, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2013, pp. 161-166

Note:

[1] « Une vue sur l’Assemblée d’Amsterdam », Irénikon, 22, 1949, p. 10.
[2] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[3] Ibidem, p. 180. El adaugă : « Avem de-a face aici cu un exclusivism tot atât de hotărât ca acela al Romei, dar exprimat în numele unei noţiuni diferite despre Biserică».
[4] Points de vue orthodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval, 1984.
[5] Episkepsis, 227, 15 martie 1980.
[6] Cuvânt rostit în biserica Protaton (Kareia, Muntele Athos), pe data de 21 august 2008.
[7] Declaraţie făcută Agenţiei de presă Interfax, pe 10 iulie 2007.
[8] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[9] Encyclical Letter of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America on Christian Unity and Ecumenism, 1973, I, C, “The Orthodox Church is the True Church”.
[10] Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 1. 1.
[11] Ibidem, 1. 18-19.
[12] Cu privire la poziţia Bisericii Romano-Catolice, a se vedea îndeosebi documentele Congregaţiei pentru doctrina credinţei : « Referitor la expresia ‘Biserici surori’» (30 iunie 2000), « Dominus Iesus » (6 august 2000), cap. IV, 16-l7 şi « Subsistit in » (29 iunie 2007).
[13] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 4.
[14] Points de vue orhodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval (fără dată).
[15] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 5.
[16] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 178.
[17] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 3.

chrismon

Jean-Claude Larchet – scurtă notă bio-bibliografică
doctor în filosofie și teologie

Jean-Claude Larchet este un teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocşi. Este doctor în Filosofie (1987) şi Teologie (1994) al Universităţii din Strasbourg. Este unul din puţinii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înţelegere şi trăire a vieţii bisericeşti și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Născut într-o familie catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 22 de ani.
Astăzi Jean-Claude Larchet trăiește și profesează în principal la Strasbourg (Franța), unde este profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Strasbourg.

Jean-Claude Larchet est autorul a circa 20 de volume şi a unui număr important de articole în diferite domenii ale teologiei. Lucrările sale au fost traduse în 15 limbi.
Cele trei volume ale sale despre Sf. Maxim Mărturisitorul sunt recunoscute ca fiind printre cele mai bune studii despre acest sfânt publicate vreodată:
– La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996)
– Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998)
– Saint Maxime le Confesseur (2003)

Jean-Claude Larchet este cunoscut publicului românesc mai ales pentru remarcabilele sale volume despre suferinţă, boală şi vindecare în tradiţia patristică. Între acestea se remarcă seria de trei volume:
– Théologie de la maladie (1991)
– Thérapeutique des maladies mentales (1992)
– Thérapeutique des maladies spirituelles (1997).

Sursa: orthodoxwiki.org

Cărţi ale Sfântului Ioan Gură de Aur (pdf, online)

sf-ioan-hrisostom

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani – http://www.mediafire.com/view/oztofvbrnt7necb/1._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Romani.pdf

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola întâi către Corinteni – http://www.mediafire.com/view/51x9al46a02pcdg/2._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_intai_catre_Corinteni.pdf

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola a doua catre Corinteni – http://www.mediafire.com/view/dg4oxf9eg465dkj/3._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_a_doua_catre_Corinteni.pdf

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Galateni – http://www.mediafire.com/view/jev05xbs21dgagj/4._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Galateni.pdf

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni – http://www.mediafire.com/view/7adbss9d7l8umbr/5._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Efeseni.pdf

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Filipeni – http://www.mediafire.com/view/atbak7680pcc50b/6._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Filipeni.pdf

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, I-II Tesaloniceni – http://www.mediafire.com/view/qg7ijeselci2jvr/7._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Coloseni%2C_I-II_Tesaloniceni.pdf

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola I-II Timotei, Tit și Filimon – http://www.mediafire.com/view/fp8t814dgijgnu3/8._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_I-II_Timotei%2C_Tit_si_Filimon.pdf

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Evrei – http://www.mediafire.com/view/4com4xqs5osa5r8/9._Sfantul_Ioan_Gura_de_Aur%2C_Comentariu_la_Epistola_catre_Evrei.pdf

Mulţumim lui Ciprian Negoiţă pentru aceste linkuri, adevărate comori patristice.
Pomeniți vă rog și pe ostenitorii la această lucrare: Andrei, Dumitrel, George, Radian, Adrian și Ciprian. Doamne, ajută!

Foto: Icoană contemporană a Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrată la Sfânta și Marea Mănăstire Vatopedi, Sfântul Munte Athos

 

Nouă apariție editorială: „Îndrumarea duhovnicească în Muntele Athos”, IPS Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, Graham Speake (editori)

indrumarea_duhovniceasca_in_muntele_athos_prel

Îndrumarea duhovnicească în Muntele Athos
Editura Doxologia, 2016 / 248 de pagini

Editori: IPS Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, Graham Speake
Traducere: Dragoș Dâscă

Îndrumarea duhovnicească este principala lucrare a Muntelui Athos, cea mai importantă slujire pe care Părinții athoniți o săvârșesc unul pentru celălalt și pentru lume. Athoniții oferă îndrumare duhovnicească de mai bine de o mie de ani, în cadrul unei tradiții care coboară până la Părinții deșertului din secolul al IV-lea. Reînnoirea monahală recentă din Munte este o mărturie a puterii continue a Părinților de a atrage ucenici și pelerini pentru a asculta cuvântul lor. Studiile incluse în acest volum examinează unele dintre multele aspecte ale acestei tradiții venerabile, așa cum s-a dezvoltat în Muntele Athos și așa cum s-a transmis prin monahi și monahii, părinți duhovnicești și duhovnici, bărbați și femei mireni, în alte părți ale Greciei și în lume.