Category Archives: Studii

Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Reclame

Avva Iosif Hazzaya, „Scrieri duhovnicești”. Lansarea cărții la Timișoara, cu participarea Ierom. Agapie Corbu [UPDATE: video de la lansarea cărții]

Dezbaterea între scolastica filosofică și mistica văzătorilor de Dumnezeu nu a început odată cu Grigore Palama și nici nu este o notă distinctivă a culturii creștine grecești sau latine. O ceartă a misticilor cu raționaliștii, la fel de intensă și finalizată cu excomunicări, a avut loc și în secolul al VIII-lea într-o Sirie multiculturală, predominant creștină, condusă de arabii musulmani, toleranți cu creștinismul dar măcinați la rândul lor de lupte interne.

Iosif Hazzaya este unul din misticii condamnați pentru „erezia” de a susține că posibliitatea cunoașterii a priori a lui Dumnezeu este gnoseologic sustenabilă, a lăsat texte importante traduse acum în premieră absolută în limba română.

Un autor filocalic sirian de importanţa Avvei Iosif Hazzaya este vrednic de o prezentare mai amplă decât o pot face rândurile unui simplu „prolog“. Întâi de toate, pentru simplul motiv că scrierile sale apar pentru prima oară în româneşte. În al doilea rând, pentru că cititorul modern de literatură duhovnicească, deşi nutreşte, de obicei, o admiraţie fără rezerve faţă de autorii sirieni, totuşi îi sunt cunoscuţi, aproape întotdeauna, numai Sfinţii Efrem şi Isaac; iar dacă cititorul se întâmplă să mai aibă şi studii de teologie, atunci admiraţia riscă să-i fie înăbuşită, iar evlavia cenzurată de puţinele şi trunchiatele informaţii istorice şi dogmatice furnizate de manuale. Ambele situaţii, niciuna fericită, sunt simptomele aceleiași maladii: cunoaşterea deficitară şi deformată a istoriei, culturii, spiritualităţii şi doctrinei Bisericii Siriene sau a ceea ce specialiştii numesc „al treilea mare curent al tradiţiei creştine“, ieşit din tradiţia apostolică primară, alături de celelalte două: grec şi latin.

Ce vede, ce aude, ce simte mintea rugătorului, care, după ce s-a despătimit prin făptuire, trece „prin uşa iubirii“ în patria contemplaţiei? Ce ispite îl întâmpină acolo? Ce repere are calea neştiută care îi stă înainte? Cine sunt acum duşmanii şi în ce fel acţionează? Cine prietenii, cine ajutătorii? Care e strategia generală a luptei în această fază şi ce trebuie să facă şi, îndeosebi, să nu mai facă monahul ajuns până aici? Cum pot fi deosebite contemplaţiile autentice de vedeniile înşelătoare? Ne oprim undeva, la vreuna din contemplaţii, sau înaintăm? Dacă da, până unde…? Doar cine a fost frământat de asemenea întrebări, căutând zadarnic răspunsuri limpezi şi detaliate, va putea înţelege în ce constă „comoara“ lui Iosif Hazzaya, sau, dacă vreţi, „comoara Iosif Hazzaya“. De fapt, chiar supranumele de Hazzaya (Văzătorul), pe care i l-au dat deja contemporanii, spune despre autorul nostru că a fost, întâi de toate, un om al experienţei duhovniceşti, un cunoscător din trăire al multiplelor forme de vedere a luminii necreate dumnezeieşti, în timp ce bogata cultură care transpare din scrierile sale este instrumentul intelectual care l-a ajutat să-şi rostească trăirile pustniceşti şi contemplaţiile. În ultimă instanţă, scrierile Avvei Iosif Hazzaya sunt, trebuie s-o spunem, o mărturie tulburătoare a vederii lui Dumnezeu, aşa cum aveau să fie, în spaţiul bizantin, scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau cele ale Sfântului Grigorie Palama.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Cuprins

Studiu introductiv
Argument
1. Viaţa Avvei Iosif Hazzaya şi complexul ei context
1.1. Vechile izvoare biografice siriace
1.2. Denumirea unei Biserici şi semnificaţiile ei teologice
1.3. Începuturile creştinismului siriac
1.4. „Şcoala perşilor“ – de la teologia Părinţilor, la scolastică filosofică
2. Tensiuni şi conflicte în Biserica Siro-Orientală
2.1. Între ierarhie şi „cei desăvârşiţi“
2.2. Între teologia duhovnicească şi scolastică
3. Anatemele Sinodului din 786/7 – încercări de elucidare
3.1. Explicaţii sociologice
3.2. „Invidia clericalis“
3.3. Rezultat al unor tensiuni vechi
3.4. Mesalianismul
3.5. Origenismul
3.6. Neînţelegerea textelor duhovniceşti
4. Teologia filosofică vs teologia duhovnicească
4.1. Un scolastic rafinat: Timotei I
4.2. Adevărata miză: vederea lui Dumnezeu
4.3. Antropologia şi gnoseologia Patriarhului Timotei I
4.4. Dilema Patriarhului
4.5. Ultimul cuvânt îl are Ortodoxia
5. Trăsăturile învăţăturii duhovniceşti din scrierile Avvei Iosif Hazzaya
5.1. Etapele vieţii duhovniceşti
5.2. Povăţuitorul duhovnicesc
5.3. Ascultarea
5.4. Sfânta Scriptură – locul şi rolul ei în viaţa duhovnicească
5.5. Lacrimile
5.6. Sfintele Taine
5.7. Focul dumnezeiesc
5.8. Lumina dumnezeiască
5.9. Simţurile duhovniceşti
Bibliografie
Notă asupra ediţiei
Avva Iosif Hazzaya

SCRIERI DUHOVNICEŞTI
I. Epistolă despre etapele vieţii monahale
II. Despre contemplaţia duhovnicească
III. Despre rugăciunea pe care mintea o primeşte în locul limpezimii
IV. Despre lucrările imboldurilor
V. Din Cartea întrebărilor
VI. Epistolă despre lucrările harului
VII. Despre calea scurtă către Dumnezeu
VIII. Epistolă către unul din frații râvnitori
IX. Despre rugăciunea duhovnicească
X. Rugăciune înainte de împărtăşanie
Indice scripturistic
Indice de citări patristice şi clasice
Indice tematic
Indice de termeni siriaci

/ editura Sfântul Nectarie / 2019 / ediție cartonată / 320 pagini
Comandă online cărțile Editurii Sfântul Nectarie la linkul: goo.gl/uwFtYi

UPDATE: LANSAREA CĂRȚII DE LA TIMIȘOARA

PARTEA 1

PARTEA A 2-A

„Autonomia bisericească şi naţională a Schitului Chinovial Prodromu de la Muntele Athos (1870-1890) – Documente”, Pr. Prof. Dr. Mihail-Simion Săsăujan

Prezentul volum de documente evocă corespondența diplomatică purtată, în anii 1870-1890, între autoritățile de stat și bisericești din România, agenții diplomatici și miniștrii plenipotențiari ai României din Constantinopol, consulii generali ai României din Salonic, Patriarhia Ecumenică, Ministerul de Externe al Imperiului Otoman, mănăstirea Marea Lavra și schitul Prodromu din Muntele Athos, privitoare la recunoașterea autonomiei bisericești și naționale a schitului Prodromu. Documentele publicate au fost identificate în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României. (Autorul)

În anul 2016 a apărut la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cu binecuvân­tarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, volumul „Autonomia bisericească şi naţională a Schitului Chinovial Prodromu de la Muntele Athos (1870-1890) – Documente”. Lucrarea este semnată de pr. prof. dr. Mihail-Simion Săsăujan şi însumează 816 pagini.

Noutatea volumului constă în publicarea celor mai importante documente identificate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (AMAE) cu privire la demersurile diplomatice ale Legaţiei României la Constantinopol pe lângă Patriarhia Ecumenică pentru autonomia bisericească şi naţională a Schitului Prodromu. Documentele reflectă implicarea instituţiilor de stat şi bisericeşti pentru rezolvarea chestiunii sensibile, dar semnificative a autonomiei bisericeşti româneşti la Muntele Athos. Tema autonomiei bisericeşti şi naţionale a Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos în anii 1870-1890 şi, în mod special, a demersurilor diplomatice ale autorităţilor de stat române pe lângă Patriarhia Ecumenică din Constantinopol pentru menţinerea acesteia se înscrie în contextul general al relaţiei Stat – Biserică din România, în a doua jumătate a secolului al 19-lea.

Documentele inedite publicate în această carte au fost identificate în AMAE: Fond Arhiva Istorică, Dosar 308 (1871-1895): Turcia. Corespondenţa cu Agenţia şi Legaţia României din Constantinopol; Fond Arhiva Istorică, Dosar 315 (1868-1893): Turcia. Biserici şi Şcoli în Macedonia; Fond Constantinopol, Dosar 271 (1865-1886): Autonomia Bisericii Române; Fond Constantinopol, Dosar 276 (1861-1881): Muntele Athos; Fond Constantinopol, Dosar 277 (1882-1889): Muntele Athos; Fond Constantinopol, Dosar 278 (1890-1906): Muntele Athos; Fond Problema 15, Dosar 30: Muntele Athos.

Menţionăm că 11 documente au fost preluate din unele lucrări publicate în a doua jumătate a secolului al 19-lea, contemporane cu evenimentele expuse şi analizate în volum. Pentru ilustrarea documentelor de arhivă în forma lor originală, autorul a considerat oportun să insereze câteva dintre ele în cuprinsul lucrării. De asemenea, în dreptul fiecărui document publicat s-au menţionat anul, data şi locul redactării, emitentul şi destinatarul actului respectiv, fondul arhivistic unde a fost identificat documentul, precum şi felul actului: original, copie sau concept.

Diac. Ștefan Sfarghie / Ziarul Lumina

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

PSALTIREA – o nouă traducere românească cu comentarii, realizată în Muntele Athos

Anunţăm apariţia unei ediţii inedite a Psaltirii în limba română, care a fost tradusă şi comentată de un grup de monahi din Muntele Athos. Această ediţie nu este o revizuire a altor traduceri româneşti, ci o traducere absolut nouă, la care s-a lucrat aproape 7 ani, şi care este destinată în primul rând uzului liturgic, dar şi studiului biblic ştiinţific. Limbajul este unul contemporan, fără arhaisme, dar totodată unul tradițional pentru cultul liturgic. 

Dacă majoritatea traducerilor româneşti din sec. XX – XXI au avut la bază un amestec de text masoretic şi grecesc, această traducere este realizată doar după Septuaginta – care este textul tradiţional şi normativ pentru Biserica Ortodoxă.

Ediţia de faţă a Psaltirii are un total de 372 de pagini, dintre care, primele 250 de pagini conţin cei 150 de psalmi, grupaţi în 20 de Catisme, iar restul paginilor conţin comentarii patristice şi literare la versetele biblice mai complicate, precum şi o bogată bibliografie privind studiul psalmilor.

Cartea apare cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, mitropolitului Chişinăului şi al Moldovei şi va fi difuzată atât în Republica Moldova, cât şi în România (la inceputul lunii februarie aici: https://www.librariasophia.ro/).

Precizăm că textul este editat în două culori (negru şi roşu), iar volumul (în format A5) are copertă groasă şi semn de carte, 376 p.

Ierom. Petru Pruteanu

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

 

Adrian Nicolae Petcu: „BOR, Securitatea, Departamentul Cultelor și Muntele Athos” [Caiete CNSAS, anul II. nr. 2(4) / 2009]

Dragi Prieteni iubitori ai Muntelui Athos,

Aveți mai jos documentul PDF online Caiete CNSAS nr. 4/2009. Pentru cei preocupați mai îndeaproape de istoria recentă a Sfântului Munte Athos, recomandăm capitolul „BOR, Securitatea, Departamentul Cultelor și Muntele Athos” (pp. 112-120) parte a studiului mai amplu „Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989)” (pp. 69 -120) semnat de reputatul cercetător Adrian Nicolae Petcu.

Caiete_CNSAS_nr_4_2009 by on Scribd

Adrian Nicolae Petcu este Consilier superior la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii-Bucureşti, Serviciul Cercetare, Editare (din septembrie 2000); cercetător în arhivele comunismului şi cele bisericeşti. Absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucuresti (2000) şi al programului de Master „Istoria Sud-Estului European” din cadrul aceleiaşi facultăţi (2002). Domeniu de interes: istoria recentă a Bisericii din România.

Autor a zeci de studii, articole şi recenzii în reviste de specialitate şi de popularizare; participant la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

Volume: Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ’50, Editura Partener, Galaţi, 2009 (coautor); Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice, perioada 1948-1956, Editura Andreiană, Sibiu, 2011 (coautor); Preot Ilie I. Imbrescu, V-am scris vouă, tinerilor! Gândurile şi încercările unui preot mărturisitor, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 2011 (coeditor); Mihai Plămădeală, Refugiul. Deznădejde şi speranţă, Muzeul Brăilei-Editura Istros, Brăila, 2012 (editor); Preoţi hunedoreni în temniţele comuniste, Editura Argonaut-Cluj şi Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2016; realizator al site-ului www.fototecaortodoxiei.ro şi autor al rubricii „Memoria Bisericii” din „Ziarul Lumina” al Patriarhiei Române.

În anul 2017 a primit medalia „Anului comemorativ dedicat Patriarhului Justinian Marina și Apărătorilor Ortodoxiei sub persecuția comunistă” de la Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Credit foto: Mihnea Păduraru.

 

O pagină neagră din istoria Athosului: Bătălia de la Karyes. Momentul când s-a încălcat avatonul Sfântului Munte

Octombrie 1948. Partizanii comuniști din Peninsula Halkidikí intră în Sfântul Munte. Printre ei se găsesc și numeroase femei. Avatonul, adică interdicția cu privire la accesul femeilor în Sfântul Munte, este încălcat. Printre femeile care intră în Sfântul Munte se găsește și Evghenía Péiou, care astăzi trăiește în satul Megáli Panagiá, lângă Ierissós. Pe atunci avea doar 17 ani.

Astăzi, după 50 de ani, Evghenía Peiou își aduce aminte de acea aventură care a durat două zile. ,,Am păcătuit”, spune Evghenía. Și monahii bătrâni își aduc aminte cum au intrat atunci femeile în mănăstire, însă nu vor să vorbească despre asta.

***

Ploaia te pătrundea până la os. Automatul Mauser pe care îl primise era foarte greu, iar ea era încă un copil. I se făcuse foame și îi era frig. Ceea ce o speria, însă, cel mai mult, așa cum stătea în fața porții Mănăstirii Iviron, era ideea că este femeie și că a intrat în Sfântul Munte. Era luna octombrie a anului 1948. Pe atunci, Evghenía Péiou avea doar 17 ani. Trecând prin satul ei, Megáli Panagiá din Halkidikí, bărbații înrolați în așa zisa Armată Democrată [brigăzi înarmate fidele doctrinei socialist-comuniste, n.tr.] au luat-o împreună cu ei. Una dintre operațiunile pe care partizanii comuniști le aveau în plan era intrarea pe teritoriul Sfântului Munte pentru a strânge provizii. Evghenía i-a urmat. A mers ore întregi pe jos și, în ciuda fricii care o stăpânea, dintr-o dată s-a trezit în fața Mănăstirii Iviron, cu arma în mână.

,,Îmi era foarte frică. Auzisem că le era interzis femeilor să intre în Sfântul Munte. Plutonul în care eram eu ajunsese la Mănăstirea Iviron. Monahii nu au vrut să deschidă poarta. Eu nu am tras nici un foc. Nu trecea nimeni pe acolo. Atunci, îmi aduc aminte că un partizan a sărit poarta și a deschis-o. [Inițial n.ed.], eu n-am intrat înăuntru. Aveam arma în mână și așteptam să văd ce se întâmplă. Eram singură, acolo, în fața intrării, dar cred că mai erau și alte femei pe aproape”.

Cișmeaua

Evghenía nu-și poate explica cum de-a putut să calce interdicția de a intra în Athos și evită să vorbească despre asta. Însă, atunci nu prea a avut de ales: căpitanul ei, Kóstas Papagheorghíou, avea nevoie de ea.

,,Arma era mai mare decât mine. Îmi amintesc și acum frumoasele cișmele împodobite cu capete de șarpe în loc de robinet, care se aflau în fața mănăstirii. Partizanii au încărcat pe catâri haine și alimente. Amuzant este faptul că au luat și tot ceea ce avea tatăl meu, care pe atunci era muncitor în Sfântul Munte. Eu am aflat despre asta mai târziu”. Atunci, zeci de rebeli înarmați se răspândiseră peste tot în Sfântul Munte și căutau să adune provizii. Au încărcat 350 de catâri cu provizii de tot felul. Evghenía a rămas la mănăstire timp de două zile. De altfel, ca să își mai alunge frica, fredona ,,Luptăm, cântăm, și pe fasciști îi vânăm”, un imn pe care îl cântau toți comuniștii pe atunci. Câteodată își mai făcea și semnul Sfintei Cruci.

,,S-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar, trebuie să vă spun că nici un partizan nu a făcut nici cea mai mică stricăciune mănăstirilor. Noi aveam nevoie doar de haine și de mâncare. Zile întregi petrecuserăm mâncând doar castane. Îmi amintesc că eu purtam niște pantofi mai mari decât numărul meu. Intraseră pământ și pietricele în ei și aveam răni la picioare. Eu mă rugam de partizani să plecăm de acolo. La Karyés se dădeau lupte între trupele noastre și jandarmi. Monahii se ascunseseră. De frică, nu mai circula nimeni, nimeni nu mai ieșea din chilii”.

De altfel, monahii fuseseră atacați și în 1947, fără să opună vreo rezistență, nedorind să intre în conflict cu nimeni. Jandarmii au încercat să țină piept partizanilor, dar nu au reușit. Monahii, neavând de ales, au oferit tot ce aveau, ca să nu fie primejduite mănăstirile. Timpul se scurgea încet, apăsător pentru toți, mai ales pentru tânăra partizană care, pe zi ce trece, conștientiza tot mai mult ceea ce săvârșise.

Avioanele

,,După ce partizanii au luat ce era de luat, am luat-o înapoi spre casă. Ne-am oprit la Gomáti și ne-am odihnit într-o poiană. Acolo ne-au reperat avioanele. La Néa Róda au început să ne bombardeze. Îmi amintesc de o tânără, de loc din Pont, care fusese rănită. Au dus-o undeva, la adăpost. Sărmana, suferea foarte mult. Striga întruna: ,,Ah, mamă, o să mor!”, iar la scurtă vreme a și murit. Imediat ce au aflat de moartea ei, monahii au spus că aceasta a fost pedeapsa Maicii Domnului fiindcă intrase în Munte. Evenimentul a ajuns să fie foarte cunoscut în acea perioadă.

Evghenía trăia permanent cu frică, deși timp de doi ani și jumătate, cât a stat în brigada lui Papagheorghíou, nu a tras nici măcar un foc de armă. ,,Nu voiam să împușc pe nimeni. Nu trăsesem nici un foc de armă. Pe atunci eram doar un copil”.

Armata guvernamentală a trecut la contraofensivă, iar unitățile de partizani comuniști din Halkidikí se aflau într-o situație foarte dificilă. Evghenía s-a predat la Galátisa. A fost judecată de către un tribunal militar, iar mai apoi a fost eliberată și s-a întors în satul ei. Erau vremuri grele pentru toți. S-a căsătorit cu vecinul ei, Kóstas. Ironia sorții este că, atunci când ea intra în Sfântul Munte, viitorul ei soț lucra acolo, la pădure, împreună cu tatăl ei, iar când au început bombardamentele, s-au ascuns amândoi. După ce au ieșit din ascunzătoare, au descoperit că măgarii lor fuseseră furați de partizani.

,,Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat astăzi. La Mănăstirea Vatopedi s-au dat lupte grele. Acolo, un jandarm a ucis un partizan. L-au înmormântat nu departe de mănăstire”, își amintește domnul Péiou, care nu avea de unde să știe viitoarea lui soție se afla atunci, acolo, împreună cu partizanii…

Astăzi, în Megáli Panaiá, unul dintre cele mai frumoase sate din Halkidiki, oamenii nu-și mai amintesc bine acest episod, cu Evghenía. Își mai amintesc, însă, de comandatul partizanilor, Papagheorghíou, de moartea lui, dar, despre Evghenía, fata care a intrat în Sfântul Munte, nu. Nici ea însăși nu vrea să-și mai amintească acea perioadă. S-a măritat, a făcut doi copii, și viața ei a curs liniștită. Câteodată, când e singură, gândurile îi mai zboară spre acele vremi.

1947. Echipa lui Papagheorghíu se luptă cu jandarmii

Ostilitatea dintre partizani și Sfântul Munte exista încă din 1945. Atunci, în fața pericolului iminent, au fost trimiși 36 de jandarmi, care și-au asumat responsabilitatea de a apăra Sfântul Munte. În 1947, un grup de partizani, avându-l în frunte pe Papagheorghíou, a atacat postul de jandarmi din Dáfni, au cucerit postul de poliție și biroul vamal și au prădat foarte multe magazine. În ziua următoare, au plecat de acolo cu foarte multe provizii: haine și mâncare. Însă, grupul nu a fost norocos, fiindcă a fost identificat de pe vasele militare care se aflau în port și a fost atacat prin surprindere.

În 1948, partizanii comuniști s-au întors în număr mai mare, în jur de 400 de oameni, iar printre luptători se aflau și femei, precum Evghenía și prietena și consăteanca ei, Mariánthi. Lupta a durat opt ore.

Și astăzi monahii și-l mai amintesc pe comandantul Jandarmeriei, Panaiótis Panaiotákos, cum umbla cu pistolul în mână, căutând partizani. Un rebel a fost ucis în timp ce încerca să incendieze o biserică în Karyés.

După cum povestesc cei care au trăit evenimentele de atunci, partizanii au furat alimente și haine de la mănăstirile Hilandar, Esfigmenu, Iviron (acolo unde Evghenía avea misiunea de a asigura paza intrării în mănăstire), Caracalu, Filotheu și Zografu. Statul Major al Armatei a hotărât să ia măsuri radicale și a dat ordin jandarmilor să elimine grupările de partizani înarmați. În lupta împotriva rebelilor comuniști a luat parte și flota ancorată în port, dar și aviația. Cu toate acestea, partizanii aveau și la Sfântul Munte susținători în rândul monahilor, mai ales printre cei care viețuiau la chilii, dar și din rândul celor care viețuiau în chinovii, dar nu aveau nici o influență în cadrul conducerii Sfântului Munte, nici în alegerea egumenilor mănăstirilor.

,,Mâncam castane și acest lucru ne ținea în viață”

Era vara anului 1948. Evghenía, care, pe atunci avea doar 17 ani, stătea la fereastră și îi privea cu admirație pe partizanii care treceau prin fața casei ei. Comandantul Papagheorghíou era chiar din satul ei. Într-o seară, partizani înarmați au trecut și pe la ea pe-acasă și au luat-o împreună cu alte 12 fete de vârsta ei. A învățat să cânte ,,Toți la arme, copii, ca libertate să avem”. Deși, la început a pornit cu foarte mult entuziasm, mai apoi și-a făcut foarte multe probleme de conștiință din pricina fărădelegilor care se făceau. ,,În prima zi ne-au dat să mâncăm carne, pe care o țineau în niște saci. N-am putut să mănânc. Picioarele mi se umpluseră de răni. La început, pe noi, femeile, ne puneau santinele. Eu, însă, n-am folosit niciodată Mauser-ul pe care-l aveam. Eram doar un copil. De foarte multe ori am vrut să plec acasă, dar nu m-au lăsat”.

În ajunul sărbătorii Sfântului Dionisie Areopagitul, grupul lui Papagheorghíou a intrat în Sfântul Munte. ,,Am pornit la drum noaptea. Ploua. Aveam nevoie de hrană, și singurul loc unde găseam așa ceva, după cum spuneau cei mai vechi dintre partizani, erau mănăstirile. Acolo aveau de toate. Noi eram înfometați și sufeream foarte mult. Oamenii simpli nu aveau să ne dea nici măcar pâine. Am trecut prin pădure și am mers așa până am ajuns la Iviron. Drumul a fost un martiriu pentru fiecare dintre noi. Eu simțeam că o să mă prăbușesc. Mâncam doar castane, doar asta ne-a ținut în viață. Mă gândeam că am săvârșit un mare păcat intrând în Athos. Părinții mei erau oameni cu frică de Dumnezeu, tatăl meu chiar lucra în Sfântul Munte. Mi-a fost frică la început, și această frică m-a stăpânit tot timpul. Mă temeam că ceva rău o să mi se întâmple. Se auzeau fel de fel de lucruri pe atunci. Despre pedepsele Maicii Domnului, despre minuni, și multe altele”.

,,Se plimba cu pistolul în mână”

Părintele Kosmás, în vârstă de 70 de ani, a fost una dintre victimele partizanilor comuniști. ,,Eu aveam cizmărie la Karyés. Au intrat înăuntru și au luat tot ce-au găsit: pantofi, cizme, pielărie… Aveau nevoie de astea. Noi n-aveam ce face, nu ne puteam împotrivi. Au fost vremuri grele pentru toată lumea”.

Monahul Efthímios, cizmar la Karyés, căruia partizanii i-au furat pantofi, cizme și alte obiecte de piele în timpul acțiunii de strângere de provizii.

La vremea aceea, părintele Efthímios era responsabil cu biserica de la Karyés. ,,În ziua aceea era sărbătorit Sfântul Dionisie Areopagitul. Era o zi de sâmbătă, și, după cum se obișnuiește, făcusem Dumnezeiasca Liturghie la biserica din cimitir. Atunci au început împușcăturile, parcă luase foc pământul. Am încercat să ascundem un jandarm, pentru a nu fi linșat de comuniști. Slavă Domnului, am reușit să-l salvăm”.

Părintele Efthímios își aduce bine aminte când au venit partizanii la Karyés. Câțiva dintre ei încinseseră o horă în mijlocul pieței. Parcă și acum vede cum se plimba o femeie cu pistolul în mână. Partizanii au trecut și pe la chilia lui, iar bătrânul său le-a dat să bea tsipouro. Aveau făină în pivniță, dar nu le-au luat-o…

Își aduce și acum aminte de vremurile acelea și râde ușor. Cât despre femeile care au încălcat interdicția și au intrat în Athos, nu are nimic să le reproșeze. ,,Nu au vrut, multe dintre ele au fost luate cu forța de partizani. Așa a fost atunci, nu aveam ce să facem”.

,,Au dispărut fără urmă…”

După înfrângerea partizanilor comuniști, monahii n-au avut grijă să păstreze cele care să amintească de evenimentele de atunci. În anii de dinainte, avuseseră grijă să evite orice conflict cu partizanii, deși câțiva monahi îi ajutau constant pe partizani cu alimente și îmbrăcăminte. ,,Motivul pentru care s-a făcut acest compromis a fost protecția mănăstirilor și a odoarelor sfinte. La fel s-a întâmplat și în perioada ocupației germane. Nimeni nu dorește un regim de ocupație, însă, cumva trebuia să fie protejată această moștenire culturală veche de secole”, spune părintele Ioanichie.

În ceea ce privește intrarea femeilor în Sfântul Munte, aceasta a fost o consecință a războiului, pe care nimeni nu a putut să o evite, din moment ce jandarmii fuseseră încercuiți de către partizani. Era singura dată, cel puțin din ceea ce se cunoaște, când au intrat femei în Sfântul Munte, mergând pe jos dinspre Ouranoúpolis. De-a lungul vremii au mai fost diferite istorii cu femei care s-au îmbrăcat în haine bărbătești, sau, care, înotând, au ajuns în Munte.

Canoanele sunt păstrate cu sfințenie până în zilele noastre, și, chiar și cei care se consideră inovatori sunt de acord cu păstrarea interdicției femeilor de a intra în Sfântul Munte. ,,Din ce motiv să se strice o tradiție care datează de secole? Sfântul Munte este simbolul monahismului. Este un fenomen unic în lume și tot așa trebuie să rămână”, spune părintele Ioanichie.

În ziua de 27 aprilie 1945  în Sfântul Munte a sosit primul detașament al Jandarmeriei. Din cadrul acestor forțe făceau parte 36 de jandarmi.

Cea dintâi confruntare serioasă a războiului civil grec pe teritoriul Sfântului Munte a avut loc abia doi ani mai târziu: atacul asupra portului Dafni, la 23 martie 1947. Atunci, 42 de partizani înarmați, conduși de K. Papagheorghíou și A. Kazákos au făcut joncțiunea cu grupul condus de Th. Dambásis. Acest grup a imobilizat garda formată din 3 oameni ce asigura paza postului de jandarmi, a ocupat biroul vamal, biroul de poștă, postul de poliție și magazinele comerciale de acolo.

În ziua următoare, la orele 3 noaptea, au încărcat proviziile pe care le strânseseră (alimente, 110 saci cu făină, îmbrăcăminte, echipament medical și de telecomunicații) pe vasul ,,Sfântul Nicolae” care se afla ancorat în portul Dafni, și au pornit, având ca punct de sosire Arkoúda-Halkidikí. În după-amiaza aceleiași zile, un detașament de jandarmi, ajutat de vase ale pazei de coastă, i-a ajuns din urmă pe partizani. În confruntarea care a urmat, partizanii au fost nevoiți să renunțe aproape la toate proviziile pe care le confiscaseră, și, deși au înregistrat serioase pierderi umane (conform rapoartelor Jandarmeriei, 2 morți și 2 răniți), au reușit să scape. În același raport se precizează că jandarmii nu au avut nici o pierdere.

Cea mai importantă confruntare, însă, a avut loc în zorii zilei de 16 octombrie 1948, la Karyes, între jandarmi și aproximativ 400 de partizani comuniști.

Incursiunile rebelilor în Sfântul Munte

– 22 aprilie 1948, 30 de partizani comuniști au intrat în Sfântul Munte și au jefuit Mănăstirea Hilandar.
– 5 august 1948, căpitanul Papagheorghíou, împreună cu un grup de soldați, a prădat Mănăstirea Esfigmenu.
– 18 octombrie 1948, același căpitan Papagheorghíou, însoțit de un grup de partizani, a jefuit Mănăstirea Caracalu.
– 8 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a jefuit Mănăstirea Filotheu.
– 17 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a încercat să jefuiască Mănăstirea Zografu, unde se găseau călugări bulgari. Asaltul lor a fost însă respins de forțele de jandarmi care păzeau mănăstirea.

Anul 1948 a fost un an tulbure pentru Sfântul Munte. La 3 decembrie 1948, Statul General al Armatei a cerut curățarea zonei de elementele partizane active existente, și, în acest scop, au trimis noi unități de jandarmi și provizii. În perioada următoare, unitățile de jandarmi au atacat prin surprindere grupările de partizani. În același timp, au fost aduse trupe din Corpul Jandarmilor și din Detașamentele Mixte de Urmărire pentru a apăra ,,trecătoarea lui Xerxes”, în timp ce ambarcațiuni ale Flotei Militare patrulau în zonă. În anul 1949, în regiune încă se mai găseau forțe importante ale Jandarmeriei (160 de ofițeri și infanteriști) și ale Detașamentelor Mixte de Urmărire, 40 de ofițeri, și trupe formate din rezerviști care patrulau în zonă. Din vara lui 1949, numărul soldaților a început să se împuțineze.

La 10 iunie 1949, 150 de partizani înarmați, avându-l în frunte pe căpitanul Papagheorghíou, au încercat să intre în Sfântul Munte, dar au fost respinși la ,,trecătoarea lui Xerxes”. În timpul atacului, partizanii comuniști au cucerit două posturi de pază ale Detașamentelor Mixte de Urmărire. Insurgenții au intrat în satul Néa Róda, au luat alimente și animale, însă, la orele 3 după-amiază, au fost nevoiți să se retragă către Gomáti, din pricina tirurilor de artilerie ale Armatei. În continuare, în luptă a intrat și aviația, rebelii înregistrând pierderi însemnate.

Odată încheiată această luptă, Sfântul Munte nu a mai fost implicat în războiul civil grec al anilor ’50.

Comandantul rebelilor, căpitanul Papagheorghíou, cel care a coordonat toate atacurile avea să fie arestat la 8 ianuarie 1950 în satul Megáli Panaiá și apoi executat.

Amintirile Egumenului Gavriil Dionisiatul

Cea mai violentă confruntare dintre comuniști și jandarmi a avut loc în zorii zilei de 16 octombrie 1948. La ea au luat parte nu mai puțin de 400 de partizani comuniști  înarmați, care făceau parte dintr-o unitate a Diviziei a VI-a a “Armatei Democrate”.

Aceste forțe militare numărau în rândurile lor și foarte multe femei, iar operațiunea pe care au întreprins-o la Sfântul Munte a avut drept scop aprovizionarea cu alimente, dar și înrolarea în armata lor a locuitorilor din Halkidikí, care se refugiaseră la Sfântul Munte. După încheierea acestei operațiuni, forțele combatante ale rebelilor urmau să meargă la Kákavo, acolo unde staționa întreaga Divizie a VI-a a insurgenților. Comandant al partizanilor era P. Erithriádis, iar atacul a urmărit atingerea a două obiective:

  1. Ocuparea clădirii în care se găsea biroul guvernatorului Sfântului Munte, P. Panaiotákos. Acesta, împreună cu alți 4 bărbați, după 8 ore de luptă, a respins atacul rebelilor, pricinuind serioase pierderi în rândul acestora din urmă. Clădirea în care se găseau birourile, a suferit, însă, foarte multe stricăciuni, atunci arzând o importantă parte a arhivei guvernatorului.
  2. Ocuparea clădirii care adăpostea forțele de jandarmerie. Din fericire, nici acest obiectiv nu a fost atins de către rebeli. Din rândul jandarmilor, un singur soldat a fost rănit, pe când rebelii au avut 2 morți și 5 răniți. În această luptă a fost rănit și căpitanul Papagheorghíou.

De la Karyés, rebelii au luat alimente, îmbrăcăminte și bani. Tot atunci au fost prădate și mănăstirile Iviron și Vatopedi, și au fost făcute și numeroase recrutări cu forța. Cu proviziile încărcate pe 80 de animale de povară, comuniștii vor părăsi Sfântul Munte la 17 octombrie 1948. În timp ce se retrăgeau, au fost identificați de către avioanele militare și, timp de două zile, cât a durat călătoria lor de la Karyés până la Kákavo, avioanele au bombardat continuu pozițiile acestora. În același timp, vor fi atacați și de pe mare, de pe vasele militare care se aflau în zonă. Rebelii au înregistrat atunci pierderi însemnate, pierzând aproape toate proviziile pe care le confiscaseră.

În legătură cu acest subiect, părintele Gavriil scrie următoarele:

,,Octombrie 1948. Războiul pe care bandiții [partizanii comuniști] l-au declanșat se întinsese în toată țara, dar luase o amploare mai mare în nordul țării, acolo unde era mai facilă aprovizionarea lor de către statele comuniste din vremea aceea. În Halkidikí, datorită reliefului muntos, dar și a situației materiale prospere a locuitorilor din sate, existau 3-4 astfel de bande de răufăcători [partizani] al căror scop principal era încercuirea Tesalonicului, acțiunile de sabotaj, și înrolarea de soldați din rândul populației civile, cu voia sau fără voia acestora. Populația din aceste regiuni, pentru a evita înrolarea forțată, persecuțiile sau chiar asasinatele, la care se dedau  comuniștii, și-au părăsit casele, agricultorii mergând în provincia Kasándra, orășenii și cei care aveau mici afaceri în domeniul industrial, la Tesalonic, Políghiros și Arnéa, iar muncitorii și tăietorii de lemne la Sfântul Munte, acolo unde, cu doi ani mai devreme migraseră și crescătorii de animale cu vacile și ciobanii cu turmele lor. Astfel, populația din Sfântul Munte a crescut de patru ori, iar 2/3 din aceasta era formată din săteni refugiați din satele din Halkidikí. Având știință despre aceste lucruri, conducerea comuniștilor a inițiat 2-3 incursiuni la Dafni, Esfigmenu și în alte câteva puncte în apropierea istmului ,,Xerxes”.

Din păcate, din motive necunoscute nouă, Statul nu a luat atunci măsurile cele mai potrivite pentru apărarea trecătorii Xerxes, singura măsură fiind instalarea unui post de jandarmi, lucru care nu a fost suficient în condițiile dificile de atunci.

În mai multe rânduri, Sfânta Chinotită, prin scrisori dar și prin epitropi trimiși atât la Atena, cât și la Tesalonic, a cerut întărirea pazei trecătorii și alcătuirea unor brigăzi militare care să patruleze în zonă, dar nu am primit nici un răspuns.

Prin luna septembrie era evident faptul că rebelii urmează să treacă în peninsulă, fiindcă comandamentul lor general fusese mutat mai la nord, fiind semnalate mutări de trupe din Langadá și Nigríta spre Halkidikí.

Din nou, Sfânta Chinotită a semnalat pericolul existent și a cerut suplimentarea numărului de jandarmi la Sfântul Munte, dar, din nou, cererea a fost în zadar. Și, astfel, pe la mijlocul lunii octombrie, un grup de aproximativ 100 de rebeli au pătruns în Athos prin istm, și, la adăpostul nopții, au ajuns tocmai la Karyés. Din fericire, au fost observați de câțiva monahi care locuiau la chiliile de lângă Karyés, iar aceștia au mers și au informat Jandarmeria, aceasta luând măsurile de rigoare pentru ca posturile sale de control să nu fie luate prin surprindere de către rebeli. Acest lucru a permis dejucarea planurilor partizanilor comuniști, care, atunci când au dat semnalul de atac asupra clădirilor Jandarmeriei și ale guvernatorului Sfântului Munte, au întâmpinat rezistență din partea jandarmilor. Au urmat confruntări care au durat o zi întreagă, sub o ploaie apăsătoare de toamnă. În cursul luptelor, trei dintre rebeli au fost uciși, iar de cealaltă parte, jandarmii nu au înregistrat nici o pierdere.

În ziua următoare, bandele de răufăcători s-au dedat la acte de jaf asupra chiliilor și a magazinelor, iar femeile care veniseră cu ei, cu arme în mână, călcând tradiția sfântă a avatonului, care le interzicea să intre în Athos, au încins o horă chiar în fața clopotniței de la Protaton, și, cu accent caucazian, le spuneau părinților adunați acolo: «Ia să vedem dacă Panaghía voastră va face vreo minune cu noi, fetele». Atunci, Maica Domnului Pantánassa s-a milostivit și nu i-a pedepsit pe cei care au hulit, dar, de atunci, ei nu au mai avut zile de liniște. La puțin timp, într-o luptă la Flórina, au murit nu mai puțin de 1200 de comuniști partizani, foarte mulți dintre ei fiind răniți sau luați prizonieri atunci. În numai un an de zile, toată lucrarea lor plină de impietate s-a spulberat precum cenușa care, aruncată în vânt, este împrăștiată în cele patru zări.

Armata noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, i-a zdrobit pe rebeli, oriunde i-a întâlnit, iar în luna august a anului următor, au fost definitiv stârpiți în adăposturile lor tâlhărești din munții Grámmos și Vítsi, și nu a mai rămas în Grecia decât ruinele pe care, comunismul cel care ura din suflet pe Dumnezeu și Biserica, a încercat să creeze o societate atee. Nu a mai rămas decât amintirea faptelor lor nelegiuite, și blestemul veșnic al poporului nostru asupra capilor lor, care, părăsind credința și trădându-și țara, au slujit intereselor țărilor comuniste din vremea aceea.

Spre seară, tâlharii au plecat din Karyés, prădând tot ce au întâlnit în cale, chilii și magazine. Au încărcat tot ce au putut pe animalele de povară, iar ceea ce nu a mai putut fi luat (orez, paste și altele) a fost aruncat pe jos, în noroi, numai și numai pentru a face stricăciuni. Lucrul cel mai josnic pe care l-au făcut în timpul jefuirii chiliilor și a bisericilor, și care caracterizează cel mai bine fiarele acestea – fiindcă oameni nu pot fi numiți – este faptul că au luat sfinte odoare ce se aflau în biserici, Evanghelii, racle argintate pentru sfintele moaște, și le-au aruncat de-a valma, în saci unde se găseau alimente și lucruri de tot felul, vrând ca mai târziu să le vândă pentru a obține bani. Nu au apucat să își ducă planul la îndeplinire, cele mai multe lucruri fiind găsite, mai târziu la Kroúsia, acolo unde au fost reperați și atacați. Plecând din Sfântul Munte, au luat cu ei, cu forța, mai mult de 100 de oameni, păstori, muncitori, tăietori de lemne și în jur de 150 de animale de povară pe care au încărcat tot ceea ce au furat, dar și pe cei răniți din rândurile lor.

Toată această jalnică armată a trecut nestingherită prin ,,istmul lui Xerxes”, deși se găseau acolo două vase ale pazei de coastă, în scurt timp sosind și distrugătorul ,,Slava”. Nu s-a acționat în nici un fel, însă, pentru ca nu cumva, în cursul confruntării, să fie omorâți oameni nevinovați din rândul celor care fuseseră luați prizonieri din Karyés.

Jefuirea și pângărirea Sfântului Munte, pe care l-au cinstit și îl cinstesc oameni care nu sunt nici greci, și nici măcar creștini, va rămâne o amintire dureroasă și rușinoasă, că au existat, în secolul al XX-lea, greci și grecoaice, fie și doar cu numele, care au călcat în picioare dumnezeieștile rânduieli.

De aceea, sub clopotnița de la Protaton stă scris: ,,În acest loc sfânt au jucat femeile nerușinate dansul tâlhăresc, care este urâciunea pustiirii”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Panos Bailis în 1998 pentru prestigiosul ziar cotidian elen Ta Nea (Știrile).
Articolul de față (integral) reproduce un text publicat inițial în 3 părți pe pemptousia.

Note la fotografii (de sus în jos):

(1). Foto mare (sus): Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă.
(2). Evghenía Péiou a participat la lupta de la Karyés (16 octombrie 1948) și la prădarea Sfintei Mănăstiri Iviron.
(3). Mănăstirea Iviron, imagine de arhivă.

(4). Portul Dafni, imagine de arhivă (1967).
(5). Karyes, imagine de arhivă.
(6). Capitala Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.
(7). Avion german de luptă în apropiere arsanalei Mănăstirii Sfântul Pavel (1940).
(8). Vasul ,,Sfântul Nicolae” în 1950. Cu el se făcea în mod constant în acei ani transportul naval Ouranoupoli – Kavsokalivia.
(9). Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă.
(10). Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.
(11/12). Bătrânul Gavriil, Egumen al Mănăstirii Dionysiou.
(13). Karyes în 1940. Imagine de arhivă.

(14). Foto mare (jos): Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă.

 

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Comunitatea Sfântului Munte, Egumenul Elisei Simonopetritul

Omilie a Arhimandritului Elisei, Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Sfântul Munte, care a avut loc la Katerini, în anul 2013, cu ocazia prăznuirii a 1050 de ani de existență a Sfântului Munte.

***

Cinstiți Părinți, Sfințiți egumeni, domnule Ministru, iubiți frați,

Mă bucur foarte mult că mă aflu alături de dumneavoastră, deși onorarea invitației a presupus ceva timp. Acum însă mă bucur în mod deosebit că mă aflu printre voi, pentru că văd chipuri dragi, părinți și frați care vizitează Sfântul Munte și sunt și prieteni ai mănăstirii noastre. În urmă nu cu multă vreme m-am bucurat de asemenea în mod deosebit că am reușit să primim și binecuvântarea mitropolitului locului cu care am legături încă de când viețuiam amândoi la Meteore, el era monah la mănăstirea Sfântului Varlaam, iar eu la Marele Meteor, de unde eu am plecat și am venit apoi în Sfântul Munte. De asemenea, aș dori să mulțumesc iubitului președinte al Școlii Părinților, domnului Korobílis, care este un pelerin credincios și prieten de multă vreme al Sfântului Munte; acestuia se datorează evenimentul de azi, nu trebuie să îmi mulțumiți mie, ci lui pentru întâlnirea de azi. Și, de asemenea, membrilor Consiliului Administrativ al Școlii Părinților din Katerini și tuturor celor ce au participat la organizarea conferinței de astăzi. Aș dori să ne amintim și de cei care au plecat din această lume, părinți și simpli creștini, care au slujit în Sfântul Munte, de domnul Hrisostom, de pildă, care era din Katerini și a slujit în Sfântul Munte ca grănicer. Există și astăzi oameni din aceste locuri care slujesc Sfântul Munte, fapt pentru care le mulțumim.

Doresc să exprim bucuria – ca apoi să trec la subiectul omiliei de azi -, dar și binecuvântările și felicitările mele pentru această strădanie misionară mărinimoasă și plină de jertfe pe care o săvârșiți prin Școala Părinților, sau, așa cum o numiți, Universitatea Deschisă din Katerini. Și este un adevăr că nimeni dintre noi, aghioriții, nu s-ar fi gândit că anul acesta se împlinesc 1050 de ani de la întemeierea Sfântului Munte. De altfel, în urmă cu 50 de ani, în 1963, s-a sărbătorit cu mult fast împlinirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte și, în ciuda faptului că noi nu eram încă aghioriți la acea dată, evenimentul a rămas în memoria noastră prin imagini și lecturi. Acel eveniment de sărbătorire a 1000 de ani de existență a pecetluit istoria Sfântului Munte nu numai pozitiv, dar și negativ. Mulți au zis atunci, văzând situația în care se afla Sfântul Munte și mănăstirile și lipsa de personal, că Sfântul Munte nu va mai dura, și chiar și părinții aghioriți aveau sentimentul că săvârșesc slujba de înmormântare a Sfântului Munte, pentru că omenește vorbind nu se întrezărea nici o speranță de menținere a vieții monahale în aceste locuri. Astăzi însă, la 50 de ani de la acel eveniment, lucrurile stau cu totul diferit și se mișcă chiar în sens invers, de aceea inițiativa domnului președinte de a serba Sfântul Munte cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la acel eveniment, nu este lipsită de importanță. Atunci când a avut loc sărbătorirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte s-au ținut multe festivități, însă acum vom vorbi în general despre Sfântul Munte, despre parcursul acestuia.

În urmă cu cinci ani a fost invitat aici Părintele Athanasie Ieromonahul de la mănăstirea noastră și v-a prezentat împreună cu domnul Simakópoulos un material fotografic din Sfântul Munte. Eu, la rândul meu, voi susține și teoretic ceea ce v-au arătat ei, prin intermediul evenimentelor și al istoriei. Pe atunci, în 1963, un important prozator al epocii, Ilias Venézis, despre care cei mai în vârstă poate au auzit, scria că ”Sfântul Munte constituie un fenomen unic în istoria religiei și a artei neamului nostru”. Din punctul acesta de vedere Sfântul Munte reprezintă un mare tezaur, cel mai mare din lume. Este un uriaș tezaur național și religios în care se păstrează neschimbat și în toată măreția sa prezența vie a elenismului medieval. Și dacă vreți să vedeți cum se săvârșeau slujbele și ceremoniile în Bizanț, veți merge, după cum se spune, în Sfântul Munte. Sfântul Munte nu a murit, așa cum prevedeau mulți în 1963. Slavă Domnului, nu l-am înmormântat! De aceea suntem în măsură să repetăm astăzi aceleași cuvinte despre Grădina Maicii Domnului, constatând în plus că curba descendentă de atunci și lipsa de personal au fost urmate de o înflorire a monahismului aghiorit demnă de invidiat și care continuă până azi și coincide cu intrarea în al treilea mileniu de existență a Sfântului Munte. Noi, monahii tineri pe atunci, care între timp am devenit monahii bătrâni, suntem acum Bătrânii Sfântului Munte, îi consideram Bătrâni vrednici de toată cinstirea pe monahii pe care i-am găsit atunci viețuind în aceste locuri. Acum, pentru alții mai tineri, noi suntem cinstiții Bătrâni ai Sfântului Munte.

Ne-a învrednicit Maica Domnului să trăim acest lucru, să devenim părtași, de aproape 40 de ani de când trăim în Sfântul Munte, ai istoriei și vieții acestui loc, pentru că pe el, pe Athos, pe acest Munte al cărui nume, a cărui etimologie, ne arată că este ”un munte care strălucește” și de aceea se și află pe vârful lui bisericuța Schimbării la Față. Este un munte care strălucește. Acest munte a cunoscut foarte multe transfigurări, multe schimbări la față. Sfântul Munte și-a păzit până în zilele noastre tradiția ca pe o comoară prețioasă agonisită, după cum spune cântarea, ”în hambarele lui”. Sfântul Munte nu este un simplu fenomen, nu este o idee, nu este o utopie, nici o grupare, ci este un chivot, o arcă care navighează peste ape, după cum spune Scriptura până la venirea păcii desăvârșite. Și este de asemenea și o societate care are un mod foarte concret și de gândire, și de viață, un scop foarte concret și un parcurs anume.

Cetățenii acestei societăți își reunesc în fiecare zi, în fiecare clipă, de-a lungul veacurilor, glasul. De ce și-l unesc? Pentru a-și însuși Rugăciunea Domnească în care spunem ”Tatăl nostru Care ești în ceruri sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe pământ…”, adică monahii doresc, se nevoiesc să ridice pământul la Cer. De aceea se și numește ”societatea cu nume sfânt”, ”Sfântul Munte”, ”Grădina Maicii Domnului”, ”Poarta Cerului”. Acest din urmă nume îl are de mai bine de 1000 de ani. Este ”Poarta Cerului”. Cu alte cuvinte, este un loc aparte al Cerului pe pământ.

Și revenind la subiectul nostru, cum spuneam, avem în față un parcurs de 1000 de ani, de 1050 de ani, cum să îl cuprindem în această oră pe care o avem la dispoziție? De aceea să considerăm acest demers al nostru de azi ca un pelerinaj, virtual însă, așa cum făceau cei din vechime și se duceau la Ierusalim și la alte locuri de închinare din Răsărit și Apus și făceau pelerinaje și se opreau la anumite popasuri. Povestirile despre aceste pelerinaje în Răsărit și Apus sunt multe, sunt foarte speciale și foarte atrăgătoare.

Acum să vedem dacă pot să vă captez interesul ca să facem împreună acest pelerinaj de 1000 de ani pentru a redescoperi rădăcinile Sfântului Munte și felul cum a crescut acest arbore. Să facem acest pelerinaj spre a se odihni sufletul nostru în popasurile lui și spre a lua aminte la strălucirea și viitorul lui.

***

Vom porni de la rădăcini. Viața monahală își are începutul în viața Raiului, iar ca model are viața îngerilor din jurul Tronului și al vieții cerești a lui Dumnezeu. De aceea, mănăstirea este lăcaș al lui Dumnezeu și Poartă a Cerului, este oglindire a Ierusalimului, adică a Împărăției lui Dumnezeu. Și în vechime, în lumea antică și în iudaism, existau forme simple, umbre ale monahismului, de asemenea și agapele epocii apostolice și comunitățile acesteia erau prefigurări ale vieții monahale. Această viață, spre deosebire de ce cred cei mai mulți oameni, se definește prin profundul ei caracter obștesc. Societatea monahală se bazează pe cuvântul și rigoarea vieții evanghelice în Hristos, care a constituit și motivul plecării în pustie a multora, ce ulterior au devenit modele ale minunatei vieți îngerești prin mărețele lor înfăptuiri de nevoință. Plecau din lume, pentru că ziceau: ”Acolo doar, în pustie, putem să aplicăm întocmai Evanghelia”. Acești nevoitori care au strălucit în toată lumea prin harismele lor, atrăgeau cinstirea oamenilor și s-au făcut astfel pricina organizării vieții monahale în jurul lor pe la mijlocul veacurilor III-IV d.Hr. Această mișcare creștea și din pricina prigoanelor – lucru pe care vi-l amintiți cu toții. Spune Sfântul Athanasie undeva în Viața Sfântului Antonie: ”S-au umplut munții de mănăstiri și pustia a fost populată și locuită de monahi și s-a făcut pustia un oraș mare, căci mulți sunt fiii pustiei, mai mulți decât ai celei cu bărbat”. Era ca un adevărat oraș.

Și chiar dacă au existat forme de viață monahală diferite, avându-i ca pionieri pe Sfântul Antonie și pe Sfântul Pavel cel Simplu, pe Sfântul Macarie și pe Sfântul Pimen, pe Cuviosul Pahomie și pe Vasilie cel Mare, pe Theodor Studitul etc., trei au rămas formele de bază. De aceea spune Sfântul Ioan al Scării sau Ioan Sinaitul: ”vom împărți viața monahală în trei stări. Fie va fi nevoitorul singur în pustie, fie va viețui într-o mică obște, ca o mică familie de 2-3 monahi, fie într-o obște mare, unde se va nevoi întru răbdare”. În ciuda acestei diversități, toate formele de monahism poartă aceeași pecete a duhului monahal, sunt insuflate de o profundă unitate duhovnicească, și vedem că se păstrează întocmai toate aceste forme monahale în Sfântul Munte, astfel se realizează deopotrivă diversitatea și unitatea vieții monahale. Vei vedea mănăstiri, vei vedea schituri, pustnici, care însă au aceeași cale, deși expresia lor este diferită, ele manifestă o unitate profundă. Și de aceea, potrivit Tradiției, încă de la început, de foarte curând Sfântul Munte Athos a primit credința creștină, iar acest lucru i-a atras pe monahi. Dar pe atunci monahismul era foarte simplu în Sfântul Munte: aici nu existau decât niște colibe.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Tradiția ne spune – și acest lucru are o mare însemnătate, pentru că Sfântul Munte trebuie să se întemeieze în ceva profund – că Maica Domnului a vizitat Sfântul Munte pe când era în viață.  Acest loc nu a revenit Maicii Domnului prin tragere la sorți, știut fiind că la început fiecare Apostol au primit un sorț al apostoliei sale – unul va merge acolo, altul dincolo, iar Maicii Domnului i-a revenit Iviria. Și totuși ei i s-a înfățișat Arhanghelul Gavriil care i-a spus: ”Sorțul tău, moștenirea ta, ogorul tău – i-a spus el – va fi Peninsula Macedoniei sau cea numită a Athosului pe care o va lumina însăși fața ta”. Și când a ajuns în Sfântul Munte însoțită de Apostolul Ioan Theologul, a debarcat în Portul lui Clement, și atunci L-a rugat pe Hristos și I-a zis: ”Binecuvântează această Grădină pe care Tu mi-ai dăruit-o, ca s-o păzești nevătămată până la sfârșitul lumii și pe cei care vor viețui aici pentru numele Tău să îi mântuiești, să le ierți păcatele și să le dăruiești orice lucru de trebuință”. Și Hristos i-a răspuns: ”Da, desigur, te voi asculta, maica Mea, în toate câte te-ai rugat Mie am să te ascult, dacă însă și aceștia vor păzi poruncile Mele”. Deci, nu fără condiții prealabile, nu te duci acolo, după cum se zice, ca să petreci bine. ”Poruncile să le păzească. De-acum înainte acest loc va fi moștenirea ta, tu vei chivernisi aici, și Grădină a ta și Rai se va numi locul acesta de-acum înainte”. Însă treptat, acest lucru a fost uitat din pricina dificultăților istorice, și putem spune că abia după câteva veacuri a început să prindă chip treptat în Sfântul Munte o anume organizare monahală, mai degrabă atipică, cu mici grupuri de călugări.

Abia în veacul al IX-lea Sfântul Munte intră pe itinerariul său istoric. Asta însă nu înseamnă că abia atunci a apărut, de vreme ce monahi existau de înainte. Ce anume însă încerca să păstreze Sfântul Munte în fiecare epocă? Pentru că noi vrem să vorbim despre istorie, dar se cuvine să vedem și sensul acestei istorii. Ce vroia să păstreze Sfântul Munte? În fiecare epocă a păstrat, după cum spunem, trăirea eshatologică. Ce înseamnă însă trăirea eshatologică? Înseamnă posibilitatea, instrumentul, să zicem, prin care omul se ridică la Dumnezeu, înseamnă descoperirea lui Dumnezeu în societatea bisericească a monahilor, și astfel se vădește fără putință de tăgadă puterea Tradiției și a seminței duhovnicești, amândouă aceste lucruri: Tradiția și sămânța duhovnicească. Și obișnuim să spunem: acest om este bun în virtutea eredității lui duhovnicești, are o sămânță duhovnicească bună, și de aceea vedem că crește, vedem că înaintează.

Această renaștere a Sfântului Munte din epoca respectivă nu a fost una foarte rapidă, dar a fost marcată de mari personalități. Sfinți vestiți, oameni purtători de Dumnezeu, precum Petru Athonitul, Cuviosul Efthimios, Iosif Armeanul, Ioan Colibașul, Simeon și alții, au atras în jurul lor ascultători și au contribuit excepțional la revigorarea vieții în Sfântul Munte. Monahii au început din nou să se organizeze, inițial în grupuri mici, iar apoi în grupuri mari și astfel în secolul al IX-lea monahii se află aici în număr foarte mare și sunt cetățeni ai Sfântului Munte, întocmai ca cetățenii unei cetăți.

Acum Sfântul Munte era plin și trebuia să se organizeze. Cum au dorit, deci, aghioriții să rânduiască acest spațiu? Grija lor de căpătâi era să păstreze, după cum am mai spus, ceea ce Biserica a avut de la început, anume așezământul vieții de obște. Vedeți, întru toate Biserica pune ca prioritate interesul obștesc – în familie, în monahism, în Biserică -, vrea să primeze ceea ce este comun, obștesc, și efortul de a păstra autenticele așezăminte de la început, precum și transmiterea moștenirii duhovnicești către toți ortodocșii, celor de departe și celor de aproape, într-un duh ecumenic. Era viu acest duh ecumenic și erau obișnuiți cu el din Bizanț. Monahismul aghiorit are ca punct de plecare, după cum spuneam, duhul în care trăia comunitatea apostolică, duhul Apostolilor. Și astfel, la întrebarea Cine sunt cei care continuă lucrarea Apostolilor? răspundem – cu toate că pare ciudat, dar așa este! – că monahii îl continuă, pentru că monahii sunt cei care mai păstrează viața comunității apostolice care trăia în virtutea următoarelor elemente: viețuiau toți laolaltă urmând principiul unanimității. Aveau mult entuziasm creștinii comunităților apostolice și de aceea se aruncau în foc și deveneau martiri. Unde mai găsim azi acest entuziasm? La monahi. Acest entuziasm îi împingea pe monahi, după epoca martiriilor, să își asume adevărate martirii ale conștiinței, care pentru logica comună sunt irealizabile și pe care mintea refuză chiar să și le reprezinte atunci când le citește. Nici măcar nu-ți vine să crezi că se supuneau unor asemenea nevoințe!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Un alt element definitoriu al comunității apostolice era simțirea profundă că suntem Trup al lui Hristos, toți împreună, la un loc, toți monahii, reuniți din diferite neamuri, limbi și tradiții avem conștiința vie că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, și astfel localul se identifică în Biserica noastră cu universalul. Biserica este deopotrivă locală și universală. Identificând comunitatea locală cu Biserica universală, mănăstirea cu mansarda Cincizecimii, Sfântul Munte cu marginile lumii. Și duhul Sfântului Munte se află, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, la granița dintre lume și supralume, este, putem spune, între Cer și pământ. Iar cei care au vizitat Mănăstirea Simonos Petras afirmă că ea este suspendată între cer și pământ, este tărâm de hotar între Cer și pământ.

Deja în secolul al X-lea, Sfântul Munte este considerat o comunitate monahală unitară, care avea și proprietate comună. Atunci s-au întemeiat și toate mănăstirile principale, adică marile mănăstiri de obște, lavrele, având o clădire centrală, mănăstirea, și în jur chilii, mănăstiri mici, sihăstrii. Și, desigur, așa cum am spus, Sfântul Munte își avea încă de atunci și independența administrativă, regimul de autoadministrare. Anumite amănunte sunt necesare pentru subiectul pe care îl analizăm, anume că încă de atunci Părintele, Gheronda al Sfântului Munte, era Protosul, autoritatea cu putere generală, care însă nu putea decide cele de obște fără sfătuirea cu egumenii.

Se păstrează până azi și forma de viețuire a pustnicilor isihaști, însă plecarea în pustie se îngăduie doar acelora care au trăit ca ascultători ai Bătrânilor mănăstirilor sau ai chiliilor și au fost socotiți vrednici de această viețuire. Și toate se hotărau prin sinaxe comune încă de atunci, din secolele X, XI, XIII, totdeauna problemele de obște s-au soluționat de comun acord. Și se păstrează încă în tipice că mănăstirile sunt independente de orice autoritate politică în afara de autoritatea împăratului, pentru că ele se supuneau împăratului, și sunt neimpozabile, de atunci erau neimpozabile, în ciuda eforturilor care se fac astăzi pentru a se impozita Sfântul Munte.

În epoca aceea, autoritatea bisericească, adică Patriarhia Ecumenică, nu intrase încă în Sfântul Munte, așa erau condițiile la acea epocă, a intrat ulterior. Astfel, îl avem pe Protos, avem Sinaxa și Gherousia (Sfatul Bătrânilor). Vedeți, un adevărat sistem, deopotrivă social și monahal, îl avem pe Părinte, adică pe Protos, avem Sinaxa și avem Gherousia. Reprezentant peste tot al tuturor acestor instituții, chiar și în fața Mitropolitului Tesalonicului, era Protosul Sfântului Munte, care prezida sinaxele și pe toate el le chivernisea. La aceste sinaxe participau toți și se consemnează în acest sens în documente: ”participau”, spune, ”la sinaxele generale cu toții, Părinții de la Karyes în jurul Protosului, și era liberă intrarea pentru toți monahii, erau sinaxe publice”, dar totdeauna când existau neînțelegeri acestea se soluționau prin ascultarea față de Protos.

Cine însă sunt cei care au rânduit viața în Sfântul Munte? Cine sunt cei care au organizat în acest fel Sfântul Munte? Vom vorbi acum despre momentele principale din istoria Sfântului Munte. Popasurile noastre în pelerinajul imaginar prin Sfântul Munte nu sunt zidurile, ci oamenii. Vom începe cu Sfântul Athanasie Athonitul, care a fost ctitor nu numai al Marii Lavre, ci al întregului Sfânt Munte. De când a intrat în Sfântul Munte, Sfântul Athanasie a numit acest munte ”vechiul meu prieten”. De mic copil a iubit Sfântul Munte. S-a bucurat așa de mult când a ajuns în Sfântul Munte, încât a zis: ”Munte Sfânt!”. El l-a numit Sfântul Munte. ”Așa de mult s-a bucurat sufletul meu, că am intrat în corturile Sfântului Munte, în corturile lui Dumnezeu”. Cu lacrimi îi mulțumea lui Dumnezeu și sărata pământul Sfântului Munte. Oricât am stărui povestind despre acest Sfânt nu ne vom sătura de el, e de ajuns să spunem ceea ce a spus Sfântul Pavel Xiropotamitul despre Sfântul Athanasie când acesta s-a înfățișat în adunarea Bătrânilor de la Karyes. S-a înfățișat, așa cum știți din viața lui, ca un om neînvățat. Și ei urma să îl învețe să citească. Însă Sfântul Pavel a spus: ”Acesta, fraților, care a venit după noi în Sfântul Munte, e cu mult înaintea noastră”. Sfânt și acesta, sfânt și Sfântul Athanasie. ”Acesta va merge înaintea noastră în Împărăția Cerurilor. Va fi călăuzitor al Sfântului Munte și multe mănăstiri va înființa și toți îl vom avea de Părinte al nostru”. Sfântul Athanasie cel Mare a reprezentat un însemnat popas în acest parcurs al Sfântului Munte. Datorită lui s-a întrunit societatea monahală athonită. Îi datorăm multe, nu numai că a întemeiat Sfântul Munte, ci și societatea bizantină a menținut-o. Și Biserica îi datorează multe, și neamul elen, de asemenea, îi datorează multe și Sfântul Munte. Cele petrecute la sfârșitul vieții lui vădesc sfințenia și măreția lui. A rămas trei zile neîngropat, frații mei, și nu avea nici o urmă de descompunere, trupul lui nu scotea nici o duhoare. Și din pricina rănilor, trei zile în șir i-a curs sânge din picioare. Și se petreceau minuni la trupul lui. Astfel, Sfântul Athanasie a deschis Poarta Cerului pentru mii de monahi din toată lumea de atunci.

După acesta, un popas deosebit de însemnat este personalitatea Sfântului Grigorie Palama, care s-a dovedit a fi cel mai important reprezentant al isihasmului, după cum știți. Sfântul Grigorie era un mare isihast, dar în cele din urmă nu a rămas în Sfântul Munte, căci l-a chemat Dumnezeu să joace un rol important aici, în Tesalonic. Sfântul Grigorie Palama reprezintă un model definitoriu de aghiorit, care prin viețuirea lui a înnoit, a renăscut inima omului, a împărtășit această experiență și cunoaștere și celorlalți și i-a călăuzit în lupta și nevoința Rugăciunii minții, care reprezintă centrul vieții aghiorite. Deși iubea isihia și nu vroia să iasă în lume, l-a văzut ca în vedenie în rugăciunea sa pe Sfântul Dimitrie, în chip de mare comandant militar, stând aproape de Împărat, adică de Hristos, și l-a luat pe Sfântul Grigorie din mijlocul ucenicilor și l-a tras către sine spunându-le ucenicilor: ”Pe acesta îl voi ține cu mine, pentru că așa a rânduit Împăratul”. În acest chip s-a arătat voia lui Dumnezeu de a prelua păstorirea Mitropoliei Tesalonicului.

Dacă Sfântul Munte îi datorează Sfântului Athanasie înființarea sa ca societate monahală, Sfântului Grigorie toți îi suntem datori, iar Sfântul Munte îi datorează existența și supraviețuirea sa duhovnicească. Este atât de mare ofranda sa, încât se poate compara cu aceea a Apostolului Pavel sau a Sfântului Ioan Gură de Aur. Și ca s-o spun foarte simplu, frații mei: acesta, prin învățătura și viața sa ca isihast L-a păstrat pe Dumnezeu în mijlocul nostru, nu L-a lăsat să plece de la noi. El, Sfântul Grigorie! Dacă nu era Sfântul Grigorie, Dumnezeu ar fi plecat într-un anume fel de la noi. Occidentalii Îl surghiuniseră pe Dumnezeu în înălțimile Universului. Unde să-L mai găsești, de vreme ce era așa de sus? Dar Sfântul Grigorie a spus: ”Nu, Dumnezeu este aici, ne putem împărtăși de El, este în inima noastră, înlăuntrul nostru și când Îl chemăm e ca și cum Îl trezim, nu vine de undeva anume, Îl trezim, batem la ușa inimii și zicem: Vino, Hristoase al meu! Și Îl trezim înlăuntrul inimii noastre, ne vorbește, ne mângâie, ne bucură, ne împărtășește pacea Lui”. De aceea și bisericile apusenilor, pe care le știți și unii le-ați și vizitat, sunt gotice, înalte, nu le ajunge privirea, și îți trebuie telescopul ca să le vezi bine, câtă vreme turla bisericii ortodoxe este o umbrelă, este un acoperământ, ne acoperă cu dragoste și Îl ține pe Dumnezeu aproape de noi, în mijlocul nostru. Și totuși, acest mare Sfânt nu a încetat toată viața să strige în inima sa: ”Doamne, luminează-mi întunericul! Încă mai am întuneric!”, de aceea striga la Dumnezeu: ”Doamne, luminează-mi întunericul!”.

În perioada ocupației otomane, Sfântul Munte a dat mulți noi mucenici, care au păstrat credința în această perioadă de cumplită robie. Printre ei se numără Sfântul Cosma Etolianul care a pornit din Cetatea și Grădina Maicii Domnului și ca un alt Apostol Pavel a a propovădut în toată Grecia robită, știți foarte bine acest lucru. În același timp, Sfântul acesta reprezintă o situație definitorie, în care viața Sfântului Munte înrâurește viața lumii. Vedeți, Sfântul Munte este departe, dar de acolo de departe are înrâurire asupra întregii lumi și poate se schimbe chiar și cursul istoriei. Sfântul Munte miluia întreaga lume ortodoxă cu milostenie duhovnicească. Mai bine de 1000 de ani a miluit astfel lumea ortodoxă, și în Grecia, și în Balcani, și în Rusia. Un Sfânt athonit precum Cosma Etolianul a umblat prin lume împărțind tuturor binecuvântarea Maicii Domnului. Astfel Sfinții nevoitori din Athos se făceau pentru lume Părinții duhovnicești, învățătorii, luminători ai lumii, Apostolii, deși cu mare dor doreau isihia. De aceea i-a fost greu domnului președinte să mă convingă să vin aici, trebuia să nu dorim ieșirea din Sfântul Munte, totdeauna să vrem să mergem mai în adâncul pustiei, pentru că aceasta mântuiește lumea, iar nu cuvintele sărace pe care vi le spun și care se vor pierde. Această Pronie a lui Dumnezeu străbate viețuirea Părinților până în zilele noastre, de la care deopotrivă monahi și mireni își trag viață și sunt atrași către Dumnezeu.

Un alt popas în pelerinajul nostru a fost cazul Sfântului Nicodim Aghioritul, căruia Sfântul Munte îi datorează renașterea duhovnicească în secolul al XVIII-lea, când se observă, potrivit datelor istorice, un declin duhovnicesc în viața monahală autentică datorată lipsei de învățără, abaterii de la Tradiție și idioritmiei. Lipsește educația? Există ignoranță? Și totdeauna trebuie să ne preocupe acest lucru – atunci vom cunoaște cădere din viața monahală autentică, dar și o alunecare de la cultura autentică. Acest Sfânt Nicodim atât de profund a fost plămădit în învățătura patristică, atât de adânc s-au încrustat cuvintele Părinților în memoria lui, încât a scris cărți citând din memorie, după cum scrie, așa cum spune în Paza celor cinci simțuri. Această carte, pentru cei care nu știu, a scris-o într-o mică insulă, pe Kyropoula, unde s-a dus să se nevoiască, undeva lângă Sfântul Munte. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de relaxare și odihnă călătorind cu corabia și măcinând aici manual”. Adică, acolo trebuia să frământe singur, iar grâul să îl macine la moara manuală, să îl cearnă etc. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de odihnă”. Și pornind de la reprezentarea animalelor rumegătoare, câți știu despre animale, știu că acestea rumegă din nou noaptea ceea ce au mâncat în timpul zilei, ca să digere bine. ”Și am desfășurat multe gânduri înaintea minții mele și am adunat multe idei și am scris cartea aceasta din memorie”. Această carte, pentru cine o citește, este surprinzătoare. Deci, vă veți întreba: ”Chiar a scris-o din memorie, după cum spune?” Da, a scris-o din memorie Sfântul Nicodim Aghioritul. Și cultivându-se Sfântul prin studiul scrierilor ascetice și patristice, a condus Sfântul Munte la așa-numita renaștere filocalică și a așezat din nou pe baze trainice dezvoltarea vieții monahale.

Și atunci, în acea epocă, s-a constituit și Sfânta Chinotită, sistem pe care îl avem până azi și suntem administrați azi de cele 20 de mănăstiri prin cei 20 de reprezentanți ai lor. Și apoi, în acest interval, după niște ani, a avut loc un eveniment important pentru Sfântul Munte: eliberarea Sfântului Munte de sub turci, a cărei aniversare de 100 de ani am sărbătorit-o anul acesta, și aici, și la Tesalonic, și în Sfântul Munte. Aghioriții au dorit atunci să fie integrați în statul elen, în ciuda presiunilor extraordinare ale epocii și a frământărilor – nu este acum momentul să analizăm acum acest eveniment despre care s-a scris îndeajuns. Se spune că toți aghioriții, în fața icoanei Axion estin, au stat și au decis – pentru că erau adevărați patrioți: ”Și rânduiește Sfânta Chinotită, ca să se dea ca mărturie a libertății Sfântului Munte steagul elen, care să continue să fâlfâie totdeauna peste toate sfintele mănăstiri și peste extensiile acestora, ca semn al suveranității Statului Elen și al protecției din partea acestuia”. Deși era o mică mână de monahi, s-a împotrivit tuturor puterilor externe și au spus: ”Nu, noi ne tragem de la Bizanț și considerăm că continuatorii Bizanțului sunt poporul elen și în acesta vrem să rămânem”. Imediat deci, după încorporarea în Statul Elen, s-a întocmit și Statutul, după cum îl numim azi. Ne administrăm pe baza Chartei Statutare a Sfântului Munte și de aceea a fost consfințit juridic acest statut în 1926 și de aceea nu a fost atins nici de Uniunea Europeană. Și prin numeroasele discuții la care s-a întâmplat să fiu prezent am reușit să îi convingem și pe europeni, ca să existe o excepție în privința Sfântului Munte prin ceea ce cunoaște sub numele de Declarația Comună despre Sfântul Munte.

Dar și în secolul al XX-lea, pentru că persoanele dau chip și culoare istoriei unui loc, cum spunem, îi dau parfumul – mari personalități de cuvioși au pecetluit istoria Sfântului Munte. Printre aceștia, mare este strălucirea Sfântului Siluan Athonitul, a Părintelui Sofronie, pe care prin binecuvântarea lui Dumnezeu l-am cunoscut, a Sfântului Iosíf Isihastul și, în sfârșit, a Părintelui Paisie, cunoscut de voi toți, a acestui mare nevoitor care nu închidea ochii zi și noapte dorind după cele Cerești. Niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru Dumnezeu și niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru lume. Totdeauna toate le făcea pentru Dumnezeu și pentru lume.

Întrucât știu că toți aceștia vă sunt cunoscuți, mă limitez la a spune că prin viața, învățătura și pilda lor au atras mulți monahi tineri. Dacă vedeți unii monahi tineri sau dacă noi am fost acei tineri monahi pe atunci, să știți că lor le datorăm aceasta. Citind cartea Părintelui Sofronie, mulți care citeau se făceau monahi și au primit aceste temeiuri ale vieții monahale. Pentru că astfel și-a scris el propria experiență.

Gheron Iosíf, deși el însuși era un ascet aspru, a fost rădăcina din care au încolțit mulți fii duhovnicești, iar Părintele Paisie, cu darurile lui suprafirești, s-a făcut izvor de mângâiere și mântuire pentru mii de oameni care au avut binecuvântarea să îl cunoască.

Și astfel, deci, prin cele ce am spus, prin istoria și oamenii săi, Sfântul Munte strălucește în toată lumea, dar legat de acesta trebuie să spunem că Sfântul Munte nu iubește și nu propovăduiește globalitatea și strălucirea și lucrarea sa în lume nu este cantitativă sau geografică și nici ecumenicitatea sa, ci este doar duhovnicească și calitativă. Nu se extinde, căci, iată, Sfântul Munte este un spațiu mic, este un mic punct pe glob, nici nu creează un sistem social, nici nu funcționează ca un centru internațional de concentrare de persoane. În prima situație, anume că este duhovnicească ecumenicitatea lui, să spunem că pentru a evita globalizarea, Sfântul Munte mătură efectiv tot ce ar conduce la aceasta, nu vă îndoiți de lucrul ăsta, oricâte opinii ar exista în acest sens. În virtutea globalității, s-ar aduna aici fel de fel de oameni și atunci am cădea în sincretism. Însă noi vrem aici credință curată, căci credința curată este lumina care ne va călăuzi pe marea acestei vieții și a veșniciei. Și acesta este duhul Sfântului Munte, nu toposul său.

De aceea, trei lucruri ne spune în acest sens Sfântul Munte prin lucrarea sa în lume. Întâi de toate ne vorbește de un nou mod de viață și societate, despre noua viață, despre noua creație. Toți cei care merg să se facă monahi în Sfântul Munte doresc să devină fii ai unei noi societăți. Pentru că sufletul omenesc are sădit în el elanul către Dumnezeu, înlăuntrul lui cel mai profund și din acest adânc cere comuniunea cu Dumnezeu, în timp ce El Însuși, Dumnezeul cel veșnic, se mișcă printre noi, ne curtează efectiv, cu un singur scop: Dumnezeu Se nevoiește ani la rând ca să poată obișnui lumea cu El pe veșnicie. Adică să-l facă al Său pe om și să îi spună: Al Meu ești tu! Nu ești departe de Mine! De aceea Sfântul Munte este continuarea mansardei Cincizecimii și monahii, după cum spune Gheronda Emilianos, aleargă, se leapădă de toate, așteaptă cu nerăbdare, trăiesc pentru evenimentul Cincizecimii, așteaptă hotarul eshatologic al noii societăți. Hotarul eshatologic, adică hotarul desăvârșit. Și o altă caracteristică a strălucirii Sfântului Munte este, așa cum v-am spus la început, păstrarea modului de viață cu Dumnezeu. Premisele acestei viețuiri le înfățișează iară și iară. Ce vrem noi să trăim, cu alte cuvinte, în această viață? Vrem să trăim ceea ce este în Cer. Însă noi ne preocupăm în continuu cu problemele de zi cu zi. Da, dar fă și un mic efort ca să vezi ce este mai presus de aceste probleme? Acest lucru, această mișcare o păstrează Sfântul Munte și spune: păstrarea dimensiunii eshatologice, adică, ce vine de departe, de la cele din urmă, de la cele eshatologice? Această viață o vrem cu toții, ca să ne ușurăm de ceea ce pătimim, căci cele de aici nu se vor schimba niciodată. De aceea, cele ultime, eshatologice, nu înseamnă doar cele din urmă, înseamnă sfârșitul, dar reprezintă și ceea ce este desăvârșit, absolutul, este chintesența credinței ortodoxe și a monahismului. Este Lumina care descoperă Cetatea cea Cerească și o face prezentă. În Liturghie ce este? De ce săvârșim Liturghia? Tocmai pentru că vrem să aducem acea viață în fața noastră. Și Sfântul Munte adeverește că trăirea zilnică a vieții lui Hristos nu se limitează temporal, nu este o fantezie sau o simplă idee, ci este o realitate care se împlinește aici, în Taine, în Împărtășanie, în inimă.

Aghioritul, așadar, îmbrățișează lumea, devine universal, după cum spunem, pentru că îmbrățișează lumea în acest chip. Veniți și eu vă voi arăta într-o clipă ce este mai presus de toate acestea ale vieții trecătoare. Și dacă o dată îi faci să simtă asta, dacă o singură dată măcar trăiește asta, va ține minte toată viața. De aceea spunem că se cuvine să învățăm în fapt Rugăciunea Domnească: Sfințească-se numele Tău, spunem, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ. Și de aceea are o așa de mare însemnătate Rugăciunea Domnească. Având această trăire, Athosul se face singurul laborator al virtuții și, după cum îl numește Sfântul Filothei Kókkinos, ”un loc ales pentru această viață și o miniatură a Bizanțului, o înfățișare la scară mică a federației Bizanțului”. Sfântul Munte a constituit și constituie prin urmare loc de coexistență a monahilor din toate Bisericile Ortodoxe locale și a tuturor celor care îmbrățișează credința ortodoxă în numele lui Hristos, cu grija permanentă de a nu se perverti vechea viețuire monahală și unitatea modului de viețuire. Spunem că avem același ethos. Știm că noi suntem greci, avem acest ethos, suntem ortodocși, unitatea viețuirii creștine trebuie să ne caracterizeze, suntem diferiți unii de alții, dar în suflet avem această unitate a viețuirii creștine.

De aceea, Sfântul Munte este un semn și un punct al coexistenței creștinilor. Și un ultim lucru despre această lucrare a Sfântului Munte și care nu trebuie să lipsească din cuvântul nostru este transmiterea acestei vieți. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte nu face toate astea doar pentru sine, nu le păstrează doar pentru sine, ci vrea să le dea mai departe. De aceea spune foarte frumos Gheronda Emilianos într-o frumoasă omilie a sa pe care a ținut-o aici sau în altă parte: ”Cu cât viața aghiorită este mai tainică, mai ascunsă în chilii și în inimi și în liturghiile și slujbele Sfântului Munte, pe atât este mai aproape, mai înrudită și mai accesibilă fiecărui om, pentru că Sfântul Munte trăiește ca o făptură dragă acestei lumi, în îmbrățișarea plină de dragoste față de lume. Și noi vedem acest lucru, vedem cât de mult iubiți Sfântul Munte, aceasta este îmbrățișarea voastră, dragostea, îmbrățișarea a două lumi, a Sfântului Munte și a lumii, ca și cum s-ar întrepătrunde una într-alta. Și lumea pentru Sfântul Munte, care lume vede în Sfântul Munte o insulă duhovnicească, lumea este vecinătatea acestui Munte Sfânt. Celălalt om nu este străinul, ci devine aproapele. Astfel, în cele mai grele și dure clipe ale neamului nostru, au fost chemați din Sfântul Munte și au ieșit în lume personalități de Sfinți Bătrâni și de monahi cărturari, pentru a contribui la întemeierea de centre monahale după model aghiorit, și pentru a da mai departe elemente care sunt de foarte mare însemnătate pentru viața oamenilor, nu sunt doar ale călugărilor, ci sunt importante pentru însăși viața omului.

Nevoința – cel care trăiește fără nevoință nu poate să trăiască, de fapt. Sociabilitatea – anume că ar trebui să trăim în virtutea acestui principiu al unanimității. Tradiția niptică – anume că trebuie să cultivăm înlăuntrul inimii noastre pe Dumnezeu. Educația – unde s-a păstrat mai mult? Slujbele Bisericii – unde s-au păstrat mai mult? Arta – unde există un tezaur artistic mai mare? Într-un cuvânt: cugetul bisericesc corect, asta aduce Sfântul Munte. Înflorirea duhovnicească și teologică din această epocă au adus Sfântul Munte într-un dialog ecumenic cu lumea, și la aceasta, desigur, a contribuit și Patriarhia Ecumenică, prin această dimensiune ecumenică a sa. Și manifestare a acestei străluciri și lucrări a Sfântului Munte în lume este isihasmul, iar isihasmul a devenit lucrare duhovnicească a Patriarhilor, chiar. Imaginați-vă! Știți câți patriarhi a dat Sfântul Munte în intervalul de un secol dintre 1347 și 1439? Zece patriarhi au venit din Sfântul Munte. Erau isihaști, iar isihasmul s-a răspândit la toate popoarele din Nord. Prin urmare, ce este isihasmul? Este o metodă? Nu, este o trăire care unifică Ortodoxia, iar influența Muntelui asupra lumii ortodoxe este încă mai intensă prin isihasm. Sfântul Munte reprezintă așadar un laborator de formare duhovnicească și un centru de transmitere a moștenirii bizantine la toate popoarele slave. După cum s-a menționat deja, sărbătorim anul acesta și creștinarea slavilor de către Sfinții Chiril și Metodie, și de această lucrare misionară sunt legate mari personalități din Sfântul Munte, precum Sfântul Patriarh Filotheos Kókkinos, aghioriții Nicodim din Prilampos, Grigorie și Ciprian, care au făcut misiune în toate țările slave. Acest mesaj nu a încetat să se răspândească nici în vremea ocupației otomane cu toate greutățile robiei. Era înflăcărată această râvnă misionară: Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Sfințit Mucenic Iacov, Pahomie Rusanos, catehizau poporul, îl apărau de influența eterodocșilor și propovăduiau cu putere învierea neamului. Alți monahi simpli mângâiau poporul – pentru că erau și monahi simpli, nu doar cărturari – mângâiau poporul prin sfințirea cu sfintele icoane făcătoare de minuni și cu cinstitele moaște. Și strălucirea acelei epoci a Sfântului Munte o încununează Sfântul Paisie Velicikovski care a transmis în România și în Moldova viața niptică și duhovnicească.

Îl menționez aici pe Cuviosul Paisie și pentru a vă spune cât de mult iubea el limba greacă. Iată ce însemnătate avea pentru el limba greacă: ”Această limbă greacă depășește incomparabil toate limbile lumii prin înțelepciunea, frumusețea, profunzimea, bogăția și neprețuita ei varietate expresivă. În ce privește profunzimea ei, chiar și grecii cu o desăvârșită instruire doar în parte o pot pătrunde”. Ce ar spune azi, bietul de el, când ar auzi că noi, grecii, nu mai știm de unde provin cuvinte grecești de bază?

Este deci evident că Sfântul Munte în tot parcursul său istoric este strâns legat de poporul ortodox și se face părtaș la durerile și pătimirile lui, oriunde ar exista ele. Și în epoca contemporană, cu toate suferințele și nenorocirile acesteia, acest glas profetic al Sfântului Munte nu încetează a se face auzit și a da mărturie despre ceea ce oferă lumii. Anume că revelează viața și nădejdea vieții veșnice. Nu are altă lucrare Sfântul Munte. Și, desigur, slujirea plină de discernământ al aghioriților în Sfântul Munte, slujirea lor la metoacele din Grecia și din afara acesteia, precum și participarea lor la misiunea de evanghelizare în lume, adeveresc o dată în plus această caracteristică, anume strălucirea și lucrarea lui de-a lungul timpului, perenitatea lui.

Cărui fapt îi datorează Sfântul Munte perenitatea sa? În primul rând și în principal o datorează Tradiției. Nici nu vă imaginați ce este Tradiția. Tradiția este atmosfera firească a Sfântului Munte. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte vrea siguranță. Ethosul nealterat, ca să știe pe unde pășește, și de aceea Sfântul Munte este tradițional nu dintr-o adeziune fanatică față de forme, ci dintr-o profundă conștiință a experienței de mai bine de un mileniu a monahilor și a comuniunii lor cu Dumnezeu, din respect față de cugetul Părinților, din clarviziunea profetică a veșniciei. Dacă acestea se pierd, se pierde viața. Aceste experiențe le sunt dăruite de o mare trăire. Care este aceasta? Rugăciunea neîncetată, rugăciunea îndelungă, pe care se întemeiază în plus perenitatea Sfântului Munte. Dar și ce altceva? Tinerețea lui. Dacă nu există Rugăciune, vom îmbătrâni. Dacă există Rugăciune, vom fi mereu tineri.

De aceea, așadar, încă două cuvinte despre acest subiect și termin: ”Rugăciunea”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, ”este Dumnezeu, Cel ce le lucrează pe toate întru toți”. Iar Sfântul Isaac: ”Rugăciunea este lauda Bisericii lui Hristos și orice rugăciune faci noaptea să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele pe care le faci în timpul zilei”. Adică, o mică rugăciune pe care o faci noaptea înaintea lui Dumnezeu, și stai acolo 10 minute, un sfert de oră, și bați metanii și te rogi, aceasta să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele zilei. Și alt Părinte spune: ”Ia cățuia și tămâiază, pentru că Hristos se află în inima care săvârșește Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește!”. Când tămâiezi dimineața este ca și cum ai tămâia însăși inima ta, care rostește: Doamne Iisuse Hristoase! ”Când auzim cădelnița”, spune în altă parte, ”să ne amintim că noi suntem Biserică, Templu, și să ne amintim că este tămâiat Hristos Care este înlăuntrul nostru și astfel să ne închinăm la acest cort al Sfântului Duh”. Cu alte cuvinte, care este cortul Sfântului Duh? Este însuși trupul nostru, suntem noi înșine. Și un aghiorit spunea – îl cunoașteți pe acest aghiorit – ”Ah, 24 de ore din 24 nu-mi ajung ca să mă rog”. Ce ar fi fost viața noastră, ce ar fi fost viața Sfântului Munte fără rugăciune?, întreabă Gheronda Emilianos. Auziți ce a zis ca anecdotă, și acesta este și răspunsul: ”Mi se pare că fără de Rugăciunea viața lumii și a Sfântului Munte se aseamănă unei pungi de plastic, în care acum pui câte ceva, dar care se va rupe repede și o vei arunca”. Asta înseamnă viața noastră fără de Rugăciune: o pungă de plastic.

Se spune că va veni sfârșitul lumii când aghioriții vor înceta să se mai roage. Dar este cu putință să înceteze aghioriții să se mai roage? Nu, nu este cu putință, pentru că totdeauna vor exista oameni care Îl vor iubi pe Dumnezeu. Eu nu cred că vor înceta să se mai roage, vor exista totdeauna cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și se vor ruga. Nu se va pierde lumea. Rugăciunea neîncetată adapă tainic Sfântul Munte și la un moment dat se va înnoi și se va bucura făptura de proslăvirea oamenilor întru Lumina lui Dumnezeu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Și încheiem vorbind despre viitorul Sfântului Munte. Va mai trăi Sfântul Munte? Sfântul Munte își va continua drumul și strălucirea sa, pentru că se apleacă cu smerenie, arată unitatea profundă și relația duhovnicească a tuturor oamenilor și deschide drum către Dumnezeire, către Dumnezeu, Care este al tuturor, nimeni nu-L are pe Dumnezeu ca proprietate a sa. Dumnezeu este al tuturor. Sfântul Munte alcătuiește așadar o strălucită pildă de coexistență și împreună-lucrare între oameni, indiferent de proveniența lor, și relațiile dintre ei se construiesc pe dragostea evanghelică, pe ajutorarea reciprocă, pe dreptate. Și această structură a Sfântului Munte ar putea constitui model de coexistență pentru omul contemporan.

În al doilea rând, modul de viață ascetic căruia se conformează Părinții Sfântului Munte este de asemenea un element esențial al vieții omului. Monahii se retrag din lume, fără însă a o nega, se roagă pentru mântuirea întregii lumi, făcându-se pildă de dragoste către Dumnezeu și făpturile Lui prin smerenie, sărăcie și supunere față de sfintele Lui porunci.

În al treilea rând, Sfântul Munte are sensibilități sociale și consideră că piatra din capul unghiului a autenticei vieți creștine este familia. Trebuie păstrată și apărată, pentru că este substratul tuturor structurilor sociale. Familia revelează această realizare fundamentală a omului, comuniunea, unirea armonioasă dintre bărbat și femeie care, desigur, trebuie să se bazeze pe valorile și virtuțile tradiționale. De aceea toate experimentele contemporane la un loc și fiecare în parte, care lucrează împotriva așezământului familiei vor conduce omenirea, firește, la un mare impas etic și demografic.

Sfântul Munte va continua să fie și loc de pelerinaj, după puteri. Cât putem, ne străduim să fie loc de pelerinaj pentru toți și, în sfârșit, trebuie să spunem că Sfântul Munte nu este un mod supraviețuire a trecutului, ci în mijlocul acestei lumi atât de dezbinate, în fața atâtor amenințări pe care le-a primit Sfântul Munte, el este un martor al Cerului și martor al plinătății vieții și păcii, la care toți oamenii au dreptul să se facă părtași. De aceea închei cu un cuvânt al Sfântului Theodor Studitul: ”Monah este cel care privește doar către Dumnezeu și care Îl dorește doar pe Dumnezeu și care stă doar lângă Dumnezeu și care doar pe El singur Îl slujește, această dorință are doar, să Îl slujească și are pace de la Dumnezeu și pacea sa se face pricină a păcii către toți oamenii”.

Astfel, Sfântul Munte călătorind într-al 1050-lea an de la înființarea lui oficială rămâne o casă a lui Dumnezeu, loc al credinței, pocăinței, nevoinței, al răbdării și al nădejdii, loc al comuniunii omului cu Dumnezeu. Are o Poartă deschisă permanent către Cer și în același timp are o fereastră deschisă către lume, ca lumea să vadă lumina Sa. Sfântul Munte asigură lumea, o sprijină nu prin istoria sa, nu prin măreția trecutului, nu prin vechimea sa, ci prin Rugăciunea sa neîncetată ”pentru viața și mântuirea lumii”. Astfel lumea și Sfântul Munte alcătuiesc un trup comun, un duh, o credință, un Domn, o Împărăție a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în care Împărăție mă rog să ne găsim cu toții, ca să psălmuim în veșnicie slava lui Dumnezeu.

Amin.

Articolul de față adună laolaltă textul omiliei lui Gheronda Elisei Simonopetritul publicat inițial, în două părți, pe pemptousia. Fotografiile athonite – din arhiva blogului – credit Pr. Constantin Prodan.

„Fericitul Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David Bătrânul”, Stelianos Papadopoulos (Editura Evanghelismos)

Renumitul patrolog grec Stelianos Papadopoulos (1933-2012) (călugărit în ultima parte a vieții în Muntele Athos cu numele Gherasimos monahul) a publicat în anul 2000 o lucrare despre personalitatea duhovnicească a Cuviosului Iacov Țalikis, cel proslăvit ieri oficial de Patriarhia Ecumenică. Lucrarea a fost tradusă în limba română și publicată la Editura Evanghelismos de vrednicul Stareț Ștefan Nutescu de la Chilia Buna Vestire-Schitul Lacu. (LD)

Fericitul Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David Bătrânul
Autor Stelianos Papadopoulos
Editura Evanghelismos, 2001, 2004

Pentru cei ce aveau adevăraţi ochi ca să vadă, Fericitul Iacov era prezenţa lui Dumnezeu pe pământ. Pentru cei ce aveau inimă curată, el constituia în întregime descoperirea puterilor dumnezeieşti. Cuvintele ce le rostea, sfaturile pe care le dădea închinătorilor care stăruiau să asculte ceva din gura lui erau simple şi practice. Cuvintele lui aveau putere şi înrâurire sfântă. Toţi le sorbeau ajungând în inimile lor ca o mângâiere, ca o lumină. Simţământul acesta era general şi deloc întâmplător. El avea legătură cu harul şi cu sfinţenia Stareţului. Energiile dumnezeieşti se revărsau asupra sa şi de aceea cuvintele lui aveau o lucrare binefăcătoare în inimile celor care le primeau. (p. 242)

Cei care vizitau pentru prima dată mănăstirea rămâneau uimiţi atunci când stareţul, deşi nu-i cunoştea, îi chema pe nume sau le spunea greutăţile pe care le-au avut de înfruntat până a ajunge la mănăstire. Cu toate acestea, Stareţul era foarte atent cu harisma mai-înainte-vederii. Deşi cunoştea adâncurile inimii celui cu care discuta, nu-i spunea nimic şi ascundea harisma mai-înainte-vederii.

Şi precum spunea părintele Porfirie, la câteva zile după adormirea Părintelui Iacov, fericitul şi marele avvă, „Acesta (Părintele Iacov) avea darul înainte-vederii într-o măsură foarte mare, dar îl ascundea cu grijă, ca să nu fie slăvit. Este unul din sfinţii cei mai mari ai secolului nostru.” (p. 149)

Tânărul monah N. trăia sub oblăduirea Stareţului Iacov. Toți monahii trebuie să aibă dăruire şi încredere desăvârşită în stareţul lor. Şi într-adevăr, toți monahii din mănăstire aveau această încredere în Părintele Iacov, Stareţul lor. Puțină mângâiere întăreşte întotdeauna chiar şi pe cel mai desăvârşit. Dar iată că monahul M. s-a învrednicit să o aibă din belşug.

Era într-o duminică după-amiază, în data de 17 iunie 1990 şi trebuia să aranjeze magazia de alimente. În timp ce lucra acolo, Stareţul a intrat pe neaşteptate. Părintele i-a făcut metanie şi a luat binecuvântare de la el, dar în aceeaşi clipă în toată magazia s-a făcut simţită o mireasmă nespusă. Monahul uimit se întoarse să vadă de unde vine dar, între timp Stareţul dispăruse. Era pentru prima dată când monahul acela trăia o astfel de stare şi de aceea mintea i s-a umplut de semne de întrebare. (p. 220).

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/iWGC85 ]

Athosul în vremea de dinainte de stabilirea monahilor

Cercetarea istoriei şi arheologiei Sfântului Munte se împarte în două părţi: Athosul de dinainte de venirea monahilor şi Athosul monastic. Dacă ne gândim că la prăznuirea restaurării icoanelor, în anul 843, se menționează că au luat parte şi monahi aghioriţi, tragem concluzia că, deja, în acea perioadă exista o societate monahală organizată în Sfântul Munte.

Sfântul Eftimie Athonitul (Eftimie cel Nou, 823-898), ctitorul Sfintei Mănăstiri Peristerais de lângă Tesalonic, vine pe la mijlocul secolului al IX-lea în Sfântul Munte şi se zăvorăște într-o peşteră vreme de trei ani, iar apoi vin şi alţi călugări și se stabilesc în apropierea lui. Din pricina întețirii atacurilor piraţilor, acești monahi, dar și alte obști monahale, ies din Sfântul Munte şi se stabilesc în interiorul Peninsulei Halkidiki: obștea Sfântului Eftimie cel Nou la Vrastámou (astăzi Vrástama în Halkidiki, loc de închinare pentru pelerini), iar Avva Ioan Kolovós, un alt mare ascet care avea ucenici, a plecat și s-a stabilit în Sidirokavsíis, unde exista tradiția exploatării minereurilor argentifere, (Stághira de astăzi, nu cea din perioada antică, ci în apropiere de Stratoníki, în Halkidiki).

Atunci când Cuviosul Athanasie s-a retras în Sfântul Munte, el știa exact pentru ce mergea acolo. Există și teoria că el făcea o anumită operă misionară, de natură politică, așa cum făceau și alte obști stabilite în spațiul pan-eladic. Atunci când s-a retras, așadar, în Sfântul Munte, a cutreierat toate locurile pentru a vedea unde se poate stabili și a văzut mănăstirile care existau deja. Se spune că abia în 963 este fondată prima mănăstire, Marea Lavră, dar nu cred că trebuie pusă problema în termeni atât de stricți. Există un document din anii 950 și ceva, păstrat la Mănăstirea Xiropotamou, care menționează persoane juridice, adică mănăstiri care aveau proprietăți și relații cu statul, ceea ce înseamnă că existau mănăstiri, cel mai probabil organizate nu sub formă de chinovie, așa cum a rânduit [pentru prima oară] Sfântul Athanasie Athonitul la Marea Lavră.

Totuși, înainte de 843, ce se întâmpla în Athos? În rândul istoricilor și arheologilor circulă și opinia că locul era pustiu, că orașele antice care au existat aici, pe care le menționeză și Herodot și Tucidide, ar fi dispărut, dar mai existau oameni în Peninsula Sfântului Munte.

Încă nu s-au efectuat săpături care să identifice orașele antice amintite de Herodot și Tucidide. Locurile cetăților menționate de istoricii antici nu pot fi stabilite cu certitudine. Avem, pe de-o parte, mențiunile scriitorilor antici, iar pe de alta, siturile arheologice cu probe sigure că acolo a existate orașe antice [fără să le putem suprapune].

Fără să intrăm în detalii, putem menționa ruinele din locul numit Platí, vizavi de Frankolimena, în golful Ierissós, unde se găsea cetatea antică Díon. Avem, apoi, orașul antic al cărui port care se găsea pe țărmul de lângă Mănăstirea Hilandar, în vreme ce orașul de sus și centrul așezării se găseau la Mikrí Samariá, la capătul Hilandarului, unde încă se mai vede zidul antic. Dacă te plimbi prin acel loc, găsești ceramică neagră, neagră cu figuri roșii, roșie cu figure negre, sau găsești vase miceniene. Pe țărm, între arsanaua Hilandarului și cea a Sfântului Vasile, se afla cimitirul vechii cetăți. Acolo, când se stârnește o furtună mare, cu crivăț din nord, ies și astăzi la iveală morminte preistorice.

O altă așezare antică se găsea pe locul pe care se află astăzi Mănăstirea Vatopedi. Toți spun: dar nu vedem nimic! În cursul anumitor cercetări pe care le-am făcut, am găsit și am văzut. Faptul că vizitatorul grăbit de astăzi nu vede nimic, așa cum nu vede nici chiar vizitatorul atent, este firesc: tot acest ansamblu uriaș al Mănăstirii Vatopedi, pentru a fi construit, a folosit fiecare piatră care s-a găsit în zonă. Așadar, la nivel superficial, nu mai e posibil să vezi astăzi ceva, căci toate pietrele au fost luate. Cu toate acestea, în urmă cu vreo 15-20 de ani, când au avut loc săpături în grădinile Vatopediului, pe un câmp pe care monahii voiau să cultive cartofi, am găsit un chiup mare care servea, probabil, pentru depozitarea cerealelor ori a vinului.

Mai jos se găsea celălalt oraș antic, Kaliakra, care avea construite niște ziduri extraordinare. Coborând din Karyes către Iviron, lângă Chilia Megáli Panaghia, adică fosta Mănăstire Gomátou (mănăstirea aghiorită, nu cea care este în afara Sfântului Munte), acolo s-au descoperit statui și alte antichități. Dar chiar pe locul Mănăstirii Iviron trebuie să fi existat o așezare antică: un loc așa de bun, cu ape curgătoare, cu terenuri întinse… Astăzi, orașul este acoperit de Mănăstire… Toate acestea susțin ipoteza existenței unui sit arheologic, a unei așezări antice.

Şi la Marea Lavră trebuie, de asemenea, să fi existat în Antichitate o așezare, dar oraşul cel mai important a fost Voulevtíria. Voulevtíria este numele vechi al ţărmului de lângă Schitul Aghia Anna (Sfânta Ana). Şi numele acesta provoacă nemulţumire acolo, dar avem informaţii despre coloane care au fost găsite în acel loc, inscripţii, la fel ca şi la Mănăstirea Sfântului Pável din apropiere, unde coboară acel uriaş şi nimicitor torent ce se prăvale de pe vârful Athosului rostogolind la vale stânci de două-trei tone… La incendiul cel mare din 1905, toate grădinile şi podgoriile de la Sfântul Pavel au fost distruse de stâncile prăvălite de sus, de pe Athos.

Și la Nea Skīti se vede că au fost construcţii clasice, au fost descoperite şi statui şi ceramică vopsită în negru și ceramică neagră cu figuri roșii sau roșie cu figuri negre. Înaintând către interiorul Golfului Singhítikos (Golful Sfântului Munte), ajungem la Dafni: acolo unde coboară râpa de la Dafni, între arsanalele Mănăstirilor Simonópetra şi Xiropotámou, în dreapta acelui loc se afla o așezare antică. Atunci când s-au făcut defrişări, în locurile unde au rămas gropi în pământ s-au găsit resturi de ceramică antică.

Şi sus la Mănăstirea Xiropotamou trebuie să fi fost, de asemenea, o așezare antică, căci şi acolo se găsesc artefacte… Oraşul care domina în epoca antică, cel mai important dintre cetățile antice din zonă, se afla între arsanalele Mănăstirilor Konstamonitou şi Zografou: cam pe la mijlocul drumului către Konstamonitou se afla orașul de sus, acolo e și fundaţia unui templu antic. Tot acolo mai era şi o coloană din epoca clasică, pe care părinţii din secolul al XVIII-lea au încastrat-o într-un zid de pe partea dreaptă a drumului, cu puţin înainte de a ajunge la Konstamonitou. Am văzut-o într-o fotografie mai veche, dar coloana a dispărut, nu mai există astăzi.

Acestea sunt, în mare, informaţiile despre oraşele antice care ar trebui studiate temeinic. Deja a început să se facă simţită în rândul unora dintre aghioriţi conştiinţa faptului că trebuie întreprinsă o cercetare arheologică pentru a descoperi istoria veche a Peninsulei Halkidikí. V-am vorbit acum despre locurile unde au fost descoperite antichităţi, dar ar fi frumos dacă am găsi denumirile, dacă am putea identifica oraşele antice menționate în scrieri…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ioachim A. Papánghelos
Arheolog

Tesalonicul bizantin

Căci noi, prieteni, patrie avem Tesalonicul…,
cetatea cea mare şi întâia între cetăţile Macedonilor
Ioannis Kameniátis, Despre cucerirea Tesalonicului, cap. 4, 54-57

Cetatea întemeiată de regele Macedoniei, Kassándros, care a primit numele soţiei acestuia, Thessaloníki, soră a Marelui Alexandru, s-a remarcat în epoca romană şi în cea bizantină drept cel mai important centru economic şi administrativ din Balcani. La aceasta a contribuit şi poziţia strategică unică, oraşul fiind construit în golful Thermaic, la răscrucea a două mari drumuri, Egnatía, care începea de la Dirráchion şi ajungea la Constantinopol şi drumul care trecea prin valea râului Axiós (Vardar) şi unea Marea Egee cu Dunărea.

La începutul secolului al patrulea, cezarul Galeriu a mutat capitala de la Sirmium la Tesalonic şi a împodobit-o cu un mare complex de palate, în zona vestică a oraşului. Ruine ale acestui palat au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din ultimii ani, pe strada Dimitrie Goúnaris, dedesubtul actualei străzi Egnatia. Un drum procesional pornea de la palat, trecea pe sub Arcul de triumf al lui Galeriu (Kamára de astăzi) şi ajungea la Rotonda.

Sfânta Sofia

În vremea persecuţiilor împotriva creştinilor, poruncite de Galeriu în 305, a mărturisit şi Sfântul Dimitrie, care s-a arătat mai apoi apărător al oraşului. În locul muceniciei sale, deasupra sălilor băilor romane, creştinii au ridicat o mică biserică iar mai târziu, în secolul al cincilea, o impunătoare basilică. Biserica şi mormântul Izvorâtorului de mir devin, de-a lungul întregii perioade bizantine, loc de închinare pentru împăraţi şi demnitari, loc de refugiu şi rugăciune pentru popor, în momentele dificile ale oraşului. Cultul Sfântului Dimitrie se asociază în mod inseparabil cu apărarea Tesalonicului împotriva atacurilor succesive din partea diferitelor neamuri barbare : goţi, huni, avari, slavi.

În secolul al cincilea se ridică măreaţa basilică a Maicii Domnului Celei nefăcute de mână omenească (Aheiropoiítou) iar pe la mijlocul secolului al şaptelea, biserica Sfintei Sofia, biserică mitropolitană până la momentul transformării ei în geamie, în 1523-24.

Tesalonicul, centru administrativ şi militar, exercită o deosebită influenţă culturală şi contribuie la răspândirea culturii creştine şi elene. În secolul al nouălea, cei doi fraţi originari din Tesalonic, Constantin, cunoscut cu numele său de monah, Chiril, şi Metodie, fiii unui înalt demnitar militar, au creat alfabetul limbii slave, au tradus textele liturgice în slavă şi au predicat creştinismul în Moravia.

Piraţii sarazini

După creştinarea popoarelor slave, care se aşezaseră în zona Macedoniei, a urmat o perioadă liniştită pentru oraş. Bogăţia şi bunăstarea contribuie la dezvoltarea economică şi culturală a Tesalonicului. Faima bogăţiei sale a adus, însă, la începutul secolului al zecelea, în anul 904, la porţile sale pe piraţii sarazini, care având sălaşul în Creta, jefuiau cetăţile şi insulele Egeei, luând cu sine nenumărate bogăţii şi mii de prizonieri, pe care-i vindeau la pieţele de sclavi din Orient. Zece zile şi zece nopţi au durat jafurile şi crimele în Tesalonic. Unul dintre prizonieri, Ioannis Kameniátis, născut şi crescut în Tesalonic, descrie nenorocirile cuceririi. Îşi începe, însă, povestirea, printr-o descriere a bogăţiei cetăţii  şi a bogăţiei resurselor sale marine, a câmpurilor, lacurilor şi râurilor sale. Aminteşte, de asemenea, produsele agricole şi industriale, care umpleau pieţele oraşului : aur, aramă, argint, fier şi plumb, sticlă, ţesături de mătase de la Teba şi de in, produse agricole, de grădină, peşte din râurile şi lacurile sale.

Un dialog satiric din secolul al 12-lea, Timoríon, aduce informaţii preţioase în privinţa târgului organizat cu ocazia Dimitriadelor, organizat în fiecare an în paralel cu sărbătorile închinate Sfântului Dimitrie, apărătorul oraşului Tesalonic. În partea de vest îşi întindeau tarabele cu mărfuri negustori din Tesalonic dar şi din alte părţi ale Greciei, mai ales din sud şi din Constantinopol, de la Marea Neagră, slavi de la Dunăre şi din Bulgaria, italieni, celţi, spanioli şi galateni.

În anul 1185, oraşul este cucerit de normanzi, care rămân vreme de un an, provocând mari distrugeri. Între altele, au distrus şi chivotul Sfântului Dimitrie. Mitropolitul Eustatie redă scene impresionante din vremea cuceririi oraşului de către normanzi.

În 1204, după cucerirea Constantinopolului de către franci, în timpul celei de-a patra Cruciade, se fondează Imperiul Lombard de la Tesalonic, de către Bonifatie Montferrat. Stăpânirea francă a durat douăzeci de ani. În 1224, după un îndelungat asediu, conducătorul despotatului Epirului, Theodoros Doukas a intrat triumfător în oraş, iar după trei ani, în 1227, va fi încoronat împărat tot aici.

După recucerirea teritoriilor Macedoniei şi Traciei, Imperiul bizantin de la Tesalonic se întindea de la Adriatica şi Marea Ionică până la Hebros (cunoscut astăzi mai ales cu numele său bulgăresc, Mariţa). Viaţa acestui imperiu a fost, însă, scurtă. În anul 1246 s-a supus îmăratului Imperiului bizantin de la Niceea, Ioan III Vatátzes.

Secolul de aur

Secolul al XIV-lea este  „secolul de aur” al Tesalonicului, în ceea ce priveşte artele şi literele. Scriitorii bizantini din secolul al XIV-lea caracterizează Tesalonicul ca fiind «bogat în locuitori», «metropolă» şi «maică a retorilor şi leagăn al muzelor».

În aceeaşi epocă oraşul devine centru al certurilor dinastice şi al disensiunilor eclesiastice. Războiale civile, în care se vor implica şi sârbii şi turcii, duc la distrugerea zonei şi populaţiei rurale precum şi la o sărăcire a maselor populare din oraşe. Reacţia nu întârzie să apară, manifestându-se violent mai întâi în Adrianopolis şi apoi în Tesalonic, unde revolta zeloţilor capătă dimensiuni neprevăzute şi chiar dramatice.

Înaintarea turcilor în Tracia şi Macedonia, în cea de-a doua jumătate a secolului al paisprezecelea, îi obligă pe bizantini, sârbi şi bulgari să plătească tribut sultanului. Singur Tesalonicul rămâne miez al rezistenţei. Fiul împăratului Manuel II Paleologul (1391-1425), guvernator al Tesalonicului, organizează apărarea oraşului. Osteneala locuitorilor, care au ţinut piept unui asediu de patru ani, a condus la încheierea unui acord cu turcii, în urma căruia Tesalonicul devine, începând din anul 1387, tributar turcilor. La scurtă vreme după aceea, în 1391, Tesalonicul este cucerit de Baiazid I, în bătălia de la Ancira (Ankara de astăzi); în 1402 revine, însă, în mâinile bizantinilor. În faţa pericolului turcesc şi din pricina situaţiei disperate în care ajunseseră, locuitorii oraşului au fost obligaţi să predea Tesalonicul veneţienilor, cu obligaţia să respecte un regim de autoguvernare şi să preia apărarea oraşului. În acea vreme populaţia ei se ridica la 40.000 de locuitori.

Însă, nici veneţienii nu au reuşit să păstreze pentru multă vreme oraşul. Pe 29 martie 1430 „multcântata” cetate a Tesalonicului a căzut în mâinile turcilor. O însemnare epigrafică de pe o coloană din biserica Maicii Domnului celei nefăcute de mână omenească (Ahiropoíitou) dă mărturie despre tragicul eveniment: „Sultanul Murad a luat Tesalonicul în 833 (1430)”.

Alkmíni Stavrídou-Zafráka
Profesor de Istorie bizantină la Universitatea din Tesalonic

Sursa: Kathimeriní, Suplimentul „Eptá iméres”, dedicat Tesalonicului bizantin, 25 decembrie 1992 via pemptousia.ro

Foto (sus): Arcul de triumf al lui Galeriu (Kamára de astăzi) şi Rotonda / foto (jos): Biserica Sfânta Sofia din Tesalonic

Leproşii Sfântului Munte

Dr. Zambaco Pasha, un scriitor bine-cunoscut şi consacrat pe problema leprei, originar din Constantinopol, credea cu tărie faptul că lepra nu era o boală contagioasă. În 1891 a publicat cartea Voyages chez les Lépreux (Paris,  1891) în care a consacrat un capitol leproşilor din Muntele Athos.

Lângă Mănăstirea Iviron din Muntele Athos a existat în secolul al XIX-lea un ospiciu pentru leproşi, unde monahii fără rezerve (netemători) aveau grijă de leproşi. Mai înainte de aceasta, leproşii căutau adăpost în pădurile Sfântului Munte, hrănindu-se doar pe plante şi rădăcini.

Colonia de leproşi din Muntele Athos se găsea la aproximativ zece minute de Mănăstirea Iviron. Deşi în leprozeriile din întreaga Europă se găseau condiţii mult mai bune, cea de pe Muntele Athos se afla într-o stare foarte bună, iar pacienţii aveau adăpost şi hrană. Era un loc făcut pentru ca leproşii să nu mai fie singuri, să moară de foame ori să rămână fără nici un fel de îngrijire medicală.

Sfinţii ocrotitori al leprozeriei au fost Sfinţi Doctori fără-de-arginţi, iar costurile de funcţionare a acesteia erau de 6.000 de franci pe an. Acest azil era situat pe un deal pitoresc, înconjurat de arbori seculari ce dădeau adăpost pacienţilor împotriva căldurii extreme a soarelui. Primăvara, florile sălbatice împrăştiau în zonă un frumos parfum şi  multe culori luminoase.

Clădirea consta într-un parter cu şapte camere. Fiecare cameră avea o fereastră şi o sobă pentru iarnă. De asemenea, era amenajată o grădină verde, construită în aşa fel încât pacienţii să se poată plimba şi când ploua afara. Un paraclis a fost construit din acelaşi material ca şi clădirea. Gradina a fost împărţit în două zone – una pentru cultivarea de legume şi cealaltă pentru flori, spre bucuria pacienţilor.

În colonie puteau locui de la 8 până la 20 de leproşi odată. Dieta lor consta, în principal, din legume. Unii călugări şi pustnici îi vizitau în mod constant, adeseori petrecând zile la rând printre ei, împărţind hrana şi locuinţa. Aceştia purtau hainele leproşilor şi dormeau în aşternuturile lor, murdare de puroi uscat de la răni şi ulcere. Unii călugări au făcut acest lucru timp de mulţi ani, fără nici o teamă. În ciuda acestui fapt, nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.

Preoţii ce slujeau pentru colonie au trăit printre leproşi timp de cincisprezece sau treizeci de ani şi nu au contactat boala niciodată. Au mâncat împreună cu leproşii şi au trăit o viaţă comună cu ei, dar cu toate acestea, au rămas nevătămaţi. Dr. Phanouriadis descrie modul în care un tânăr a dormit în aceeaşi cameră, a folosit aceleaşi tacâmuri şi a băut din acelaşi pahar cu pacientul nr. 8, vreme de nouă ani, şi a rămas nevătămat. Un al doilea tânăr a fost legat de un alt pacient timp de treisprezece ani, dar a rămas într-o stare perfectă  de sănătate. Dr. Phanouriadis a urmărit această colonie pe o perioadă de cinci ani şi a ajuns la concluzia că niciunul dintre cei care au îngrijit pe leproşi nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.

Dr. Pasha menţionează cum, înainte cu câţiva ani, un lepros a servit cina pentru un preot şi un diacon. Pacientul avea răni de la lepră pe mâna lui, dar cu toate aceste nu s-a oprit din treburile casnice, precum servitul la masă.

Pacienţii din colonia de la Iviron veniseră de la Ierissos, Peloponez, Mytilene, Volos, Thassos şi Kalymnos. Cel mai adesea, pacienţii dobândiseră boala de la părinţi sau rude, având primele simptome în tinereţe, între 8 şi 20 de ani. Dr. Phanouriadis nu întâlnise  vreodată un copil bolnav de lepră.

Un lepros poate trăi până la bătrâneţe. În Athos a existat un lepros de optzeci de ani, care contactase boala la vârsta de treizeci de ani. Alţii au purtat boala vreme de 35 sau chiar 55 de ani.

Majoritatea pacienţilor proveneau din familii de ţărani şi marinari şi suferiseră tot felul de privaţiuni în copilăria lor. Fuseseră prost îmbrăcați, fără căldură în timpul iernii, rămânând vulnerabili la vicisitudinile vremii şi trăiseră într-o sărăcie cruntă.

Adesea, leproşii veneau din locuri unde erau consideraţi contagioşi, şi, erau, de fapt, exilaţi. Dacă îndrăzneau să revină printre cei sănătoşi erau, de cele mai multe ori, ucişi. Au existat unele locuri unde leproşilor li s-a permis să mănânce şi să trăiască printre cei sănătoşi, fără măsuri de precauţie. Cu toate acestea, nimeni nu dorea să se căsătorească cu un lepros, iar dacă unul dintre soţi contacta boala în timpul căsătoriei, cel sănătos putea obţine divorţ. De mai multe ori însă, leproşii au continuat să ducă o viaţă obişnuită, au avut copii fără să se solicite divorţ.

Toţi leproşii din Muntele Athos ştiau că alimentaţia săracă, în special carnea de porc, uleiul, peştele sărat, le erau dăunătoare pentru sănătatea lor. Se temeau, de asemenea, de frig şi umiditate, care le accelera deteriorarea sănătăţii.

Traducere pemptousia după versiunea originală din limba franceză a capitolului XII a lucrării Voyages chez les Lépreux, Dr. Zambaco Pasha, (Paris, 1891).

Pe același subiect, vezi și textul Părintele din Spinalonga

 

 

Natura şi mediul natural al Sfântului Munte. Armonie între habitat şi natură

Natura şi mediul natural al Sfântului Munte

Peninsula Athosului, cunoscută mai ales sub numele de Peninsula Sfântului Munte sau Sfântul Munte, este cea mai estică dintre cele trei peninsule ale regiunii Halkidikí. Ea se deosebeşte de celelalte două nu doar din punct de vedere geografic, ci şi geologic, morfologic, climatic şi istoric. Toate acestea se oglindesc foarte bine în vegetaţia regiunii. Geologic vorbind, dacă în Peninsula Kassandra predomină formaţiunile terţiare (formaţiuni sedimentare, marne), iar în Peninsula Sithoníei predomină de asemenea formaţiunile terţiare, dar mai ales gnaisele şi graniturile, în Peninsula Athosului avem de-a face cu extinderea formaţiunii geologice din Rodopi, predominând şisturile cristaline metamorfice (gnaise, piatră verde, calcare, calcare cristaline-marmură) şi rocile magmatice (granit, granodioritele şi ofiolitele).

Din punct de vedere morfologic, Peninsula Athosului se caracterizează prin pante abrupte de-a lungul coastei, printr-o puternică ondulare – adică printr-un relief pronunţat – şi prin prezenţa Muntelui Athos, care se înalţă brusc ca o piramidă, depăşind 2000 de metri înălţime (2033 m), şi de la care şi-a luat numele şi peninsula. Acest relief pronunţat, în strânsă legătură cu pantele abrupte şi curenţii marini ai coastei de sud care l-au determinat pe Xerxes să amenajeze canalul omonim, au constituit probabil cauzele populării relativ scăzute a Peninsulei în antichitate, dar şi motivul întemeierii societăţii monahale athonite.

Această izolare geografică a regiunii a contribuit la păstrarea diversităţii originare a florei, a faunei şi a vegetaţiei, precum şi la apariţia a 37 de specii endemice. Peninsula Athosului se deosebeşte de asemenea din punct de vedere climatic de celelalte două peninsule din Halkidiki, în care predomină clima mediteraneană. Clima Peninsulei Athos este influenţată de altitudinile mai mari, dar şi de vânturile nord-estice, care predomină în regiune, precum şi de curenţii de aer ascendenţi şi descendenţi pe care îi creează înălţimea Athosului. Astfel, în Peninsula Athos distingem o climă mediteraneană în partea ei nordică şi de-a lungul coastelor, la o altitudine care variază între 150-500 m, în funcţie de expunere, pantă şi stâncă.

În ce priveşte vegetaţia, predomină pinul de Alep şi foioasele perene. În interiorul peninsulei prevalează o climă de tranziţie, de la mediteraneană spre continentală, unde întâlnim cu deosebire foioasele cu lemn de esenţă tare (stejar, castan, fag) şi coniferele de munte mediteraneene (pin şi pin negru). În partea mai înaltă a Athosului, mai sus de 1600 de metri sau în jurul acestei înălţimi, predomină o climă pur continentală care este marcată de apariţia vegetaţiei subalpine.

Marea diversitate de formaţiuni geologice şi de roci, relieful topografic multiform şi diversitatea de tipuri climaterice fac din Peninsula Athosului o mare varietate biologică la toate nivelurile ei. Este caracteristic numărul mare de specii ale florei şi faunei (peste 1200 de specii de plante, 350 de specii de ciuperci), ale formelor de vegetaţie (aproximativ 50 de tipuri de comunităţi de plante) şi de peisaje. Tipurile de vegetaţie şi peisajele creează un mozaic unic prin diversitate, care rareori se întâlneşte pe o întindere atât de mică, de numai 30 000 ha, precum este Sfântul Munte.

Şi din punct de vedere istoric regiunea Sfântului Munte se deosebeşte de restul regiunii Halkidikí. Deși în antichitate celelalte două peninsule din Halkidikí, Kassandra şi Sithonía, au fost populate destul de timpuriu şi s-au dezvoltat în ele oraşe importante, dintre care multe au fost colonizate de atenieni, pentru motivele menţionate mai înainte se pare că peninsula Athosului a fost slab populată. Pădurile Kassandrei şi Sithoníei, din cauza mării liniştite care le înconjoară şi a existenţei unor porturi naturale, furnizau cherestea pentru construcţiile de nave şi de case şi minereuri pentru piaţa de desfacere a Atenei şi mai târziu a statului Macedonilor, cu rezultatul că au suferit importante schimbări încă din vremurile antice.

Dimpotrivă, pădurile din regiunea Athosului se pare că au rămas aproape neatinse, păstrându-şi caracterul originar, atât în ce priveşte amestecul speciilor, care se păstrează până azi, cât şi în structura lor, care se păstrează şi ea până azi în anumite puncte îndepărtate. Viaţa monahală, care a avut ca rezultat nealterarea mediului natural, apare destul de timpuriu în Peninsula Athos – numită mai târziu Peninsula Sfântului Munte tocmai datorită apariţiei vieţii monahale, care a fost destul de sporadică până la mijlocul secolului al X-lea d.Hr. Pe la mijlocul secolului al X-lea (963), prin întemeierea Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, începe dezvoltarea sistematică a vieţii monahale definitivată pe la mijlocul secolului al XV-lea prin întemeierea a 20 de Sfinte Mănăstiri autonome, care alcătuiesc comunitatea Sfântului Munte.

Comunitatea aceasta, care în istoria ei de mai bine de un mileniu a cunoscut avânturi şi destinderi şi a suferit consecinţele stăpânirii diferiţilor ocupanţi, a păstrat neatins duhul monahal aghiorit. În perioadele de avânt, totalul monahilor depăşea 20 000, şi, dacă îi socotim şi pe laicii care munceau pentru mănăstiri, constructori, tăietori de lemne etc., înţelegem că Muntele palpita de viaţă. Acest fapt însă a avut urmări şi asupra mediului natural, adică asupra spaţiului natural care înconjura Sfintele Mănăstiri. O mare parte a cherestelei necesare pentru construcţii, reparaţii şi pentru reconstruirea Sfintelor Mănăstiri provenea din pădurile Muntelui, mai ales din pădurile de stejar şi de castan, dar se folosea şi cheresteaua de brad şi de pin negru. Acest mod selectiv de exploatare a lemnului şi posibilităţile limitate de transport din acea epocă, în strânsă legătură cu marea capacitate de refacere a ecosistemelor naturale, nu au alterat iremediabil structura ecosistemelor care astfel şi-au păstrat varietatea.

O importantă influenţă au avut-o ecosistemele de foioase perene – în preajma cărora s-au construit cele mai multe mănăstiri, schituri şi chilii –, pentru că din acestea se lua lemnul de foc pentru acoperirea nevoilor de energie. Până azi, aproape unica sursă de energie pentru multe mănăstiri, schituri şi chilii este lemnul de foc şi cărbunii de lemn. Acesta este motivul pentru care în jurul mai tuturor Sfintelor Mănăstiri, formaţiunile de foioase perene sunt mai mult sau mai puţin diminuate.

De asemenea, Sfintele Mănăstiri, dincolo de nevoia găsirii de spaţiu pentru construirea de clădiri şi de acoperirea nevoilor lor de energie şi de cherestea de construcţie, au avut nevoie şi de spaţii pentru efectuarea lucrărilor agricole prin care să asigure hrana monahilor şi a vizitatorilor. Monahii se ocupau mai ales cu grădinăritul, cultivarea măslinilor, a viţei-de-vie şi a pomiculturii. Pentru obţinerea celor necesare traiului monahilor, a fost nevoie să fie defrişate anumite suprafeţe de păduri, care însă în întregul lor nu depăşeşte 5-10% din întreaga întindere a Peninsulei, care se ridică la aproximativ 30 000 ha.

Prin urmare, mediul şi peisajul nu au rămas cu totul neatinse. Acoperirea nevoilor de cherestea pentru construcţii şi lemn de foc a influenţat compoziţia şi structura ecosistemelor. Însă, dat fiind faptul că toate speciile care compun ecosistemele Sfântului Munte – în afară de conifere – se înmulţesc repede prin butuci şi mlădiţe, şi lipsind păşunile pentru animalele domestice şi mai ales pentru căprioare, refacerea şi restabilirea ecosistemelor se făcea cu uşurinţă şi destul de repede. Astfel, peisajul rămânea neschimbat pe intervale lungi de timp. Chiar şi după incendii, aceste ecosisteme se restabilesc uşor, dată fiind capacitatea de refacere a coniferelor şi mai ales a pinului de Alep şi capacitatea ridicată de înmulţire prin butuci a speciilor de foioase.

De pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi până către sfârşitul acestuia începe o nouă perioadă pentru ecosistemele forestiere ale Peninsulei. Faptul că minele din Halkidikí aveau nevoie de stâlpi de susţinere pentru galeriile lor, dar şi folosirea tot mai mare a lemnului de castan pentru confecţionarea uneltelor agricole şi pentru diferite alte scopuri, a determinat o administrare sistematică a pădurilor, care a adus şi aduce venituri importante anumitor Sfinte Mănăstiri. Exploatarea forestieră selectivă şi dispariţia bradului şi a altor specii a avut ca urmare reducerea pădurilor mixte din zona de mijloc şi transformarea lor în păduri omogene de castani, de înălţimi mici. Acest lucru se datorează extraordinarei înmulţiri a lăstarilor de castan în comparaţie cu alte specii şi rezistenţei castanului la umbră. Astfel, pădurile mici, dese, cu copaci înalţi, bogaţi, cu trunchiuri gigantice, aşa cum le-a descris Griesebach (1839), s-au transformat treptat în păduri omogene de castan, care au cunoscut o dezvoltare şi densitate  foarte mari.

Recapitulând, subliniem că marea diversitate a formaţiunilor geologice şi a rocilor, multitudinea de aspecte a configuraţiei geomorfologice a terenului, altitudinea relativ mare a Athosului, care se ridică brusc în formă de piramidă (con) de la nivelul mării până la 2033 m, în strânsă legătură cu marea diversitate de tipuri climaterice, izolarea regiunii şi lipsa păşunilor pentru creşterea animalelor nomade, creează un mozaic foarte divers de tipuri de vegetaţie, de la mediteranean până la alpin şi subalpin, de o bogăţie şi complexitate unice, precum şi o mare diversitate de specii ale florei şi faunei.

Peisajele create din îmbinarea dintre floră şi morfologia terenului sunt de o frumuseţe şi o varietate rară. Sunt unice. Se întâlnesc de la cele mai „domestice” peisaje ale centurii de lângă mare până la cele mai „sălbatice” ale prăpăstiilor, ale stâncilor şi stâncilor abrupte. Toate acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte „vraja Muntelui” şi care trebuie să se păstreze neatinsă. Mediul natural al Sfântului Munte constituie şi el o parte integrantă a întregii lui Moşteniri Culturale.

Sfântul Munte: armonie între habitat şi natură

Natura din Sfântul Munte nu a rămas neatinsă de mâna omului. Activitățile umane exercitate în acest loc pot fi împărțite în trei categorii: A. construcții (zidiri) de chilii și lăcașuri de cult, B. activități agricole care asigură hrana și C. exploatarea pădurilor (tăierea lemnelor), care asigură cheresteaua și lemnele de foc.

A. Construcțiile

Este demn de remarcat modul în care sunt alese locurile pentru construirea sfintelor mănăstiri, a anexelor acestora și a spațiilor auxiliare. Aproape toate mănăstirile, schiturile, chiliile, etc. au fost construite – cu mici excepții – în asemenea locuri și într-un asemenea mod, încât să fie într-o armonie aproape perfectă cu mediul natural.

Materialele care au fost folosite, piatră, lemn, plăci [de marmură], cărămizi, etc. se potrivesc în mod admirabil cu peisajul și cu natura înconjurătoare. Aceasta înseamnă că încă din vremuri străvechi, atunci când încă nu se punea problema consecințelor ecologice sau a protecției mediului, fiindcă nici ecologia și nici estetica mediului nu erau dezvoltate, monahii aveau înnăscută sensibilitatea pentru mediu. Această sensibilitate provenea din respectarea regulilor vieții monahale și ale credinței ortodoxe, reguli care presupun respectarea mediului și a frumuseților naturale. Experții și specialiștii în ecologie ar putea învăța multe din Sfântul Munte în ceea ce privește alegerea locului potrivit și folosirea corectă a materialelor de construcție, respectul pentru natură și armonizarea construcțiilor cu spațiul dat.

B. Activitățile agricole

În Sfântul Munte activitățile agricole aveau și încă au ca scop asigurarea hranei monahilor (aprovizionarea cu alimente). Rareori și numai în cazul anumitor chilii și schituri, producția agricolă avea ca scop și asigurarea unui venit, de pildă cultivarea alunelor. Principalele culturi sunt următoarele:

Grădinile de zarzavat se întâlnesc de obicei în marile mănăstiri și asigură în mare măsură proviziile de legume proaspete ale monahilor. Grădinile de zarzavaturi se cultivă fie pe suprafețe normale care împrejmuiesc mănăstirilie și chiliile, fie pe suprafețe denivelate (straturi), completând armonios tabloul mediului și al clădirilor Sfintelor Mănăstiri.

Culturile de măslini: Măslinele și uleiul de măsline constituie alimentul de bază al monahilor. De aceea culturile de măslini erau cele mai răspândite și mai bogate dintre toate culturile din Sfântul Munte. Măslinii, cultivați de obicei în mici terase, sunt perfect adaptați la mediu, dat fiind faptul că măslinul sălbatic este o componentă de bază a ecosistemului natural al regiunii.

Viticultura: După grădinile de zarzavat și culturile de măslini, viticultura reprezenta cândva una din principalele activități agricole, pentru că «vinul» este un element absolut necesar pentru cultul divin, însoțind însă și mesele monahilor în zilele cu dezlegare. Vițele de vie care au mai rămas se armonizează perfect cu mediul.

Livezile: Dacă exceptăm alunii, care se cultivă numai la anumite schituri și îndeosebi la chilii și care mai demult reprezentau o sursă importantă de venit, în Sfântul Munte nu există livezi prea mari. Pomii fructiferi: meri, peri, cireși, piersici, caiși și mai ales nuci, se cultivă la marginile grădinilor de zarzavat, sau pe suprafețe relativ mici. Fructele lor completau și încă mai completează și astăzi mesele monahilor și vizitatorilor la trapeză, în funcție de anotimp. Livezile, prin firea lor, nu numai că nu strică peisajul, ci, întrucât se găsesc de jur împrejurul mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, sau aproape de acestea, unde mediul este de regulă mai sărac, înfrumusețează peisajul cu florile lor și prin coloritul fructelor și frunzelor lor.

C. Tăierea lemnelor – exploatarea pădurilor

Peninsula Sfântului Munte este cea mai mare întindere de pădure din Grecia. Procentul suprafeței împădurite se ridică la aproximativ 90%, față de 40% cât este în Halkidikí și 25% în întreaga Grecie. Relația monahilor cu pădurea și produsele ei datează din vremea instalării primilor călugări în Sfântul Munte. Pădurea le-a oferit dintotdeauna lemn pentru construcția și întreținerea mănăstirilor, schiturilor, chiliilor, stranelor și altor lucruri, pentru fabricarea aracilor de pus în vii și în grădinile de zarzavat, precum și lemne de foc pentru sobe. Întrucât uneltele de tăiere, colectare și transportare a lemnului erau limitate, exploatarea pădurilor se făcea numai pentru a acoperi necesitățile sfintelor mănăstiri, schituri și chilii și se limita numai la porțiunile de pădure din apropierea mănăstirilor. Acesta este motivul pentru care pădurile din preajma Mănăstirilor, mai ales cele de conifere, par mai mult sau puţin exploatate.

Copacii care împodobesc ecosistemele forestiere ale Sfântului Munte au din firea lor o mare capacitate de a se reface și reproduce. De aceea «rănile» și golurile lăsate după fiecare tăiere se umpleau imediat, astfel că peisajul și structura ecosistemelor forestiere rămâneau aproape intacte. Chiar și în caz de incendiu, aceste ecosisteme, care s-au adaptat la asemenea situații, își revin ușor datorită unei remarcabile capacități de regenerare și renaștere.

Din secolul al XIX-lea, începe o nouă etapă în cadrul relațiilor monahilor cu pădurea, din cauza tăierilor efectuate nu numai pentru satisfacerea nevoilor proprii, ci și pentru comerțul de lemne.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Prof. Univ. Spýros Dáfis
Profesor onorific de Silvicultură
Universitatea Aristotéleio din Tesalonic

Sursa: «Το φυσικό κάλλος του Αγίου Όρους» (Frumusețea naturală a Sfântului Munte), 2003, editura «Aghiorítiki Estía». Articolul de față reproduce 2 texte ale dlui Spýros Dáfis publicate inițial pe pemptousia.

VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)

VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Vezi și 25.000 de documente românești la Muntele Athos. Dialog cu Domnul Florin Marinescu, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena 

Istoricul și paleograful Florin Marinescu, stabilit în Grecia din anul 1978, a lucrat timp de peste 30 de ani la Centrul de Cercetări Neoelene al Institutului Național de Cercetări din Grecia și a scris peste 20 de volume, singur sau în colaborare cu alți istorici, despre documentele românești de la Muntele Athos. De asemenea, a scris peste 140 de studii și articole, temele abordate fiind relațiile politice, economice și spirituale dintre Grecia și mai ales Muntele Athos, și România. Totodată, Florin Marinescu este singurul paleograf de documente românești cu scriere chirilică și singurul cercetător care are acces la arhivele românești care se află în bibliotecile schiturilor de pe Sfântul Munte.

Titlul conferinței „Un călugăr mirean în căutare de tezaure românești la Muntele Athos”, puțin neobișnuit sau bizar la prima vedere, face cel mai probabil trimitere simbolică la faptul că distinsul cercetător român a petrecut mii de ore în bibliotecile aghiorite în cele vreo sută de călătorii de cercetare în Sfântul Munte, transformându-l cumva într-un viețuitor mirean al locului, într-un „călugăr mirean”. – LD

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.