„Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania”, o nouă carte a teologului Laurenţiu Dumitru, editorul blogului „Sfântul Munte Athos”

Începând de vineri, 27 martie, veți găsi la toate tarabele de ziare cartea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” (Laurenţiu Dumitru), editorul blogului Sfântul Munte Athos. Cartea este editată de Meteor Press și se va vinde împreună cu ziarul Libertatea la prețul de 10 ron. Sper să vă fie de folos! Doamne, ajută!

Cuvânt înainte: CRED DOAMNE ȘI MĂRTURISESC…
Preot Constantin Necula

De ani de zile suntem amenințați cu disoluția creștinismului românesc. Un proces dureros marcat de ateismul militant din perioada comunistă și de secularismul epocii contemporane. Ambele ipostase anticreștine sunt marcate de superiorități ieftine și legități sociale absurde. Dinaintea lor, precursoare post-umanului în care ne zbatem, poate rezista numai mărturisirea sinceră a adevărului Ortodoxiei. Dacă în plan social rezistența ortodoxă este marcată de Liturghie, în planul relațiilor inter-umane avem nevoie să ne mărturisim credința. E o nevoie funciară de dialog și prietenie căci trebuie să se știe: creștinul nu urăște pe nimeni, nu-și hrănește din mediocritate și atac nici una din răsadurile ființei sale. Dinaintea avalanșei de informație precară și duplicitară legată de Ortodoxia românească, acuzată în stereotipuri de un nefiresc penibil, cartea de față vine să opună pozitiv câteva gânduri despre cultura ortodoxă minimală. Nu, nu avem de a face cu un catehism propriu-zis, ci de o alcătuire sintetică a unor hărți de lucru cu sine, cu propria cultură. Veți afla, prin grija lui Laurențiu Dumitru, amfitrionul chemării la cunoaștere, o serie de conținuturi legate de Ortodoxie, de post și rugăciune, legate de viața în Hristos, așa cum s-a propovăduit și ni s-a dat spre propovăduire.

Zilele începutului de an 2015 ne-au agitat cancelariile și școlile și familiile căci se cerea mărturie. Înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos creștinul ortodox rostește o rugăciune care începe astfel: „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu…”. O intuiție liturgică a unui mare adevăr uman. Pentru a putea gusta din Dumnezeu nu este suficientă credința, ci și mărturisirea. Pentru a mărturisi e nevoie de cunoaștere, uneori așa, școlărească, limpede și simplă. Cartea aceasta, ajutor la Împărtășire. Ca să reînvățăm nevoia cunoașterii pentru a mărturisi.

DESPRE AUTOR:

Laurențiu Dumitru (n. 1974). Teolog ortodox, publicist, editor.
Este autorul a trei cărți ortodoxe legate de problematica tinerilor, lucrări vândute într-un tiraj cumulat de 24.000 de exemplare. A publicat peste 200 de articole – eseuri, recenzii, studii – în reviste ortodoxe, în buletine parohiale din țară și străinătate, dar și în publicații laice. A editat diverse cărți pentru editurile Egumenița, Apologet și Agnos. Între anii 1998 și 2003 a predat Religie la Colegiul Economic Maria Teiuleanu din Pitești. În perioada 2008 – 2012 a fost editor coordonator al revistei Orthograffiti, publicație de „lifestyle orthodox” pentru tinerii liceeni.

În prezent este președintele Asociației Culturale Karyes, organizație ce se ocupă cu promovarea spiritualității athonite (a Sfântului Munte Athos). Conferențiază în diverse orașe din țară și din străinătate pe teme de spiritualitate ortodoxă și administrează în online mai multe bloguri și pagini ortodoxe pe facebook (pagina dedicată Muntelui Athos având peste 300.000 de abonați la începutul anului 2015).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Două pelerinaje în Grecia în luna mai 2015, de praznicul Sfântului Efrem cel Nou de la Nea Makri, de șase, respectiv nouă zile

Pentru cei dornici să ajungă pe 5 mai 2015 la praznicul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou de la Nea Makri, marele tămăduitor, aveți la linkurile de mai jos două programe detaliate, unul de șase zile, iar celălalt de nouă zile!

 – pelerinajele se adresează barbaților și femeilor deopotrivă –

Click pe link pentru detalii!

• 1 – 6 mai 2015: Pelerinaj de șase zile în Grecia, de praznicul Sfântului Efrem cel Nou, la Tesalonic, Suroti, Olimp, Meteore, Evia, Eghina, Nea Makri şi Rila, 250 EURO

• 30 aprilie – 8 mai 2015: Pelerinaj de nouă zile în Grecia, de praznicul Sfântului Efrem cel Nou, la mănăstirile din Veria, Corfu, Patras, Megaspileo, Loutraki, Eghina, Evia, Nea Makri, Volos, Meteore, Olimp, Tesalonic, Suroti şi Rila, 350 EURO

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com
Organizator subgrupă: Laurenţiu Dumitru. Pelerinajul este organizat de o Agenție de pelerinaje!
Nu este adăugat niciun comision suplimentar! Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi! Doamne, ajută!

Editura Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu Tănase, fostul stareț al Schitului românesc Prodromu

Părintele Petroniu de la Prodromu
Editura Bizantină, 2015 / 640 pag.
ediție îngrijită de Pr. Constantin Coman și Costion Nicolescu

In seria Duhovnici romani contemporani, Editura Bizantina publica o monografie dedicata Parintelui Petroniu Tanase, staretul Schitului romanesc Sfantul Ioan Botezatorul, Prodromu, de la Sfantul Munte Athos. Monografia se inscrie in genul celor dedicate celorlalti mari duhovnici romani contemporani carora, cu ajutorul lui Dumnezeu, editura le-a inchinat si publicat o astfel de monografie: parintele Paisie dela Sihla, parintele Sofian Boghiu, parintele Dometie de la Rameti, parintele Iachint de la Putna, parintele Iulian Stoicescu, parintele Constantin Voicescu,  parintele Alexe Barca, parintele Dimitrie. Am incercat sa realizam o imagine cat mai fidela a personalitatii parintelui adunand la un loc materiale despre dansul si texte ale dansului.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/MTaQY6 ] 

Sub acest generic am inserat cateva materiale care, impreuna, contribuie, la prezentarea biografiei Parintelui Petroniu, dar si a personalitatii sale. Incepem cu o scurta autobiografie care se opreste in anul 1961, din pacate, si care este mai curand destinata autoritatilor din vremea aceea, la care adaugam o scurta cronologie a vietii parintelui. Continuam cu un material destul de bogat semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat in revista Osios Grigorios al Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte, dupa trecerea la Domnul a Parintelui Petroniu. Este un material care include date auto-biografice, incredintate autorului de insusi Parintele Petroniu, dar si numeroase informatii culese de autor de la parintii de la Prodromu despre Parintele Petroniu. Grec fiind, Parintele Damaschin a inceput sa invete limba romana la Schitul Prodromu, apoi a continuat studiul limbii romane pentru o perioada de timp in Romania. L-a cunoscut bine si a avut multa evlavie la Parintele Petroniu, imprumutata si de la parintele sau duhovnicesc, Staretul Gheorghe Kapsanis, unul dintre staretii atoniti de numele caruia se leaga renasterea duhovniceasca a Sfantului Munte in a doua jumatatea a secolului al XX-lea, alaturi de parintele Emilian Simonopetritul si de printele Vasile Kondikakis. Parintele Petroniu nu a iesit prea mult din schit. Avea insa relatii speciale cu Manastirea Grigoriu si cu Manastirea Simonos-Petras, doua din cele mai avansate duhovniceste manastiri din Sfantul Munte. Dintre staretii atoniti greci, parintele Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe Parintele Petroniu si l-a apreciat in mod deosebit.

Am avut bucuria sa-l insotesc pe Parintele Petroniu odata la Manastirea Grigoriu, intr-o minunata si de neuitat calatorie facuta cu barcuta manastirii, ocolind capatul de sud al Sfantului Munte. Cu prilejul vizitei am simtit evlavia profunda pe care i-o purtau parintii de la Grigoriu cu staretul lor in frunte, aratata in cinstea pe care i-a aratat-o si in bucuria cu care l-au intampinat. De altfel, intre Manastirea Grigoriu si Schitul Prodromu a fost o legatura stransa manifestata in gesturi discrete dar consistente. Schitul a fost deseori ajutat de Manastirea Grigoriu pentru nevoile sale materiale. Parintele Petroniu a fost invitat de mai multe ori sa scrie in periodicul Manastirii Grigoriu, Osios Grigorios. La inmormantarea Parintelui Petroniu, Manastirea Grigoriu a fost reprezentata de parintele Damaschin. Am avut iarasi bucuria sa-l culeg de pe drum – dansul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urma cu o masina – si sa parcurgem aproape intreg drumul de la Dafni, portul Sfantului Munte, pana la Prodromu, vorbind despre multe lucruri, dar mai ales rememorand chipul duhovnicesc al celui pe care aveam sa-l petrecem a doua zi la mormant. Cititorul va sesiza diferenta si de vedere si de povestire dintre un grec si un roman. Se adevereste cuvantul parintelui Dionisie de la Colciu, care spunea ca romanii nu au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuti marii nostri duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci. Parintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvantare sa traduc textul acesta si sa-l includ in monografia inchinata Parintelui Petroniu.

Pentru descrierea vietii si chipului Parintelui Petroniu publicam doua dialoguri cu monahi care i-au fost aproape. Intai un dialog  cu parintele Justinian, realizat special pentru aceasta carte. Parintele Justinian este omul care a stat aproape Parintelui Petroniu, ca econom al schitului, toata perioada staretiei acestuia la Prodromu. Nu este de inchipuit prezenta si lucrarea Parintelui Petroniu la Schitul romanesc Prodromu fara parintele Justinian, care a coordonat activitatea gospodareasca si de reconstructie, cu multa credinciosie si devotament fata de Parintele Petroniu si de asezamantul in sine. Un al doilea dialog pe care-l consideram foarte binevenit in aceasta sectiune a cartii este cu parintele Modest, monah al Schitului Prodromu si ucenicul de chilie al Parintelui Petroniu in ultimele luni de viata. Randuit de Dumnezeu sa stea alaturi de Parintele Petroniu in ultima perioada din viata sa, in momentele grele in care sfarsitul incepuse sa devina evident si pana la momentul trecerii la Domnul, parintele Modest a avut prilejul sa-l descopere pe Parintele Petroniu in multe aspecte pe care acesta, din smerenie si din discretia care-l caracterizau, reusise sa le ascunda cu desavarsire de ochii fratilor. A fi alaturi de un mare duhovnic in perioada apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntarii cu moartea, este un privilegiu deosebit pentru orice monah. Parintele Modest a avut bunavointa sa stam de vorba multe ore in legatura cu aceasta experienta a dansului, dialog in care s-au conturat aspecte mai putin cunoscute ale personalitatii Parintelui Petroniu.

In fine, la acelasi capitol al marturiilor despre Parintele Petroniu publicam marturiile celor doi ingrijitori ai editiei de fata. Este vorba de un text-marturie al parintelui Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, care l-a intalnit prima data pe Parintele Petroniu in anul 1979, numai un an dupa sosirea sa la Prodromu si a avut o legatura continua pana la trecerea Parintelui la Domnul. Un al doilea text apartine domnului Costion Nicolescu, care l-a cunoscut pe Parintele Petroniu, a corespondat cu dansul si il are la inima cu multa evlavie. (Coordonatorii editiei).

Pelerinaj la Muntele Athos (8 – 13 aprilie 2015). Prohodul şi Învierea Domnului în Sfântul Munte

• Miercuri, 8 aprilie 2015: Plecare din Moinești pe traseul Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 18.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.
  

• Joia Mare, 9 aprilie (ziua 1): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte). Se va vizita Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Participare la Denia celor 12 Evanghelii (Slujba Înfricoşătoarelor Patimi). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

• Vinerea Mare, 10 aprilie (ziua 2): Karyes. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6-7 h) pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) și dacă va mai fi timp și Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata încruntare. Participare la Prohodul Domnului (slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos). Schitul Prodromu (cazare).

• Sâmbăta Mare, 11 aprilie (ziua 3): Schitul Prodromu. De aici plecare cu mașina pana la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu. Participare la Slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  

• Duminică, 12 aprilie (ziua 4) – Paștele (Învierea Domnului): Chilia Bunavestire. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).
  

• Luni, 13 aprilie (ziua 5): Mănăstirea Sfântul Pavel. Coborâre la arsana, îmbarcare pe ferryboat spre portul Dafni – Ouranopoli. Plecare spre România. Serres – Sofia – București (spre dimineața zilei de marți, 14 aprilie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 200 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și maxi-taxi (aprox. 95 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

NOTĂ: Având în vedere specificul perioadei, ce implică un post foarte aspru, este posibil să nu se pună masă în Vinerea și Sâmbăta Mare. Recomandăm pelerinilor să aibă un mic pachet cu hrană de post (fără ulei).

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focşani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazarea (4 nopţi) sunt asigurate de mănăstirile și/sau schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică. Ca particularitate însă, pentru acest pelerinaj (8-13 aprilie 2015), având în vederea asceza sporită a monahilor în Vinerea mare, dacă va fi necesar, se va reduce din programul de închinare alegându-se mai puține mănăstiri și implicit se va cheltui mai puțin / Nu este necesar pașaportul, doar cartea de identitate care trebuie să nu expire în următoarele 3 luni de la ieșirea din țară.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXIX: Despre fericita nebunie pentru Hristos, care naşte deplina smerenie şi care aduce Duh dumnezeiesc şi Har ceresc [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cei ce au fost «nebuni pentru Hristos» erau înţelepţi pentru Dumnezeu şi nebuni din punctul de vedere al lumii. Ei erau de fapt (deşi în taină) sfinţi, însă pentru lume păreau dezechilibraţi. Cu sfintele lor ciudăţenii şi cu teatrul lor au reuşit să ridiculizeze «sluţenia» firii umane decăzute şi mai ales blestemata mândrie a omului, care e sursa tuturor relelor. Metoda «nebunilor pentru Hristos» pune sfârşit dragostei egoiste şi atacă mândria umană. Mulţi sunt «nebunii pentru Hristos» care au trăit în Sfântul Munte şi care au rămas necunoscuţi nouă, însă Dumnezeu i-a cunoscut pe ei. Ascunşi lumii, ei erau văzuţi de îngeri.

Dreptul Maxim Kafsokalivitul* a venit în pustia Sfântului Munte în 1320. Pe atunci, într-adevăr, acest loc era cu totul neumblat. De vreme ce acest binecuvântat n-a dorit ca virtuţile sale să fie cunoscute, împlinind porunca «Tu însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Matei 6, 6), a folosit metoda binecuvântată de a fi «nebun pentru Hristos» aşa încât, printr-o nimicire deliberată a sinelui, să fie condus spre smerenie, sfinţenie şi dreptate deplină.
Întotdeauna când rostea rugăciunea minţii şi ajungea la mari înălţimi a prezenţei lui Dumnezeu, el îşi ardea coliba până la temelii şi-şi construia alta, din ramuri, ca să o ardă şi pe aceasta. Din acest motiv, el era poreclit Kafsokalivites (cel ce arde coliba). Oamenii care nu-l cunoşteau erau convinşi că era nebun şi înşelat.
Fiind «nebun pentru Hristos», el nu avea nimic. Nu avea nici haine, nici unelte, nici măcar un ac. Într-adevăr, el trăia ca păsările cerului, fără nici o grijă, dedicându-şi tot timpul Domnului şi Dumnezeului său.
(*Se află sub tipar o biografie a Sfântului Maxim, cu titlul «Kafsokalivitul», la Editura Sfintei Sihăstrii «Sfântul Grigorie Palama», Kufalia, Salonic.)

Kesarie Daponte ne spune că în anul 1768 a adormit în Domnul un monah numit Fotie, ce era «nebun pentru Hristos». Fotie nu avea nimic, nici măcar un loc al său, mergea desculţ şi avea numai hainele din spatele său. El se prefăcea că e nebun şi făcea lucruri nebuneşti: îşi tăia părul şi barba, purta cununi de flori pe cap, papură legată în jurul mijlocului său şi o sabie şi un ciocan din lemn. În acelaşi timp spunea lucruri înţelepte şi prezicătoare. Făcea linguri din lemn şi le vindea foarte ieftin. Dacă cineva încerca să-i dea mai mulţi bani, el refuza. Adesea trăia din milostenia celorlalţi. Locuia în trunchiul unui platan. El se ruga mereu: «O, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, ne închinăm ţie…».
Mulţi l-au întrebat dacă a văzut-o pe Maica Domnului, iar el le răspundea fără ezitare: «Am văzut-o de multe ori pe Portăriţa», chiar dacă el nu a fost niciodată la mănăstirea unde era păstrată Portăriţa.

Dreptul Sava, «nebunul pentru Hristos», se crede că e Sfântul Evdokim de la Mănăstirea Vatoped. El ducea o viaţă îngerească şi era ca o fiinţă netrupească. În pustie mânca verdeţuri sălbatice; când era în oraşe sau sate, mânca ce primea milostenie de la alţii. Nu avea chilie în care să locuiască, nici saltea, nici haine, nici prieteni sau cunoştinţe. Purta numai nişte zdrenţe, ca să-i acopere părţile intime. Deviza sa era Apostolul: «Noi suntem nebuni pentru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim… Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi» (I Corinteni 4, 10–11 şi 13).
Odată, pe când era într-un oraş din Cipru, pe unde mergea aproape gol, ca un nebun hoinar, o femeie care l-a văzut i-a strigat: «Ce trup frumos are bărbatul acesta!». Şi sfântul, pe de o parte ca să elimine gândul trupesc, iar pe de altă parte ca să o înveţe o lecţie despre negrija asupra lucrurilor zadarnice a cărnii, a sărit într-un loc cu gunoi, viermi şi noroi. Când a ieşit, era tot negru, acoperit cu murdărie. Întâmplarea i-a impresionat pe mulţi, mai ales pe femeia ce a provocat aceasta, care a fost condusă spre o pocăinţă adâncă, cu lacrimi.

Dionisie, «nebunul pentru Hristos» din Schitul Kafsokalivia, a trăit între 1814 şi 1880. În Marea şi Sfânta Vineri el se ruga în taină, în întuneric, lângă uşa bisericii principale a mănăstirii. El a crezut că nimeni nu putea să-l vadă acolo şi s-a adâncit cu totul în rugăciune, iar curând a căzut în extaz, părând a fi netrupesc.
Nişte părinţi care au văzut aceasta şi şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă au spus unul către altul:
– L-ai văzut pe «nebun»?
– Da. Luaţi aminte unde este el acum!
Numai cei ce erau duhovniceşti au putut simţi treapta la care a ajuns sufletul «nebunului», urcând scara dulcii rugăciuni a minţii.
Când a revenit în simţuri şi şi-a dat seama că ceilalţi l-au observat, a început să se comporte ca un nebun, astfel ca ei să-l creadă nesănătos. Într-adevăr, acesta era planul lui Dionisie, calea «nebunului pentru Hristos». El îşi ascundea virtuţile de cei mai mulţi oameni. Numai la puţine persoane şi-a deschis inima şi a vorbit despre diferite subiecte duhovniceşti. Pentru cei mai mulţi călugări şi oameni mireni, el era un om nebun, înapoiat.

Un călugăr, care a rămas dintre ucenicii binecunoscutului ascet Hagi Gheorghe, a fost părintele şi duhovnicul Simeon, care era originar dintr-un ţinut de lângă Sparta. După ce grupul lui Hagi Gheorghe s-a împrăştiat, părintele Simeon a plecat ca să stea în Chilia Sfintei Treimi, ce aparţine de Iviru, deasupra Karyes. Un timp i-a învăţat limba greacă pe călugării ruşi de la Chilia Sfântul Ştefan, apoi s-a întors în satul său unde a slujit ca duhovnic şi preot de parohie. Dar avea o mare dorinţă de a fi «nebun pentru Hristos». El s-a retras într-o peşteră în afara satului, unde toată iarna se hrănea cu plante sălbatice, plante pe care le-a cules şi le-a uscat în vara precedentă. El nu mânca pâine. Dar cel mai important e faptul că se prefăcea a fi mut. El refuza să vorbească cu cineva. Unii ştiau că e evlavios şi că se ruga tot timpul, dar alţii credeau că e nebun.
El a murit singur, fără să se cunoască aceasta. Numai Părintele ceresc a cunoscut acest lucru: «Şi Tatăl ceresc, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie». Şi El a dăruit cununile slavei atletului tăcerii şi «nebunului pentru Hristos».

Un astfel de «nebun pentru Hristos» a fost şi Teofilact Kafsokalivitul. Vrednicul de pomenire părinte Mihail ne-a povestit despre el. Îl vizita în peştera Sfântului Nifon. Numai acolo părintele Teofilact îndepărta prefăcătoria nebuniei sale şi vorbea despre rugăciunea minţii, curăţirea patimilor şi alte subiecte asemănătoare. Când vizita schitul, se prefăcea că e surd şi mut. Îşi făcea faţa neagră cu mangal pisat pe un vas de cositor şi hoinărea ici şi colo, ca un tulburat mintal. A fost tuns monah în 1896. În 1924 a plecat la peştera Sfântului Nifon şi s-a nevoit patru ani, trăind numai cu pâine şi apă. Meşteşugul său era munca în lemn, iar suma luată pe lingurele, pieptenele şi pandantivele sculptate o dădea milostenie. Nu avea nimic. El i-a povestit părintelui Mihail despre multele vedenii pe care le-a avut, iar părintele Mihail, la rândul lui, ne-a povestit despre el cu mare admiraţie şi umilinţă.

Cuvioasa maică Casiana de la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului şi călugăriţele ei ne-au povestit despre minunata viaţă a părintelui Ilarion, care a trăit întâi în Schitul Sfânta Ana, 30 de ani fiind monah în ascultare, apoi a fost egumen la Sfântul Ştefan în Meteora. Mai târziu a fost preot slujitor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe în Malessina. În 1962 a adormit în Domnul la Mănăstirea Damasta, unde a slujit ca preot în ultimii şapte ani ai vieţii sale. Acest binecuvântat ascet, al cărui frumos comportament nu s-a schimbat niciodată, a rămas ca pe Sfântul Munte, unde practicase toate virtuţile. Ceea ce avea era un sac, o lingură, o furculiţă, un cuţit, o cană, un vas pentru cafea, o oală de gătit din lut.
Oricând avea bani, el făcea milostenii, nepăstrând pentru el nici măcar o singură monedă. Practica, de asemenea, virtutea de a fi «nebun pentru Hristos». El căra întotdeauna sacul în spate, sac care era umplut cu pietre, ca să-şi chinuiască trupul. Astfel, el lucra ceea ce spune Apostolul: «Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei…» (I Corinteni 9, 27). Singur avea grijă de el şi nu lăsa pe nimeni să-l ajute. Gătea o dată pe săptămână şi mânca cu două zile mai târziu mâncarea.
Odată, o călugăriţă, bine intenţionată, a încercat să-l slujească pe părintele, luându-i hainele, spălându-i-le şi călcându-i-le. Când le-a văzut curate şi aranjate, le-a aruncat pe pământ şi le-a călcat, zâmbind şi spunându-şi: «Ilarioane, tu care semeni cu un catâr, îmbracă-te acum, că ele sunt curate şi călcate!».
Odată, un general din armată, care l-a văzut mergând pe jos, l-a luat în maşina sa. Bătrânul nici n-a vorbit, nici nu a arătat o atenţie linguşitoare aceluia. Când spre bătrâneţe s-a îmbolnăvit, el a refuzat să consulte un medic. A adormit în pace, spunând rugăciunea lui Iisus tot timpul. «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». El a avut multe descoperiri înainte de a se apropia sfârşitul său.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Ghiveci athonit. Rețetă adaptată de Domnul Profesor Constantin Cucoș

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru că am intrat în post, vă recomand un ghiveci athonit, așa cum îl fac eu: pentru a pregăti o tavă, luați vreo patru vinete mari – de pe la Tecuci, roșii – un kil, tot de pe acolo, trei ardei grași sau gogoșari – de unde se nimerește, toți atâția morcovi – de la vreun aprozar, dacă se mai găsește, trei cepe mari – de la noi din Iași, din piața Nicolina, o bucățică de conopidă, un bostănel fraged – numaidecât din grădina mea, ulei de măsline – de prin Elada, sare, piper și cimbru – de la Carrefour, Auchan sau Kaufland. Iar restul, iarăși, de la mine: oarece voie bună, inspirație și o țâră de vin alb, demisec, din cele beciuri.

Procedați mai departe așa: tăiați ceapa mărunțel-mărunțel, amestecați-o cu roșiile tăiate bucățele, după ce au fost decojite (gospodinele, știu cum), puneți așchii de ardei, și oleacă de sare și piper, după inspirație, și frecați timp de vreun minut acest amestec; ungeți tava cu ulei de măsline, tăiați vinele pe lungime, în două, și le întindeți frumos în tavă, după care adăugați amestecul de ceapă și roșii, descris mai sus. Un amănunt nu lipsit de importanță: în tot acest răstimp, mai gustați câte o gură de vin (nu-i pentru pus în tavă), mângâiați amestecul din tavă și rugați-vă în felul vostru (cu inima, cu mintea, cu limba), înainte de a o pune la cuptor. Acoperiți tava cu ceva (nu știu cum se cheamă chestia aia), dați la foc mic și lăsați vreun ceas jumate, ca toate aceste legume să se frăgezească, să se undească, să se topească, să se lege unele cu altele, să devină mâncarea noastră, cea de toate zilele…

Dacă nu aveți pâine în casă, puteți să faceți și niște turte, coapte în ceaun, așa cum am făcut eu. În ăst timp, puteți să mai navigați pe internet, să vă mai minunați de ce spun unii la televizor, sau, mai bine, să vă uitați la cer sau dealuri, să ascultați păsărele, să vă pierdeți cu privirea spre cele depărtări … Dar nu carecumva să uitați, vă rog, de ghiveciul vostru!…

Sursa: Pagina de facebook a Domnului Prof. Dr. Constantin Cucos
Mulțumim acestuia pentru îngăduința de a posta rețeta pe blogul nostru.
Foto credit Constantin Cucoș

Vezi și textul: Athos – bucurii ale unui pelerinaj deosebit, Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș

Pater Vlasios, pustnicul Viglei

pater Vlasios, pustnicul Viglei

George Crasnean

Ca întotdeauna, când ajung la Prodromu şi stau mai mult de’o zi-două, negreşit trec şi pe la părintele Vlasie, pustnicul cipriot din Vigla. Acum însă l’am rugat pe părintele Gherasim Prodromitul să mă însoţească, pentru că el vorbeşte foarte bine limba elină şi în felul acesta am petrecut o după amiază încântătoare în desişurile Viglei – care „acoperă” nevoinţele eremitului Vlasios. Părintele Gherasim are darul de a reţine multe dintre cuvintele de folos pe care le aude şi mi’a zis că ultima oară când a grăit cu părintele Vlasie acesta i’a spus (între altele) un cuvânt de mare folos: „un om fără duhovnic este un om care şi’a pierdut răsăritul”…

străinul în ţară străină

Evlogite pater Vlasios!

O Kirios! Ti kanis Georgios? Kala?

Aş zice că bine părinte, dar bine e doar în rai!

Bun cuvânt ai spus. Pentru că noi aicea suntem nedesăvârşiţi. De asta ne’a spus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi!”. Ca prin încercare, omul să se desăvârşească şi să ajungă la asemănarea cu El, cu Cel desăvârşit. Bineînţeles: după cât îi stă în putinţă, pentru că niciodată nu va ajunge aici, pe pământ, la starea desăvârşită pe care o poate avea dincolo, în ceruri.

De’acum înainte o să răspund că „fac păcate”, când mă va întreba cineva – ca să fiu mai aproape de adevăr.

Când o să termini transcrierea să ştergi înregistrarea: să rămână doar ceea ce este scris.

Spune’i părinte că eu, de obicei, păstrez şi înregistrările.

Nu dă binecuvântare – a tradus părintele Gherasim (v. foto dreapta).

Katalaves: o să şterg înregistrarea. Sunteţi cipriot din naştere, părinte. Ştiu că tot de neam elinesc sunteţi, dar totuşi… grecii sunt greci. Nu vă e dor uneori de insula de’acasă?

Eeh, îmi lipseşte câteodată dar nu mă deranjează asta. Un călugăr trebuie să trăiască ca un străin într’o ţară străină. Nu avem aici cetate şi patrie stătătoare. Nu spune şi apostolul Pavel că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”? (Epistola către Evrei XIII, 14). Mulţi dintre părinţii athoniţi chiar îi fericesc pe cei de alt neam – care se nevoiesc aici, în Muntele Sfânt – pentru că pot să’şi câştige mai uşor această înstrăinare şi, odată cu ea, smerenia şi mântuirea. E cazul românilor, ruşilor, sârbilor, bulgarilor, ivirilor…

Se prea poate să fie aşa părinte. Că şi Iisus „a pătimit în afara porţii”. Dar sfinţia ta, cum te simţi în Athos: străin sau… elin?

Pentru mine „grădina Maicii Domnului” e… o altă patrie. Una sfântă…

Şi acolo, acasă, mai trăieşte cineva din familie?

Părinţii au trecut la Domnul, dar mai am un frate în Cipru, care are şase copii.

Spune’i părinte (Gherasim) – rogu’te – că apreciez cum şi’a „aranjat” dulama!

Aah! Păi vin noaptea şacalii şi tot trag de ea. De aceea e toată franjurată! Glumesc, bineînţeles. La început s’a întâmplat asta pe când lucram: se mai agăţa prin maquis, ori prin scaieţi. Pe urmă… Dar oricum, chiar şi’aşa, la doi-trei ani o schimb pentru că se rupe prea tare.

gheron Haralambos / gheron Iosif Vatopaedinul

Părinte, când ai păşit prima oară în Athos, unde te’ai dus? La care mănăstire ai stat?

Eu când am venit în Agion Oros m’am dus să mă închin la toate mănăstirile, dar de stat am stat la Burazhere. Pentru că acolo vieţuia pe atunci „marele” Haralambie. Pentru el am stat acolo, pentru că era un adept al trăirii isihaste – la fel ca prietenul său, gheron Iosif. Se trăia în tăcere pe atunci la Burazhere. Monahii de acolo practicau tăcerea. La acea vreme eu aveam vreo douăzeci de ani şi aş fi vrut să vorbesc mai mult, să învăţ cât mai multe de la ei, însă doar doi monahi aveau ascultarea şi îngăduinţa de a grăi – şi aceia erau foarte bătrâni şi vorbeau foarte puţin. Desigur, mă foloseam de tăcerea lor – şi mai ales de asceza lor – dar într’o zi i’am spus părintelui Haralambie că nu mă „odihnesc” acolo şi l’am întrebat ce să fac? Unde să mă duc? Şi el m’a trimis la mănăstire de obşte: la Kutlumuş. Aceştia urmau aceeaşi linie şi viaţă duhovnicească ca şi fraţii lor de la Burazhere.

Pe’atunci – în 1977 se întâmpla asta – era în obşte şi gheron Iosif („Vatopedinul”). Abia după trei-patru ani a fost chemat şi pus egumen la Dionisiou. Ştiţi că modul acesta de vieţuire isihast a început în Nea Skiti şi de acolo l’au adus gheron Iosif şi gheron Haralambos la Koutloumousiou şi Burazhere. Ei erau deja prea mulţi – optsprezece – pentru chilia din Nea Skiti şi căutau un loc unde să se ducă. Aşa au venit la Bogoroditza din Kalaitzi (lângă chilia „Sfântul Procopie” a părintelui Timotei) şi au rămas acolo pentru o perioadă. Dar era prea mare părăginirea acolo şi nu sosise încă vremea de refacere a străvechiului schit rusesc; de aceea au ales să plece şi de acolo.

Mi’aduc aminte de o întâmplare care s’a petrecut în timp ce gheron Haralambos se întorcea acasă, de la Pantokrator către Bogoroditsa. Cum mergea el pe potecă a dat peste un bătrân care „adormise” întru Domnul pe o cărare mărginaşă. Lucru ciudat însă, bătrânul monah avea toate hainele… împăturite şi aşezate sub cap. Părinţii au spus că acesta din smerenie s’a dezbrăcat, ca trupul să’i fie mâncat de şacali. Însă, cu toate că trecuseră vreo două-trei zile de când murise, nu se atinsese niciun animal de trupul călugărului. Pronia divină a făcut ca gheron Haralambos să treacă pe acolo şi, astfel, să nu rămână monahul neîngropat creştineşte. Doxa Tou Theou!…

După Kutlumuş, unde aţi plecat părinte?

Doi ani am stat în Koutloumousiou.

V’aţi nevoit împreună cu gheron Iosif acolo?

Da. Pe’atunci era la Kutlumuş. După aceea a plecat la Vatopaediou.

Era mai aspru decât gheron Haralambos, de la Burazhere?

Nuu. Era mai blând ca gheron Haralambos. Păi, la privegherile din Burazhere stăteam în picioare toată noaptea, iar dacă oboseam – sau ne ispitea somnul – nu aveam voie să ieşim afară să ne răcorim (ca acuma), ci trebuia să te laşi când pe un picior, când pe altul. Adică să stai într’un picior – asta era rânduiala părintelui Haralambie împotriva oboselii! Te mai spijineai de câte un perete şi stăteai, că n’aveai încotro: făceai ascultare.

Păi aveau măsură mare, părinte!

Da. Însă eu eram tânăr pe’atunci şi’mi plăceau slujbele, iar ei făceau cam totul la chilie. În biserică slujeau doar Vecernia, două Ceasuri şi Liturghia; mai puneau uneori şi câte un Paraclis. De aceea am ales să plec de la Burazhere.

Aţi rămas cu ceva de acolo, părinte?

Da. Cu asceza. Nevoinţa aceea mi’a rămas. Erau foarte tăcuţi: şi rugăciunea inimii o ziceau cu glas mult mai mic decât la Filotheou sau Vatopaediou.

Şi de la gheron Iosif?…

Iosif Vatopedinul avea altă harismă: aceea de a atrage pe cei tineri şi de a’i ajuta să rămână statornici în nevoinţă.

Cât timp aţi stat în aceeaşi mănăstire cu el?

Doar vreo şapte luni – din decembrie până în mai – pentru că după aceea, el a plecat în Cipru să facă o mănăstire. Abia când s’a întors de acolo s’a mutat la Vatopaedi. Şi a ridicat în câteva luni o întreagă mănăstire, a strâns şi o obşte de şapte monahi şi un ieromonah, apoi a vrut să instaureze şi acolo avatonul (interdicţia femeilor), ca în Athos, însă episcopul locului n’a fost de acord pentru că venea foarte multă lume în pelerinaj deja – şi majoritatea erau familişti. Aşa că gheron Iosif a pus toate în bună rânduială şi s’a întors în Athos: mai întâi la Kutlumuş, după aceea la Nea Skiti şi apoi – fiindcă s’au adunat repede în jurul său mulţi ucenici (şi nu i’a mai încăput chilia din Nea Skiti) – au hotărât să meargă la Vatopaediou.

Pater, care e mănăstirea de metanie a sfinţiei tale?

Eu am venit rasofor în Athos, acum 37 de ani. În Lavra am intrat în 1981 şi tot în acel am am fost călugărit. Când am aflat că Megistis Lavras a devenit chinovie am venit şi eu aici. (Marea Lavră a fost cu viaţă de sine – idioritmică – până în 1980). Am stat şase ani în Lavra şi apoi am trăit alţi unsprezece în Cipru – într’un metoc al mănăstirii Stavrovouni–, după care am venit aici.

Imi doresc tare mult să văd mănăstirile din munţii Troodos şi, în special, Agios Nikolaos tis Stegis…

Da. E o biserică mică de lângă Kakopetria, cu frescă bizantină veche. Dacă mergi în Cipru trebuie să vezi însă şi Stavrovouni („Muntele Crucii”) pentru că este una dintre cele mai vechi mănăstiri din lume: a fost înfiinţată de Sfânta Elena între 327-329, în ţinutul Larnaca. Numele vine de la faptul că aici se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, dar şi crucea tâlharului care s’a mântuit. Să mergi să te închini şi la Panaghia Kykkotissa neapărat, că nu e departe de Kakopetria mănăstirea Kykko.

Agios Paisios Agioreitis

Pe Sfântul Paisie Aghioritul l’aţi cunoscut părinte?

Pe părintele Paisie l’am cunoscut înainte de a se muta la Panagouda, pe când era încă la chilia Stavronikitei, „Sfânta Cruce”. Papa Tikhon l’a făcut schimonah şi, după ce a trecut la Domnul, gheron Paisios s’a mutat în chilia lui. Când eram în Kutlumuş, în ’79, a venit şi el acolo.

Aveţi vreo amintire cu el?

La câteva luni după ce s’a mutat la Panagouda şi şi’a aranjat un pic chilia, ne’am dus şi noi la părintele Paisie. Este un bătrân, Silouan – cred că îl ştiţi pentru că mai vinde rucodelie pe corăbii – care pe atunci era şi el în Kutlumuş. S’a dus şi el la părintele Paisie şi i’a spus că oamenii din Lamia îl roagă să facă rugăciune pentru ploaie, că li s’au uscat răsadurile din cauza secetei. Creştinii din Lamia n’au ajuns bine acasă că a şi început să plouă în ţinutul lor, iar ploaia a ţinut trei zile. După o săptămână, părintele Silouan a trecut iar pe la gheron Paisie şi acesta l’a luat în răspăr de cum a venit: „Ţi’au spus cei din Lamia să te rogi pentru ploaie părinte, dar trebuia să te opreşti la timp! Trei zile a turnat cu găleata peste ei!”.

Deci, ca să înţeleg, părintele Paisie – pe lângă faptul că ştia că a plouat (şi exact trei zile) – a pus totul pe seama rugăciunilor părintelui Silouan?

Exact. Gheron Paisios, pe lângă sfinţenie, avea şi un umor al său care’l definea. Puteţi să’l întrebaţi şi pe părintele Silouan ca să povestească întâmplarea asta. V’am spus că am fost şi eu după câteva luni pe la el şi, bineînţeles că m’am folosit de sfaturile lui. Concret, aveam la Kutlumuş, în vremea aceea, un frate care mă necăjea uneori şi l’am întrebat pe bătrân ce să fac? Şi, ca să mă folosească el pe mine, mi’a povestit că, pe când se nevoia la Stomio, în Konitsa (prin anii ’60), un cioban farasiot îl necăjea tare, din pricină că’şi lăsa mereu turma de oi să intre şi să strice grădina mănăstirii. L’a mustrat el de vreo două-trei ori, dar tot degeaba. Odată l’a prins chiar asupra faptului şi i’a spus că dacă nu se opreşte din stricăciunile pe care le provoacă mănăstirii Maicii Domnului şi nu înţelege de vorbă bună o să se plângă Astynomiei (Poliţiei). Şi laicul l’a întrebat atunci: „Te’ar lăsa inima să’mi faci una ca asta, părinte?”. „Şi cum mi’a spus asta, tot mie mi’a părut rău de el” – mărturisea gheron Paisie. „I’am zis atunci că’l las în pace, însă n’aş vrea să vină vreo năpastă peste el – fiindcă, de fapt, nu nouă ne strica grădina, ci Maicii Domnului, căci ale ei erau toate” (şi mănăstirea tot ei îi era închinată). Şi de la cuvântul ăsta, n’am mai băgat în seamă necăjirile fratelui din mănăstire şi am făcut şi eu răbdare cu el. În felul acesta m’am convins că iertarea poate să îndrepte inima omului.

M’am mai dus odată la el – a treia zi din prima săptămână a Postului Paştelui (când încă se ajunează) – şi nu mi’a deschis. M’am dus apoi la Panagouda peste două săptămâni şi i’am spus când l’am mai căutat, dar mi’a răspuns că în prima săptămână din Postul Mare nu iasă din chilie şi nu primeşte pe nimeni.

A venit odată, dimineaţa devreme, un diacon din Cipru, care se grăbea foarte (trebuia să ajungă la autobuzul de 10.00 înapoi în Karyes, ca să prindă corabia de la amiază şi să iasă din Munte) şi a bătut insistent la poartă, dar bătrânul nu i’a deschis. Disperat, omul a sărit peste gardul de sârmă şi a început să bată tare în uşa chiliei.

Atunci a ieşit bătrânul afară şi l’a certat: „Ce să mai înveţe laicii de la diaconi dacă şi clerul sare gardul? Te pomeneam oricum în rugăciunile mele că ştiu pentru ce ai venit – iar problema ta se va rezolva –, dar ar trebui să ştii că am şi eu rânduielile mele monahale”. În felul acesta părintele Paisie i’a arătat că ştia că este diacon şi ştia şi pricina pentru care îl căutase! Să ştiţi că şi sfinţii se pot mânia, dar cu dreptate. Aşa a făcut şi Mântuitorul când a izgonit din templu pe schimbătorii de bani care făcuseră din „casa de rugăciune peşteră de tâlhari!” (Matei XXI, 13).

papa Efrem Katounakiotul

Dar pe părintele Efrem Katounakiotul l’aţi cunoscut?

Da. La el m’a trimis gheron Haralambos în ’77. Eu aş fi vrut să rămân cu el, că mă odihnea, dar părintele, când m’a văzut tânăr de douăzeci de ani, m’a trimis înapoi la mănăstire de obşte, ori la Burazhere ori la Danielei, în Katounakia. Se gândea avva că la sinodie, pe lângă ceilalţi monahi, voi învăţa mai multe. Am trecut pe la Danielei (cum mi s’a spus) şi acolo am mai aflat un monah, pe nume Eftimie – împreună cu care aveam să plec la Burazhere. Mai ’nainte însă de trece pe la papa Efrem, am trecut şi pe la o chilie de zelotişti care au vrut să mă oprească şi să mă călugărească. În ziua când am ajuns la papa Efrem, el se afla în grădină, la săpat. Părintele Iosif, care era ucenicul lui, m’a dus la el. După ce am luat binecuvântare eu i’am spus că vreau să rămân în Athos, iar el m’a întrebat de cât timp sunt în Sfântul Munte. I’am răspuns şi atunci mi’a zis: „Eşti doar de câteva zile în Athos şi te’ai dus direct la zelotişti!?”. Eu am rămas năuc pentru că nu’i spusem treaba asta aşa că, neştiind ce fac, mi’am cerut iertare. „Tocmai de aceea” – mi’a zis el – „ca să nu greşeşti, e mai bine să mergi mai întâi în obşte”. Datorită sfatului lui am ajuns la Burazhere.

Cum era papa Efrem?

Era blând şi cu pace întotdeauna. Am să vă povestesc o întâmplare cu el. Înainte de a veni în Lavra, egumenul nostru din Kutlumuş m’a trimis, împreună cu alţi monahi, pentru un an, la Dochiariou – ca să mai întărim obştea de acolo. Cât am stat acolo, l’am întâlnit odată şi pe papa Efrem, care venise cu un ucenic al său şi făcea Paraclisul la Maica Domnului Grabnic-Ajutătoarea (Gorgo Epikoos). Aşa am aflat că el, ori de câte ori avea câteo ispită sau vreo problemă, venea la icoana Maicii Domnului din Dochiariou şi se ruga ei toată noaptea să’l ajute. Când a ajuns el acolo, eu chiar aveam ascultare la arhondaricul mănăstirii şi mai erau şi câţiva mireni veniţi în pelerinaj. Aceştia au prins de veste că papa Efrem e în mănăstire şi au năvălit cu bucurie mare peste el cerând binecuvântare şi sfat. Copleşit şi smerit, bătrânul le’a spus: „Să ştiţi că unde o să auziţi că sunt multe cireşe să vă luaţi vase mici pentru cules!”.

Mult mai târziu, peste ani, când am ajuns în Vigla, părintele Nektarios mi’a mărturisit: „Eu eram ucenicul cu care a venit papa Efrem la Dochiariou şi pentru mine s’a rugat Maicii Domnului” (Gorgo Epikoos)…

Papa Efrem avea la închinare nişte moaşte ale unui cuvios necanonizat: Dimitrios Lekkas – un medic (iatros) italian care trecuse la Domnul de tânăr, cu vreo patruzeci de ani mai ’nainte. Spunea bătrânul că fusese acesta un om cu viaţă tare curată, bun în tot ceea ce făcea – şi în profesia sa – şi foarte rugător. Murise de tânăr şi moaştele sale făcuseră minuni. Se făcuseră şi câţiva paşi chiar spre canonizarea lui dar au existat voci care i’au suspectat familia că şi’ar dori această sfinţire şi din această pricină s’a renunţat la ea. Cu toate acestea, oamenii l’au cinstit fără ca familia lui să se implice în vreun fel – ca în cazul sfântului Evghenie Rusul – iar viaţa şi minunile lui au fost publicate deja în două ediţii succesive. După cum le păstra şi câtă evlavie avea la moaştele lui Dimitrios Lukkas, părinţii au considerat că papa Efrem avea darul vederii înainte şi că acesta va fi cinstit ca sfânt cândva.

Germanos Stavrovouniotul

Pater Vlasios, în afară de aceştia pomeniţi, de care părinte te’ai folosit cel mai mult?

Bineînţeles că părintele Gherman (1906-1982), stareţul mănăstirii Stavrovounio. Eu, în toată viaţa mea, n’am văzut om mai smerit ca acela: nici monah, darămite egumen. Să vă spun câte ceva despre sfârşitul lui. Ultima zi a vieţii lui pământeşti a fost şi ultima zi a anului bisericesc 1982 (31 august). Deşi era stareţ, fiind tare smerit, el lucra cot la cot cu ceilalţi monahi la munca câmpului. A trecut la Domnul într’un mod oarecum martiric pentru că, venind seara de la metocul Sfintei Varvara s’a răsturnat cu tractorul. Fraţii însă l’au găsit cu mâinile încrucişate pe piept – semn că el a avut timp de rugăciune şi s’a pregătit de moarte. Cum ştiţi, o moarte te pune pe gânduri şi părinţii au rămas oarecum nedumeriţi de sfârşitul lui până când, cercetându’i memoriile, au găsit în scrierile sale o cerere făcută lui Dumnezeu ca să’i îndeplinească rugămintea de a muri singur: să nu fie nimeni în preajma lui când se va înveşnici! Astfel, se pare că Dumnezeu a ascultat ruga robului său şi i’a împlinit voia…

liniştea te inspiră, iar lumea te învaţă

Părinte, aţi spus că aţi venit la Marea Lavră când aţi aflat că au revenit la modul de vieţuire chinovial. Dar aţi mai spus şi că toată viaţa, din tinereţe aţi râvnit la isihie, la pustie. (Şi acuma, tot la pustie staţi). Cum se’mpacă dară cele două doriri: după viaţa de obşte a Lavrei şi după cea pustnicească de aici, din Vigla?

Eu am făcut ascultare întotdeauna – că ascultarea te mântuieşte. Papa Efrem Katounakiotul nu mi’a spus să nu caut viaţa de eremit, ci doar m’a îndrumat ca mai întâi să trăiesc în obşte şi să deprind acolo rânduielile monahale. Când mă nevoiam la Koutloumousiou, obştea mă odhnea cumva, dar tot trăgeam nădejde că voi ajunge cândva la pustie – că cine e făcut pentru pustie, tot pustia o caută. Şi uite că au trecut atâţia ani, fără rod duhovnicesc (sic!) – şi de chinovie şi de eremie – până am ajuns la coliba pe care o vedeţi aici.

Vorba părintelui Iulian: „Toată viaţa am vrut în pustie şi’acum mor în chinovie – Doamne, slavă Ţie!” – a completat părintele Gherasim. George întreabă totuşi cum se împacă, într’un singur om, cele două rânduieli de viaţă: eremitic şi chinovial?

Da. E adevărat că uneori îmi vine să plec la „pustiul cel mai dinlăuntru” (şi în ultimii doi ani, tot mai des) ca să nu mai văd om la faţă. Însă tot atunci îmi vine şi un alt gând – care şi acela cred că e de la Domnul – care’mi spune: „Stai aici, că aici e legea ta. Aici te’a pus pe tine Dumnezeu”. De altfel, acum sunt şi îmbătrânit de zile şi e mai greu s’o iau de la capăt, pentru că aş fi nevoit să fac o mulţime de pogorăminte şi să fiu toată ziua în Lavra, ba după una, ba după alta. Şi adevăr vă spun că eu de multe ori – de când sunt aici şi de când mai vine unul, altul pe la mine – m’am folosit de la mulţi oameni; de la monahi îndeosebi, dar chiar şi de la mireni. Te’ai întreba că oare ce poţi învăţa de la un mirean aici în pustie? Dar numai dacă îi vezi dorul după Dumnezeu şi ardoarea celui abia întors pe Cale şi asta este destul pentru tine ca să te îndemne să’ţi cauţi dragostea şi râvna cea dintru început. Adevărat este că liniştea (haesychia) te inspiră, dar şi lumea (kosmos) te învaţă.

haesychia / akedia

N’aţi ucenicit pe lângă vreun bătrân eremit din câte ştiu…

Da. E adevărat.

…dar acum aţi putea lua un ucenic aici la pustie…

M’am învăţat singur şi pentru ca să am un ucenic, încă sunt prea… tânăr! Dacă ai pe cineva lângă tine intri într’un alt sistem de nevoinţă, nu mai poţi să gândeşti la fel ca în singurătate.

Ai trăit şi în obşte, părinte şi în singurătate. Unde a fost mai de folos?

Nu ştiu dacă greşesc sau nu, dar pentru mine, personal, mai mult mă folosesc singur, la linişte, decât în obşte. Dar cu toate astea, ca pe orice ascet, akedia mă încearcă mai tare aici, la pustie, decât în mănăstire. Aici, e foarte mare războiul acesta cu akedia…

Duhul amiezii…

Da. Duhul ăsta te trage de amândouă picioarele: ori să nu faci absolut nimic şi să stai doar la rugăciune, sau să’ţi cauţi de lucru pe lângă chilie şi să mai laşi rugăciunea. Când eram în Lavra, mă străduiam ca la primul clopot din noapte să mă trezesc, iar la al treilea să fiu în biserică, la rugăciune. Dacă eşti la pustie… n’auzi nici un clopot. Tu singur trebuie să te sileşti să nu te prindă răsăritul decât în rugăciune.

Se poate să’ţi aducă akedia şi duhul îndoielii? Adică dacă te afli pe calea cea bună, sau nu?

Conştiinţa îţi mărturiseşte singură dacă eşti pe calea cea dreaptă dar, dacă apar îndoieli, ori se ivesc situaţii mai complicate, atunci mă duc şi întreb bătrânii. Şi atunci eşti ferit de greşeală şi ispită. Dacă problema e prea complicată, merg mai departe: odată i’am scris despre un anume lucru părintelui Eftimie, nepotul Sfântului Paisie Aghioritul. Şi el mi’a răspuns şi s’a dovedit că a fost bun răspunsul lui.

„Călătoreşte cu întrebarea”…

Bineînţeles. O să vă spun şi în ce consta problema mea: am scris un articol într’o revistă ortodoxă în care am spus că regele Greciei n’a făcut bine că a intrat să mulţumească Domnului – după eliberarea Thraciei – mai întâi într’o biserică ortodoxă, apoi… într’o geamie musulmană şi după aceea, într’o moscheie. Articolul acesta mi’a atras şi multe critici şi atunci l’am întrebat pe papa Eftimios dacă am făcut bine scriindu’l. „Nici Mohamed şi nici evreii nu sunt după Legea lui Dumnezeu. Mahomed n’a fost botezat, ca să fie luminat. Din cauza aceasta ceea ce a spus a spus de la el şi nu de la Domnul. Stai liniştit şi roagă’te şi pentru noi, că bine ai făcut că ai scris ce ai scris”, mi’a răspuns el în scrisoare.

Părintele Eftiemie mi’a dat şi multe argumente teologice care mi’au întărit convingerea că regele nu avea cui să’i mulţumească pentru eliberare într’o moscheie. Mi’a amintit că în Biblie, Dumnezeu se jură pe Sine Însuşi – pentru că nu există ceva mai sfânt decât El – atunci când îi grăieşte lui Moisi. În schimb, în Coran, Allah se jură pe nu ştiu ce cai, etc. Cum să se jure Cel mare pe ceva mai mic? E limpede că Mohamed grăieşte de la el în Coran şi nu din inspiraţie divină.

Dar, cred că am grăit destule astăzi, nu’i aşa?

Noi te’am asculta mult şi bine părinte? Mia photographia?

Ei, hai, două-trei acolo – că ştiu că tu faci oricum mai multe!

Şi ceva pentru călugării care citesc „Lumea monahilor”, părinte…

Să aibe grijă mare la duhul acesta al „noii ere” care se tot răspândeşte în lume, pentru că e atât de înşelător încât şi dintre cei aleşi ademeneşte. Poate am să le scriu odată…

Scrieţi părinte că noi vă publicăm epistola…

Vom vedea.

Mulţumim părinte!

Doxa Tou Theou!

Şi am trecut la fotografii până când părintele Gherasim mi’a adus aminte că „omul a zis două-trei şi tu ai făcut douăzecişitrei!”….

Vigla, la pomenirea sfinţilor mucenici Clement de Ancira şi Agathanghel (23 ianuarie / 4 februarie 2015).

Apărut în Lumea monahilor 92 / 20 februarie 2015…

Foto credit pentru imaginile cu pater Vlasios – George Crasnean. Restul imaginilor – arhiva blogului. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Pelerinaj la Muntele Athos (29 martie – 3 aprilie 2015). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

• Duminică, 29 martie 2015: Plecare din Moinești pe traseul Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 18.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.

• Luni, 30 martie (ziua 1): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte). Se va vizita Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

• Marți, 31 martie (ziua 2): Karyes. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6-7 h) pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu (închinare la mormântul Pr. Dionisie Ignat) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) –  Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) și dacă va mai fi timp și Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Miercuri, 1 aprilie (ziua 3): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Vizitarea osuarului. Schitul Prodromu (cazare).

• Joi, 2 aprilie (ziua 4): Schitul Prodromu. Drumeție o oră până la Mănăstirea Marea Lavră. Închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița. Marea Lavră (cazare).

• Vineri, 3 aprilie (ziua 5): Marea Lavră – Karyes (capitala Sfântului Munte). Plecare cu mașina din Karyes spre portul Dafni. Dafni (timp pentru cumpărat suveniruri din magazinele cu specific religios) îmbarcare pe ferryboat spre Ouranoupolis. Plecare spre România. Serres – Sofia – București (în dimineața zilei de sâmbătă, 4 aprilie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 200 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 95 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focşani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazarea (4 nopţi) sunt asigurate de mănăstirile și/sau schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică. / Nu este necesar pașaportul, doar cartea de identitate care trebuie să nu expire în următoarele 3 luni de la ieșirea din țară.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).