Category Archives: Cuvioși athoniți

Nouă apariție editorială: Cuviosul Iosif Isihastul, „Simțirea iubirii dumnezeiești” (Editura Bizantină, 2020) 

Gheron Iosif Isihastul
Simtirea iubirii dumnezeiesti

Editura Bizantina, 2020
560 pagini

Prolog la traducerea romaneasca

Cartea de fata este cea mai tulburatoare marturie a unui monah contemporan despre vederea lui Dumnezeu, despre iubirea dintre el si Dumnezeu, despre simtirea sensibila a iubirii dumnezeiesti. Prin aceasta lucrare, Cuviosul Iosif Isihastul se adauga celor mai mari exegeti ai iubirii dumnezeiesti din toate timpurile: Sfantul Apostol Pavel, Sfantul Ioan Evanghelistul,Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama… Gheron Iosif a atins varful si plinatatea existentei, a trait unirea cu Dumnezeu in iubirea dumnezeiasca. Impartasirea de iubirea dumnezeiasca ii este cheia deslusirii si vederii sensului ultim al existentei, al vietii de aici si de dincolo. Este un inflacarat, un indragostit de Dumnezeu. Arde continuu, aprins de simtirea iubirii dumnezeiesti si de dorinta de a impartasi si celorlalti calea care duce la aceasta. Din ceata numeroasa a Parintilor contemporani, Cuviosul Iosif Isihastul se desprinde ca cel mai entuziast martor al iubirii dumnezeiesti. Forta marturie lui este de nestavilit. Te cuceresc fara drept de apel cuvintele lui:

„Si umbrit de dumnezeiescul nor, in stalpul de foc al Iubirii, in intregime foc si el facandu-se si neputand mai mult sa duca, striga lucrarea dumnezeiasca a Iubirii catre izvorul Iubirii si zice inlauntrul buzelor celor dumnezeiesti: „Cine ma poate desparti de dulcea Iubire a lui Iisus?” Si mai mult, respirand adierea – fie in trup fie in afara trupului, Dumnezeu stie, fie in coliba, fie afara in vazduh, Dumnezeu stie –, numai aceasta stie cel care a vazut, ca facandu-se intru totul foc impreuna cu focul si varsand lacrimi de iubire, striga cu minunare si uimire: „Inceteaza, Iubire dulce, apele Harului Tau, ca incheieturile madularelor mele s-au destramat.” Si acestea zicand, respirand aerul Duhului, cu mireasma lui minunata si de negrait, inceteaza simturile, nemaifiind deloc incapatoare lucrarea trupeasca. Si fiind in intregime prizonier inchis in tacere, se minuneaza numai de bogatia slavei lui Dumnezeu, pana cand va trece norul.”

Cea mai mare parte din scrisorile din acest volum sunt adresate unor rudenii dupa trup: o nepoata dupa sora care va deveni monahie, fratele acesteia si mama lor, sora parintelui. Stradania Cuviosului Iosif de a-i aduce pe cei trei la trairea celor dumnezeiesti este neobosita. Paradoxal, rezultatele acestei stradanii nu sunt spectaculoase. Nepotul, pe care si-l dorea calugar si ucenic apropiat, s-a casatorit si a devenit un teolog respectabil. Nepoata calugarita a plecat din prima ei manastire si a intemeiat o alta, unde a ajuns stareta. Gheron Iosif insusi are frecvent mustrarea ca investeste prea multa atentie in rudeniile dupa trup, de care ar fi trebuit sa se lepede pentru Hristos, dar isi face curaj si continua cu gandul ca grija lui pentru rudenii este una exclusiv duhovniceasca. Iconomia dumnezeiasca a facut ca prin aceasta „investitie” in rudenii sa se daruiasca, iata, lumii comoara nepretuita a scrisorilor sale duhovnicesti.

Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, trecut recent in randul sfintilor de Patriarhia Ecumenica, au forta marturisitoare si teologica a epistolelor Sfantul Apostol Pavel. Scrisorile faceau parte din nevointa si din slujirea lui. Traind o aspra viata pustniceasca, a indrumat duhovniceste pe ucenicii sai din lume prin intermediul scrisorilor, miscat totdeauna de iubirea dumnezeiasca ce ardea intr-insul fara sa-l mistuie. Scria scrisorile noaptea, dupa ore intregi de priveghere care incepea dupa apusul soarelui si se sfarsea de cele mai multe ori cu Dumnezeiasca Liturghie, mult dupa miezul noptii. In ultimele luni de viata, se intampla sa nu mai poata fizic sa tina pana in mana si ruga pe un ucenic sa scrie dupa dictare. Cand prindea un pic de putere din nou incepea sa scrie cu mana sa.

In editia greaca aceasta carte apare cu titlul Gheron Iosif Isihastul, Epistole si Poezii (v. foto, n.n.). Pentru editia romaneasca am primit binecuvantarea sa dam cartii un titlu, preluat, desigur, din continutul acesteia. Simtirea iubirii dumnezeiesti este o sintagma folosita de Gheron Iosif in ultimul capitol, intitulat Despre iubire, al micului tratat adresat unui monah anonim.  Iubirea dumnezeiasca este prezenta de la un capat la altul al cartii si prezentata ca parghie fundamentala a vietuirii dar si a intelegerii lumii create si lumii necreate. Am primit, de asemenea,  binecuvantare sa punem in fruntea fiecarei scrisori un mic extras din scrisoare, care sa functioneze ca titlu sau ca motto, atragand atentia cititorului asupra temei sau temelor principale din scrisoare respectiva. Prin aceasta am dorit, pe de o parte, sa ramanem consecventi cu primul volum de scrisori (Marturii din viata monahala), si in al doilea rand sa punctam valoarea perena a acestor scrisori, datorata temelor abordate si, bineinteles, tratarii acestora. Desi este vorba de scrisori ocazionale si personale, scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul dobandesc un caracter universal, aidoma epistolelor nou-testamentare.

Gheron Iosif este bine-cunoscut in lumea intreaga si in spatiul romanesc de la prima sa lucrare: Marturii din Viata monahala (publicata de Editura Bizantina in 1996), dar mai ales datorita ucenicilor sai aflati la a treia generatie. Acestia populeaza multe din Manastirile athonite, intre care cea dintai este Sfanta Manastire a Vatopedului. Obstea vatopedina se trage din Cuviosul Iosif Isihastul, prin ucenicul acestuia Gheron Iosif Vatopedinul. Samanta semanata cu multe decenii inainte prin corespondenta sa cu cativa monahi greci din America avea sa rodeasca  spectaculos peste cateva decenii. Un numar important de manastiri (optsprezece) au fost intemeiate in America de cel mai tanar dintre ucenicii sai directi, Parintele Efrem Filoteitul.

Dam slava lui Dumnezeu, Cel inchinat in Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ca ne-a ales pe noi, ostenitorii Editurii Bizantine, sa traducem si sa editam in limba romana aceasta lucrare a Cuviosului Iosif Isihastul. Nu ne indoim ca lucrul acesta s-a intamplat cu binecuvantarea si rugaciunile Cuviosului Iosif, catre care cu timp si fara timp ne manifestam smerit recunostinta, cinstirea si dragostea noastra fara de margini, pentru ca ne-a inclus si pe noi in mare sa familie duhovniceasca. Multumim Parintelui Arhim. Efrem, Staretul Sfintei Manastirii a Vatopedului, care a cedat cu generozitatea Editurii Bizantine drepturile de traducere si editare a acestei carti in limba romana.

Cuvioase Parinte Iosif, roaga-te pentru noi, pacatosii!

28 mai 2020. Praznicul Inaltarii Domnului,

Preot Constantin Coman

***

Cuviosul Gheron Iosif Isihastul a fost de curand canonizat si este praznuit in data de 16 august (dupa calendarul vechi, la Sfantul Munte Athos). Potrivit calendarului nou, Cuviosul Gheron Iosif este praznuit in data de 28 august. 

Cartea se poate comanda de pe pagina Librăriei Bizantine

Paraclisul Sfântului Iosif Isihastul [pdf online]

UPDATE: Cei ce nu pot vizualiza paraclisul din blog sau văd o notificare cum că documentul a fost înlăturat de pe scribd să urmeze acest link: Paraclisul Sf Iosif Isihastul

Paraclisul Sfântului Iosif Isihastul
Facere, în Sfântul Munte al Athonului, de către fiul său duhovnicesc Iosif Vatopedinul

Mulțumim Părintelui Agapie Corbu, Starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad) pentru îngăduința de a posta paraclisul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Filmul documentar despre viața Sfântului Iosif Isihastul disponibil integral, online

UPDATE!

Documentarul despre viața Sfântului Iosif Isihastul realizat de Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, cu Jonathan Jackson în rol principal, este de acum disponibil online!

POSTAREA INIȚIALĂ cu câteva precizări

În luna ianuarie 2020 anunțam faptul că actorul american Jonathan Jackson, câștigător a 5 premii Emmy, botezat ortodox în urmă cu aproape 8 ani, a jucat rolul principal într-un film documentar despre viața Sfântului Iosif Isihastul. La acel moment era disponibil publicului doar un trailer al acestui documentar (inclus la linkul de mai sus).

Pe data de 20 mai 2020, ne-a parvenit un anunț care ne preciza că filmul integral poate fi vizionat online, la liber, pentru 48 de ore, dar în fapt a fost vorba de vizionare pentru doar 24 ore, de pe 21 mai ora 9.00 am până a doua zi, 22 mai, la 9.00 am. După aceste zile, filmul a devenit disponibil și pe Youtube, iar noi am făcut cunoscut acest lucru prin update-ul de început.

Anunțul în limba engleză legat de vizionarea online preciza printre altele că documentarul despre viața Sfântului Iosif Isihastul a primit 5 premii la London Greek Film Festival 2020.

Documentarul este realizat de Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi în 2019 și durează 63 min.

Foto sus: Jonathan Jackson a oferit unul din premiile sale Emmy Mănăstirii Vatopedi, în cinstea Maicii Domnului (2018) / foto jos: Jonathan Jackson în rolul lui Gheron Iosif Isihastul.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, un alt Gheron Iosif (Isihastul)

Prima întâlnire dintre Părinții Efrem Katunakiotul și Emilianos Simonopetritul

La prima lor întâlnire, Papa Efrem îl judecase pe Părintele Emilianos.

Văzându-l așa, bine îmbrăcat și cu hainele călcate, i s-a părut ca un „prințișor” și și-a zis întru sine: „Ei, bine, încă un părinte ca toți ceilalți, care vine să vorbim despre rugăciune… cu rasa călcată și cu cămașă! Haide, să îi dau niște loukumi și să plece!”

Părintele Emilianos cum era din fire binevoitor, respectuos, luminos, și-a dat jos, cu respect, potcapul călugăresc și stătea în fața părintelui Efrem.

„Sunt egumen la Meteora”, s-a prezentat.

Părea că venise să discute cu mult dor să vorbească despre rugăciunea minții.

„La Meteora vine multă lume”, zise Papa Efrem, având încă înlăuntrul său o împotrivire față de musafirul nepoftit. Voia să-i zică să vină în Sfântul Munte, însă ceva l-a înștiințat în interior, cum că ar fi greșit cu gândul față de acel stareț tânăr de la Meteora, care s-a ostenit mult, cu alți doi părinți, să vină până acolo ca să-l întâlnească.

„Nu cumva îl nedreptățesc?”, se gândea Papa Efrem. A ieșit să îi aducă o kerasmă, dar era plin de îndoială.

„Ce-ar fi să primesc înștiințare?”, și-a spus pentru a se asigura. Se duse, așadar, în bisericuță, în fața icoanei Maicii Domnului să-i dea răspuns în legătură cu musafirul de la Meteora. A făcut două-trei metănii, iar apoi i-a spus Maicii Domnului:

„Măicuța mea, să îi vorbesc sau nu?”

Atunci aude un glas din icoană: „Ai găsit un al doilea Gheron Iosif Isihastul!”

S-a speriat atunci, Papa Efrem, și l-au luat toate transpirațiile.

„Am păcătuit!”

Atunci l-a luat pe Părintele Emilianos cu el și s-au pierdut câteva ore în discuții, și de atunci au devenit prieteni nedespărțiți.

Sursa: corortodox.blogspot.com
Traducere de M.A. după
agiosnikanoras.gr

 

E oficial: Gheron Iosif Isihastul, Efrem și Daniil Katounakiotul au fost trecuți în rândurile Sfinților Cuvioși de către Patriarhia Ecumenică

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunţat pe 20 octombrie 2019, în Karyes (Sfântul Munte), iminenta canonizare a mai multor cuvioși mari athoniți. Ieri, 9 martie 2020, a venit oficial vestea cea mare. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul. Să avem parte de rugăciunile lor!

„Sfinția este chintesența acestui loc, iar Sfinții noștri sunt cei mai valoroși pentru Biserică”
– Patriarhul Bartolomeu

Site-ul Basilica ne prezintă cu acest prilej pe scurt viața acestor mari cuvioși athoniți:

Părintele Daniil Katunakiotul

Părintele Daniil Katunakiotul a fost originar din Smirna şi s-a născut în 1846. A fost tuns în monahism în 1866 la mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) la vârsta de 20 de ani. Ulterior a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii Sf. Anastasia – Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic. După ce s-a întors în Sfântul Munte, s-a nevoit la Mănăstirea Vatopedi pentru cinci ani, iar după încă nouă luni în Smirna, s-a întors în Grădina Maicii Domnului, unde a pus bazele obştii Danieleilor din Katunakia. Părintele Daniil a fost iconograf. A trecut la cele veşnice în data de 8 septembrie 1929.

Părintele Efrem Katunakiotul

Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Părintele Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte. A trecut la cele veşnice în 1959.

Despre datele de prăznuire ne vorbește Părintele Theologos Vatopedinul pe Experiențe Ascetice.

Zilele de sărbătorire

Toți trei sfinții au adormit întru Domnul în zile speciale pe calendarul Sfântului Munte (calendarul pe stil vechi):

  • Sfântul Iosif Isihastul de Adormirea Maicii Domnului și deci va fi sărbătorit o zi mai târziu în Sfântul Munte,
  • Sfântul Efrem Katunakiotul de Sâmbăta Cuvioșilor care au strălucit în asceză (ultima sâmbătă dinaintea Postului Mare) care este o sărbătoare cu dată mobilă și deci foarte probabil că va fi sărbătorit odată cu Sfântul Efrem Sirul
  • Sfântul Daniil Katunakiotul de Nașterea Maicii Domnului. Obștea Danileilor a cerut să fie sărbătorit în Sfântul Munte o zi înainte, pe 7/20 septembrie, când a avut loc deshumarea moaștelor sfântului.

foto credit (jos): Ecumenical Patriarchate

Înregistrare VIDEO rară cu Sfântul Cuvios Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Cuviosul Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul.

Dacă ceilalți ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea câte unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras, împreună cu trei ucenici, în pustia Katounakiei. În luna februarie 1998, și-a dat duhul în mâinile Creatorului său, pe Care L-a slujit cu multă dragoste din tinerețile sale.

În luna octombrie 2019, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi așezat oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii.

Fiind un Sfânt de dată recentă (înregistrarea este din 1994) avem șansa și binecuvântarea de a-l putea privi și asculta pe Cuviosul Efrem. În ciuda faptului că avem o filmare neprofesională, cu problemelor tehnice și a mișcării ale camerei, înregistrarea de față are o valoare inestimabilă.

Astăzi, 14/27 februarie, se împlinesc 22 de ani de la trecerea Cuvioșiei sale la cele veșnice.

Nouă apariție editorială: „Sfântul Paisie Aghioritul, mărturii și minuni” (Editura Meteor Press, 2020)

Oamenii veneau la sfântul Paisie, şi vin şi acum la mormântul său, pentru că este un sfânt al vremurilor noastre, pe care credincioşii îl simt aproape. Din toate mărturiile pe care le avem despre Sfântul Paisie, cel mai mult răzbate simplitatea sa, dragostea pe care a avut-o pentru oameni, grija de a le fi mereu în preajmă, de a-i ajuta în nevoile lor. Nu era nimic sofisticat la el, nu te simţeai intimidat, aşa cum ai adesea senzaţia în preajma unor oameni de seamă, care sunt cinstiţi de semenii lor. Din contră, cei care îl vizitau simţeau o uşurare şi o bucurie în preajma lui. Arăta o dragoste fără excepţie pentru toţi cei care îl vizitau.

Aceasta a fost harisma pe care a primit-o el din porunca de sus: „te vei lăsa pe tine şi te vei ocupa de lume.” Părintele Paisie şi-a dedicat viaţa mângâierii celor care îl vizitau, punându-i mereu pe ceilalţi oameni mai presus de nevoile sale. Îi primea la chilia sa chiar obosit fiind şi slăbit, după nopţi de priveghere, sau bolnav grav, pe patul de spital. Oamenii veneau la el pentru că simţeau că primesc un ajutor real, că necazurile lor sunt auzite şi că li se răspunde. „Impresionant era nu cum venea lumea la el, ci modul în care pleca având un alt chip.” Într-adevăr, întâlnirea cu Sfântul Paisie putea fi transfiguratoare, oamenii se simţeau alinaţi, îşi găseau liniştea dar şi rezolvarea problemelor lor.

Sfantul Paisie a fost un om al timpului nostru, iar acţiunea lui principală a fost aceea de a se ruga pentru oameni, de a se pune în slujba lor, şi nu de a răspunde problemelor la modă, care-i preocupau pe oameni la un moment dat. Ni se vorbeşte în carte, la un moment dat, de o întâlnire între părintele Paisie şi părintele Porfirie, un alt mare sfânt contemporan cu noi. Aşteptarea celor care ştiau despre această întrevedere era să afle, din convorbirea celor doi, ceva despre venirea antihristului, despre 666, sau ca ei să discute subiecte bisericeşti care-i frământau atunci pe greci, cum era excluderea a 12 episcopi din sinod. Spre surprinderea celor care au vorbit cu părintele Paisie, asemenea subiecte nu au fost abordate. Cei doi sfinţi s-au întâlnit şi s-au rugat împreună, au spus rugăciunea lui Hristos, şi asta a fost tot. Pentru noi, care suntem atât de preocupaţi de problemele marcante ale zilei, poate fi o dezamăgire. Dar, dacă stăm să judecăm drept, primim o lecţie valoroasă aici, înţelegem că ceea ce trebuie să facem este să ne rugăm, să luptăm cu propriile patimi, să încercăm să fim mai buni cu oamenii din jurul nostru, iar nu să rezolvăm probleme naţionale şi mondiale care, atunci când ne pasionează intens, ne pot duce la multe rătăciri. Chiar dacă au rămas anumite profeţii pe care le-ar fi rostit părintele Paisie, părerea transmisă în carte este că trebuie să le luăm cu multă rezervă. Să căutăm mai întâi o viaţă duhovnicească, să nu ne preocupe atât de mult problemele care îi înfierbântă pe oameni, şi unde, fără să ne dăm seama, venim cu patimile noastre.

„Oameni de toate vârstele îi cereau sfaturile sale înţelepte, râvneau să îl întâlnească şi să le vorbească. Oameni îndureraţi și loviţi de soartă îşi găseau adăpost şi alinare în cuvintele sale pline de înţeles.” Aceasta a fost menirea pe care sfântul Paisie a avut-o printre noi, de a sfătui, a îndruma, de a alina durerile, de a oferi adăpost. Este sfântul zilelor noastre, pentru că ne actualizează învăţăturile Evangheliei pentru timpurile pe care le trăim, le face potrivite cu sensibilitatea noastră.

Dumnezeu nu îşi părăseşte poporul său, iar cea mai bună dovadă este că ne dezvăluie noi sfinţi, cum sunt Paisie, Porfirie şi alţii, ca sprijin pentru oameni în viaţa lor duhovnicească.

UPDATE: În curs de apariție la Meteor Press (28.02.2020).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Monahul Trifon Românul (+1978), pustnic în Kapsala

Pe acest ascet l-a cunoscut fericitul părinte Paisie [Aghioritul] care mi-a şi povestit cele ce urmează în legătură cu viaţa acestuia în Grădina sfântă a Maicii Domnului.

Părintele Trifon s-a născut în România, iar la înce­putul secolului XX a venit în Sfântul Munte împre­ună cu alţi români. S-a aşezat în chiliile din Kapsala, zona pustnicească ce se întinde între Mă­năstirile Pantokrator şi Stavronikita. Acolo a trăit aproape 40 de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. A adormit la 15 august 1978.

Gheron Trifon, îmi spunea Părintele Paisie, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de 20 de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult, nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii pentru a dobândi bunurile cereşti.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau Mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de 40 de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperişul.

– Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

– Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?

Lângă căsuţă îşi săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată părintele Paisie i-a spus:

– Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoţi apă şi cine o să te mai scoată?

– Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară.

Îşi lăsase cu desăvârşire viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Îşi amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curăţiseră inima şi mintea şi îi aduceau belşug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofon, un român care trăia în veci­nătate, l-a rugat de mai multe ori să vină la el la chilie, să trăiască împreună. Părintele Trifon îi răs­punsese însă:

– Bătrânul Trifon, părinte Xenofon, a lăsat pă­rinţi, fraţi, ţară, rude, prieteni, a lăsat lumea şi s-a făcut monah. Toate le-a lăsat, ca să-l iconomisească părintele Xenofon sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomiseşte Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofon? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte.

– Pot să vin să te văd? Să-ţi aduc pâine, măsline, verdeţuri, posmagi?

– Să vii. Da să nu stai mult. Puţin şi apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul.

Părintele Paisie l-a întrebat:

– Când nu vine părintele Xenofon să-ţi aducă mâncare, ce mănânci?

– Eu sunt oiţă. Mănânc ierburi. Scurm jos şi mă­nânc.

Avea atâta smerenie şi dispreţ pentru trupul său, încât credeai că vorbeşte de altcineva. Rugăciunea lui se înălţa la înălţimi de nebănuit. Chipul nu-i mai era atunci acelaşi. Neîncetat suferea schimbări bune şi adăuga har peste har. Deoarece atinsese fericita nepătimire, trăia ca un mic copil, fără răutate şi fără curiozitate. Simplu la vorbă, simplu la mers, simplu în purtare. Când odată lucra în grădină cu părintele Paisie, i s-a dezvelit goliciunea, dar el nu s-a ruşi­nat. Nici nu se gândea că ar putea să-l smintească pe celălalt. Şi-a acoperit golătatea cu naturaleţe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu puţine luni înainte de a muri l-a vizitat un tâ­năr monah, cunoscut de-al meu, părintele D. Iată ce mi-a povestit la întoarcere:

În coliba lui, părintele Trifon nu are nici pat, nici scaun, nici masă. În curte sunt aruncate conserve goale pe care le-a adunat de pe aiurea ca să dea im­presia că mănâncă peşte şi alte delicatesuri. Foarte puţine haine am văzut atârnate în chilie. Într-un in­terval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se pre­face nebun, dar în nebuniile pe care le spune îţi aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbeşte pentru că poate spune lucruri mari descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă.

Mie mi-a spus toate problemele pe care le am şi ce trebuie să fac ca să le depăşesc, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus şi de ce boli sufăr. Când l-am întâlnit prima oară în curtea chiliei sale, îşi acope­rise goliciunea cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

– Blagosloviţi, părinte!

– Domnul !

Când ne-a văzut (mai eram cu câţiva fraţi), s-a ri­dicat încet-încet, că era bătrân, şi, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuţă bombănind. Noi îl urmam şi auzeam:

– Eu nu ştiu nimic. Toate sunt scrise în cărţi. Monahul trebuie să facă 3000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu i se aduce închinare. Eu am avut 3000 de drahme. A venit hoţul şi mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a in­trat şi m-a furat?

Şi-a întors privirea spre mine, m-a privit fix şi şi-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franţa şi Cipru şi oriunde vreau. Merg şi în Cipru.
M-a privit dulce şi a zâmbit, pentru că [știa că] eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite l-am heretisit şi l-am între­bat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăşi să vorbească în mod nebu­nesc:

– Să mergi să spui la toţi binecuvântaţi. Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alţii.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din Mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus şi ce ascultare avea respectivul frate şi ce ascultare am eu şi în ce fel să o împlinesc mai bine. Orice aş fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte iar el începea să-mi răspundă printre tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creştini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca şi cum ceilalţi nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovniceşte:

– Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire şi smerenie. Pentru problema ta, nu te necăji. O să trimit eu un om ca să vorbească cu părintele stareţ al tău, ca să se bucure şi mama ta care te priveşte din cer şi se mândreşte cu tine.

Mama mea într-adevăr murise de câţiva ani, iar părintele Trifon ştia. Şi creştinilor cu care eram le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci şi sfaturile lui. Dacă ar fi fost rătăcit şi înşelat cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi du­hovniceşti foarte bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperişul coridorului ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta fără nici un cu­vânt i-a dat de înţeles că foile sunt de prisos: de dimineaţă până seara a stat afară în picioare, ne­mişcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă aşa. El a răspuns:

– Meditez la numele lui Iisus.

Ca să mă încredinţez şi mai desăvârşit despre sfinţenia părintelui Trifon, a continuat părintele D., am mai întrebat despre el pe încă un vecin de-al său, monah zelotist, care mi-a spus:

– Omul acesta e un mister. Ce să-ţi zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puţin posmag, vine şi-mi zice: „Dă-mi puţin pesmet şi-ţi aduc ver­deţuri”. Altă dată mi-a zis: „Coase-mi dulama şi o să-ţi sap în grădină”. Niciodată nu a luat şi nu mi-a cerut nimic fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât şi nu ştiu unde se împărtăşeşte.

Eu, continuă părintele D., l-am întrebat unde merge să se împărtăşească şi mi-a răspuns:

– De unde ştii tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat, i-a spus următoarele: „Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum”. De aceea stau şi mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinţi pustnici atoniţi care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea şi harismele lui te îndeamnă să te gândeşti la aşa ceva.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon şi-a început iarăşi nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cu­noască pe medic îi zise:

– Panaiotis, fă tu ce ştii, şi Panaghía va face res­tul.

Medicul s-a pierdut cu firea pentru că-i spusese pe nume, fără să se cunoască dinainte. Situaţia pici­orului era foarte gravă. Ar fi trebuit ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i tăia piciorul. Bătrâ­nul însă a refuzat şi s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie ca să nu se pună muştele pe rană. Dimineaţa următoare vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Îşi pusese o plantă sălbatică pe rană, iar în câteva zile se însănătoşi cu desăvârşire.

Aici se termină şi istorisirile părintelui D., care a avut bunătatea de a mi le spune.

Bătrânul Trifon a adormit somnul drepţilor înco­lăcit ca un şarpe într-un colţ al chiliei, învelit în zdrenţele lui. Trupul i-a rămas acolo 15 zile, fără ca cineva să ştie de cuvioasa lui mutare, atât era de dezlipit de oameni, dar unit cu Dumnezeu şi cu lu­mea cerului. Vecinica lui pomenire.

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005 /foto arhiva blogului.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de posta textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Florentina și Daniel primesc ajutor minunat de la Sfântului Simeon de la Hilandar

Doamne, ajută și La mulți ani!

Mă numesc Florentina și vă scriu deoarece doresc să fac auzită sau văzută minunea petrecută cu familia noastră cât mai multor oameni.

Acum câteva zile am reușit într-un final să trimit mail către mănăstirea Hilandar pentru a da mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Simeon prin mijlocirea rugăciunilor părinților de la această Mănăstire.

Vă trimit mărturia scrisă către dânșii:

“Doamne. ajută!
Eu și soțul meu ne-am căsătorit în Septembrie 2009 când amândoi aveam vârsta de 25 de ani.

În Mai 2011 am născut un băiat în urma unei sarcini cu probleme (iminență de avort încă din săptămâna 5-6 de sarcină). După nașterea băiatului, au urmat 3 sarcini pierdute (în 2014, 2015 și 2016). Primele două pierderi au fost similare: avorturi spontane petrecute fie când intrasem deja în trimestrul 2 fie când tocmai urma să intru. A treia sarcină s-a oprit în evoluție la aproximativ 8-9 săptămâni.

Doresc să menționez că atât eu cât și soțul suntem o familie care mergem săptămânal la Sfânta Liturghie, postim toate posturile, ne spovedim și ne împărtășim nu tocmai regulat, însă ne străduim.

Toți medicii consultați (nu au fost foarte mulți însă nici puțini) nu puteau găsi o explicație pentru aceasta imposibilitate de a mai dobândi un copil.

Stările sufletești prin care am trecut erau amestecate: fie supărare profundă manifestată prin nevoia de a plânge zilnic, fie speranță că va fi bine de fiecare dată când aflam ca sunt din nou însărcinată, apoi din nou mâhnire și durere când pierdeam încă o sarcină, sentimente de încredințare că până la urmă Dumnezeu ne va mai dărui un copil, gânduri de îndoială cum că poate totuși un singur copil era voia lui Dumnezeu să avem… Începusem să mă mângâi cu gândul ca sunt familii care nu au nici măcar un copil.

Îmi propuneam să reîncep investigațiile medicale pentru a încerca să aflăm motivul acestor probleme însă ceva mă făcea mereu să amân. Eram conștientă că orice aș fi întreprins aveam șanse mai mari cu cât vârsta noastră nu ajungea sa fie mai înaintată (aveam deja 34 de ani). Sunt medic stomatolog și realizez importanta unei sarcini obținute la o vârsta tânără.

În anul 2017, soțul meu împreună cu niște prieteni au mers în pelerinaj în muntele Athos în Săptămâna Luminată. Cu ocazia aceasta au vizitat și Mănăstirea Hilandar de unde au primit fiecare câte un pachețel ce conținea 2 bobițe de struguri și o crenguța din viță de vie a Sfântului Simeon. Întors în țară cu acest pachețel, am amânat aproape un an realizarea canonului pentru dobândirea de prunci. Totuși, în Postul Paștelui din anul următor (2018) am hotărât să împlinim acest Canon. Nu a durat 2 luni după finalizarea lui și am aflat ca sunt însărcinată (era Iunie sau Iulie 2018). Menționez că ultima sarcină o pierdusem în Octombrie 2016. Din Octombrie 2016 și până în Iunie-Iulie 2018 nu mai reușisem să rămân însărcinată, asta deși continuam să ne dorim mult atât noi cât și fiul nostru încă un copilaș.

La aflarea veștii că sunt din nou însărcinată, ne-am bucurat mult. Totuși, gânduri de teamă apăreau aproape fără voia noastră. Sarcina a decurs binișor (au fost și momente grele când medicii au fost sceptici cu privire la șansele de a duce sarcina cu bine la termen). Cu ajutorul lui Dumnezeu însă am ajuns cu bine la finalul sarcinii născând o fetiță sănătoasă căreia i-am pus numele Ecaterina.

Nu vom putea mulțumi cu vrednicie vreodată pentru ajutorul primit de la Sfântul Simeon…

Dorim ca aceasta mărturie sa fie spre întărirea credinței și a nădejdii în ajutorul dat de Sfântul Simeon tuturor celor care își îndreaptă rugăciunile către el!

Florentina și Daniel
București, România”

PS: Am primit după câteva ore un răspuns de la un părinte care îmi cerea sa-i spun data nașterii fetiței și să-i trimit o fotografie a ei. După ce i-am răspuns, am primit un alt mail în care îmi spunea că Ecaterina este născută chiar în ziua prăznuirii Sfântului Simeon (26 Februarie)! Sincer, spre rușinea mea niciodată nu rețin să fi căutat pe internet data în care se face prăznuirea Sfântului, asta în ciuda ajutorului minunat dăruit nouă.

Dacă veți considera că este utilă și mărturia aceasta, sunt de acord să o postați pe blogul dumneavoastră.

Vă mulțumesc mult!
Doamne, ajuta!

Actorul american Jonathan Jackson, câștigător a 5 premii Emmy, în rolul principal într-un film documentar despre viața Sfântului Iosif Isihastul (trailer)

TRAILER

În curând va fi lansat un documentar (docu-dramă) despre Viața unuia dintre cei mai mari sfinți cuvioși ai secolului XX, Gheron Iosif Isihastul, a cărui înscriere oficială în calendarul Bisericii Ortodoxe a fost anunțată în octombrie 2019 de către Patriarhul Ecumenic.

Actorul american Jonathan Jackson, câștigător a 5 premii Emmy, botezat ortodox în urmă cu aproape 8 ani,  joacă rolul principal în acest film documentar. În cadrul unui interviu, Jonathan mărturisește că acesta a fost cel mai provocator rol al carierei sale și o mare binecuvântare, implicând o puternică transformare interioară.

Mai multe linkuri despre Jonathan Jackson pe blogul nostru:


Jonathan Jackson a oferit unul din premiile sale Emmy Mănăstirii Vatopedi, în cinstea Maicii Domnului (2018)

Jonathan Jackson în rolul lui Gheron Iosif Isihastul

 

Cum facem rugăciune pentru o problemă? Ne răspunde Sfântul Paisie Aghioritul

Cum facem rugăciune pentru o problemă?
Cuviosul Paisie Aghioritul

– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

– Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

– Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus­pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

– Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

– Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 342-343.

Notă: Fragmente din textele publicate de Editura Evanghelismos apar aici cu încuviințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Influența Sfântului Porfirie Kavsokalivitul. Interviu cu Nektaria Karantzi (Atena, Grecia)

Interviu realizat în cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului de Muzică Bizantină de la Iași

Nectaria Karanzi este singura interpretă de origine greacă care interpretează muzică bizantină, cu o discografie în acest domeniu de când avea 14 ani și cu o activitate de corist încă de la vârsta de 9 ani. În primele ei înregistrări de muzică, a acompaniat un sfânt contemporan, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (apropiat al familiei, cel care a și botezat-o, n. edit.) și, la îndemnul său, și-a început studiile în domeniul muzicii bizantine la o vârstă foarte fragedă. Nektaria Karantzi este cunoscută pe scena muzicii grecești și datorită colaborării sale cu cel mai mare profesor de muzică tradițională grecească, Chronis Aidonides.

Mai multe informații din biografia Nectariei Karanzi la LINK.

Veste bună: Cuvioșii Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul au fost canonizaţi de Patriarhia Ecumenică

Patriarhia Ecumenică a anunţat miercuri, 27 noiembrie 2019, într-un comunicat de presă, canonizarea cuvioşilor Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul. 

Hotărârea a fost adoptată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod întrunit în data de 27 noiembrie la Fanar, sub preşedinţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.

Sofronie Saharov

Arhimandritul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul.

S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.

Părintele Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.

Ieronim Simonopetritul

Părintele Ieronim s-a născut în anul 1871, la Reiz-Dere din Asia Mică.

A fost tuns monah în data de 21 martie 1893, în Duminica Floriilor.

A trecut în veşnicie în data de 7 ianuarie 1957.

Foto credit: Fototeca Sfântului Munte / Sursa: Basilica

Conform anunțului făcut de către Patriarhul ecumenic Bartolomeu în timpul vizitei oficiale la Muntele Athos din luna octombrie 2019, urmează a fi proslăviți oficial și Părinții Daniil Katounakiotul, Efrem Katounakiotul și Gheron Iosif Isihastul.

A plecat la Domnul Părintele Grigorios, ucenicul Sfântului Paisie Aghioritul și duhovnicul Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul, Metamorfosi, Halkidiki, Grecia

A plecat la Domnul Părintele Grigorios, duhovnicul Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul, Metamorfosi, Halkidiki, Grecia.

UN VERITABIL UCENIC AL SFÂNTULUI PAISIE AGHIORITUL!

Am avut marea binecuvântare să-l văd pentru ultima oară acum două zile, duminică 17 noiembrie 2019.
Autorul cărții ”Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie” mi-a zis în repetate rânduri că îl consideră cel mai harismatic om pe care l-a cunoscut, după Sfântul Paisie.
Înmormântarea va fi probabil mâine, 20 noiembrie.

În imagine sus este Sfântul Paisie, Părintele Grigorie și Maica Stareță Eufimia de la Mănăstirea din Metamorfosi. / În imaginea de jos Părintele Grigorie este în dreapta, cel cu ochelari.

Sursă: pagina facebook a Părintelui Petru Sidoreac

UPDATE: Revin cu noutăți despre marele duhovnic Grigorios de la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, Metamorfosi, Grecia, care a plecat la Domnul astăzi dimineață, la orele 10.30. Înmormântarea sa va fi săvârșită joi, 21 noiembrie. La sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în biserică, virtuosul ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul va dărui pământului ceea ce-i datorează, iar Raiului, sufletul.
Să avem binecuvântarea lui!

Viața Cuviosului Ieronim Simonopetritul întocmită de ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

Printre cele mai extraordinare, mai mari, mai importante persoane pe care le-a înfăţişat istoriei Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte se numără şi Părintele Ieronim, stareţ al acestei mănăstiri vreme de zece ani. Fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, a fost răsădit în grădina Maicii Domnului şi a sfinţeniei şi a dat florile virtuţilor şi roadele sfinţeniei la Metocul Înălţării Domnului.

Un mic chivot aflat dedesubtul Sfintei Mese a Paraclisului simonopetrit al Sfintei Maria Magdalena păstrează ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o moştenire unică, rămăşiţele parusiei pământeşti şi amintirea cereşti, sfintele moaşte ale virtuosului său egumen.

În spatele Sfântului Altar al Înălţării Domnului un mormânt gol nu conţine decât puţinul pământ care a odihnit trupul său cel subţiat de asceză şi care a înghiţit ultimele lichide fiziologice ale economului său, om plin de duh. Oamenii care până astăzi care se închină simplu la locul său de îngropare, amestecând lacrimile şi rugăciunile cu amintirea blândă dar profundă a persoanei stareţului, îi adeveresc harul şi-i dovedesc sfinţenia. Mormântul său gol este plin de har. Cel ce lipseşte este prezent. Amintirea sa nu se stinge în trecut ; însufleţeşte prezentul şi dă viaţă viitorului.

Părintele Ieronim, în lume Ioan Diakoghórghis, s-a născut în anul 1871, la Reiz-Deré din Asia Mică. La Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte a venit pe 28 octombrie 1888 şi a fost tuns monah pe 21 martie 1893, în Duminica Floriilor. În februarie 1914 devine întâistătător al mănăstirii, pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar pe data de 12 aprilie acelaşi an presviter. Pe 20 aprilie 1920, în Duminica Femeilor Mironosiţe este întronizat egumen al mănăstirii sale de metanie. Pe 15 iunie 1931 este exilat la Sfânta Mănăstire Kutlumuş iar după trei luni este trimis la Biserica Înălţării Domnului din Atena. În anul 1937 i se propune să se întoarcă pe tronul de egumen al Mănăstirii, dar acesta refuză cu discreţie. Douăzeci de ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1957 (preziua Sărbătorii Naşterii Domnului, după calendarul vechi), îşi dă ultima suflare, părăsind lumea aceasta. A trăit 17 ani în patria sa, în Asia Mică, 43 de ani în mănăstirea sa de metanie, Simonopetra şi 26 de ani la Înălţarea Domnului, lumina sa călăuzitoare.

Aceasta este schiţa simplă a petrecerii temporale a unui om al veşniciei. În acest cadru s-a desfăşurat complexitatea vieţii simple a părintelui Ieronim şi în aceste condiţii s-a exprimat frumuseţea tainică a persoanei sale. Alături de aceasta, micul său trup, cu suferinţele şi bolile sale, cu detaliile importante sau mărunte ale evenimentelor din viaţa sa compun icoana sa văzută, care în ciuda simplităţii ei, prefigurează ceva măreţ, unic, sfânt. Părintele Ieronim nu este egumenul aghiorit şi iconom al Bisericii Înălţării Domnului. Este sfântul care şi astăzi rânduieşte cele de folos pentru Simonopetra şi Biserica Înălţării Domnului şi pentru totdeauna împodobeşte Biserica.

Viaţa şi evenimentele mai importante

Rădăcinile Părintelui Ieronim sunt micrasiate. A crescut în tovărăşia adâncii credinţe şi evlavii a părinţilor săi, a vieţii Bisericii, a sfinţilor, a semnelor vii şi minunilor dumnezeieşti, dar şi a sărăciei, bolilor şi suferinţelor. Cercetarea sfinţilor în viaţă – la numai doisprezece ani merge în Hios şi primeşte binecuvântare şi pregustare a darului înainte vederii Cuviosului Parthenie din Hios (1815-1883) – refugiul şi legătura vie cu marii sfinţi ai Bisericii noastre şi pelerinajele, contactul cu slujbele de pomenire, cu posturile şi textele liturgice – de la şapte ani cunoştea pe de rost Acatistul Buneivestiri – familiaritatea cu intervenţiile şi răspunsurile lui Dumnezeu – el însuşi fusese vindecat în mod minunat de boli şi pătimiri grele – chemarea sa firească spre tot ceea ce este sfânt, bisericesc, monahal, calităţile şi harismele caracterului său – era serios, scum la vorbă, profund şi direct – binecuvântările aleşilor săi părinţi, dar mai ales harul lui Dumnezeu au constituit bazele sănătoase ale sfinţeniei sale şi ale vieţuirii sale unice.

Aşadar, la numai şaptespezece ani, simţindu-şi limpede chemarea, face marele pas al autoexilului şi jurămintelor monahale. Părăseşte patria sa binecuvântată şi familia şi se încetăţeneşte în societatea monahilor. Părăseşte peninsula micrasiată a Eritreei, traversează Marea Roşie a deşertăciunii acestei lumi, schimbă împărăţia acestei lumi cu împărăţia cerească şi vine în peninsula Sfântului Munte, care pătrunde mai mult în cer decât în mare, cu scopul de a se hrăni mai mult din Harul lui Dumnezeu şi nu pentru a-şi valorifica multele harisme.

Mănăstirea care-l găzduieşte este mănăstirea compatrioţilor săi de la Alátsata, din Asia Mică; este Sfânta Mănăstire Simonopetra, cea mai îndrăzneaţă şi impresionantă clădire a Sfântului Munte care arată de parcă, atârnată de stâncă, ar încerca să urce în cer.

La Simonopetra va rămâne cu totul 43 de ani, împlinind toate ascultările, de la aceea de chelar şi arhondar până la aceea de egumen, şi cultivând în cel mai înalt grad virtuţile răbdării, smereniei şi ascultării, lipsa de slavă deşartă şi tăcerea până la asceza fără cruţare de sine, înfrânarea, rugăciunea neîntreruptă, milostenia şi neiubirea de arginţi.

Sârguinţa şi râvna sa erau neîntrecute. De îndată ce găsea cât de puţin timp liber, îl valorifica prin studiu şi îndeletniciri duhovniceşti în biblioteca Mănăstirii. Devreme încă i se încredinţează responsabilităţi şi misiuni ostenitoare la metocuri. Fără nici o reţinere, cu o ascultare denă de exemplu, răspunde cererilor întâistătătorilor săi, petrece mari perioade de timp în afara Mănăstirii ocupându-se de probleme de ordin economic şi administrativ, dar nu pierde nici un moment simţirea chemării sale monahale sau nevoia comunicării interioare cu Dumnezeu.

După cum scrie în 1911 într-o scrisoare monumentală, pe care a trimis-o pe când se afla la Biserica Înălţării Domnului, lui Ioanichie, egumenul de atunci al Mănăstirii : „Dacă nu evit sau mai degrabă doresc să mă întorc în mănăstirea noastră de metanie căci cunoaşte Dumnezeu conştiinţa omului, multele cuvinte sunt fără rost. Sunt de ajuns părerile de rău pentru neţinerea întocmai a îndatoririlor mele pe care le simt împovărătoare, să mai adaug şi că depărtarea fizică de cuibul nostru, duhovniceşte nu este uşoară pentru mine, dimpotrivă îmi este peste măsură de grea dacă binele şi progresul proprietăţilor Sfintei noastre Mănăstiri, aflate sub conducerea şi porunca Voastră nu m-ar dispune” (22.9.1911).

Această grijă, respectul, aristocraţia manierelor şi desăvârşita ascultare faţă de Mănăstire şi de superiorii săi l-au caracterizat toată viaţa, până la adânci bătrâneţe. Marea trecere de care se bucura la Mănăstire, îndeplinirea cu succes a slujirilor care i se încredinţează, dar mai ales modestia, bunătatea şi virtutea sa îl fac pe de-o parte foarte iubit şi respectat iar pe de altă parte, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, subiect al invidiei şi meschinăriei. Răspunsul său a fost întotdeauna tăcerea şi răbdarea.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ceea ce l-a susţinut mult a fost relaţia de părtăşie pe care a întreţinut-o cu sfinţii Bisericii. Dragostea lui pentru Sfântul Dimitrie şi Sfântul Ioan Teologul avea rădăcini în copilăria sa, relaţia aceasta directă având drept urmare faptul că a trăit vindecări minunate prin ajutorul amândurora. Astfel, Sfântul Dimitrie l-a vindecat, în copilărie, de umflături ale picioarelor care-i provocau mari dureri, iar Sfântul Ioan l-a vindecat în 1897, la începutul vieţii sale monahale, de hernie. Ceea ce îi dăruiau mai cu seamă nu era, însă, vindecarea trupească, cât mai ales simţirea prezenţei lor. Această simţire îi cultiva relaţia neîntreruptă cu ei şi-i dădea putere, în grijile zilnice pentru Mănăstire, să nu piardă părtăşia cu lumea de dincolo.

Iubirea sa faţă de sfinţi era atât de mare încât a binevoit Dumnezeu să cunoască, puţin înainte de adormirea acestuia în Domnul pe mult nevoitorul Cuvios Parthenie din Hios, a legat o relaţie personală de prietenie cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Sava cel Nou din Kálymnos şi cu Sfântul Nicolae Planás.

Această iubire puternică a sa faţă de sfinţi a găsit expresie artistică, între harismele pe care i le-a dat Dumnezeu având-o şi pe aceea de imnograf. Astfel, imediat după tunderea sa în monahism, în 1893, scrie opt canoane pe glas ale Cuviosului de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Simon Izvorâtorul de mir, înlocuindu-le pe cele care arseseră în incendiul din 1891. În anul 1896 compune un paraclis al sfinţilor Mănăstirii, Sfântul Simon Izvorâtorul de mir şi Sfânta Maria Magdalena, pe care-l publică mai târziu, în 1924, împreună cu slujbele acestora şi cele opt canoane ale Sfântului Simon.

În anul 1902 scrie şi pune pe note slujba Cuviosului Efrem Sirul şi completează diferite alte lacune, printre care şi slujbele sfinţilor Neofit şi Ioanichie, ale căror nume le purtau părinţii lui duhovniceşti, ale Sfântului Ieronim şi a Sfintei Maria Magdalena.

Activitatea sa imnografică de slăvire continuă şi în timpul exilului său cu paraclis al Sfântului Antonie cel Mare, Laude la Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie, Pavel, Patriarhul Constantinopolului, Serghie şi Vah, completări la slujbele altor sfinţi ale căror sfinte moaşte sunt păstrate la Simonopetra, stihuri de cerere şi rugăciune către Domnul, Maica Domnului şi diferiţi sfinţi, şi mai ales cu participarea sa neîntreruptă la slujbele zilnice şi rugăciunea neîntreruptă.

Cum era de aşteptat, coexistenţa multor virtuţi rare cu harisme şi capacităţi unice l-au individualizat în mijlocul obştei mănăstirii. Deja personalităţii lui începuse să devină panaghiorită şi încet-încet panelenă iar recunoaşterea sa aproape universală. Pentru aceasta, când egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Simonopetra şi părinte duhovnicesc al lui, Gheronda Ioanichie, a părăsit această lume după o boală grea, hotărârea părinţilor a fost unanimă în a respecta ultima dorinţă a fericitului părinte stareţ, înţeleapta propunere a învăţatului monah Daniil Katounakiótul, dar şi asentimentul părinţilor aghioriţi şi a alege drept urmaş al acestuia în scaunul de egumen pe părintele Ieronim.

Merită subliniat faptul că în viaţa lui nu a cerut şi nici nu a revendicat nimic. A aşteptat întotdeauna cu răbdare şi a refuzat orice cinste şi distincţie. Pentru aceasta, el care era născut ieromonah şi duhovnic, până în momentul alegerii sale ca egumen, în 1920, la vârsta de 49 de ani, a rămas un simplu monah. Deşi îl rugau să se hirotonească, el ezita să accepte. A venit, deci, ora să fie obligat să primească hirotonia. Pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar a doua zi prezviter apoi arhimandrit şi duhovnic de către Mitroplitul Irineu al Kassandriei.

La câteva luni după alegerea sa iese din Mănăstire şi vizitează Atena, slujind, în calitate de egumen, pentru prima oară la iubitul său metoc al Înălţării Domnului. Cu o lună înainte de adormirea iubitului său prieten, pe care-l cunoştea din anul 1898, episcopul de Pentapole, Sfântul Nectarie, s-a învrednicit să-l viziteze la spital, în ziua onomasticii sale, pe 11 octombrie 1920.

Astfel, cu binecuvântarea sfântului, cu rugăciunile Sfintei Chinotite şi a întregii lumi aghiorite, cu acoperământul patronului său, Sfântul Ieronim şi ale patronilor Mănăstirii sale, Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir, ridică greutatea egumeniei şi crucea preoţiei la vârsta de aproape 50 de ani. Şi cu toate că dintr-o dată este ridicat la rang de conducere şi devine obiectul unei preţuiri unice, nimic din toate acestea nu se schimbă în viaţa sa personală. Continuă să fie la fel de simplu, smerit, binevoitor, respectuos, nevoitor, discret, neiubitor de slavă deşartă şi reţinut cum era şi înainte. Perioada cât a fost egumen s-a caracterizat prin rodnicie, simplitate, ospitalitate şi milostenie, hărnicie, sârguinţă şi încredere în pronia dumnezeiască.

ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
pentru Pemptousia