Monthly Archives: Decembrie 2013

Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana (26 decembrie), egumen al Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos [text şi documentar]

cuv-nicodim-dela-tismana

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar (v. foto), Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

hilandar, monastiriakaPentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câţiva călugări minuaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat, încât nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, unde a şi scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

12Nicodim de la TismanaAjungând la adânci bătrâneţi cu sfinţenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el, ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistriţa.

După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaştele din locaşul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; şi se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de mare preţ. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfântului, multă vreme se ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au rămas moaştele sfântului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că aşa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe şi nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi este păzită şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Text: Doxologia

Vezi si linkurile externe:
Acatistul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana
Paraclisul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana

***
Tismana, Sfântul Nicodim, Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi

În Kiriakonul Mănăstirii Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul». El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.

chrismon

Biograful Sfântului Acachie, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».
Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau:
– Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel:
Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi).
Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:
– Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion.
Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
«Nu poţi sta aici, fiul meu», a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. «Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri».
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

chrismon

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea). Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

chrismon

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.
(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)

chrismon

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

chrismon

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

chrismon

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

[neoficial]: Curând vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor: Paisie Aghioritul, Amfilohie Makris, Sofronie Saharov, Efrem Katunakiotul şi Gheron Iosif Isihastul

colaj-viitori-sfinti

Începând cu data de 15 decembrie 2013 o veste bună se transmite cu rapiditate, anume că în viitorul apropiat vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul, dar şi alţi stareţi de la Muntele Athos.

Ştirea a fost postată de un portal grec ortodox de încredere hellas-orthodoxy şi preluată mai apoi şi de alte pagini ca agionoros.ru , Pravoslavie.ru sau ortodox.md

Aşadar, conform noilor informaţii apărute, în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie (Eznepidis) Aghioritul. Iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Reamintim că pe 27 noiembrie 2013, Părintele Porfirie Kavsokalivitul, care apare şi în acest colaj fotografic alături de viitorii sfinţi ai Bisericii (mijloc, sus), a fost oficial trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi de către Patriarhia Ecumenică: MARE BUCURIE: Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

Adaptare după sursele precizate mai sus de Laurenţiu Dumitru

Taina Sfântului Porfirie

sfantul_porfirie_kafsokalivitul6

În dimineața zilei de 27 Noiembrie, pe la orele 11:00 am primit cel mai plăcut telefon de la cel mai plăcut episcop, frate și prieten, Înaltpreasfințitul Mitropolit de Morfu, kir Neofit: „Cu ale lui sfinte rugăciuni, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi”, a spus. Apoi a completat: „Frate, astăzi a fost trecut în rândul Sfinților Părintele nostru Porfirie străvăzătorul”.

Ieri dimineață m-a sunat din nou și mi-a spus: „Te însărcinez, ca episcop ce sunt, așa cum deja am făcut-o și cu alții, să scrii ceva despre Sfântul Porfirie”.

Să spun astăzi că nu am curaj? Să spun că mi-e rușine să vorbesc despre cel pe care l-am trăit îndeaproape din 1980, pe care l-am gustat ca pe un casnic al Dumnezeului Treimic, și înaintea cărui neajunsă smerenie, simplitate, blândețe, stări duhovnicești care se ascundeau în harisma uimitoare a străvederii pe care o avea se pleca toată lumea?

Sfinte Porfirie, te rog, luminează-mă să scriu despre tine cele pe care le am în inima mea!

Harisma străvederii sale, despre care s-au scris multe, a fost aceea pe care o observai îndată, ori de câte ori îl vedeai. Credeți-mă, oricât s-ar părea de absurd, nu am fost fermecat niciodată de această harismă dumnezeiască, pentru că inima mea nu avea nevoie în primul rând de aceasta, ci să înțeleagă cum funcționa inima sa, care era legătura cea mai profundă cu Dumnezeu.

Care era taina Sfântului Porfirie?

Nu mi-a făcut niciodată impresia unui stareț care să pretindă, într-un anumit fel, ascultare față de cele pe care le spunea, ci, în timp ce vorbea nefalsificat direct conștiinței tale, îți lăsa o astfel de libertate, care-ți deștepta mărinimia. În timp ce-ți spunea lucruri de necrezut și-ți descoperea toate cele ascunse ca să te ajute, ceea ce domina în această comuniune revelatoare era smerenia și dragostea în Hristos, fără nici un sentimentalism.

Dar care era taina sa?

Străvederea, simplitatea, smerenia, comuniunea îndelungată cu Dumnezeul Treimic, erau stări vădite. Devenise lumina pământului, sarea, cetatea așezată pe munte. Acest mare sfânt, care era printre noi, precum și alți Sfinți pe care i-am trăit, Starețul Paisie, Starețul Iacov Țalikis, Starețul Evmenie de la Spitalul de boli contagioase, Starețul Sofronie de la Essex, Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Dadiu și alții pe care îi cunoaștem, aveau o taină comună de care se îngrijeau zilnic și fără răgaz în inima lor, și anume neîntrerupta pocăință.

Taina sa ne-a descoperit-o Sfântul Porfirie în ultima sa epistolă adresată fiilor săi duhovnicești. O epistolă asemănătoare ne-a lăsat și Părintele Paisie. Părintele Iacov ce altceva a descoperit, atunci când la fiecare cuvânt adresat oricui se nimerea, spunea Iertați-mă? Starețul Sofronie de la Essex reevanghelizează Teologia, spunând că a văzut Lumina necreată după tânguirea pocăinței. Acești Sfinți își mărturisesc păcătoșenia lor înaintea întregii Biserici cu multă zdrobire de inimă și cer iertare de la toți.

Aceste cuvinte care sunt scrise în epistola Sfântului Porfirie nu sunt niște vorbe despre smerenie, ci sunt o mărturisire sobornicească, ce ne descoperă care a fost taina sa: neîncetata pocăință.

Smeritul Porfirie s-a făcut următor al Sfântului Ioan Teologul, care scrie: „Dacă spunem că păcat nu avem, pe noi ne înșelăm și adevărul nu este întru noi”. Sfântul Evanghelist Ioan ne arată aici ce este înșelarea, și anume lipsa conștiinței păcătoșeniei.

Smeritul Porfirie s-a făcut următor al Sfântului Ioan Scărarul, care scrie în Scară, la capitolul despre mândrie, spre sfârșit, că vicleanul îi mărturisește spunându-i că nu-l biruiește nimic altceva, fără numai pocăința neîntreruptă înaintea lui Dumnezeu.

Smeritul Porfirie l-a cunoscut (n.tr. l-a înțeles) pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care descoperă în scrierile sale că I s-a arătat Hristos și i-a spus: „Nu te depărta a te îngriji de pocăință, căci aceasta, unită cu milostivirea Lui, șterge toate fărădelegile”.

Mai mult însă decât toate, Sfântul Porfirie a conștientizat neîntrerupt cuvintele lui Hristos și ale Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.

Cunoștea smeritul Porfirie că Pocăința, ca Taină a Bisericii, este întemeiată pe poruncile Evangheliei.

Cunoștea că nu ar putea iubi pe Hristos dacă nu ar păzi poruncile Sale, dacă nu le-ar păstra înlăuntrul inimii sale ca pe o Vistierie a bunătăților și că această păzire împreună cu privegherea, trezvia minții și dispoziția de a-L urma pe Hristos dă naștere la Pocăință, pentru care neîncetat se ruga din adâncul inimii: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Cunoștea că Pocăința este epicentrul rugăciunii sale, căci: „Tot cel care se smerește pe sine, se va înălța” (Luca 18, 14). Cunoștea și că „cel care se coboară, acela este cel care se înalță”.

Cunoștea că pocăința, ca Taină a Bisericii, activează toate celelalte Taine, începând cu Botezul, Mărturisirea, Dumnezeiasca Împărtășire.

Cunoștea Sfântul lui Dumnezeu încă din copilărie că, de fiecare dată când se împărtășea, primea iertarea păcatelor și viața veșnică. „Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, spune Preotul liturghisitor.

Cunoștea că prin iertarea păcatelor pe care le primea atunci când se împărtășea, deschide ușa Vieții veșnice, care este cunoașterea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt și că, cunoașterea, în limbajul bisericesc, înseamnă comuniunea vieții.

Taina Sfântului Porfirie era pocăința sârguitoare neîntreruptă și cererea stăruitoare a iertării păcatelor.

Această taină, care ascundea o viață, o lasă să se reverse din ultima sa epistolă: „De mic copil făcusem multe păcate, care până astăzi au devenit foarte multe. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigau că sunt Sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Toate cele de care mi-am adus aminte le-am spovedit și m-a iertat Dumnezeu. Însă acum am un simțământ că păcatele mele sunt foarte multe și de aceea vă rog pe toți cei care m-ați cunoscut să faceți rugăciune pentru mine, pentru că și eu câtă vreme am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi”.

Care este taina Sfântului?

Pocăința care este cuprinsă în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Care este taina cea profundă a Sfântului Porfirie?

El spune că: „Lumea m-a luat de bun și toți strigau că sunt Sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume”.

Ce descoperă aceste cuvinte? Că Sfântul avea conștiința că înlăuntrul său trăia Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a iertat, însă îi descoperea tot mai profund păcatul său, care se numește al inimii.

Păcate în anii copilăriei, păcate și la bătrânețe. Cu puțin mai înainte de moarte Sfântul, ajuns fiind la o înaltă măsură de desăvârșire, ne descoperă „diagrama” păcatului care, la început, se face simțit ca faptă, mai târziu ca gând și la sfârșit ca dorință, ca pe un păcat al inimii.

Prin aceste cuvinte, Sfântul Porfirie ne descoperă că, cu cât mai mult se împărtășea de Viața dumnezeiască, cu atât vederea păcatului său devenea mai profundă, în timp ce la exterior se vedea numai lumina, pentru care pricină ceilalți îl și numeau Sfânt.

Sfântul Porfirie ne descoperă și diagrama vieții sale duhovnicești. În toată vremea vieții sale, de mic copil până în clipa când scrie acest testament duhovnicesc al său, a avut o neîntreruptă și amănunțită conștiință a păcatului, dar și a iertării păcatelor lui.

Neîntrerupta pocăință sârguitoare care pricinuiește iertarea păcatelor, precum și intrarea și participarea la Viața veșnică, este Taina Sfântului Porfirie.

Pentru rugăciunile Sfântului Porfirie, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Sursa: Το μυστικό του Αγίου Πορφυρίου via Taina Sfântului Porfirie

Pagina de facebook afiliată blogului Sfântul Munte Athos a ajuns la 20.000 de aprecieri. Vă mulțumim!

sfmunteathos facebook 20000

Dragi Prieteni, după doar un an și zece luni de la lansarea paginii Sfântul Munte Athos, am ajuns la impresionanta cifră de 20.000 de aprecieri!

https://www.facebook.com/athosul

E o bucurie mare pentru mine să văd că împărtășim aceleași valori și idealuri! Nădăjduiesc ca toți cei ce iubesc Grădina Maicii Domnului să se bucure de postările de aici. Să avem parte de rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu în toate zilele vieții noastre!
Vă mulțumesc că țineți aproape!

Laurențiu Dumitru
Editor blog https://sfantulmunteathos.wordpress.com/

„Un modern la Athos”, Axinte Frunză (Editura Anastasia), 2001. Utopia dialogului şi fantasma spaţiului public

un-modern-la-athos-bun

Prietenii ieşeni a lui Axinte Frunză trebuie să fi fost surprinşi în vara anului 1909 aflând că profesorul a plecat în călătorie la Sfântul Munte. O călătorie sui generis, din motive deosebite de acelea care atrag către Athos marele număr de vizitatori obişnuiţi. Aşadar, nu pelerinaj la icoane şi lăcaşuri vestite, nu studierea monumentelor de arhitectură şi artă bizantină sau a vechilor manuscrise şi documente din biblioteci, nu căutarea unui loc prielnic pentru o eventuală retragere definitivă din lume în cel mai însemnat centru monastic al Ortodoxiei sau pentru aflarea unui povăţuitor duhovnicesc providenţial… Profesorul Frunză a avut ca obiective aşezăminte româneşti din Sfântul Munte – schituri, chilii, peşteri şi colibe sihăstreşti. Pentru el, în Athos, „acasă” însemna Provata, iar monahii pe care-i căuta erau „ai noştri”, românii, moldovenii, mai precis basarabenii. Iar dintre aceştia, pustnicii, cei „liberi de toate cătuşele pământeşti”, care vieţuiesc „prin păduri, prin văgăuni şi coclauri”. Către cercetarea lor îşi îmbie cititorii (la sfârşitul capitolului al II-lea), pentru că pustnicii au fost ţinta principală a călătoriei lui.

Frunză a părăsit, fără îndoială, Muntele Athos cu învăţătura Părintelui Pantelimon („Să te ţii, nu şagă!…Să te ţii, că aici nu-i gioacă!”), dar şi cu convingerea că nu o va putea împlini. Poate de aceea era nerăbdător să plece, cum apare din ultimele pagini ale cărţii lui. Dar mai târziu îşi va fi adus aminte de cuvintele Părintelui de la Kiraşa: „N-are aici ghiavolul nicio baftă, dacă eşti om. Îi destul, cum l-ai zărit că şi-a arătat corniţele de colo de după stâncă, să-i trânteşti un „Doamne Iisuse” că fuge spurcăciunea de mănâncă pământul. – Fuge? – Da’ să fii om. Om! apăsă pustnicul. Că dacă ai face ca unii, apoi el, necuratul, te încurcă rău. Şi dacă te-a încurcat numai o leacă, pace! Al lui eşti! – Cred că unii or fi înnebunind chiar, şi din pricina lui! – D-apoi! …Dar cine crezi că înnebuneşte? Înnebuneşte, domnule, numai cine dă în mândrie. Care umblă după măriri. Aista înnebuneşte ”. Asemenea pagini arată sentimentul lui Axinte Frunză că însemnările lui nu erau numai literatură şi conferă adevărata valoare a acestei cărţi.

Virgil Cândea

***

Utopia dialogului şi fantasma spaţiului public

Andrei Găitănaru, Ziarul Lumina

În vara anului 1909, Axinte Frunză, eminent pedagog şi neverosimil cunoscător al limbii latine, pleca într-o călătorie de două luni pe Sfântul Munte Athos. Itinerarul său nu asuma doar forma pelerinajului, ci, în egală măsură, era animat de dorinţa de a inventaria comunităţile monahale româneşti prezente în acea vreme pe teritoriul Republicii Athonite. Mărturiile sale – care prefigurează un proiect similar împlinit de Arhimandritul Ioanichie Bălan în volumul „Pelerinaj la Muntele Athos” – sunt preţioase nu doar pentru privirea istoricului sau pentru atenţia teologului. Într-un loc dedicat recluziunii şi ascezei, accentele practicilor cotidiene ies mai uşor în evidenţă. Aşa cum au arătat-o reprezentanţii tradiţiei ascetice – începând cu cei din pustia Egiptului, din nordul Nitriei (Sketis), până la cei din pustia Palestinei -, absenţa lucrurilor amplifică prezenţa lor.

Aşa se face că, în timpul unei ascensiuni pe vârful Athonului, Axinte Frunză a fost martorul unei scurte discuţii între cei doi monahi care îl însoţeau. Trimiţând către identitatea celui care a întemeiat prima mănăstire athonită, Sfântul Atanasie, polemica a durat suficient de puţin încât începutul acesteia să coincidă cu finalul său. Evocând episodul, Axinte Frunză scria: „Din fericire, la noi patima discuţiilor e necunoscută. La noi, obiceiul hărţuielilor teologice niciodată nu a înflorit ca în Occident. Nimeni n-a rupt lănci pentru întrebarea: câte milioane de îngeri sau alte spirite pot încăpea pe vârful unui ac? Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de certuri multe, ne-a ferit şi de discuţii.” (Axinte Frunză, Un modern la Athos, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 161).

Observaţia lui Axinte Frunză trimite către un fapt care ar trebui să frisoneze gândurile oricărei persoane care îşi reclamă apartenenţa faţă de republica universală a literelor: deşi românilor le este bine cunoscut arţagul, deşi îşi pot ieşi din ţâţânii propriei linişti, le este străină polemica riguroasă, discuţia dusă cu sens până la capăt sau (contra)argumentaţia, în urma căreia tonurile de gri ale lumii pot fi sesizate mai bine. La aproape o sută de ani de la mărturia strălucitului latinist, Horia Roman Patapievici scria că, „dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului” (Horia Roman Patapievici, Despre idei şi blocaje , Editura Humanitas, Bucureşti, 2007).

Ca atare, întrebarea pe care nu o putem ocoli este: de unde această inabilitate de a discursiviza? De ce nu suntem în stare să îl ascultăm pe celălalt şi să îi răspundem argumentând prin referire directă la cele spuse de acesta, şi nu prin trimiteri ad hominem ? De ce pertinenţa obiecţiilor este trecută cu vederea? Conjectura pe care o propun este următoarea: spaţiul unei discuţii este, prin definiţie, un spaţiu al intervalului, un spaţiu al întâlnirii dintre protagoniştii polemicii. Acest spaţiu le este comun, fiecare ieşind din propriul sau, din ipseitatea sa, din teritoriul său interior. Jurgen Habermas, unul dintre reprezentanţii teoriei „actelor de limbaj”, arăta că în spaţiul intermediarităţii critice şi al întâlnirii discursive sunt demascate prejudecăţile şi sunt nutrite soluţiile necesare reluării acelei comunicări suspendate de apariţia unei probleme.

Cu alte cuvinte, fiecare va muri pe limba sa. Cât timp vom rămâne restanţi faţă de exerciţiile spaţiului public, nu vom deprinde arta dialogului, cea care presupune intermedierea discursivă, adică trecerea argumentelor în circuitul reciprocităţii. În România, acest tip de inadecvare faţă de domeniul publicului nu este reflectată doar de firava prezenţă a organizaţiilor non-guvernamentale, ci şi banalul gest al aruncării pe jos a gunoaielor. Acest tip de practică semnalează faptul că spaţiul public este adesea perceput ca fiind al nimănui: nici al meu, nici al tău, nici al altuia. El este, mai de grabă, un non-spaţiu, un teritoriu pe care orice este permis atât timp cât nici o amprentă privată nu îl supune unei identităţi. Or, absenţa, fie şi simbolică, a spaţiului public invalidează orice fel de intermediaritate. Cât timp relaţia nu poate sta decât sub semnul posesivităţii private sau sub cel al autorităţii indiscutabile, dialogul, schimbul de argumente, la fel ca orice tip de trecere coerentă de la unul la altul, rămâne doar o utopie.

Multumim dlui Andrei Găitănaru pentru ingaduinta de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Părintele Iosif de la Vigla

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Părintele Iosif se roagă întruna în Chilia Sfântului Mina de la Vigla, dacă nu cumva cea mai spectaculoasă ch­ilie din Sfântul Munte, situată chiar în capătul peninsulei Athos, pe un colţ de stâncă, deasupra unui hău de 300-400 metri. De pe terasa chiliei lui nu se vede decât cerul şi marea, şi de acolo nu te poţi gândi decât la Dumnezeu, pentru că sufletul îţi este invadat de măreţia Lui cople­şi­toare, iar primele cuvinte ce-ţi vin în minte sunt: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!“.

Gheron Iosif este un artist. Toate pietrele de la chilia lui sunt alese cu mare grijă şi aşezate ca şi cum ar fi în locul lor firesc, de când lumea. Dacă priveşti mai atent, observi că cineva s-a aplecat asupra lor cu migală, nelăsând la întâmplare nici cel mai mic detaliu.

monahul-iosif-viglaÎntotdeauna chilia sa va avea două steaguri: cel grecesc şi cel al Bizanţului. Cu ele îi saluta pe aviatorii ce treceau în zbor pe acolo. Care aviatori au prins drag de bătrân şi, venind cu escadrilele, făceau looping-uri pe lângă chilia lui, până când părintele Iosif le-a scris pe un banner că acolo este un ţinut al păcii şi al liniştii sufleteşti, rugându-i să respecte această hesychia. Aşa că piloţii ce-l îndrăgeau pe bătrân n-au mai zburat pe acolo, ci au intrat în Athos, iar eu i-am găsit făcând mortar şi ajutându-l să-şi reconstruiască chilia.

Altădată am auzit glas frumos înălţând laude Domnului, am intrat in micul paraclis la pavecerniţă şi am aflat că vocea era chiar a părintelui Iosif, care slujea împreună cu un prieten, preot în Patras, iar restul închină­torilor erau… piloţi. După slujbă, bătrânul ne-a poftit pe terasă, deasupra Mării Egee, la cea mai bună cafea ellenika pe care am băut-o vreodată.

Am înţeles acolo, în colţul Athosului, că poţi ajunge totuşi la theoria, dar, mi-a spus părintele, că nu poţi dobândi o minte curată (nous) fără privegheri, înfrânare şi rugăciune neîncetată. În singurătatea aceea plină de Dumnezeu bătrânul Iosif îşi sfinţeşte sufletul şi trupul şi nu neagă prezenţa gândurilor rele (loghismoi), dar spune că nepătimirea îi dă acea putere lăuntrică ce-l face în stare să li se împotrivească. Şi iarăşi am înţeles acolo că aceşti pustnici, călugări în Sfântul Munte, trăiesc viaţa „la apogeul ei“. Ei sunt deja în rai. Ce am învăţat la şcoală şi din cărţile Sfinţilor Părinţi despre îndumnezeire (theosis) am văzut în câţiva monahi care trăiesc în acelaşi timp şi credinţa, şi faptele, singuri cu Cel Singur şi lăcrimând pentru păcatele noastre. Părintele Iosif spune că fuga lui de lume se datorează dorului de Dumnezeu şi că a venit în Grădina Maicii Domnului să caute neprihănirea – fiindcă doar cel neprihănit se poate apropia de Domnul.

Se spune că dacă există cineva care poate dărui pace fratelui său, care poate să-l îmbucure şi să-l facă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, acela este adevărat monah. Toţi cei care au fost pe la părintele Iosif au găsit pace şi liniştire…

De fiecare dată când merg la Pro­dromu, dau o fugă şi până la Vigla, la gheron Iosif. Şi, fie că-l găsesc, fie că nu, sufletul meu se odihneşte în acel colţ de rai.

George ­Crasnean
Sursa: Lumea Credintei, anul V, nr. 2 (43) Februarie 2007 via lumeacredintei.com
Foto: GreekReporter

Vezi video cu Părintele Iosif fluturând steagul bizantin:

„Avem Crăciun fără Hristos”, interviu cu Laurențiu Dumitru, editorul blogului „Sfântul Munte Athos”

Laur1.„…Dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa”

interviu cu teologul şi editorul Laurenţiu Dumitru

Domnule Laurenţiu Dumitru, sunteţi cunoscut ca fiind un bun prieten şi îndrumător al tinerilor, prin sfaturile pe care le daţi şi prin cele două cărţi: „Hristos şi tinerii” şi „Tinerii pe calea întrebării”. Vă întreb, ce înseamnă pentru tinerii din ziua de azi Crăciunul? De ce atâta vânzoleală de Crăciun? Nu e dăunătoare atâta pregătire în receptarea noastră asupra Crăciunului?

Aş începe cu cea de-a treia întrebare, încercând să le ating şi pe celelalte… Într-adevăr, vânzoleala de care vorbiţi e dăunătoare pentru receptarea praznicului Naşterii Domnului. Ca să ne putem pregăti creştineşte pentru această sărbătoare trebuie desigur să ieşim din această vânzoleală. Observăm şi noi cu ochiul liber că societatea contemporană valorizează mai mult pe Moş Crăciun şi Anul Nou, decât pe Hristos! Am ajuns să preţuim mai mult tradiţiile noastre seculare, ideologia consumistă, cronologia, decât veşnicia în Dumnezeu! Când ajungem să jertfim atât de mult pe altarul consumului, al desfătărilor de tot felul, oare mai găsim loc pentru Hristos şi prăznuirea Naşterii Sale? Mă tem că nu! Cred că vânzoleala aceasta se face în detrimentul pregătirii autentice pentru praznic. Pur şi simplu noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos aflat în ieslea Betleemului.

În ceea ce priveşte tinerii, nu putem generaliza, unii trăiesc autentic bucuria Crăciunului, alţii, din păcate, nu. Şi tot din păcate, cei ce o trăiesc autentic sunt încă puţini.

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”, dorinţa de a face milostenie, toate firmele si societăţile fac întreceri în a milui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie, pe care o facem când toţi sunt „supra-milostiviţi”?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuirii neamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căci Fiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în această perioadă. Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznice sunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţiei cu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omul simte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare a duhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-l potenţează atât de mult.

Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-a născut. Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiut a-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şi nu o iesle a dobitoacelor. Ai lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut. Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magi din depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic, dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pe săraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi să se îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun. Unii oameni darnici nu uită acest lucru şi acţionează în consecinţă, cunosc numeroase astfel de cazuri.

Dacă e primit sau nu darul când toţi sunt, după cum spuneţi, „supramilostiviţi”, nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia. Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum” dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriul acesta.  

Cum sărbătoreau Crăciunul vechii şi primii creştini? Sărbătoreau ca şi noi, cei din sec. XXI?

Creştinii din vechime nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Ştim bine că abia după 300 de ani Biserica a ieşit din catacombe. Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe… Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica. Nu mică mi-a fost uimirea când o persoană mi-a spus deunăzi că în Japonia, spre exemplu, poţi întâlni persoane care nu asociază Crăciunul cu Creştinismul. Trecând pe lângă vreo biserică şi auzind colinde unii japonezi se vor mira: „Ia uite, şi la Biserică se sărbătoreşte Crăciunul!”. Asta se poate întâmpla acolo unde există credinţe sincretiste şi unde sărbătorile religioase sunt mediatizate fără înţelesul lor adânc, mistic. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos…

Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printre sticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacă suntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter, atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos.

În plus, pe noi cei din sec. XXI ne paşte încă o ispită, din raţiuni de „political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoare realmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurile sunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele de Crăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că ele sunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii.

Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, ne spune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiut cum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuirea cuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute”, şi a istorisirii Naşterii Domnului cu… povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori in provinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, din cauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”.

După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul la biserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuri creştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată a Naşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Apropo de Moş Crăciun… Observăm că mai mult este aşteptat Moş Crăciun decât Naşterea Domnului.

Depinde din ce unghi privim lucrurile. Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă, se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântări care vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! / Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! / Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L noroade că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada postului Crăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor din vechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte, slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, pe Hristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumea desacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Claus care nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici un Sfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului. Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizat că în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Cine-i acest moş care a „furat” Crăciunul? Oare Moş Crăciun cu renii lui ne apropie mai mult de Dumnezeu?

Să ne informăm de la sursă, din pagina sa web în limbă română, http://www.moscraciun.ro , pentru că da, aţi citit bine, Moşu’ nostru are şi site. Cităm Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu: „Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru Crăciun îi taie mâinile, iar Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua Naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după cuvântul evanghelic, le aduceau regii-magi în staul lui Mesia”. Să reţinem însă că „legenda spune”, nu Scriptura, nu Tradiţia… Când adevărul revelat se intersectează cu legenda se crează confuzii! Ortodoxia nu mărturiseşte legende, ci adevărul revelat, descoperit de Dumnezeu.

Încă o precizare. „Crăciun convertit la creştinism” e în cazul de faţă o expresie nepotrivită; creştinismul „apare” după Învierea şi Înălţarea la Cer a Mântuitorului Hristos. De altfel, folclorul abundă de astfel de „inadvertenţe”, după alte versiuni Crăciun nu numai că a crezut şi s-a botezat (sic!), ci el a descoperit „minunea făcută cu soţia sa şi altor evrei, şi toţi cei ce-l auziră asemenea crezură şi se botezară” (v. Sim. Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904, p. 32).

Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzele tuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ este prezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin casele oamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant în vreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele – crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv de Crăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarte insistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă? Socotiţi singură dacă ne apropie mai mult de Dumnezeu sau ba…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Să înţelegem că Biserica l-a adoptat?

Prin firul discuţiei, intrăm într-o zonă delicată, dar nu avem de ce să ne temem. Adevărul e că Moş Crăciun a intrat în biserică pe fereastră şi este greu de scos pe uşă…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Părintele Teofil de la Sâmbăta le numeşte delicat „colinde laice” şi nu greşeşte, pentru că multe colinde sunt doar cântece tradiţionale. Am putea, inspiraţi de Eliade şi forţând nota, să numim unele colinde laice ca fiind religioase, doar dacă numim ca având filon sacru tot ce e ancestral. Deşi sunt voci care afirmă că legenda despre Crăciun şi Crăciunoaia este o creaţie folclorică daco-română (sec. III-IV) (vezi Pr. D. Bălaşa, Crăciun – cuvânt dacic, în „Noi tracii”, Roma, 1984, decembrie, p. 15.), noi avem de-a face în colindele care se cântă azi de un Moş Crăciun mai proaspăt. „Moş Crăciun cu plete dalbe”, spre exemplu, este o piesă relativ nouă, muzica şi versurile aparţin lui D.G. Kiriac (†1928). Moşu’ nu s-a mulţumit doar cu lumina reflectoarelor, ci s-a gândit să intre şi-n biserică. Probabil a intrat prin turlă ori a găsit un geam deschis… Aşa se face că în Liturghie la vremea chinonicului, la împărtăşirea preoţilor, poţi auzi strana sau corul cântând colinde despre Moşu’, asta trădând cumva o relaxarea morală fără precedent. Eu n-am nimic cu tradiţiile de aici sau de oriunde, cer doar să nu se amestece cu imnografia ortodoxă…

Revenind la autorul colindului amintit, D.G. Kiriac, putem spune că el, şi alţi clasici ai muzicii corale româneşti, şcoliţi în academiile muzicale româneşti şi de prin străinătăţi, au fost mari dirijori, excelenţi profesori, geniali compozitori, dar, în marea lor majoritate, n-au reuşit în compoziţiile lor să transmită duhul Ortodoxiei… Nu vreau să mâhnesc pe nimeni, în plus se spune că gusturile nu se discută, dar deseori când auzi Liturghia în interpretare corală în biserică îţi vine să aplauzi. Cred că locul cântării corale nu e în Biserică, ci pe scenele de spectacol, acolo unde se culeg lauri şi aplauze, acolo unde un tenor sau o soprană pot să se pună în valoare pe sine fără probleme. Cântarea corală armonică-polifonică a adus în biserică stilul spectacular, de concert, însă accentul în Liturghie trebuie să cadă nu pe „interpretarea magistrală” a soliştilor, ci pe un anumit duh al interpretării, altfel spus – pe acea interpretare smerită care aduce pace şi cheamă sufletul la rugăciune, la petrecerea împreună cu Domnul. De ce mulţi când se întorc de la slujbele mănăstireşti spun că „a fost altceva”, că doar e aceeaşi Liturghie? E vorba de faptul de duhul ortodox care lipseşte cântării corale plămădite în spaţiul desacralizat al occidentului. Până şi băieţelul meu a simţit în urmă cu vreo 3-4 ani că ceva nu e în regulă cu interpretarea corală în Biserică. M-a întrebat încet la un moment dat, în Liturghie, dacă doamna aceea are voie să ţipe aşa în Biserică… Din păcate, coriştii pun de cele mai multe ori preţ pe spectacolul oferit de ei, decât pe Liturghia in sine…

N-ar trebui cumva să se restricţioneze cântarea corală dacă duhul ei nu e unul ortodox?

Există astăzi tendinţa de a înlocui muzica polifonică cu cântarea psaltică, bizantină. Sfântul Sinod a făcut de curând o astfel de recomandare preoţilor. Una din hotărârile luate de Sfântul Sinod al B.O.R. în urma şedinţelor desfăşurate în perioada 15-17 iunie 2004 recomandă preoţilor: „Reactivarea cântării omofone a Sfintei Liturghii pe întreg cuprinsul Patriarhiei Romane pentru intensificarea participării tuturor credincioşilor la viaţa liturgică şi pentru întărirea unităţii bisericeşti”.

Nu ştiu în ce măsură se ţine cont de această recomandare şi câte coruri şi-au încetat activitatea, cel puţin pe la oraşe, în marile catedrale, corurile au o lungă tradiţie şi credincioşii s-au format astfel. Dar cu răbdare şi dragoste se pot rezolva toate. Orice învăţ are şi dezvăţ.

Un amic îmi vorbea despre anomalii şi mai mari. A auzit la o Liturghie preotul pomenind cu emfază cu o voce baritonală spectaculoasă, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pe marii tenori ai lumii: Luciano Pavarotti, Jose Carreras şi Placido Domingo, care nici măcar nu-s ortodocşi ca să-i poţi pomeni în Liturghie…

Să revenim puţin la Moş Crăciun. Vă provoc cu o întrebare care poate stă pe buzele multor cititori. Toţi copiii aşteaptă dar de la Moş Crăciun… Putem să le răpim copiilor bucuria Crăciunului, bucuria venirii Moşului? Nu e o crimă?

Bucuria Crăciunului ar trebui să fie Hristos. Spun „ar trebui” pentru că trăim într-o postmodernitate haotică, într-o epocă a excesivei marketinizări a sărbătorilor. Sigur că în special pentru copiii cei mai mici, bucuria Crăciunului este venirea Moşului cu sacul plin de daruri. Nu putem răpi copiilor bucuria aceasta, nu-l putem fura copiilor pe Moşu’. Problema însă rămâne delicată… Cine este însă Moşul? Eu consider că luna decembrie, luna darurilor, se află sub purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aşadar un personaj real, a cărui viaţă o ştim din Sinaxare. Cred că de fapt el aduce daruri copiilor, tuturor copiilor.

Mă tem de împletirea legendei lui Moş Crăciun cu Adevărul care a punctat istoria lumii – Naşterea Domnului, pentru că va veni o vreme când pruncii noştri vor afla adevărul pe care l-a aflat odinioară şi Shirley Temple. – „Nu mai cred în Moş Crăciun de la 6 ani, când m-a dus mama să-l văd într-un magazin şi moşul mi-a cerut un autograf” (Shirley Temple). Cine poate cântări trauma pe care o trăieşte un prunc care află că Moşu’ nu există în realitate? La o anumită vârstă părinţii nu mai ştiu ce atitudine să adopte; profesorii de religie care predau la clasele mici au şi ei această dilemă… Pierderea lui Moş Crăciun poate duce în multe situaţii şi la pierderea lui Hristos, pentru că asociind povestea moşului de Crăciun cu evenimentul Naşterii vor avea tendinţa firească să numere la legende, la mituri, nu doar pe Moşu’, ci şi pe Mântuitorul Hristos. Am găsit această temere şi la un mare ierarh al ortodoxiei contemporane, teolog şi psiholog totodată, ÎPS Hrisostom de Etna, ceea ce mi-a dat curaj să întăresc şi eu fără să am sentimentul că rănesc cu ceva Biserica: „În societatea modernă există anumite tradiţii care ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a Sfântului Nicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figuri sunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiar distruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei, Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pe care copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă. În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestor sărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de mai târziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu Naşterea Domnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste “mituri”. Aceasta e puterea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti” (Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, pp. 121-122).

Concluzionând aş spune că mai uşor ne-ar fi nouă tuturor dacă am accentua semnificaţia darurilor de Crăciun, amintind copiilor noştri că magii au adus daruri Pruncului Sfânt după cum glăsuieşte Scriptura şi de aceea copiii primesc şi ei daruri. Cine aduce darurile? Moş Crăciun le aduce… dar cu încredinţarea deplină că de fapt el este însuşi Moş Nicolae, Sfântul cel darnic. Eu aşa socotesc că trebuie să vorbim despre Moşul, pentru a nu răpi copiilor bucuria acesta. Iubirea se bucură de adevăr (cf. I Corinteni 13, 6). Mie aşa-mi spune inima, că Moş Crăciun există, însă e Moş Nicolae. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” (Micul Prinţ).

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului în detrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă după un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom afla că cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptă cadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şi preţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacă trebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de spovedanie nu e deloc bine.

Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afle despre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El a adus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni le asumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred că Domnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cu inimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postim în aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Crăciunul este o sărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi? Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa, credeţi că Biserica ar trebui să „educe” credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „pe verticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos se face ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi. Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat la iveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-n masă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şi o sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şi Hristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însă Crăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iar Hristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar nişte zile festive.

Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de fapt asta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cu EL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când în răcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne mai deplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

Putem să le facem vreo bucurie şi celor trecuţi la Domnul?

Milostenia pentru cei trecuţi la viaţa veşnică e o practică foarte răspândită în Biserica noastră şi ţinută cu stricteţe mai ales în mediul rural. Putem face daruri, milostenie pentru cei adormiţi şi acum şi la soroacele stabilite de Biserică. Precizez aici, pentru cârcotaşi şi pentru cei străini de Ortodoxie, că nu se hrănesc morţii şi nici nu se îmbracă în straiele dăruite, ci se hrănesc cu dragostea şi jertfa noastră pentru ei. Dăm daruri în numele lor, continuând şi adăugând tainic în desaga faptelor lor bune. Un dar e mai mult decât valoarea lui materială şi trece dincolo de graniţa vieţii acesteia. Darul are întotdeauna consistenţă, forţă, putere. Darul făcut din suflet ajută întotdeauna la înmulţirea dragostei între semeni.

Explicaţi-ne ce înseamnă de fapt „a colinda”? De unde a venit acest obicei? De ce colindăm?

Colindatul e un obicei anterior apariţiei creştinismului. Se pare că obiceiul colindatului este derivat din vechea tradiţie de celebrare a Calendelor, sărbătorile romane închinate soarelui. Pentru creştini însă colindatul e strâns legat de Naşterea Domnului, deşi avem colinde şi la alte praznice. Colindatul e un ritual format din cântece (colinde) şi, prin unele zone de la noi, din scurte dansuri ceremoniale. Colindătorii vestesc bucuria că ni s-a născut Mântuitor. Colindul e o mărturie, dar şi o reactualizare, o rememorare a acelui timp şi spaţiu sacru punctat de întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Scriptura ne spune că îngerii se adresează păstorilor prin cuvintele: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul… Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Mulţime de oaste cerească lăuda pe Domnul şi zicea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Acesta este, aşadar, primul colind creştin, colind venit direct din cer. Mai apoi au colindat cu bucurie mare păstorii care, spune Scriptura, slăveau şi lăudau pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră (cf. Luca 2, 20). Colindul s-a născut deci din dorinţa noastră de a ne asemăna cu păstorii din Betleemul Iudeii de odinioară, dar şi cu îngerii, ei fiind primii martori şi vestitori (din greacă – anghelos) ai marelui eveniment ce a punctat istoria lumii. Cred că în realitate nu colindăm singuri, ci încă şi acum printre colindătorii noştri se amestecă neştiut şi mulţimea de oaste cerească.

Cum o putem cinsti pe Maica Domnului în pragul Crăciunului?

Într-o pildă se spune că o femeie cerea ajutor de la Maica Domnului. Femeia se ruga cu nădejde şi adăuga: „Măicuţa Domnului, te rog să-mi fii şi mie mamă!”. Iar femeia primeşte răspuns în inima ei: „Îţi voi fi mamă, dar să-mi fii şi tu fiică”. Aşadar, eu cred că în pragul Crăciunului, dar şi în toată vremea, o putem cinsti pe Maica Domnului dacă o cinstim ca pe o maică, dacă îi dăm ascultarea cuvenită unei maici. Iar Maica Sfântă are un cuvânt mare pentru lumea întreagă, vorbind la Nunta din Cana ea spune: „Faceţi orice vă va spune (El)” (Ioan 2, 5). Ascultând de Hristos, ascultăm şi de cuvântul Maicii Sale. Cinstindu-L pe Hristos, cinstim şi pe Maica Sa.

Se pun dorinţe de Crăciun? Vă întreb deoarece întâlnim peste tot şi se face mare propagandă din: „Hai să ne punem o dorinţă de Crăciun… aceasta se va împlini…”.

Nu cred în „dorinţe de Crăciun”, cred în puterea rugăciunii şi în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă însă avem dorinţe, să venim cu ele înaintea Domnului şi El va şti să răspundă fiecăruia la momentul potrivit, după nevoi. Toate dorinţele se împlinesc, nu doar cele de Crăciun, dacă ne rugăm cu nădejde şi dacă ne sunt cu adevărat de folos.

Am citit undeva un studiu care arăta că rata sinuciderilor este mult mai mare în preajma sărbătorilor de Crăciun…Ce părere aveţi despre acest lucru?

Nu auzisem de o astfel de statistică. Viaţa cotidiană, cea dintre praznice, are ritmul ei infernal. Praznicul aduce cu sine o ieşire din ritmul acesta. Probabil că unii abia atunci reuşesc să-şi privească viaţa mai cu atenţie, să facă o oarecare introspecţie. Socotesc că se descoperă goi şi secătuiţi, şi, în loc să alerge la Cel ce este odihna celor împovăraţi, din deznădejde, sărmanii, îşi curmă zilele.

Citeam undeva că prostituatele sunt foarte nefericite în perioada sărbătorilor pentru că nu mai au de lucru, toţi clienţii sunt pe la casele lor… Sunt convins că acesta este pentru ele un prilej de a încerca să o rupă cu activitatea asta sau, dimpotrivă, deznădăjduind să se piardă. Poate că exemplul nu e foarte potrivit, însă bănuiesc că acesta e mecanismul sufletesc al omului deznădăjduit care-şi îneacă viaţa muncind până la epuizare. Odată ieşit din ritm, pus faţă în faţă cu el însuşi, poate face şi astfel de gesturi necugetate. Munca e unul din antidoturile deznădejdii. Dacă în „liberele” de sărbătoare nu mergi nici la muncă şi nici nu trăieşti cu Hristos, diavolul poate să-ţi dea el de lucru. E doar o părere. Domnul să ferească pe tot sufletul de aşa ispite, că pe nimeni nu are de pierdut.

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorim să trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăim bucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să ne dorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem loc în inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsăm singur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorăm că imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, după cum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Decembrie 2007

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Essex: „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie” (audio, 2 decembrie 2013, București)

Arhim. Zaharia Zaharou – „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie”, conferintă susținuta în cadrul „Serilor filocalice Dumitru Stăniloae”, 2 decembrie 2013, București.

Urmăriți 17 min. video AICI

Scrisoare a Părintelui Sofronie Saharov către o doamnă din Cipru

S[1].Sofronij_10_15

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa călugărească şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nicio persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie Saharov
Mănăstirea Essex, Anglia, 1984

Sursă text: Pridvorul lui Laurentiu Dumitru

Prima prăznuire a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (Bairaktaris) la mănăstirea de la Milesi, ctitoria sa de lângă Athena [video, 132 min.]

Prima prăznuire a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (Bairaktaris) la mănăstirea de la Milesi, ctitoria sa de lângă Athena [video, 132 min.]

Reamintim faptul că pe 27 noiembrie 2013 Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuviosi ai Bisericii:

Vezi pe acest blog şi Category Archives: Porfirie Kavsokalivitul !

Icoană cu Sfinţii Mucenici Romanov [de vânzare]

sfintii-mucenici-romanov

Icoană cu Sfinţii Mucenici Romanov
(Ţarul Nicolae Alexandrovici, Ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei)
Dimensiunea este A3, cu sipet, pe foiţă de aur, pictată după un model foarte frumos.

Preţul de vanzare este de 1.000 RON (include expeditia pe teritoriul Romaniei).
Cei interesaţi pot scrie email la 
sfantulmunteathos@yahoo.com .

Icoana este pictată în ţară, nu în Sfântul Munte, şi se află momentan în colecţia particulară a unei doamne din Bucureşti.

Recomandări de pe pemptousia.ro (IV)

pemptousia-chintesenta

  • Mănăstirea Cernica

http://www.pemptousia.ro/fototeca/?ph=36915

  • Gheronda Filótheos Zervákos: Sfaturi părinteşti pentru trezire şi pocăinţă

http://www.pemptousia.ro/2013/12/gheronda-filotheos-zervakos-sfaturi-parintesti-pentru-trezire-si-pocainta/

  • Lansarea albumului bilingv Bucureştiul grecesc

http://www.pemptousia.ro/2013/12/lansarea-albumului-bilingv-bucurestiul-grecesc/

  • Sfânta Mare Muceniță Varvara – 4 decembrie

http://www.pemptousia.ro/2013/12/sfanta-mare-mucenita-varvara-4-decembrie/

  • Doi metri de pământ

http://www.pemptousia.ro/2013/12/doi-metri-de-pamant/

  • Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

http://www.pemptousia.ro/2013/12/cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

  • Constantinopol: Mănăstirea Stoúdion va fi transformată în geamie

http://www.pemptousia.ro/2013/12/constantinopol-manastirea-stoudion-va-fi-transformata-in-geamie/

  • „Ai adus bani, ai alungat bucuria”

http://www.pemptousia.ro/2013/12/ai-adus-bani-ai-alungat-bucuria/

  • Prăznuirea Cuviosului Porfirie la Mănăstirea Schimbării la Față de la Milesi

http://www.pemptousia.ro/fototeca/?ph=36860

  • Donație de cereale din partea Patriarhului României, Iustinian, către monahii din Sfântul Munte

http://www.pemptousia.ro/2013/12/donatie-de-cereale-din-partea-patriarhului-romaniei-iustinian-catre-monahii-din-sfantul-munte/

  • Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul: Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun

http://www.pemptousia.ro/2013/12/cuviosul-porfirie-kafsokalivitul-harisma-mi-a-dat-o-dumnezeu-ca-sa-ma-fac-bun/

  • Testamentul duhovnicesc al Cuviosului Porfirie cel Nou – 2 decembrie

http://www.pemptousia.ro/2013/12/testamentul-duhovnicesc-al-cuviosului-porfirie-cel-nou-2-decembrie/

  • Bogat cu adevărat

http://www.pemptousia.ro/2013/12/bogat-cu-adevarat/

  • Misiunea Ortodoxă în Cuba

http://www.pemptousia.ro/2013/12/misiunea-ortodoxa-in-cuba/

  • Cuiul

Troparul Sfântului Cuvios Porfirie Kavsokalivitul (2 decembrie)

ths-eyboias-ton-gonon

Glasul 1, Podobie Locuitor pustiului

Pe cel născut în Evia, lauda întregii lumi, pe tainicul teologiei, adevăratul prieten al lui Hristos, pe Porfirie să-l cinstim credincioşii, pe cel plin de harisme din copilărie. Căci slobozeşte pe cei demonizaţi şi vindecă pe cei bolnavi, pe cei ce cu credinţă strigă: Slavă celui ce ţi-a dat putere, Slavă Celui ce te-a sfinţit, Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

Viaţa şi nevoinţele unui mare sfânt athonit: Cuviosul Gheorghe de la Cernica (3 decembrie)

sf._Gheorghe_Cernica

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania şi a păstorit obştea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veşnice, numărându-se şi el în ceata marilor nevoitori şi îndrumători ai monahismului nostru.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câştigându-şi ascultarea şi smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă şi osteneli neprecupeţite, devenind stareţ şi organizator al vieţii de obşte la mănăstirea Cernica, la Căldăruşani şi, în mod indirect, la Curtea de Argeş, Cuviosul Gheorghe a luminat şi luminează ca un astru pe cerul vieţii monahale reorganizate de el şi de ucenicii săi.

Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca şi din însemnările unor cercetători ai vieţii sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinţi credincioşi şi de bun neam în localitatea Sălişte, lângă Sibiu. Veche aşezare românească din Transilvania, menţionată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele ţesături (1) şi străvechile tradiţii ortodoxe care se păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Înzestrat din naştere cu acea înclinaţie sufletească de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor sub forma unei înalte vieţi spirituale, înclinaţie cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăseşte casa părintească şi se îndreaptă către Bucureşti. Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după acea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).

Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhovnicească. Făcând cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

Vatopedi-1870Nevoinţele de zi şi de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuşi şi cu ispitele apărute în calea vieţii atât de anevoioase închinate Domnului, dar şi clipele de înălţare sufletească şi de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obştii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare şi o înaltă trăire în comun a vieţii călugăreşti din ţările române şi chiar din Transilvania natală, oprimată atunci?

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareţ Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, şi marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obştii româneşti de la schitul Sfântul Ilie. După încă zece ani de lăudabile nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.

După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), şi apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamţu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoaşterii oamenilor duhovniceşti, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu şi „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

Deşi Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie şi de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată. El îşi alese ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale, cu viaţă de obşte, „părăsita” şi „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aştepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari şi mai vestite din eparhie (2). I s-a încredinţat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viaţă, reînfiinţând obştea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740.

În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturiseşte: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viaţă de obşte şi n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat. Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareţ Gheorghe şi i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinţi cu viaţă de obşte, aşezând regulile şi orânduielile Sfântului Munte. Şi rog pe toţi fraţii mitropoliţi ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute şi să o întărească după putinţă, ca să fie şi numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri…” (3).

În condiţii foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie şi Gherasim, a curăţat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obştea călugărească cu noi membri, atraşi de farmecul duhovnicesc al personalităţii sale. După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă şi pusă la dispoziţia monahilor cu vocaţie şi a credincioşilor, care începuseră să ia cunoştinţă despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viaţă aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoinţe susţinute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieţii monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activităţii şi nevoinţelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat stareţul Gheorghe în Cernica, şi-a făcut un toporaş şi a început întâi a curăţi mărăcinii şi a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică.

Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate şi ele până la faţa pământului. Numai pivniţa şi un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să ţină cuvânt de învăţătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă şi că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui aşezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiţi de credincioşi. Fiind astfel îndemnaţi de dascălul Macarie şi pătrunşi de evlavie faţă de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulţi credincioşi au început să vină şi să se închine la Cernica şi să-i ajute cu cele de trebuinţă pe cuvioşii părinţi călugări care se osteneau sub îndrumarea Stareţului Gheorghe. Şi au început să vină la mănăstire tot mai mulţi în toate duminicile şi sărbătorile şi le făcea cuviosul stareţ şi el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste şi se întorceau toţi la casele lor cu mult folos sufletesc. Iar unii dintre aceşti închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea şi povaţa Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste şi îi îndruma duhovniceşte.

În felul acesta, în decurs de un an şi jumătate s-au strâns şasesprezece fraţi. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniţi şi-au procurat câte un topor şi toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiţii corespunzătoare vieţii noi mănăstireşti pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiaţi, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuinţă unde să-şi plece capul. În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus…”.

Fiind frământat mereu de aflarea condiţiilor prielnice unei vieţi de obşte, Cuviosul Gheorghe a început să zidească şi două rânduri de chilii pentru monahii de aici şi o casă-arhondaric pentru credincioşii care îi cercetau şi îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută.

Fericitul stareţ era atunci singurul preot la Cernica. El săvârşea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărăteşti, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele şapte laude. Conştient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeşnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi şi fraţi dornici să slujească lui Dumnezeu şi neamului din care făceau parte. Dintre aceştia, trei au devenit preoţi şi trei diaconi. Slujbele şi Sfânta Liturghie au început să se săvârşească acum zilnic, după rânduiala tradiţională din mănăstirile româneşti de la Muntele Athos.

Călăuzindu-se după regulile practice ale vieţii monahale, sintetizate în maxima „roagă-te şi munceşte”, aceşti părinţi îmbunătăţiţi, prin hărnicia şi dragostea lor faţă de tot ce este sfânt şi folositor, au reuşit să transforme pustietatea şi ruina în care ajunsese aşezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte şi evlavia binecredincioşilor creştini din împrejurimi şi îndeosebi din Bucureşti.

Viaţa trăită în curăţie, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune şi în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă şi neîntreruptă a ostenitorilor conduşi de Cuviosul Gheorghe. Vestea despre atmosfera plină de sfinţenie şi hărnicia obştii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica şi, preţuindu-i viaţa exemplară şi nevoinţele închinate binelui obştesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraţilor, l-a numit pe stareţ „frate de cruce întru Hristos” (4). Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înşine am văzut viaţa. Cuviosului stareţ chir Gheorghe şi a părinţilor călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea şi orânduirea vieţii lor împreună este vrednică de laudă” (5).

Asemănătoare cuvinte de laudă faţă de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiţiei monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni şi în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeş: „Sihăstreasca mănăstire ce se numeşte Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 fraţi călugări cu stareţul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colţ de loc, în ostrovul acela, şi petrec viaţa fără prihană cu posturi şi rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori şi pentru toţi pravoslavnicii creştini ai ţării acesteia, muncind şi lucrând înşişi cu mâinile lor de au deschis şi au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie şi viaţă s-a făcut cunoscut de faţă şi este vrednică de laudă…” (6).

man-cernica-1Domnitorul sporeşte astfel încrederea în Stareţul Gheorghe, încredinţându-i şi conducerea mănăstirii Curtea de Argeş, pe lângă aceea a Cernicăi, şi îi recunoaşte rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se ştie din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunităţii şi se plimba cu stareţul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste şi evlavie faţă de ostaşul Domnului (7).

În timpul Stareţului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului ţării, cât şi de acela al conducerii bisericeşti şi al evlavioşilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoinţă faţă de această ctitorie şi faţă de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci şi eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, şi am socotit ca să dau şi eu sfânta mănăstire Căldăruşani… şi acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod şi cu a noastră blagoslovenie se rânduieşte şi se întă-reşte Preacuvioşia Sa Chir Gheorghe, stareţul schitului Cernica, ca să fie stareţ şi la sfânta mănăstire Căldăruşani, să strângă şi să aşeze obşte de părinţi de la Cernica, după regulile Sfântului Munte…” (8). Această importantă sarcină de reorganizare a vieţii duhovniceşti şi gospodăreşti a mănăstirii Căldăruşani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înţeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar şi material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldăruşani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareţ al ei, ieromonahul şi duhovnicul Timotei (9).

În noua obşte, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiţie a vieţii noastre călugăreşti. În locul Mărăcinilor şi al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi şi a construit câteva chilii pentru părinţii călugări dornici de mai multă li-nişte. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditaţie şi rugăciune, iar sâmbăta şi Duminica reveneau în obşte.

Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldăruşani, când pe aceea de la Cernica. El era legat sufleteşte de toţii fiii săi duhovniceşti, povăţuind cu egală dragoste şi dăruire părintească nu numai pe vieţuitorii din cele două aşezări monahale reorganizate de el, ci şi pe bunii creştini dornici de mântuire şi de înalta trăire spirituală.

Datorită variatelor eforturi neprecupeţite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai şubredă. Fiind slăbit de suferinţă, de post şi de rugăciune, el a chemat pe toţi cuvioşii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului şi către Sfântul Dumitru – ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obştea monahală de la Căldăruşani. A citit apoi fraţilor o rugăciune de iertare şi, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica.

Aici, în mijlocul confraţilor şi ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul şi bunul nostru povăţuitor”, „puternic în cuvânt şi în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veşnice. Sfântul Calinic consemnează cu mare preţuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăştii obştii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis şcoală duhovnicească întâia aicea, la Cernica şi la Căldăruşani” (10). Stingerea sa din această viaţă a produs multă întristare şi plângere în obştea sfintelor mănăstiri Căldăruşani şi Cernica. Cuviosul stareţ a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o şi a înfrumuseţat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămăşiţele pămînteşti ale Stareţului Gheorghe să fi fost aşezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de fraţii monahi” (11) şi de toţi care preţuiesc viaţa sfântă a acestui mare avă.

Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Stareţul Gheorghe a avut înţelepciunea să lase urmaşilor o diată, scrisă cu mulţi ani înaintea morţii. În acest testament sunt cuprinse principiile şi normele după care el a reuşit să întărească cele două obşti. Călugărul Rafail de la Căldăruşani, un ardelean şi el, mărturisea în 1851, la atâţia ani de la trecerea la cele veşnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle şi la sfânta mănăstire Căldăruşani, unde mai sunt în viaţă din ucenicii răposatului Gheorghe stareţul, Cernicanul” (12).

În intenţia sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieţii călugăreşti. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă şi prin simţuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtăşirii Dumnezeieştilor Taine”. Nevoinţa monahală este apoi împărţită în şapte trepte sau porunci:

1) Potrivit primei trepte, întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povăţuitorului obştirii (sic) să nu cutezaţi a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de dar”.

2) A doua poruncă priveşte Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduieşte el, să mergeţi de trei ori pe săptămâna către cei aleşi de sobor evlavioşi (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greşale, suspinând dintru adânc şi cerând iertăciune. Atunci puteţi a crede cum că locuiţi în ostrovul spăşeniei şi cum că adeseori vă spălaţi cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriţi în spovedanie departe stă şi mântuirea”.

monah-pictura3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veţi simţi că vă supără şi în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi şoptindu-vă prin crederea minţii că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii sau mai sfinţi şi cuvioşi, imediat, ca din săgeată, să alergaţi, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veţi scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveţi străjuire, zice el, să vă păziţi capul credinţei, prin smerita înţelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.

4) A patra treaptă sau poruncă priveşte Sfânta Împărtăşanie. „Şi iată, părinteşte vă îndemn, sfătuieşte Cuviosul Stareţ, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtăşiţi cu Dumnezeieştile Taine, ci toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă comineca de 12 ori pe an”.

5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziţi de focul cel vârât în spuză şi tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obştea de anumiţi oameni nedoriţi, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleaşi ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovniceşti: „Feriţi-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcaţi şi cu străine aşezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât şi pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învăţat şi nesupus şi pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite aşezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.

6) În treapta a şasea, Cuviosul Gheorghe dă înţelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administraţia bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ţie şi deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să şti(i) cum să rânduieşti toate trebile cele dinlăuntru şi dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredinţată întru acest an, şi se cuvine dar să umbli şi foarte cu trezire, atâta întru sporirea locaşului, făcându-te chip, cât şi spre binele tău, păstrându-ţi sufletul…”.

Pline de duh şi într-o limbă pitorească sunt şi sfaturile marelui stareţ privitoare la relaţiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar şi aceasta să-ţi fie în ştire, o fiule, ca nu prost să încredinţezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriţi şi fricoşi la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreşit te vor ruşina; aşijderea şi prea cu bună bază să cumpăneşti greşealele fraţilor a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deşi multe căderi îţi vor aduce, ca nişte oameni cu neputinţe şi feluri de scârbe cu nemulţumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei şi foarte vei fi iubit”.

7) Treapta a şaptea priveşte respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate şi în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu şapte stâlpi şi întărită pe cele şapte laude ale Maicii noastre Biserici”.

Stareţul Gheorghe recomandă ca obştea monahală din mănăstire -să nu depăşească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice faţă, aducându-vă toate bunătăţile pământului”. Fiind înzestrat cu adânci şi înţelepte sentimente naţionale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obştea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci şi întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoţii, diaconii, clirosanii şi pe toţi cine sunteţi primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părinteşte vă rog, pentru numele Preasfintei Troiţe, ca să nu faceţi supusă smerita obşte altor mai procopsite neamuri, până când se va ţinea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14).

Păstrând cu sfinţenie moştenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioşii stareţi de la Cernica şi Căldăruşani, precum şi monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieţii marelui lor înaintaş, străduindu-se fiecare să-i urmeze credinţa şi virtutea.

Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu

1. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, stareţul mănăstirii Cernica (1806, decembrie 3 – 1956, decembrie 3), în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 12, p. 716-717; Ierod. Stanciu Ion-Ieronim, Viaţa şi activitatea Stareţului Gheorghe de Ia mănăstirea Cernica (teză de licenţă în manuscris), Bucureşti, 1979, p. 16.
2. Mitrop. Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, 1930, p. 125-126.
3. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, Stareţul Gheorghe şi mănăstirea Cernica, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 3-4, p. 334.
4. Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 136-137.
5. Condica mai nouă a mănăstirii Cernica, cit. ibidem, p. 137.
6. Ibidem, fila 83 verso şi anexa XXIX; la Mitropolitul Athanasie Mironescu, op. cit., p. 137-138.
7. Casian Monahul, în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870, relatează că domnitorul Mavrogheni a iniţiat construirea unei biserici în insula Sfântul Gheorghe, de la Cernica, şi a acordat daruri bogate călugărilor. Tot în această insulă, Cuviosul Gheorghe şi-a ridicat o căsuţă şi un paraclis unde se retrăgea adeseori, pentru meditaţie şi repaus duhovnicesc. Aici a înălţat, mai târziu, Sfântul Calinic măreaţa biserică cu hramul „Schimbarea la Faţă” şi Sfântul Gheorghe, cu cetatea din jur, care constituie în prezent partea cea mai importantă a mănăstirii Cernica.
8. Mitropolitul Athanasie Mironescu, ibidem, p. 144-145.
9. Este vrednic de subliniat faptul că, întrucât aceste două mănăstiri aveau acum călugări harnici şi evlavioşi, formaţi după pravila patristică şi atonită, mitropolitul de la Bucureşti a găsit de cuviinţă ca tot Stareţul Gheorghe să poarte şi grija mănăstirii de la Argeş. Cei 20 monahi trimişi au reînviat viaţa duhovnicească de acolo. Cu timpul, unii dintre ei s-au retras, din cauza turcilor, la schitul Robaia-Argeş, unde fusese un alt român transilvănean – Sofronie, de la Cioara. A rămas de la ei o însemnată corespondenţă cu Paisie din Moldova {Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, 1977, ediţia a II-a, p. 174).
10. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 337; Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 1.46.
11. Arhim. Atanasie Gladcovschi, op. cit., p. 721.
12. Economul D. Furtună, Ucenicii Stareţului Paiste în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani (teză de doctorat), Bucureşti, f.a., p. 55-56.
13. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 338.
14. Analiza testamentului Stareţului Gheorghe, la Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 338-339} vezi şi Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Arhimandrit Gheorghe, mare stareţ al mănăstirii Cernica, în Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 265-281.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 500-510, Cuviosul Gheorghe de la Cernica via sfintiromani.ro

Vezi si Acatistul Cuviosului Gheorghe de la Cernica

moaste-sf-gheorghe-cernica