Monthly Archives: Mai 2012

Despre Schitul moldovenesc athonit de la Provata, emisiunea „Pietrele vorbesc” realizată de Părintele Savatie Baștovoi

Emisiunea „Pietrele vorbesc” realizata de ieromonah Savatie Baştovoi.
Tema emisiunii: Despre schitul moldovenesc de la Sf. Munte Athos (28.02.2010).
Sursa: Jurnaltv.md.

 

Anunțuri

Avva Dometie Trihenea (1909-1985), singurul român egumen al unei mănăstiri athonite

„Părintele Dometie era unul din ceata acelor părinţi rămas din greşeală pe dinafară când cineva a închis grabnic Patericul Athonit” (Protoiereu Sorin Petcu)

„Părintele Teofil Paraian s’a învrednicit a primi un răspuns frumos de la avva Dometie, când l’a întrebat pe acesta cum sunt părinţii de la Sfântul Munte: Să nu’ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pământ! Sunt oameni de pe pământ… care doresc să ajungă în cer!” (Radu Alexandru)

De pe pământ a fost şi el – din pământul Săliştei Sibiului (Tilişca), „născut în comuna Tilişca, judeţul Sibiu, în anul 1909, la 8 iunie şi botezat la 17 iunie, în trei afundături, de preotul Petru Iuga” – şi către cer s’a dus de la chilia athonită a Sfântului Ipatie, la 20 noiembrie 1985. Preotul Ioan Iuga din Taia Petrilei, nepotul părintelui athonit, spunea că primul lucru care’i vine în minte atunci îşi aduce aminte de el este că era un om tare bun. „El a revenit în ţară abia după 50 de ani de nevoinţe în grădina Maicii Domnului, pe când era stareţ la Zografu (1965-1975 n. edit), şi atunci doar ca să revigoreze monahismul românesc în Sfântul Munte, căutând tineri rugători. De n’ar fi venit inundaţiile din 1972, cred că eram şi eu athonit acum!” – mărturisea cu oarecare regret părintele Iuga, după ce s’a rugat la mormântul avvei Dometie, la cea mai mare chilie românească din Athos, „singura chilie ardelenească”, cum numea în 1963 patriarhul României, Justinian, chilia sfântului Ipatie, pe când a participat la aniversarea a 1000 de ani de viaţă monahală athonită organizată.  A fost de altfel singura vizită a unui cap al Bisericii Ortodoxe Române în Athos şi ea a fost consemnată de avva Dometie în scris:

„La data de 27 iunie 1963 am avut fericirea să primim în Chilia Sfântului Ipatie, în sunetul clopotelor şi armonia cântărilor, pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, cu suita Preafericirii lui. După Te Deum a spus un frumos cuvânt de primire Dometie ieromonahul, amintind istoria chiliei şi faptul că sfântul Ipatie este unul dintre cei 318 părinţi de la Sinodul I de la Niceea, cel care l-a salutat pe episcopul Teofil al Tomisului din Dacia, azi Constanţa. După terminare, Prea Fericitul Patriarh a exclamat: Foarte frumos! Apoi a ţinut o cuvântare de frumoasă amintire, aducându’ne toate binecuvântările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale tuturor călugărilor şi călugăriţelor şi ale tuturor binecredincioşilor creştini din România, care cu multă plecăciune şi sfinţenie pronunţă cuvântul Sfântul Munte. Îndemnându’ne să fim cu bună supunere către mănăstirile din Athos, către stăpânirea autorităţilor şi ţara adoptivă, a spus: Ca prin voi şi faptele voastre să se preamărească Dumnezeu şi Maica Domnului, ocrotitoarea acestui Sfânt Munte, minunat şi frumos. După închinarea la Sfânta Evanghelie a scris pe aceasta următoarele: Cu prilejul sărbătoririi celor o mie de ani de la organizarea monahismului în Sfântul Munte Athos, de către Sfântul Atanasie, am vizitat Chilia Sf. Ipatie unde se nevoiesc cei patru monahi români cărora le-am împărtăşit ale noastre binecuvântări.”

Dumitru Trihenea, viitorul ieromonah Dometie, provenea dintr’o familie înstărită de mocani: „Din botez am primit numele de Dumitru. Părinţii mei, Dumitru şi Maria Trihenea, oameni binecredincioşi, erau mari mocani şi crescători de oi. De mic mi’au dat o frumoasă educaţie religioasă. Când aveam 12 ani am văzut în vedenia visului tot Sfântul Munte, cu toate mănăstirile. De altfel, am fost şi dăruit de părinţii mei, ca dar din partea lor, Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos. La etatea de 13 ani, adică în anul 1922, am plecat la Sfântul Munte, împreună cu tânărul Gheorghe Cornăţan din comuna Vingard – Sibiu, care avea numai 9 ani. La plecare ne’a ieşit multă lume din sat înainte şi ne zicea: Unde mergeţi voi, băieţi, aşa tineri şi sănătoşi? De’aţi fi orbi sau şchiopi! Dar aşa, de ce mergeţi la mănăstire?. Noi le-am răspuns: Pentru dumneavoastră ştiţi să ţineţi tot ce’i bun, iar lui Dumnezeu vreţi să’I daţi numai şchiopi şi orbi?”. Memorabil răspuns, consemnat de vrednicul de pomenire arhimandritul Ioanichie Bălan!

Avva Dometie şi’a trăit viaţa în sfinţenie şi Dumnezeu l’a învrednicit a fi ales stareţ al uneia din cele 20 de mănăstiri împărăteşti athonite: Zografu. În toată istoria Athosului nu s’a mai pomenit ca un român să ajungă egumen al unei mănăstiri athonite! „Şi negăsind bulgarii un om îmbunătăţit duhovniceşte, au pus ca stareţ un român, pe părintele Dometie” – spune avva Iulian, duhovnicul de la Prodromu. „Criteriul alegerii unui stareţ era mult diferit atunci de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Singurul lucru important era ca monahul să aibă viaţă plăcută lui Dumnezeu. Nu conta nici naţionalitatea, nici studiile pe care le avea. Şcoala lui era viaţa lui”.  Şi nu puţină vreme, ci timp de 10 ani a purtat de grijă bulgarilor de la mănăstirea athonită închinată Sfântului Gheorghe!

Părintele Nectarie de la Prodromu povestea că prin 1975 avva Dometie a cerut sfat, în scris, de la avva Cleopa, că se îngrămădiseră fel de fel de ispite şi griji ocârmuitoare pe capul lui şi ar fi voit a renunţa la cinstea şi îndatorirea de egumen. Şi mult înţelepţitul purtător de duh, părintele Cleopa, i’a adus aminte că dacă smerenia îl înalţă chiar pe omul simplu şi neînvăţat, atunci cu atât mai multă cinste va aduce omului mare şi respectat. Şi smerindu’se l’a sfătuit să se retragă la liniştea chiliei lui de la Sfântul Ipatie. Şi aşa cunoscând că nu pentru osteneli, ci pentru simplitate şi neprihană se arată Dumnezeu sufletului, a lăsat avva Dometie în bună rânduială trebile bulgarilor şi s’a retras la isihie, la „cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos” (cum era considerată în 1907 de Colonia Monahilor Români din Athos). Şi după încă 10 ani de nevoinţe, simţindu’şi sfârşitul aproape, l’a chemat într’o seară de noiembrie pe părintele Ilarion Dincă şi vreme de un ceas şi mai bine i’a cetit rugăciuni osebite şi frumoase binecuvântări întru stăreţia chiliei. Iertat şi iertând pe toţi – chiar şi pe cei ce l’au ispitit la vremea cărunteţilor sale – s’a mutat la Domnul avva Dometie pe 20/03 noiembrie 1985.

A mai zis părintele Nectarie că n’a cunoscut duhovnic mai bun la suflet ca avva Dometie: „Având dragoste faţă de toată lumea, a fost negrabnic la mânie cu noi. Ne mai dojenea uneori, dar cu multă bunătate în glas însă. Se spovedeau la el şi greci şi bulgari şi machedoni şi albanezi, că ştia a vorbi şi elineşte şi ruseşte şi bulgăreşte. Cred că ştia a grăi şi franţuzeşte – nu ştiu sigur – dar ştiu că a fost vreme de 15 ani duhovnicul mănăstirii Constamonitu”.

Părintele Nectarie este unul dintre monahii veniţi în 1977 în Sfântul Munte şi asta poate că se datorează într’o mare măsură şi arhimandritului Dometie Trihenea, care l’a rugat personal, cu un an înainte, în martie 1976 la Atena, pe Nicolae Ceauşescu să mijlocească pe lângă statul grec înlesnirea stabilirii unor tineri monahi români în Athos. Nu mai erau decât vreo 50 de vieţuitori români athoniţi, în vreme ce cu 100 de ani înainte fuseseră peste 700! Se pare că rugămintea i’a fost ascultată, căci s’a produs în anii următori o revigorare a monahismului românesc aghiorit.

Odihnea avva Dometie pe toată lumea şi pe deasupra, tămăduia nu numai sufleteşte ci şi trupeşte, fiindcă era iatros – cum îi spuneau grecii şi părintele Hristofor de la Provata, care a fost vindecat de el – adică doctor şi bun cunoscător al terapiilor naturiste.

Tot părintele Dometie este şi cel care a adunat de peste tot 15 manuscrise ale celui mai mare cântăreţ al românilor şi al Orientului, părintele Nectarie Protopsaltul, cu scopul de a nu se înstrăina!

Având inimă milostivă, era însă, mai presus de toate, om al pravilei şi rugii neîncetate! El ştia că unde se termină rugăciunea începe păcatul şi de aceea atunci când a fost întrebat oarecând în privinţa mâncării monahului, a dat un răspuns plin de înţelepciune: Este mai bun peştele decât cartoafele, dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit! Iată adânca înţelepciune a unui trăitor smerit! Adevărul era că „părintele Dometie trăia timpuri moderne, dar după rânduieli de pe la jumătatea întâiului mileniu creştin”, cum mărturisea protoiereul Sorin Petcu când l’a cunoscut, cu puţin timp înainte de a se muta la cele veşnice.

Creştinilor din ţară, de folos cuvânt le’a trimis: Să se roage mult… şi să asculte de păstorii lor sufleteşti ca să nu cadă din dreapta credinţă. De vor face aşa, vor primi îndoit dar de la Dumnezeu şi mântuirea sufletului…

George Crasnean

Notă pentru fotografia de jos: Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea (cu toiag şi cruce pectorală) în 1968, stareţ în mănăstirea Zografu, cu obştea zografită, printre aceştia fiind şi doi fraţi români: schimonahul Filoftei Rusu (al 4-lea din rândul de sus) şi monahul Matia Stoica (al doilea de la stânga), arhondarul mânăstirii.

Despre avva Dionisie Ignat de la Colciu

Parintele Dionisie Ignat – Dumitru – s-a nascut in anul 1909, in comuna Vorniceni, judetul Botosani, intr-o familie de simpli agricultori. Tatal acestuia, Ioan, un om foarte credincios, moare de tanar, tanarul Dumitru ramanand astfel orfan pana si de amintirile legate de tatal sau, fiind prea mic la acea data. Credinciosul tata lasa in grija mamei opt copii. La data de 6 septembrie 1926, tanarul Dumitru merge in Sfantul Munte Athos, avand atunci abia 17 ani. Aici, el face un scurt pelerinaj pe la manastiri, impreuna cu fratele sau de trup, parintele Ghimnazie, si cu inca doi mireni, dupa care incearca sa se stabileasca la Schitul romanesc Prodromu; din pacate, nu pot ramane la acest schit.

In anul 1927, tanarul Dumitru Ignat cumpara, impreuna cu un calugar roman – schimonahul Sebastian, Chilia Buna Vestire, de langa Manastirea Pantocrator. In acelasi an, tanarul Dumitru este tuns in monahism, primind numele Dionisie, iar fratele sau dupa trup Ghimnazie este hirotonit preot. In anul 1933, staretul Sebastian trece la cele vesnice, iar fratii Ignat merg la Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk, din Capsala, la Staretul Ghedeon. In anul 1937 ei vin la Chilia Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu, iar parintele Dionisie Ignat este hirotonit intru cinstea preotie. Parintele Dionisie Ignat va fi randuit duhovnic abia in anul 1945. La randul sau, el a avut ca duhovnici parinti precum ieromonahul Antipa Dinescu, Elisei Cilipiu si Dometie Trihenea. Prin mila lui Dumnezeu fata de cei dorniti de viata inalta, va deveni el insusi un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos. Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate al parintelui Dionisie Ignat, ceilalti monahi din chilie au murit si ei (Parintele Arsenie, in anul 1967, si Parintele Agatanghel, in 1971). Aici au mai ramas decat doi batrani: Dionisie Ignat si Ghedeon.

In anul 1977, doi monahi au sosit din Romania: Parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in anul 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in anul 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Manastirea Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Schitul Colciu. Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. In pofida grelei incercari, ingaduite de Dumnezeu, parintele Dionisie Ignat a primit insa si un mare dar duhovnicesc: rugaciunea inimii. La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din manastirea Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat. Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele vesnice marti seara, de fata fiind si unul dintre ucenicii Parintelui Dionisie, Episcopul Siluan Marsilianul, care a venit din Franta pentru a se inchina cateva zile la Manastirile din Sfantul Munte, si obstea chiliei romanesti „Sfantul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu”. In data de 12 mai 2004, intr-o zi de miercuri, Parintele Dionisie Ignat a fost inmormantat, ramanand insa in inimile multora drept „unul dintre cei mai mari duhovnici ai Sfantului Munte Athos”. De remarcat faptul ca printre cei care au fost prezenti la inmormantarea Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numarat si mostenitorul coroanei britanice, Printul Charles.

George Crasnean

Desen de Nane Crasnean

Despre avva Ioan Guţu de la Colciu

Părintele Dionisie Ignat spunea despre avva Ioan: “A venit la Muntele Athos în 1926. Părinte duhovnicesc i-a fost părintele Ilie, dar în scurt timp bătrânii au murit (Ilie Vulpe, Gherontie, Paisie şi Eftimie) şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani. Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii: nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Toate sărbătorile şi toate praznicele mari, veşnic le-am făcut la un loc. Părintele Ioan Guţu a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor şi foarte strict cu vieţuirea sa monahala. Au încercat şi alţii să locuiască cu el, dar n-au fost în stare. Era doar preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc din chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodată… A fost un om bun”.

Avva Ioan era de obârşie din Basarabia şi s-a născut la Popeşti, în regiunea Soroca, în 1906. Iubitor de Dumnezeu, a plecat la 19 ani în Athos şi a rămas acolo, în aceeaşi chilie de la Colciu, 70 de ani, până s-a mutat la Cer. N-a ieşit în acest răstimp decât o singură dată din Sfântul Munte, pentru oarecare treburi. A făcut ascultare şi duhovnicului său Ilie Vulpe, dar şi tatălui său, care i-a spus când l-a vizitat: „Îngrijeşte-te să mori aici”. Între 1906 şi 1996 (05 decembrie), timp de 90 de ani, avva Ioan a strâns atâta har şi smerenie încât a ajuns la cea mai adâncă nevinovăţie. Mare postitor – mânca din două în două zile – mare nevoitor – dormea cel mult trei ore din noapte, pe un scăunel – mare ascet şi rugător – bătea metanii şi când îi sângerau picioarele, la bătrâneţe, iar medicamente n-a folosit vreodată. Nu vorbea mult pentru că dacă nu te foloseai de tăcerea lui, nu aveai pentru ce să-i mai ceri sfat (şi adevărul este că putem lua învăţătură despre smerenie, doar privindu-i chipul!). A considerat întotdeauna că „trebuie să începem cu frica de Dumnezeu şi să terminăm cu dragostea pentru El. Între acestea două să punem multă smerenie şi rugăciune şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor”. Pentru ostenelile sale, Dumnezeu i-a dezvăluit dinainte ceasul mutării sale, aşa că şi-a rânduit toate treburile cu două luni înainte, şi-a luat iertare de la toţi fraţii – şi de la cei din chilia Sfântului Gheorghe Colciu a părintelui Dionisie Ignat, care l-a şi împărtăşit – şi, la pomenirea Sfântului Sava cel Sfinţit, a trecut la cele veşnice.

Spunea părintele Ilie de la Colciu că în oarecare an nu aveau de niciunele pentru hramul chiliei. Au întins ei mrejile, dar n-au pescuit nimic. Cum era deja ajunul Sfântului Ioan, s-au dus cu amărăciune la avva Ioan să-i ceară sfat. A zis gheronda: „Mergeţi la liman şi aduceţi peştele cel mare”. Ar fi voit părinţii să-i spună că de acolo vin, dar au tăcut şi au făcut ascultare. Şi dacă au ajuns la ţărm au rămas miraţi că au văzut venind spre ei un peşte destul de mare încât să le ajungă drept hrană pentru toţi timp de două zile. Cu mâinile goale l-au luat din apa mică şi au dat slavă lui Dumnezeu..

Într-un an, din cei din urmă ai trecerii prin astă lume (noiembrie 1996), avva Ioan Guţu s-a întâlnit cu viitorul ministru al Cultelor, Adrian Lemeni. Şi l-a întrebat tânărul atunci : „Ce crezi părinte că ai agonisit în cei 70 de ani de rugăciune în Athos?” A zis lui bătrânul : „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”…

Părintele Augustin, ucenicul lui în ultimii ani, lucrând ceva la grădină cu avva, i-a spus, uşor în glumă : „Roagă-te cuvioase lui Dumnezeu, că ai căpătat trecere înaintea Lui, să ne trimită izvor mai aproape de chilie, ca să nu mai cărăm apa din vale”. Atunci n-a zis nimic bătrânul, dar spre toamnă, pe când îşi uitase deja vorba, a ţâşnit apă limpede mai la deal de chilie, la câţiva metri de petecul lor de grădină… Tot de acolo îşi iau apa şi în ziua de azi.

Odată a venit după cuvânt un frate grec de la mănăstirea Vatopediou. Şi luând binecuvântare a voit să plece, iar atunci bătrânul i-a urat „kalos taxidis pater Athanasios”. Nu era încă nici măcar monah la vremea aceea, dar când a vrut să-i spună asta, a zis către el avva: „nu este după voia ta ci după cum îi place Domnului să ţi se întâmple!”. Astăzi îl puteţi găsi pe părintele Athanasie nevoindu-se în aceeaşi obşte a Vatopedului.

S-a făcut pe sine neînsemnat bătrânul Ioan, lepădându-şi voia înapoia lui, dar s-a făcut şi fără griji şi-n felul ăsta şi-a agonisit pace şi odihnea astfel şi pe fraţi…

George Crasnean
Foto de Hariton Lavriotul

Rânduieli athonite, George Crasnean

Există câteva trăsături specifice ale Athosului, nemaiîntâlnite altundeva. Uneori ele te frapează şi e bine să ştii cum trebuie să te comporţi în atari situaţii.

În primul rând, Muntele Sfânt este unul din puţinele locuri fără femei – mai mult de atât, fără genul feminin. (Acesta este şi motivul pentru care la toalete nu veţi vedea separarea „Femei- Bărbaţi”!) Şi fiindcă veni vorba de toalete, este bine de ştiut că acestea nu au oglinzi – pedanteria nu stă în firea athoniţilor. L’am întrebat pe un părinte dacă nu crede că e discriminatoriu acest lucru şi mi’a răspuns că nu înţelege ce le împiedică pe femei să’şi adjudece un tărâm numai al lor, fără bărbaţi.

Nu există televizoare, ziare şi alte asemenea.

Nu există magazine. Singurele prăvălii sunt în capitala Karyes şi în portul de acostare, Dafni.

Nu se consumă carne. În zilele cu dezlegare, se mănâncă peşte sau fructe de mare.

Nu se salută, ci atunci când te întâlneşti pe cale cu un părinte îi ceri binecuvântare: „Evloghite pater”! (Binecuvintează părinte), iar el îţi va răspunde invariabil „O Kyrios!” (Domnul).

Când ajungi la o mănăstire, înainte de a te închina în biserică, este bine să treci întâi pe la arhondaric. Vei primi întotdeauna o trataţie kerasma, care va include: un pahar cu apă rece, rahat lukum, un păhărel cu ouzo (băutură tradiţională grecească cu anason) şi o cafea grecească (eleniki kaffe, care seamănă cu cafeaua la nisip şi nu are cofeină). Dacă mănăstirea e „mai cu stare”, vei găsi pe masă şi fistic, nuci şi alune. Toate astea îţi sunt oferite spre întremare, după lungul drum pe care l’ai parcurs ca pelerin.

Dacă treci pe lângă mănăstirea Iviron şi eşti flămând, poţi să’ţi iei din lada de la poartă o pâine proaspătă, pusă acolo mereu pentru monahii săraci sau pelerinii care nu au timp să stea la masă. Acesta e un obicei al iviroţilor în amintirea unei întâmplări minunate cu Maica Domnului.

Nu se vorbeşte absolut deloc în timpul mesei şi nu se mînâncă decât atunci când stareţul bate gongul. Dacă e dezlegare la vin, poţi bea din paharul ce’ţi este pus înainte doar când bate, din nou, gongul. Finalul ospătării este marcat de acelaşi sunet şi atunci, fie că ai terminat de mâncat, fie că nu, trebuie să te ridici de la masă şi să ieşi după monahi, printre stareţul care te binecuvintează – din partea dreaptă – şi bucătarii şi trapezarul care stau înclinaţi, bătând metanie – în partea stângă (semn că’şi cer iertare dacă bucatele nu au fost chiar aşa de bune, sau dacă au greşit cu ceva).

În Athos vei primi mâncare de două ori pe zi: o dată dimineaţa, după sfânta Liturghie şi  altădată după Vecernia de după amiază. Dacă e post, atunci se mănâncă o dată în zi, după amiaza. În prima săptămână din Postul Mare nu vei primi nimic de’ale gurii, pentru că nimeni nu mănâncă atunci. În schimb, dacă te întâmpli în Săptămâna Luminată în Karyes, poţi merge cu procesiunea Axion Estin din chilie în chilie şi vei fi ospătat cum se cuvine, oriunde vei intra!

În aceeaşi săptămână, ca semn al bucuriei Învierii, ai voie să tragi clopotele la orice mănăstire, indiferent de oră şi oricât doreşti. Aşijderea poţi bate şi toaca, dacă vrei.

În Athos nu se fură! E un sentiment absolut liniştitor şi e o adevărată încântare să’ţi laşi bagajul oriunde şi oricând şi să’l găseşti neatins, indiferent după câtă vreme.

Şi tot la fel, dacă vrei să trimiţi cuiva ceva, e îndeajuns să scrii pe pachet sau plic adresa destinatarului, apoi îl poţi lăsa oriunde, chiar şi în drum. Cine va trece pe acolo şi va merge în direcţia de expediere, le va lua şi le va duce, iar dacă drumul lui nu ajunge chiar până la adresant, le va lăsa la vedere, în aşa fel încât un altul să le ia şi să le ducă monahului căruia îi sunt destinate.

Drumurile nu sunt asfaltate în Athos. Există pe cale – ca la Aghiazma sfântului Athanasie, de exemplu – locuri de popas pentru cei obosiţi, în care găseşti de obicei cafea, zahăr, biscuiţi sau fursecuri, pâine, ceai, ibric şi mini-aragaz cu butelie cu tot. Aşa că cei ce trec pe acolo îşi fac de obicei o cafea, se roagă în micul paraclis şi, de obicei, lasă şi ei ce le prisoseşte dintr’ale gurii, pentru alţi creştini ce vor trece pe cale.

Poate ar trebui să luăm aminte la astfel de obiceiuri şi să trăim şi noi după astfel de rânduieli. Şi poate lumea ar deveni mai bună atunci…

George Crasnean

Notă: Fotografiile aparțin autorului

Flying over Greece (beautiful virtual tour)

Flying over Greece | Πετώντας πάνω από την Ελλάδα

A breathtakingly beautiful virtual tour shot in high definition from a helicopter-mounted camera. Lifting off from Athens, you embark on a modern odyssey as varied and dramatic as Greek history, exploring exotic islands scattered like stones in the brilliant blue Aegean, ancient ruins, verdant hills, rocky coastlines, and timeless traditions.

Αρχικός τίτλος «Visions of Greece»

Producer: Stavros Niarchos, 2003
Executive Producer: Roy Hammond
Producer, Writer, Editor: Sam Toperoff
Producer, Aerial Director: Duby Tall
Wescam Technician and Operator: Grant Bieman
Helicopter Pilot: Stelios Bounas (85 hours flight over the Greece)

„Ori trăiesc o singură oră așa cum vrei Tu, Hristoase al meu, ori nu mai exist pe acest pământ”. Sfaturi duhovnicești de la Gheron Iosif Isihastul

CAPITOLUL XIX.

Fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul !

Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata ! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te ! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.

Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul ! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini !

Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune : ” Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab ” . Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorui Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare !

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune : ” Am pacatuit, Parinte, iarta-ma ! ” Si astfel alunga intristarea. ” Sunt om slab – spune -, ce sa fac ? ” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj !

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc !

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii ? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.
Sa mai stii si aceasta : mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi. Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor.

CAPITOLUL XX.

Nu deznadajdui; cu toti se intampla la fel

Ma doare sufletul si nori grei acopera inima mea. Mintea mea se opreste si inima mea tace iar mana imi este amortita din pricina ta. Sunt nedumerit si ma minunez cum de nu poti sa te silesti un pic.

Ah, daca ai si putut vedea durerea mea si lacrimile mele pentru tine ! Si cat sunt de nelinistit pana cand voi auzi ca te-ai ridicat si ai biruit pe vrajmas. Pentru ca nu esti tu cel care face aceste lucruri, ci cel viclean, razvratitul de diavol – Dumnezeu sa-l piarda o data pentru totdeauna !

Curaj, fiul meu. Ridica-te. Manie-te impotriva celui ce ispiteste, stiind ca el este cel care a nascocit tot viclesugul acesta. Nu te lasa. Lupta impotriva lui. Cand iti aduce in minte chipul acela, ia un bat si loveste-te tare peste fluierele picioarelor, ca sa piara pofta cea trupeasca. Ai sa plangi de durere, dar in felul acesta va disparea amintirea chipului din mintea ta. Vor disparea imaginile si inselaciunea imaginatiei.

Sa te temi mult de aceasta ispita, fiul meu. Pentru ca aduce murdarirea sufletului. Acest necurat trebuie batut fara mila. Aici, toti ucenicii mei tineri au un bat la capataiul lor si numai ce le vine gandul cel trupesc incep a se lovi ! Numai asa dispare pofta si immugureste sufletul. Alt medicament nu exista. Rugaciune, post si bataie. Astfel, mintea se curata si sufletul va intra usor in stare de rugaciune. Se inmoaie inima si primesti indrazneala in timpul rugaciunii.

Nu deznadajdui : cu toti se intampla la fel. Este razboi al ispitelor si va trece. Pentru ca te-ai luptat impotriva lui la inceput, acum, intrucat s-a micsorat zelul tau, el vrea sa castige terenul pierdut. Dar tu nu te lasa. Ridica-te, caieste-te si plangi.

Nu-ti aduci aminte de fratele acela care zicea demonului : ” Chilia mea este ca o fabrica : trimiti un glonte, un glonte vei primi „. Deci lupta-te cu indarjire impotriva patimilor tale si in curand, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei fi izbavit.

Trebuie insa, mai intai, sa intelegi care este cauza ispitei. Acest lucru ti s-a intamplat deoarece ai lasat in mintea ta ganduri impotriva staretului si a obstii si a fratilor. Diavolul, ca mare mestesugar in cele viclene, aduce ura impotriva staretului si a fratilor, pentru ca sa rupa legatura dragostei. Aduce gand de dispret fata de cei ce traiesc in virtute, pentru a-i face sa inceteze rugaciunea. Pentru ca rugaciunea celor multi il leaga si-l face neputincios. Dea ceea cauta in orice fel si cu orice pretext sa-i izoleze pe cei credinciosi si sa-i separe de adunarea fratilor. Dupa aceea ii stapaneste si face cu ei ce vrea. Trebuie sa intelegi ca toate acestea sunt viclenii ale celui rau. De aceea, nu trebuie sa asculti ce-ti sopteste in gandurile tale. Ai grija sa nu te scoata din randuiala si din canonul tau, pentru ca atunci esti pierdut. Sa nu dai nici o sansa asteptarilor lui.

Astept sa-mi faci bucuria spunandu-mi ca l-ai plesit chiar peste fata. Eu voi pune acum pe toti fratii sa faca rugaciune pentru ca sa primesti putere de sus, desi eu nu incetez niciodata a ma ruga pentru tine. Acum o vom face impreuna. Tu poarta de grija celorlalte si nu deznadajdui.

Primeste aceste metanii, roaga-te si vei primi putere. Iubeste pe parintele staret si pe frati si nu te mai amari pe nedrept din cauza lor. Dragostea este, cu adevarat, mai puternica decat orice mestesug si putere ale vrajmasului.

Orice s-ar intampla, nu lua in seama nimic, din moment ce nu esti tu vinovatul. Nici tu nu i-ai deranjat pe aceia si nici aceia pe tine, ci ispita, care ne lupta pe toti si le amesteca pe toate, deoarece aceasta este lucrarea ei. Astazi ai fost tu ispitit, maine va fi altul si poimaine altul, intrucat ispititorul totdeauna va fi prezent in aceasta viata.

Dar iarasi spun si te rog sa iei seama la cuvantul meu : impreuna vom merge in Rai. Si daca nu reusesc sa te iau si pe tine, nici eu nu voi putea sa fiu acolo. Ia aminte din cuvinte marimea dragostei in Hristos Iisus Domnul nostru.

CAPITOLUL XXI.

Pacatul mare sau mic se sterge prin adevarata pocainta

Imi scrii indoindu-te de faptul ca pacatul tau ar fi fost iertat. Iata ce spun Parintii despre aceasta.

Fiecare greseala pe care o va savarsi omul, daca se va pocai, pacatul i se va ierta, dar imaginea pacatului va ramane pana la cea din urma suflare. Cand il va lua somnul sau cand nu va mai purta de grija, vrajmasul ii va aduce imaginea in trezvie sau in timpul somnului, pentru a-i intina gandul, pentru a-l face vinovat de pacatele cele evchi sau fie si numai pentru a-i imprastia mintea. Nu vezi pe proorocul David, cand il mustra Natan pentru Batseba ? Striga : ” Am pacatuit inaintea Domnului !” Si proorocul Natan ii spune : ” Domnul a ridicat pacatul de deasupra ta „. A fost iertat, deci, de indata. Cu toate acestea, toata viata lui a fost chinuit de acest pacat. Intai a murit copilul pe care l-a nascut Batseba. Apoi a pacatuit fiul sau fata de fiica lui Tamar. Dupa aceea l-a alungat fiul sau Abesalom … Si toate acestea i s-au intamplat dupa ce a fost iertat de pacat. Desi pacatul se iarta, ramane canonul pe masura faradelegii.

Nu vezi pe Sfanta Teodora din Alexandria, care a trait ca monah ? A pacatuit, a plecat din lume, s-a cait si s-a sfintit. Si totusi, adulterul nu a fost uitat. Atunci cand s-au adus defaimari la adresa ei si a fost alungata, a crescut un copil strain, ea singura stiind numai ca este vorba de o defaimare. Dar si Sfantul Efrem ! Nu a fost bagat in inchisoare pentru ca a furat un vitel, desi era sfant cand a fost inchis ? ” Da – i-a spus Domnul – acum nu ai furat, dar cand erai copil nu l-ai legat si a fost prins de o fiara salbatica. „

Prin urmare, desi omul este iertat pentru pacatul sau, ramane imaginea pacatului si lucrarea lui. Tu, deoarece te-ai lenevit in ultimul timp, a ingaduit Dumnezeu sa se intoarca ispita pentru a te trezi. Asa ca , scoala-te si striga : ” Fiul lui David, vreau sa vad ” si se va arata Iisus, Datatorul de lumina, trimitandu-ti lumina pocaintei si a cunostintei dumnezeiesti.

Fiul meu, nu ma intristez pentru cele trecute, ci ma bucur pentru cele viitoare. Cel mai mic se binecuvinteaza de catre cel mai mare, iar pacatul mic sau mare se sterge prin pocainta cea adevarata. Deci nu te uita inapoi, ci tinde spre cele viitoare.

Ma bucur foarte mult, fiul meu, ca ceri mereu sa inveti. Aceasta este marturie buna. Cand cineva cauta sa invete ceva trebuie sa si infaptuiasca din ceea ce invata. Nu se poate altfel. Dar chiar daca nu reuseste sa infaptuiasca nimic, stie macar ca sunt altii care lucreaza. Rusinat de aceasta, se va smeri si va cere de la Dumnezeu sa trimita peste el mila Sa cea bogata si sa-l intareasca. In felul acesta va ajunge si el in randul celor care reusesc sa lucreze virtutea.

CAPITOLUL XXII.

Daca nu vrei sa patimesti inseamna ca nu vrei sa te ridici

Fiul meu preaiubit, sufletul meu ! De ce te lasi curpins de intristare ? De ce deznadajduiesti ? De ce te dai batut ? Asa de usor parasesti tu lupta ?

Dumnezeu a ingaduit demonilor sa te cearna putin, ca sa vezi tu insuti unde te afli. Sa se vada mandria, sa se smereasca inima ta. Sa afli ca esti om, sa te cunosti pe tine insuti. Sa privesti cu intelegere catre cei pacatosi si niciodata sa nu-i judeci. Cum vei cunoaste slabiciunea firii daca nu te vor trezi cocosii ? Daca dulcele Iisus nu si-ar retrage harul Sau, cum ai putea sa mai inveti arta artelor si stiinta tuturor stiintelor ? Acum esti nevoit sa inveti aceasta arta. Acum ai plata. Acum arati ca iubesti pe Hristos, nu atunci cand este harul cu tine. Ce dar vei mai putea tu sa arati atunci cand este prezent harul lui Dumnezeu ? Atunci acesta va striga : ” Avva, Parinte ! ” Harul slaveste pe datatorul harului : ” Cine poate sa ma desparta de dragostea Ta, Iisuse al meu ? ” Harul spune toate acestea. Puterea care salasluieste intru noi prin mijlocirea gurii, si nu trupul. Tot asa cum un demonizat aduce blasfemii prin mijlocirea gurii omului. Iar trupul fara har nu poate face nimic. Trupul care nu are har Il neaga pe Hristos, aude cocosul cantand. Adu-ti aminte de Petru Apostolul. Plange apoi cu amaraciune. Striga : ” Am pacatuit ! ” Dar se ascunde iarasi in camara de frica iudeilor. Ii bate inima ca unui soricel ce simte ca pisica se afla la usa. ” Impreuna cu Tine, daca va fi nevoie, voi si muri ” , spune. Atunci cand este Hristos de fata nu se leapada. Dar numai ce pleaca Hristos, si se leapada de trei ori.

Vezi, asadar ? Intelegi cat de mare este taina care se ascunde in acest cuvant ? Hristos salasluieste intru noi prin Duhul Sfant. Atunci cand vine, devenim ritori. Pescarii devin invatatori. Desfranatii se inteleplesc. Furii inceteaza de a mai fura. Si toti se caiesc. Cine lucreaza toate acestea ? Singurul care stie totul. Carmaciul cel bun. Dulcele Iisus. Singura Dragoste adevarata.

Cand ajunge omul sa inteleaga durerea omeneasca ? Atunci cand va suferi si el aceeasi durere, atunci cand va suferi impreuna cu cel ce sufera. Atunci invata si intelege durerea celuilalt. Altfel este impietrit, nu se intristeaza, in afara de cazul in care este o fire buna. Dar cele ce sunt ale firii nu se bucura nici de cinste nici de necinste. Reusitele si caderile tin de voia cea libera.

Prin urmare, cum vom invata aceasta stiinta a toata cunostinia daca nu vom fi trecuti prin incercari, prin ispite ? Din moment ce, atunci cand ne paraseste harul, nu numai eu sau tu, dar nici chiar Sfintii Apostoli nu mai sunt Apostoli ! Cum este posibil glodul – oala de lut – sa tina apa daca nu este trecut prin foc ?

Dumnezeu cauta sa ne faca asemenea ” mascariciului ” de la circ sau asemenea mingii pe care o bat jucatorii. Te ridica la ceruri. Iti arata ceea ce ochiul patimas al omului nu a vazut si ceea ce urechea cea plecata spre materie nu a auzit. Si fara sa fii vinovat cu ceva, intoarce foaia si te arunca intru cele mai de jos ale adancului. Si se bucura sa te vada ca pe un bun atlet luptandu-te sa biruiesti toate cetele demonilor. Dar lasa-ma pe mine. Uita-te la Pavel ! Dupa ce a fost urcat la al treilea cer si a vazut si a auzit lucruri de negrait, iarasi striga : ” Mi-a fost dat un ghimpe in trup ! „

Asa face Cel ce are toata puterea pana cand il aduce pe om in randuiala, in asezare : il ridica pentru a contempla si-l coboara pentru a se osteni. Si ca sa-i devina cunoscute si una si cealalta, fara sa-l mai impresioneze schimbarile obisnuite. ” Amandoua sunt de la Mine ! ” – spune.

Asa ca : nu vrei sa patimesti ? Inseamna ca nu vrei sa urci. Daca cineva nu vrea sa indure necazurile atunci sa nu indrazneasca sa ceara har de la Dumnezeu.

De aceea ti-a luat harul, pentru a deveni intelept. Va veni din nou. Nu te va lasa. Este randuiala lui Dumnezeu. Dar iarasi va pleca. Si iarasi va veni. Este de ajuns sa nu incetezi a-l cere, pana cand te va arata desavarsit.

Este bine stiut ca atunci cand un om supus patimilor invata pe un alt om care se afla sub patimi, harul pleaca fara intarziere de la primul si acesta cade intru ale sale. Pentru ca nu i s-a dat aceasta ascultare inainte de a infaptui cu sine ceea ce invata.

Dar nu este aceasta singura cauza pentru care te-a parasit Dumnezeu. Chiar daca nu s-ar fi intamplat aceasta, harul tot ar fi plecat de la tine in aceasta perioada. Nu-ti mai aduci aminte ce-ti spuneam la inceput : ” Ceea ce imi spui acum, sa-mi spui peste patru ani ” ? Cauta in primele scrisori si vei vedea.

Este lege a lui Dumnezeu de netrecut ca, dupa trei-patru ani, mai rar dupa cinci, harul lui Dumnezeu sa plece, ca sa-l lase gol pe cel care l-a avut si astfel sa-l faca intelept, daca acesta doreste.

Nu te intrista, deci. Este pentru toti acest pahar. Citeste despre Sfantul Andrei, cel nebun pentru Hristos, ca sa vezi ce spunea cand ii dadea Hristos paharul amar. Acesta este pentru toti, fiecaruia pe masura lui.

Indura lantul lui Hristos. Tine gura strans inchisa si sa nu scoti nici un cuvant. Fa-ti curaj, spunand : ” De ce te intristezi, suflete ? De ce esti abatut ? Nu ti s-a facut nici un rau. A plecat Hristos pentru putin, dar va veni din nou. Intarzie putin pentru ca voieste sa te invete rabdarea si smerenia. Sfintii au suferit atatea. Tu nu poti sa induri putin aceasta lucrare a harului ? ” Acestea sa spui sufletului tau si sa nu deznadajduiesti, pentru ca bucuria ispitelor aceasta este, sa te vada ca te intristezi si te lasi abatut.

Cand vine harul si pleaca, si iarasi vine si pleaca, atunci abia inveti razboiul si nu-ti mai face impresie deosebita, ci vei spune cu bucurie : ” Incearca-ma, Hristoase, si trece-ma prin foc ca pe argint ” . Atunci vei prinde radacini adanci, precum copacii, care cu cat sufla vantul mai tare cu atat isi infig radacinile mai adanc. Martor imi este Dumnezeu : in cele mai mari ispite am aflat cea mai mare mangaiere.BR>
Indrazneste, deci, si intareste-te in Domnul, indurand ispitele, si iarasi va veni harul.

CAPITOLUL XXIII.

Intotdeauna harul premerge ispitei, prevestind-o

Intotdeauna harul premerge ispitei, prevestind-o si spunand : ” Fii gata si inchide-ti toate portile ” . Cand ai vazut mangaiere in inima ta, luminare in mintea ta si vedere duhovniceasca, pregateste-te fara intarziere. Sa nu spui nicicum ca ti s-a dat odihna, ci incarcandu-ti armele – lacrimi, post, priveghere si rugaciune – pune mintea de paza la simturi : in ce fel va veni atacul ? De la demoni ? De la oameni ? Nu adormi pana cand nu va suna trambita de lupta. Daca te afla momentul luptei treaz, aceasta si se va arata izbavitoare si biruitoare.

Atunci deci sa te temi, cand harul lucreaza asupra ta. Iar cand vezi ca te inabusa ispitele si necazurile din toate partile, atunci sa te bucuri. Nu te intrista, nu carti, nu deznadajdui. Da-ti curaj, pentru ca va urma mangaiere si bucurie.

” Imbarbateaza-te, suflete, – sa spui – aceasta este ispita, incercarea, necazul ” ; dupa aceea pentru multe zile vei avea pace, bucurie si har. ” Multumesc, Doamne Iisuse Hristoase, – sa spui – ca in necazuri m-ai crescut si pedepsindu-ma m-ai indrumat pe mine si ai adus la liman sufletul meu. „

Cat despre bataie, aceasta este totdeauna pazitoarea tuturor patimilor. Chiar si demonii se tem si se infricoseaza vazand pe om ca se pedepseste pe sine ca pe un martir pentru dragostea lui Hristos. Cand si cand, atunci cand patimile se ridica impotriva sufletului si vor sa arunce mintea de pe tronui ei, atunci cand fiecare patima isi scoate capul, atunci da semnalul : ” Taci, spurcato, pentru ca acum incepe sa lucreze bastonul ! „

Vine, de exemplu, gandul care te intristeaza in biserica, soptindu-ti : ” De ce sa cante iarasi fratele, si nu eu ? ” si insista : ” Dar de ce, pentru ca drept si cinstit era ca eu sa cant ! ” Tu sa spui : ” Diavole, lasa-ma !” si pune mintea ta sa lucreze ” rugaciunea ” . Din nou se ridica ispititorul si spune cu manie : ” Nu se poate, de ce aceasta nedreptate ? ” Bine, – spune-i – asteapta putin si-ti arat eu tie de ce ! ” Si imediat iesi din biserica si du-te direct in chilia ta. Acolo, ia batul si spune cu manie : ” Iata de ce, diavole ! Pentru aceasta. Aceasta este dreptatea pe care o ceri. Primeste ” . Si, dupa ce lovesti peste trupul tau, sa spui ca pentru Hristos suferi aceasta durere. Atunci, demonul va pleca infricosat si va veni Hristos, te vei umple de mangaiere, patima te va slabi si vei invata arta biruintei.

Te stapaneste somnul ? Inlatura nepurtarea de grija. Te tulbura mania ? Striveste-ti orgoliul. Te amaraste rautatea, invidia ? La fel. Nu-ti place mancarea ? Se ridica razboiul trupului ? Scoala-te si tu cu putere si lupta impotriva vrajmasilor tai. Ori de cate ori trupul si gandurile isi vor cere dreptui lor si vor intreba ” de ce ? ” , solutia este batul. ” Ori traiesc o singura ora asa cum vrei Tu, Hristoase al meu, ori nu mai exist pe acest pamant. ” Astfel sa plangi si sa jelesti, si va veni mila Domnului. Patimile se vor linisti si te vei impaca cu tine insuti, cu Dumnezeu si cu intreaga zidire. Trupul se va da batut, eu toate cugetele lui, si atunci nu mai este nevoie de bat, pentru ca a invatat sa se supuna duhului.

Am biruit trupul, am rupt multe bete pe coapsele mele. Ca un calau stateam la panda asupra mea. Imi tremura tot trupul atunci cand luam batul in mana. Demonii fugeau, patimile se imblanzeau, venea mangaierea si sufletul se bucura. Aceasta este legea lui Dumnezeu : orice provoaca placere se vindeca cu durere.

De ajuns insa despre aceasta. Daca ai nevoie mai mult, cauta in ” Vietile sfintilor ” . Citeste acolo sa vezi cu cata duritate se purtau sfintii cu omul cel vechi, cata durere isi provocau, cu voie sau fara voie, pana cand inflorea inlauntrul lor floarea curatiei, a sfinteniei si buna mireasma. Din acest motiv raspandesc buna mireasma sfintele, martiricele si cuvioasele lor moaste.

Sursă: Cap. XIX – XXIII, Mărturii din viața monahală, Gheron Iosif Isihastul, Editura Bizantină

Profeţia Sfântului Nil Athonitul despre sfârșitul lumii

Sfântul Nil Athonitul este unul dintre cei mai mari asceți pe care i-a dat Grădina Maicii Domnului. A viețuit în sec. XVII într-o peșteră nu departe de pustia Kavsokaliviei. După adormirea sa, în 1651, mormântul său a început să izvorască mir încât acesta se scurgea până în mare. Se spune că mulți credincioși veneau cu bărcile și-l luau. Într-o vreme, văzând Cuviosul Acachie Kavsokalivitul că mirul a început să fie comercializat, s-a rugat și acesta a încetat să mai curgă. Sfântul Nil Athonitul este prăznuit la 7 mai și 12 noiembrie. Citiți mai jos o profeție ale cărei cuvinte se împlinesc întocmai în zilele noastre. (L.D.)

„Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut. Când se va apropia timpul venirii lui Antihrist, minţile oamenilor se vor întuneca, din pricina patimilor trupeşti. Răutatea şi înşelăciunea vor creşte tot mai mult.

Lumea se va schimba şi oamenii se vor schimba. Bărbaţii nu se vor mai deosebi de femei, din pricina neruşinării îmbrăcăminţii şi a felului cum îşi vor purta părul. Oamenii se vor sălbătici, ajungând ca fiarele, din pricina ispitelor şi înşelăciunilor Antihristului.

Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi cinstiţi. Iubirea dintre oameni se va stinge. Păstorii creştini, adică episcopii şi preoţii se vor umple de slava deşartă (afară doar de câţiva dintre ei), nemaiputând deosebi cele de-a dreapta de cele de-a stânga. Toate obiceiurile cele vechi ale creştinilor şi ale Bisericii vor fi schimbate. Curăţia nu se va mai găsi între oameni, iar desfrânarea va domni peste tot.

Minciuna şi lăcomia se vor lăţi peste tot. Vai celor ce vor aduna bogăţii peste bogăţii! Desfrânarea, adulterul, sodomia, hoţia şi uciderile vor domni în acele timpuri. Din pricina înmulţirii fărădelegii, oamenii vor fi lipsiţi de orice mustrare de conştiinţă şi de harul Duhului Sfânt, pe care l-au primit la Botez.

Bisericile vor fi lipsite de păstori evlavioşi. Şi vai creştinilor care vor rămâne în lume, în acele timpuri! Şi vai celor ce vor fi lipsiţi de credinţă, căci nu vor mai vedea lumina cunoştinţei la nimeni! Creştinii adevăraţi vor fugi atunci în locuri sfinţite, unde se vor adăposti, ca să-şi găsească liniştea şi să se îngrijească de suflet. Căci în lume vor avea doar greutăţi şi piedici.

Toate aceste lucruri se vor întâmpla, pentru că atunci Antihristul va domni peste toată lumea. Acela va lucra semne şi minuni şi va înzestra cu înţelepciune pe nenorociţii oameni, aşa încât vor născoci căi de a vorbi unul cu altul, dintr-o parte a pământului într-alta. Vor zbura ca păsările prin aer şi vor străbate adâncul mării, asemenea peştilor.

Oamenii ce vor trăi având de toate, vor fi nişte nenorociţi, căci nu vor cunoaşte că toate acestea sunt înşelăciuni ale Antihristului. Iar Antihristul îi va face să creadă, prin născocirile sale, că Dumnezeu cel în Treime nu există.

Atunci preabunul Dumnezeu, văzând ticăloşirea lumii, va scurta acele zile pentru cei aleşi, [1] căci Antihristul va încerca să ducă în rătăcire şi pe cei aleşi. [2] Apoi se va arăta deodată sabia cea cu două tăişuri, [3] şi va tăia pe înşelător şi pe cei care i-au urmat lui.” [4]

Extras din Marii Sinaxarişti ai Bisericii Ortodoxe, Colorado, 2000.

[1] Cf. Mt. 24,22; Mc. 13,20; Rom. 9,28.

[2] Cf. Mt. 24,24; Mc. 13,22.

[3] Apoc. 1,16; 2,12; 19,15.

[4] Vezi textul grecesc al lui D. Panagopoulos, Saints and Sages Concerning Future Events (Athens, GR) p.80.

Sursă: Doxologia

IPS Teofan, însoţit de directorii Seminariilor teologice din Moldova, a făcut un pelerinaj de 10 zile în Muntele Athos la invitația starețului Partenie al Mănăstirii Sfântului Pavel



Sfântul Munte al Athosului s-a dovedit a fi dintotdeauna o gazdă bună și primitoare cu cei care doresc să caute acolo folos și binecuvântare din partea Maicii Domnului, ocrotitoarea grabnică a acestui sfânt pământ.

Senzația aceasta a fost pe deplin gustată de un grup de pelerini format din directorii seminariilor teologice și responsabilul sectorului educațional din Arhiepiscopia Iașilor care, împreună cu Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, au vizitat în perioada 3-12 mai a.c., Grădina Maicii Domnului.

Prilejul acestui pelerinaj a fost oferit de invitația adresată Mitropolitului Moldovei și Bucovinei de către starețul Partenie al Mănăstirii Sfântului Pavel din Athos, de a participa la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință (după calendarul iulian), hramul de vară al acestui sfânt locaș. Reamintesc faptul că Părintele Stareț Partenie a fost acela care a însoțit în urmă cu doi ani moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul, în adăstarea lor de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași.

Pelerinajul a debutat cu vizita îndătinată a chirirahului nostru la Karyes, locul care adăpostește de veacuri Sfânta Epistasie a Muntelui Athos, o structură reprezentativă a Republicii monahale, responsabilă printre altele cu primirea și acomodarea pelerinilor de rang înalt din întreaga Ortodoxie. Aici a avut loc întâlnirea cu protoepistatul Varnava Vatopedinul și cu ceilalți membrii (trei la număr) ai Epistasiei atonite. A urmat vizitarea Mănăstirii Iviron și, apoi, întâlnirea cu obștea Schitului românesc Prodromu care, dimpreună cu Părintele Egumen Atanasie Floroiu, au oferit pentru o noapte găzduire pelerinilor români.

A doua zi s-a săvârșit Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba de pomenire a Părintelui Petroniu Tănase, după care s-a vizitat Mănăstirea Marea Lavră, de care depinde Schitul românesc Prodromu, gazdă fiindu-ne Părintele Stareț Prodromu, care a urat bun venit delegației române în Sfântul Munte Athos.

În după-amiaza zilei de 5 mai, pelerinii români au ajuns la Mănăstirea Sf. Pavel, unde au fost întâmpinați de starețul Mănăstirii, Arhimandritul Partenie. După rânduiala slujbei de primire a arhiereului și după un scurt moment de odihnă a urmat privegherea de toată noaptea în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, urmată de Sfânta Liturghie oficiată de către Înaltpreasfințitul Teofan, în cadrul căreia au fost hirotoniți întru preot, respectiv întru diacon părinții Ioan Butnaru și Paisie Grigoriță de la Schitul Lacu, pendinte de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Un moment deosebit l-a reprezentat cercetarea chiliilor românești ale Schitului Lacu, unde am avut posibilitatea conslujirii cu părinții români de acolo, dimpreună cu Părintele Ștefan Nuțescu, duhovnicul obștilor lacoschitiote. Părinții români din Sfântul Munte au participat în număr mare la acest moment de întâlnire cu Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și cu frații întru credință din România.

După Sfânta Liturghie, săvârștă în biserica mare a Schitului, Înaltpreasfințitul Teofan a vizitat și a binecuvântat toate chiliile românești care formează Schitul Lacu, mai ales că majoritatea monahilor ce se ostenesc acolo provin din mănăstiri aflate sub oblăduirea canonică a Mitropoliei noastre.

Din partea nordică a Sfântului Munte ne-am deplasat apoi înspre partea de sud, unde am poposit la frumoasa mănăstire Simonos Petras, rectitorită de marele domnitor Mihai Viteazul. Părintele Stareț Elisei dimpreună cu frățimea au primit cu multă dragoste grupul de pelerini români care, după slujba de seară, au putut vizita o bibliotecă și un muzeu organizat într-un mod exemplar și care adăpostesc și multe comori de artă bisericească românească. Câțiva dintre membrii grupului au slujit Sfânta Liturghie în dimineața următoare, iar ceilalți au intonat câteva imne specifice Liturghiei Sfânului Ioan Gură de Aur.

Spre finalul călătoriei noastre am adăstat la mănăstirea Vatoped, care numără aproape o sută de părinți și frați cu o prezență românească semnificativă mai ales în cele două schituri dependente de ea: Chilia Sfântului Ipatie și Chilia Colciu. La aceasta din urmă s-a săvârșit o Liturghie arhierească urmată de slujba de pomenire a marelui duhovnic român Dionisie Ignat, care a viețuit la Colciu până în anul 2004, când a trecut la cele veșnice.

La mănăstirea Vatoped am fost întâmpinați după rânduială de către Părintele Stareț Efrem care a rândnuit sinaxă cu frățimea pentru a primi cuvânt de folos din partea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. Un alt moment deosebit al vizitei la Vatoped a fost și acela al vizitării muzeului, tezaurului și bibliotecii mănăstirii care împreună constituie unul dintre cele mai mari și complexe colecții de artă sacră și manuscrise bizantine din lume.

Pe lângă aceste popasuri principale au mai fost cercetate și mănăstirile Caracalu, Filoteu, Stavronikita, precum și chiliile Bourazeli și Sfântul Apostol Andrei, toate aceste popasuri întărind duhovnicește pe participanți și încredințându-ne că Sfântul Munte Athos rămâne în continuare o bogată resursă de revigorare a credinței și a culturii creștine din întreaga Ortodoxie precum și a lumii întregi.

Protos. Hrisostom Rădășanu
Sursă: Doxologia
Vezi și ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei în vizită la mănastirea athonită Vatopedi [17.06.2010]

Această prezentare necesită JavaScript.

Respectul între soţi, Cuviosul Paisie Aghioritul

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.

Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea totdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor. Odată a mers mai multe ceasuri pe jos într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere un fiu de vlah pentru fiica ei. Şi fiindcă acela se împotrivea, l-a răpit, l-a pus în spate şi l-a adus în satul ei. Desigur, acestea sunt excepţii. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei şi ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetaşi venind înspre ele, ar lua-o la fugă toate, crezând că este duşmanul.

Scriptura spune că: „Bărbatul este capul femeii”. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam şi el a spus despre femeia sa: „Iată acesta-i os din oasele mele şl carne din carnea mea. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respec­tul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc. Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.

Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neîntelegând ceea ce spune Evanghe­lia. Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: Trebuie să te temi de mine”. Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: „De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Nu există egalitate?”. Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Frica de Dum­nezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.

Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie. Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător – înalt şi acela – a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea îl înhaţă şi-l aruncă cât colo ca pe un băţ de chibrit. Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! Astfel se ţine familia, altfel nu se poate.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Începutul cel bun al vieţii familiale, Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect.

– Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odih­neşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul feme­iesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.

Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, cred că este bine ca mai întâi să facă aceasta cunoscut părinţilor ei printr-o oarecare rudă, şi după aceea să discute şi el personal cu ei şi cu fata. În continuare, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu tină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încu­nunează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul loan Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinţei asupra plăcerii.

În continuare, să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru tot­deauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început. Iată, zilele trecute am văzut un pui de vrabie, care abia ieşise din cuib să-şi caute hrană şi zbura cam la o palmă de pământ. Sărmanul nu ştia bine să prindă insectele şi i-a trebuit un ceas să prindă o gânganie să o mănânce. Şi aşa cum îl priveam, mă gândeam cât de greu este fiecare început. Studentul după ce îşi ia diploma şi începe să lucreze, începe să întâmpine greutăţi. La fel se întâmplă şi cu începătorul atunci când intră în mănăstire. De asemenea, şi tânărul când se căsătoreşte se înfruntă şi el cu multe greutăţi.

– Părinte, este rău atunci când fata este mai mare decât băiatul?

– Nu există un canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cinci ani decât băiatul.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Hotărâre pentru alegerea modului de viaţă, Cuviosul Paisie Aghioritul

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului. Ci să-şi aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. în ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

Când cineva trece de treizeci de ani, începe să şovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. în timp ce acela care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi greu se mai schimbă; este beton turnat”. Şi uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie în viaţa de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrâneţile lor o simplitate copilărească şi se armonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, tot astfel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au împrumutat unul de la altul obi­ceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă.

Un proverb spune: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugăreşte-te”. Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viaţă va urma. După această vârstă „aranjarea” ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va fi uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, şi atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o pro­tecţie, decât să întemeieze o familie.

Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când era tânăr, alegea el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, şi printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un raţionalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa şi după aceea voi trece”. Nebunul, însă, nu a aştep­tat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi în cele din urmă raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios.

Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu, nici monahi nu s-au făcut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgaţi în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Părinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viaţă sunt?”. „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi răspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, că, de pildă, sunt pentru căsătorie şi să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihnă, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinţia Ta mi-ai spus să urmez această viaţă şi iată, acum mă chinuiesc”.

Unii oameni nu ştiu ce vor. Iată, cu câţiva ani în urmă a venit aici o tânără şi mi-a spus: Părinte, nu mă pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc, dar mă gândesc şi la monahism. Ce să fac?”. „Vezi ce te odihneşte duhovniceşte mai mult, îi spun, şi aceea să faci”. Tiu ştiu, îmi spune, dar uneori mi se pare că înclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinţia Ta ce să fac”. „Ei, dacă simţi că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este mai bine să te căsătoreşti şi Dumnezeu îţi va purta de grijă”. „Cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre, Părinte, aşa voi face”, îmi spune. Vine, deci, astăzi şi-mi spune: „Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că şase luni suntem împreună, iar şase suntem despărţiţi; o jumătate de an călătoreşte”. „Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ţi-ar plăcea şi viaţa de căsătorie şi cea monahală? Iată că acum le ai pe amândouă. De ce nu slăveşti pe Dum­nezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?”.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Să-i ajutăm pe tineri să-şi urmeze chemarea lor, Cuviosul Paisie Aghioritul

Fiecare om are chemarea lui. Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om liber. Are nobleţe şi respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl odihneşte. Nu-i pune cu o disciplină militară pe toţi în aceeaşi linie. De aceea tinerii să se lase pe ei înşişi liberi în spaţiul duhovnicesc al libertăţii lui Dumnezeu. Nu se folosesc dacă cercetează ce fel de viaţă urmează sau va urma cutare sau cutare. În privinţa aceasta nu trebuie să fie influenţaţi de nimeni.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Hotărârea pentru viaţa pe care o vor urma trebuie să fie a lor. Toţi ceilalţi ne putem exprima numai nişte simple păreri şi singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-şi afle drumul lor.

Uneori, atunci când discut cu tineri care îşi fac probleme asupra acestui subiect, deşi văd încotro trage balanţa, nu le spun nimic, ca să nu-i influenţez. Ceea ce încerc să fac este numai să-i ajut cât pot pen­tru a-şi afla calea cea potrivită şi pacea lăuntrică; să dezlipesc tot ce este vătămător, de ceea ce îi odih­neşte pentru a lăsa ceea ce este bun şi sfânt, astfel încât în această viaţă să trăiască fericiţi alături de Dumnezeu, iar în cealaltă şi mai fericiţi. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Fireşte, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viaţa monahală, pentru că este cu adevărat înţelept cel care urmează această viaţă îngerească, deoarece scapă de „cârligul” diavolului care are ca momeală lumea. însă nu-i poţi pune pe toţi oamenii pe acelaşi calapod. Vezi, Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă – cu toate că el este calea spre desă­vârşire – pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile. Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai… şi vino de urmează Mie”. Adică, dacă afla pe cineva cu mărime   de   suflet,   numai   atunci   vorbea   despre desăvârşire; nu punea arcanul pe oameni. Nici nu a învăţat despre monahism, pentru că astfel ar fi „aprins foc” şi poate mulţi ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi, pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a venit clipa potrivită, monahismul a ieşit la iveală.

Aşa şi noi, nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi – ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsăto­rească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: „Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos”. Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog – si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul „Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire – ca diploma – s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu – asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta – criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

Extras din Despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului, Parintele Rafail Noica, noiembrie 2003, Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului “Teologie si monahism“ dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae

Jurnal athonit de călătorie (2008), Paul Slayer Grigoriu

Jurnal athonit de călătorie (I)

Drumul spre „Agios Oron”, Muntele Sfânt, Athon sau Athos, trece prin micul orăşel grecesc Ouranopoli, ultima staţie din partea aceasta de lume. Tradiţia spune că Maica Domnului a ales muntele pentru asceţii ce vor duce viaţă călugărească şi tot ea a hotărât, pentru a-i feri de ispite, ca aici să nu vină femei. Odată ajunşi la Ouranopoli, luăm vaporul „Sfântul Pantelimon” şi, după mai bine de jumătate de oră de navigat, timp în care pescăruşii se apropie fără teamă de noi şi prind din zbor bucăţile de pâine pe care le aruncăm, oprim în micul port ce duce spre Sfânta Mănăstire Dochiariu. Părinţii greci tocmai ies de la slujbă şi ne trimit la arhondaric – locul unde sunt primiţi oaspeţii – fără să ne acorde un interes prea mare, apoi merg la masă împreună cu pelerinii cazaţi aici. Biserica principală e înconjurată de o curte frumos amenajată şi pavată, umbroasă, unde se plimbă în voie o mulţime de pisici şi un căţel negru, care are ca tovarăş nedezlipit o siameză. În faţa arhondaricului cresc câţiva portocali sălbatici. Cum aşteptarea se prelungeşte, dăm ocol curţii şi admirăm frescele exterioare ale bisericii, cu patronii ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fie singuri, fie împreună sau ţinându-L în mâini pe Pruncul Iisus. După un timp, un grec ne face semn că putem veni să ne închinăm Panaghiei, anume Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, numită de ea însăşi „Grabnic-Ascultătoare” (Gorgoepikoos). Datând probabil din perioada în care mănăstirea a fost restaurată de Alexandru Lăpuşneanu, această sfântă icoană, mare şi impunătoare, cu feţele Maicii Domnului şi Pruncului frumos zugrăvite şi închise la culoare, îmbrăcată în argint, a săvârşit de-a lungul veacului nenumărate minuni. Una dintre primele este cea legată de călugărul trapezar (adică ce lucrează la sala de mese/bucătărie) Nil, care trecea pe lângă icoană fără respect şi o afuma cu o făclie, deşi o voce l-a avertizat de două ori şi care, de aceea, a orbit. După pocăinţă şi rugăciune şi-a recăpătat vederea, auzind cuvintele: „Monahule, rugăciunile tale au fost primite. Eşti iertat şi vei vedea din nou. Spune-le părinţilor şi fraţilor care se nevoiesc aici că sunt Maica lui Dumnezeu Cuvântul, a doua după Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Mănăstirii acesteia, a Arhanghelilor şi a Sfântului Ierarh Nicolae. Să vină către mine în orice nevoie şi-i voi asculta pe ei, şi pe orice creştin ortodox ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt grabnic ascultătoare”. De atunci nenumărate boli şi neputinţe au fost vindecate prin rugăciunile în faţa acestei icoane, după care în lume există doar cinci copii, una dintre ele la Sfânta Mănăstire Lainici din Oltenia. Cum eu însumi m-am bucurat de un ajutor mare de la Grabnic-Ascultătoarea, cineva drag vindecându-se în chip minunat de boală, îmi doream să ajung să mă închin şi să aduc mulţumire din buze nevrednice. După cum spune stareţul mănăstirii, arhimandritul Grigore, icoana este una a contemporaneităţii, a secolului vitezei în care oamenii au nevoie de răspunsuri rapide la toate problemele vieţii, deci şi la rugăciuni. Iar Maica Domnului este cu adevărat grabnic ascultătoare atunci când o rugăm cu evlavie, atâta cât putem. Luând deci încă de la început asupra noastră ocrotirea Patroanei Sfântului Munte, am plecat mai departe.
La Xenofont părinţii ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat, apoi ne deschid biserica, pardosită cu marmură albă şi luminată, cu candelabre impunătoare ce pot fi coborâte până la pământ. Zăbovim puţin şi plecăm pe un drum, paralel cu malul mării, spre mănăstirea Sfântul Pantelimon, locul de rugăciune al călugărilor ruşi şi ucraineni. Aici suntem primiţi cu pâine uscată – foarte gustoasă! – şi proaspătă şi ceai, iar după o clipă de reflecţie, părintele de la arhondaric se hotărăşte să ne găzduiască pentru o noapte. Primim două camere – una cu patru paturi, alta cu două – şi pentru a vedea biserica şi complexul suntem îndemnaţi să-l căutăm pe părintele Olimpius.
Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă (program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului) sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.
Părintele Olimpius, avertizat de un alt călugăr cu care schimbasem două vorbe într-un amestec de rusă şi engleză, vine la noi în faţa bisericii mari. Este un bătrân micuţ de statură, cu barbă albă şi figură luminoasă şi blândă, care începe prin a ne mustra: „Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica timp de două minute, vă vorbesc puţin şi gata.” Suntem un pic descurajaţi, dar mustrarea se dovedeşte a fi doar o încercare, căci părintele Olimpius stă cu noi cât vrem şi ne explică totul cu multă răbdare. Mănăstirea a început să fie construită în 1814, când i-a luat locul celei vechi, mult mai mică şi cunoscută ca Vechiul Russikon. De la acesta s-a luat şi hramul, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Biserica mare a fost construită între 1814 şi 1851, în stilul clasic al Sfântului Munte, deci bizantin-grecesc. Aici tronează cea mai cunoscută icoană a Sfântului Pantelimon, făcătoare de minuni. De jur împrejur, icoanele şi candelabrele sunt îmbrăcate în aur. O icoană a Sfântului Nicolae, argintată şi împodobită cu pietre preţioase, a fost dăruită mănăstirii de ultimul ţar, Nicolae al II-lea, omorât de bolşevici împreună cu toată familia şi canonizat după căderea cortinei de fier. Tot ţarul a dăruit acestei biserici şi candelabrul principal. Într-o latură se găseşte o icoană a Sfântului Siluan, marele ascet rus al secolului XX, ce a petrecut zeci de ani aici, cu o părticică din sfintele sale moaşte. Lăsăm câteva pomelnice, asiguraţi de părintele Olimpius că există părinţi români care le vor citi, apoi urcăm pe o scară parcă interminabilă, pe lângă chiliile călugărilor şi vedem cel mai mare clopot făcut în Răsăritul Europei, ale cărui bătăi se aud până la Ouranopoli. Mai sus este biserica mică, în stil rusesc, cu influenţe de gotic din secolul al XVIII-lea. O parte a ei este închinată eroului naţional rus canonizat Alexandr Nevski. Într-un timp, în mănăstire s-au nevoit 2000 de călugări şi de aceea a fost nevoie de biserici foarte încăpătoare. Printre altele, aici este o icoană veche şi frumos împodobită a Sfântului Pantelimon, cu un scăunel pe care creştinii se urcă pentru a o săruta în dreptul ei, şi icoane care arată cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Serafim de Sarov. Lângă biserică este un relicvar foarte bogat, cu craniul Sfântului Siluan Athonitul, părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Evanghelist Luca, ale Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma şi Damian sau ale Sfântului Eftimie, cu pielea rămasă pe oase. Ne închinăm, îi mulţumim părintelui Olimpius şi mergem la odihnă până la 5.30 (11, ora bizantină), când ne întoarcem la Pavecerniţă, o slujbă de seară cu multe rugăciuni, unele dintre ele speciale pentru Postul Mare, cum ar fi rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul, şi cântări cvasi-recitative ale unui cor bărbătesc. Mergem în camerele noastre, şi, la lumina unei lampe cu gaz vorbim despre ale zilei şi ale Bisericii până când adormim. La 2 clopotele ne vor chema la slujba de dimineaţă.
(Surse pentru istoria Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare: Silviu-Andrei Vlădăreanu – „Lumea credinţei” şi Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici)

Jurnal athonit de călătorie (II)

La ora 1.30 se aude toaca şi o voce care cheamă la rugăciune. Ne mişcăm încă grei de somn pe holul slab luminat, apoi prin curtea mare a mănăstirii, până la biserica de la etaj. Singura lumină vine de la lumânările din dreptul icoanelor şi al altarului, iar siluetele călugărilor mai mult se ghicesc. Ne luptăm cu somnul şi cu slavona, din care prindem frânturi, şi asociind cuvintele răzleţe cu gesturile rituale, ne dăm seama de momente din rugăciune. Dar rugăciunea e aici dincolo de cuvinte, în însăşi starea de jertfă şi închinare adusă lui Dumnezeu. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale; aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care împodobeşte slujbele Postului Mare, însoţită de mătănii mari şi mici. Citiri din Psaltire, cântări – corurile ruseşti de negrăită frumuseţe – doxologie. Totul durează 6 ore. Mergem apoi la trapeză, unde bem ceai fierbinte şi mâncăm măsline cu pâine athonită, neagră şi albă. Înainte de a pleca, trecem pe la magazin, unde un părinte tânăr ne deschide prietenos toate încăperile şi apoi ne lasă singuri, să cotrobăim cât vrem. Printre cumpărături, ne mai dă şi câteva mici daruri: icoane cu Sfinţii Romanovi şi Sfinţii Chiril şi Metodie. Apoi ne roagă insistent să acceptăm un ceai sau o cafea. Mergem în depozitul de cărţi şi obiecte bisericeşti, primim trataţia completată de puţin rahat şi rămânem cu doi ucraineni, dintre care unul ştie germana, în timp ce părintele se întoarce la magazin. Cum am spus, părinţii nu au vreme de zăbavă. La plecare ne luăm rămas bun şi primim binecuvântarea lui şi a unui alt călugăr mai bătrân.
Drumul de munte, cu urcuş destul de lin pe potecile înguste, ne duce prin poieniţe şi pădure, pe stânci şi pietriş. La un moment dat traversăm un râu ce curge în prăpastie şi uneori, privind spre coastă, zărim marea. Vremea e închisă şi spre sfârşitul etapei plouă răzleţ. Tot peisajul, înverzit deja de primăvară, e destul de sălbatic şi doar indicatoarele cu săgeţi ne amintesc că pe aici trec călugări sau pelerini. Din frunziş se aud foşnetele făcute de micile animale ce locuiesc nestingherite în desişurile Sfântului Munte. Ieşim pe un drum de maşină şi pe ultima porţiune opresc două autoutilitare conduse de călugări şi ne urcăm în cabine şi remorci până la Dafni.
Dafni este principalul port al Muntelui Athos. Aici vin şi de aici pleacă vapoare şi şalupe, iar administraţia este asigurată, în mare, de mireni. Câteva pontoane de acostare, casele de bilete şi magazinele compun întregul peisaj. La anumite ore, autobuze mari îi duc pe călugări, pelerini şi turişti către diferite destinaţii în munte. În magazine poţi cumpăra icoane, cd-uri şi casete cu muzică bisericească (foarte multe cu celebrul cor călugăresc de la mănăstirea Simonos Petras), tămâie, mir, cărţi religioase, hărţi ale muntelui dar şi de-ale gurii. Găsesc, printre altele, o carte în engleză despre părintele Cleopa şi traduceri româneşti ale scrierilor Cuviosului Paisie Aghioritul. Pătrunderea tot mai accentuată a celor care vin aici ca simpli turişti este ilustrată de conservele de carne din magazinul universal (călugării athoniţi nu mănâncă decât o dată pe an, de Paşte, carne, şi aceea este de regulă de miel), unde, sub tejghea, vânzătorul are şi câteva cartuşe de ţigări. Altfel, toiegele, uleiul de măsline, mierea sau vinul completează acest arsenal de mărfuri mai mult sau mai puţin legate de Athos. Aici ne despărţim: doi dintre noi merg la Simonos Petras, restul se îndreaptă către Prodromu. Profit de prezenţa noastră aici pentru a cumpăra iconiţe pentru cei de acasă şi un CD cu slujba Sfântului Siluan, apoi mă urc alături de tovarăşii de drum în autobuzul care ne duce la capătul primei etape, Karies, capitala Sfântului Munte.
Drumul accidentat care şerpuieşte adesea pe marginea prăpastiei m-a speriat destul când am fost aici pentru prima dată, în 1999, aşa că acum dorm liniştit până la destinaţie. Karies pare chiar mai înghesuit decât Dafni, cu aceleaşi magazinaşe de obiecte bisericeşti şi o sumedenie de microbuze, gata să meargă în toate direcţiile. Întâlnim un alt român care merge tot spre Prodromu, pentru a sta de vorbă cu duhovnicul schitului, părintele Iulian. În plus, şoferul e tot român. Şi ca să ne simţim cu adevărat între ai noştri, auzindu-ne vorbind în limba maternă, un călugăr înalt şi bine făcut, de vreo 40 de ani, cu figură aspră de ascet, se apropie de noi şi intră în vorbă cu noi, povestind cum a petrecut doi ani la Prodromu şi apoi s-a retras la o chilie, cu încă doi părinţi, nu departe de Karies.
La Prodromu, schitul românesc ce ţine de Marea Lavră, ne întâmpină părintele Serapion, un călugăr din partea Sihăstriei, între 40 şi 50 de ani, cu o răbdare de aur, care răspunde tuturor întrebărilor noastre obositoare (la cât e slujba? dar masa? părintele Nectarie mai trăieşte? cât costă cartea asta? putem lăsa pomelnice?), ne arată camera unde vom locui şi ne trimite la trapeză să mâncăm, deşi ora singurei mese zilnice pe care o iau părinţii în această perioadă a trecut demult. După ce aruncăm o privire de jur împrejur, un tânăr frate, Gavriil, care a studiat teologia în România, a făcut un master în Salonic şi a ales apoi călugăria în Sfântul Munte, ne duce să ne arate împrejurimile. Prodromu este unul dintre locurile cele mai aspre din Athos, iar acest lucru e favorizat şi de poziţionarea schitului, pe marginea unei stânci în josul căreia bat valurile mării, într-un loc unde vânturile sunt printre cele mai reci. Pe peretele stâncii, abrupt şi fără vegetaţie, se află o peşteră mai veche decât schitul. Astăzi, la ea duc nişte trepte, dar pe vremuri, ascetul care petrecea aici în post şi rugăciune venea la ea direct pe peretele muntos, ajutându-se de nişte pironi de fier pe care tot el îi bătuse acolo. Cândva general roman, acest mare părinte, Sfântul Atanasie Athonitul, s-a hotărât să se călugărească în Sfântul Munte, alături de alt general, Nichifor Focas. Sfântul Atanasie a ajuns aici primul, într-o perioadă în care nu exista viaţă de obşte, ci călugării trăiau răsfiraţi, cu câte un duhovnic. Cu putere de sus şi cu iscusinţa dobândită în armată, sfântul i-a strâns în prima şi cea mai mare mănăstire, Marea Lavră, în cea de-a doua jumătate a secolului XI. Dar nemaiavând la un moment dat provizii şi văzând cum călugării riscau să moară de foame, stareţul le-a dat tuturor drumul să plece încotro vor vedea cu ochii şi să încerce să caute cele necesare pentru a supravieţui. Pe când rătăcea şi el trist pe cărările muntelui, a întâlnit, spre marea lui mirare, o femeie. Era însăşi Maica Domnului, care l-a întrebat de ce nu a avut încredere în ea şi i-a spus să meargă înapoi în mănăstire, căci din acea zi ea va fi iconoama (administratoarea) ei. Şi ca să-şi întărească spusele, i-a poruncit Sfântului Atanasie să lovească stânca din faţa lui cu toiagul, iar de acolo a răsărit un izvor care curge până astăzi şi din care ne-am învrednicit şi noi să bem apă sfinţită. Şi, într-adevăr, din acea zi, mănăstirea nu a mai dus lipsă de nimic.
Între timp, tovarăşul Sfântului Atanasie nu şi-a mai putut împlini visul de a veni să se călugărească în Athos, căci armata romană l-a răsturnat pe împărat şi l-a pus în locul lui chiar pe acest Nichifor Focas, care din noua postură a ajutat mult Sfântul Munte. Atanasie, un om puternic la trup, care purta mereu pe sub haine o cruce de 3 kilograme, şi-a continuat asceza. Încercând să construiască o bisericuţă nouă în curtea mănăstirii, diavolii dărâmau noaptea tot ce făcea el ziua, până când a primit înştiinţare de sus că trebuie să facă biserica mai mică, astfel încât să o termine într-o singură zi. Odată lucrul săvârşit, a înfipt toiagul în pământ, şi după un timp acela a răsărit, şi fiind chiparos, însă înfipt cu vârful în jos, a crescut aşa. În zilele noastre, biologii l-au cercetat îndeaproape şi au confirmat minunea.
De multe ori, Sfântul Atanasie priveghea toată noaptea în rugăciune pe vârful muntelui şi cobora dimineaţa la peşteră. În acea vreme nefiind stabilite cu exactitate graniţele mănăstirilor, a făcut o înţelegere cu Pavel Xiropotamitul (de la mănăstirea Xiropotamu): amândoi aveau să slujească Sfânta Liturghie şi apoi aveau să se îndrepte unul către celălalt. La locul de întâlnire urma să fie trasată graniţa. Sfântul Atanasie era însă vânjos şi exersat din armată, şi a ajuns foarte departe. Pavel i-a reproşat că a trişat: „Nu ai ţinut toată slujba, ai dat doar binecuvântarea şi ai pornit la drum. De aceea, vei avea un sfârşit rău”. „Am fost cinstit, a răspuns Atanasie, şi pentru că nu m-ai crezut, nu vei muri în Sfântul Munte”. Amândouă profeţiile s-au împlinit. Pavel a fost prins de o furtună când se întorcea pe Athos şi, bolnav fiind, a murit pe vas. Iar peste Sfântul Atanasie s-a prăbuşit zidul unei biserici la care lucra şi timp de trei ore oamenii nu au putut să-l scoată de sub dărâmături. Erau în vremea aceea mulţi călugări din munte care se îndoiau de sfânt. Prea li se părea că îi mergeau toate, deci bănuiau că ar putea fi înşelat de diavol. Moartea lui i-a convins şi toţi au spus că a fost pedeapsa lui Dumnezeu. „Dar”, ne spune fratele Gavriil, „a fost de fapt un lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit doar pentru ca să-l slăvească şi mai tare pe robul Său”. Căci la un an după aceea, când părinţii pregăteau sărbătorirea unui praznic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana mănăstirii, ea li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă mai sărbătoriţi pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie”. Astfel s-a vădit sfinţenia acestui mare om al rugăciunii, iar când patriarhul de la Ierusalim a vrut să dezgroape sfintele sale moaşte, din mormânt a ieşit foc, din cauza necredinţei celor care se îndoiseră de el. Şi de atunci nimeni nu a mai încercat să se atingă de trupul său. Însă peştera în care s-a rugat şi nevoit stă mărturie şi ocrotire a acestor locuri în care a statornicit viaţa aspră şi iubitoare în Hristos, sub acoperământul Maicii Domnului.

Jurnal athonit de călătorie (III)

În peştera unde se ruga Sfântul Atanasie s-a făcut un paraclis, căruia i s-au mai adăugat apoi două corpuri de clădire. La un moment dat, aici au venit nişte călugări de la Ierusalim, care au adus cu ei o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Felul de postire diferă în funcţie de locul unde petrec monahii. La Ierusalim, clima fiind caldă, ei se abţin foarte mult de la ulei, însă în Athos, din cauza vânturilor reci şi uscate, acesta este necesar pentru menţinerea organismului, astfel încât aici se mănâncă mai puţin peşte, dar se dezleagă mai des la untdelemn. Deşi avertizaţi, călugării din Ţara Sfântă au păstrat vechea lor rânduială, şi, după cuvântul Psalmistului, oasele lor au slăbit din lipsa untdelemnului şi după un timp au murit. Părinţii de la Lavra au luat icoana lor şi au dus-o în mănăstire, însă peste noapte icoana s-a întors singură în peşteră. Când acest lucru s-a repetat de trei ori, a fost lăsată la locul ei, iar când alţi monahi ierusalimiteni au călătorit în Sfântul Munte, au recunoscut-o. Este icoana care a oprit-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca să intre în biserică atunci când trăia în păcate, eveniment de la care a pornit minunata ei pocăinţă şi calea spre cer.
Un pic mai departe de aceste locuri, pe un alt perete stâncos, este peştera ctitorilor schitului, monahii români Nifon şi Nectarie, la care se ajungea tot cu ajutorul unor piroane de fier înfipte în munte. Din tot complexul Prodromu, cea mai veche este bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul, de la care se trage şi numele aşezământului (Prodromu, în greacă: Înaintemergătorul). Cum însă nu există nici un act de ctitorire, monahii români au construit schitul dincolo de această biserică, pentru ca dacă grecii aveau să emită vreodată pretenţii, să nu o poată face decât asupra acestui mic paraclis. Dar, deşi hramul schitului este Botezul Domnului, numele său a rămas Prodromu, iar de icoana de aici a Sfântului Ioan Botezătorul se leagă o mare minune. În 1821, când Grecia şi-a dobândit independenţa, turcii, care păzeau mănăstirile athonite, au vrut să prade schitul şi au intrat întâi în biserică. Însă icoana Sfântului Ioan s-a încruntat. Speriaţi, atacatorii au tras în ea cu pistoalele, dar gloanţele s-au întors spre ei punându-i pe fugă şi salvând întreg schitul. Mărturie stau chipul Înaintemergătorului, rămas până astăzi încruntat, şi amintirile celor din vechime, care spun că nu a fost mereu aşa. În aceeaşi mică bisericuţă se află şi o icoană a Sfinţilor Trei Ierarhi, care a adus ploaia în vreme de secetă mare.
Existenţa schitului românesc Prodromu a fost profeţită de însăşi Maica Domnului, care i s-a arătat unui ucenic al Sfântului Grigore Palama, în vremea când acesta se nevoia la Marea Lavră, şi, arătând locul pe care avea să se înalţe locaşul de rugăciune, i-a spus că mulţi o vor slăvi în acel loc. Şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a continuat să-şi facă simţită prezenţa. Monahii Nifon şi Nectarie, ctitorii, au tocmit în 1864 un pictor din Iaşi, Iordache Nicolau, pentru a zugrăvi icoana împărătească a Maicii Domnului. S-au înţeles cu el să picteze fără să mănânce, şi când va fi biruit de foame, să se oprească din lucru şi să îl reia în ziua următoare. Odată ajuns la chipurile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Pruncului Iisus, Iordache Nicolau nu a putut avansa şi a fost chiar pe punctul de a strica icoana. Mulţi călugări athoniţi i-au luat atunci în râs pe ctitori. „Aveam aici artişti iscusiţi, de ce a trebuit să-l luaţi tocmai pe ăsta?” Însă cuvioşii Nifon şi Nectarie îşi doriseră un pictor român. Şi acoperind icoana au aşteptat răspuns de la Dumnezeu şi – minune prea mare! – a doua zi chipurile s-au arătat frumos zugrăvite acolo unde în ajun nu fusese nimic. Icoana aceasta se numeşte Prodromiţa şi este nefăcută de mână omenească. În faţa ei ne-am închinat la Pavecerniţă, înainte de excursia cu fratele Gavriil.
Stăm de vorbă şi cu părintele Nectarie, trecut un pic de 70 de ani şi venit tot de la Sihăstria, pe care eu îl cunoscusem cu nouă ani înainte şi pe care m-am bucurat mult să-l găsesc în viaţă. Îi cerem voie să facem şi o fotografie, şi primim încuviinţarea cu jumătate de gură: „Eu nu-s prea frumos şi sunt neîngrijit”. Părintele a traversat muntele de nenumărate ori pe când era mai în putere, şi ne povesteşte despre cărările ascunse ce duc la colibele în care s-a nevoit împreună cu alţi monahi. În Athos sunt şacali, care însă se tem să atace oamenii sau animalele mai mari. Foarte slabe, aceste prădătoare, care în urma îngheţului Dunării au ajuns şi la noi în ţară, vânează căpriori. Părintele Nectarie ne arată urmele unei avalanşe şi descrie traseul unui căprior fugitiv, care a rămas blocat de cantitatea mare de zăpadă şi a fost prins de urmăritor. După ce mă întreabă de cele de acasă, bătrânul îmi spune: „La fel cum Solomon a cerut de la Dumnezeu un singur lucru – dă-mi, Doamne, înţelepciune, ca să ştiu cum să conduc lumea – aşa să cereţi: un singur lucru dă-mi, Doamne, să dobândesc înţelepciunea să Te cunosc pe Tine. Căci atunci când Îl cunoşti pe Dumnezeu, toate întristările, greutăţile şi bucuriile sunt altfel, au un rost.” Şi încheie cerându-şi iertare, aşa cum fac mulţi părinţi de aici, orice ţi-ar spune.
Petrecem apoi mai bine de o oră cu părintele Iulian, duhovnicul acestui schit şi al multor călugări români din Sfântul Munte, care după ce îl spovedeşte pe unul dintre noi, răspunde rugăminţii noastre de a ne spune un cuvânt de învăţătură. În camera de spovedanie, mică şi neluminată, cu o băncuţă, un scaun şi o masă, stăm cu toţii pe unde putem şi căutăm răspuns, fiecare pentru frământările lui. O idee revine mereu şi mereu: să nu uităm că avem şi suflet, nu doar trup, şi că nu ştim când vine sfârşitul. Duhovnicul albit de ani îl citează pe părintele Rafail Noica, dovadă că în ierarhia duhovnicească smerenia este virtute de căpătâi. Există trei cicluri în viaţa omului, cel intra-uterin, apoi viaţa pe pământ şi apoi viaţa veşnică, pentru care trebuie să ne pregătim. La noi, cei din lume, important este să facem poruncile lui Dumnezeu, să ne creştem copiii în dreapta credinţă şi, mai ales, să lăsăm mereu de la noi. „Chiar dacă unul te va crede prost, lasă de la tine, chiar şi când ai dreptate. Aşa vei aduce repede împăcarea şi liniştea”. Mereu şi mereu să lăsăm de la noi, cu o singură excepţie: „când vine vorba de adevărul de credinţă, să nu lăsaţi nimic de la voi, căci aici e vorba despre Hristos. Când vezi că un om spune lucruri nelegiuite, aminteşte-i că e creştin-ortodox ca şi tine şi că trebuie să asculte învăţătura Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă e preot şi greşeşte, atrage-i atenţia, cu Sfinţii Părinţi în mână. Iar dacă nu e ortodox, lămureşte-l şi pe el. Nu trebuie însă să ne repezim la oameni. Nu poţi să-l faci pe un necredincios să devină dintr-o dată plăcut lui Dumnezeu. Ia-l cu binişorul, arată-i-le întâi pe cele mai mici. E nevoie în asemenea cazuri să fim şi un pic vicleni. Şi cu copiii la fel: dacă îi vezi că scapă prea tare din frâu, lasă-i să facă una mai mică, ca nu cumva să cadă într-un rău mai mare. Şi apoi, trage-i înapoi la tine uşor. Dar dacă nu vor veni şi se vor duce pe căi greşite, tu ai făcut ce trebuia şi eşti dator mai departe să te rogi pentru ei. E de ajuns dacă unul dintr-o familie e credincios, şi acela trebuie să se roage mereu şi pentru ceilalţi, ca să fie aduşi pe calea dreaptă”. Apoi ne vorbeşte despre diferite păcate, nu tunând şi fulgerând, ci cu blândeţe, ca în faţa unor boli şi neputinţe de care oamenii trebuie vindecaţi: despre pruncucidere (avort), malahie, beţie şi alte păcate mai mari sau mai mici. Şi ne îndeamnă la cumpătare în toate. „Mergeţi şi spovediţi-vă, căci mai sunt preoţi buni. Dacă nu găsiţi pe unde staţi, mergeţi la o mănăstire, dar neapărat să aveţi duhovnic. Odată pe an nu este de ajuns. Pentru cei care merg aşa, e nevoie uneori de spovedanie generală. Călugării aici se spovedesc o dată pe săptămână, sau la două, sau la trei, dar nu mai mult, şi de aceea nu mai au nevoie să le spună pe toate, le-au mărturisit când au intrat în mănăstire.” Iar despre rugăciune: „La I Tesaloniceni 5, 17, Sfântul Apostol Pavel spune să ne rugăm neîncetat. Pe vremea când a scris el aceste cuvinte, nu existau nici mănăstiri, nici monahi. Sigur, în mănăstire se practică rugăciunea neîntreruptă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Dar porunca aceasta este pentru toţi. Cum să vă rugaţi neîncetat? Ai un necaz, spui Doamne, ajută-mă să scap de acest necaz. Eşti bolnav, spui Doamne, fă-mă sănătos. Doamne, ajută-mă, Doamne, fii cu mine – toate acestea sunt rugăciuni.”
Plecăm cu bucurie tăcută de la chilia părintelui, după ce luăm binecuvântare. Ne întoarcem la paturile noastre, în dormitorul pe care îl împărţim cu doi austrieci, dintre care unul e a zecea oară în Sfântul Munte, „catolici, dar cărora le place foarte mult Ortodoxia”, după propriile mărturisiri. „Veteranul” ascultă cu interes toate istorisirile despre minunile sfinţilor şi ne mărturiseşte că a avut o corespondenţă intensă cu unii monahi.
Între scrisul pomelnicelor, planul de călătorie pentru a doua zi şi câteva curiozităţi lumeşti (în ţară se joacă fotbal), lăsăm lampa cu gaz aprinsă şi ne culcăm. După un timp, cântările sfintelor slujbe vor răsuna din nou în noaptea athonită.
(Citatele sunt date din memorie, de aceea ar putea conţine mici inexactităţi de formă)

Jurnal athonit de călătorie (IV)

Tăcerea nopţii este străbătută la ceas de rugăciune de bătaia toacei şi a clopotelor. În biserica mare călugării vin rând pe rând în timp ce cântările şi citirile – mai ales din Psaltire – cheamă uşor harul dumnezeiesc. Părintele Petroniu, bătrânul stareţ, deşi gârbovit de ani, citeşte şi el din cele ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. La sfârşit de slujbă, după ce ne mai odihnim un pic oasele trândave, ieşim la o plimbare printre ziduri şi părinţi. Osuarul schitului ne aminteşte de condiţia trecătoare a vieţii în trup, dar şi de sfinţenia celor care au vieţuit aici, căci, după istorisirile unui părinte, un călugăr urmărit cândva de demoni, probabil pentru călcarea poruncii duhovnicului, a scăpat de ei cum a păşit în cimitirul de la Prodromu. „Noi nu avem nevoie de reclamă. Cei care lasă aici pomelnice, dacă duc viaţă plăcută lui Dumnezeu, îşi văd rugăciunile împlinite şi astfel află ceva şi despre noi. Cine nu face voia lui Dumnezeu nu prea ajunge aici la sfârşitul zilelor sale. Sfinţenia de aici, lucrarea Sfântului Duh, îl alungă”. Fratele Gavriil ne vorbise cu o zi înainte despre rătăcirile lumii. „Înainte duşmanul era ateismul, acum pericolul cel mai mare vine de la răspândirea credinţelor orientale. Au venit aici oameni care ne-au lăsat acatist în care se rugau ‚tuturor entităţilor cereşti’. Sau alţii, în toată firea, care spuneau că harul se poate măsura. Cum să măsori harul, pe care Dumnezeu îl dă cum şi cui vrea El?”
Petrecem câteva clipe şi în atelierul de pictură al părintelui Modest, iar la ora 11 ne îndreptăm din nou spre biserică, unde, după Ceasuri, urmează Sfânta Liturghie a Darurilor Mai Înainte Sfinţite, care se săvârşeşte doar în Postul Mare, miercurea şi vinerea. Cu 20 de minute înainte de sfârşit, plecăm grăbiţi pentru a prinde maşina ce avea să ne scoată la drum, însă părintele Serapion iese după noi şi insistă să mâncăm înainte. Drumul cu microbuzul – şi acesta cu şofer român – ne duce întâi la izvorul Sfântului Atanasie, iar apoi la intersecţia de unde purcedem pe jos spre Schitul Lacu. Primăvara străluceşte peste Athos şi la tot pasul dăm de ierburi felurite, pe care unul dintre tovarăşii noştri de drum le recunoaşte. După mici urcuşuri şi coborâşuri întâlnim şi câţiva mulari (catâri), folosiţi pentru transportarea lemnelor. Poteca se îngustează şi coborâm pe un drum destul de abrupt prin pădure şi poieniţe, uitând un pic de oboseală când privim peisajul splendid, cu crestele munţilor un pic înceţoşate, relieful sinuos şi copacii de tot felul. Ultima parte, mai umbroasă, traversează un pârâu, apoi urcă abrupt până la biserica principală a schitului şi apoi până la poarta mai multor grădini pe care, traversându-le, ar trebui să ajungem la chilia „Bunavestire”. Schitul Lacu este format din mai multe chilii – de fapt corpuri de chilii – asemănătoare unor mici gospodării de ţară sau unor vile, cu paraclis, aflate la oarecare distanţă între ele, unde locuiesc câţiva călugări, cu un întâistătător. Slujbele din timpul săptămânii se săvârşesc la fiecare chilie în parte, în paraclis, iar duminica sau în sărbători toţi părinţii şi fraţii se strâng la biserica mare. Un frate ne arată un alt drum decât cel pe care îl ştia unul dintre noi şi o luăm pe un urcuş abrupt şi zigzagat care, pe cei cu condiţie fizică precară, printre care mă număr, îi dărâmă. După ce urcăm vreo 20 de minute, cel din vârful coloanei îşi dă seama că e drumul greşit, şi ne întoarcem pe altă cale, de astă dată la vale, până când ajungem la ţintă. Suntem cazaţi toţi cinci într-o cameră mică, cu paturi suprapuse, cu câteva cărţi într-un raft. Părintele Ştefan Nuţeanu, stareţul chiliei, este cel care a tradus în română scrierile Cuviosului Paisie Aghioritul şi cele despre el.
Împrejurimile seamănă cu adevărat cu o casă de ţară şi unora le amintesc de locuinţa bunicilor. Corpul de clădiri în L este înconjurat de o potecuţă pietruită, iar la unul dintre colţuri sunt micile clopote şi toaca, înainte de intrarea ce duce la paraclis, magazin şi trapeză. În continuare bucătăria şi, mai departe, locuinţele călugărilor şi fraţilor. Pe partea exterioară se ajunge la camerele de oaspeţi şi apoi la baie şi spălătorie. De jur împrejur se întinde valea care coboară când lin, când abrupt, spre depărtări. Pentru prima dată de când suntem în Munte, luăm cina în acelaşi timp cu vieţuitorii de aici. Un tânăr frate, Constantin, de numai 18 ani, ne cheamă în trapeză, unde, după rugăciune, mâncăm în tăcere legume fierte şi crude, salată, pâine, halva şi compot de piersici, în timp ce un călugăr citeşte tâlcuiri ale Psalmilor. Pe lângă noi se află aici în pelerinaj şi un alt grup din România, cu un preot de mir ca îndrumător duhovnicesc. Cu toţii invadăm micul magazin al chiliei de unde luăm cărbuni, mir şi tămâie din trandafir sălbatic sau mici portrete ale Cuviosului Paisie şi iconiţe, unele dăruite de părinţi, apoi admirăm mica librărie, însă hotărâm să nu ne mai încărcăm rucsacii. De data aceasta dormim pe săturate, pentru că aici Sfânta Liturghie începe abia la 7.
În afară de părintele Ştefan, un om puternic la voce şi la trup, de vreo 70 de ani, vieţuitorii chiliei „Bunavestire” sunt foarte tineri şi trec printr-o ucenicie de câţiva ani până când sunt tunşi în călugărie. „Cum te mai vede şi duhovnicul”, ne spune fratele Constantin. „Dacă stai aici şi eşti hotărât e una, dar dacă ba vrei să stai, ba să te întorci acasă, e altceva. Dar uite, cel care v-a întâmpinat e de un an aici, şi a vrut să devină călugăr, dar mai trebuie să aştepte, e prea devreme”. Toţi cei de aici, slabi şi cu feţe luminoase, intră pe rând în biserică şi se închină. Dimineaţa se slujeşte doar Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, fără alte slujbe introductive, împodobită de cântările venite din glasuri subţiri dar iscusite într-ale psaltichiei. După ce ne facem planul de drum, fratele Constantin ne cheamă să luăm o mică gustare, doar pentru pelerini, apoi părintele Ştefan ne binecuvântează şi ne dăruieşte iconiţe şi mici cărţi de învăţătură. Facem cale întoarsă spre drumul principal şi trecem din nou pe lângă un turn ce se înalţă izolat, mărturie părăginită a credinţei şi a trădării. În vremea sinodului de la Ferrara-Florenţa, unii călugări au semnat unirea cu catolicii. După moarte trupurile lor au început să împrăştie un miros insuportabil, astfel încât au fost dezgropaţi, găsiţi neputreziţi şi înhumaţi în altă parte, unde lucrul s-a repetat, până când au fost zidiţi într-o peşteră. La ultima dezgropare s-au făcut şi fotografii, iar un părinte care le-a văzut spune că nu a putut să doarmă o săptămână din cauza priveliştii înfiorătoare.
Călătoria de la Lacu la Filoteu este cea mai lungă, însă o bună parte mergem pe drumul bătătorit pentru maşini, cu pădurea în stânga şi marea în dreapta. La o intersecţie ne oprim osteniţi de mers şi de soare, până când se apropie o maşină cu remorcă. „Filoteu, Karakalu?” îi întreb pe părinţi. „Păi ori Filoteu, ori Karakalu.” „Filoteu.” „Nu, noi mergem la Karakalu.” „E bine şi acolo”, răspund, încredinţat că distanţa dintre cele două mănăstiri nu are cum să fie prea mare. După cum aveam să observăm printre hurducături crâncene, mă înşelasem, aşa că înainte de a merge mai departe, ne oprim să vizităm şi Karakalu. Auzind că suntem din România, călugării greci ne întâmpină cu mare bucurie în curtea mică şi pavată cochet, care aminteşte de străduţele din oraşele transilvănene. Ne închinăm şi apoi întrebăm de drum. Unul e mai lung şi mai uşor, al doilea mai scurt, mai umbros, dar mai greu. Îl alegem pe acesta din urmă şi pornim pe poteca împădurită şi abruptă. Aerul e răcoros, de jur împrejur verdeaţă, însă mergem greu. După vreo oră ieşim pe drumul pentru maşini şi intrăm în mănăstirea ca o fortăreaţă. La unul dintre etaje, de pe balconul comun, un călugăr tânăr şi slab, cu barba neagră şi ochi plini de bucurie şi zâmbet ne face semn să mergem spre locul unde vom fi întâmpinaţi şi repartizaţi în camere. E ultimul nostru popas athonit.

Jurnal athonit de călătorie (ultima parte)

Părintele Filotei, român, prietenul unuia dintre tovarăşii noştri de drum, devine ghidul nostru prin mănăstirea care, pentru început, ne întâmpină în camerele ei simple, de o parte şi de alta a unor coridoare lungi, cu un păhărel de ouzo pentru doritori. Curtea care înconjoară biserica şi care e la rândul ei înconjurată de corpurile de chilii – a stareţului chiar lângă poartă – , are verdele primăvăratic colorat cu câteva tufe splendide de trandafiri roz, în plină floare. Corpul vestic, cel în care suntem şi noi cazaţi, are câteva etaje şi aici se află arhondaricul, băile cu apă rece care îmi amintesc de taberele copilăriei, bucătăria unde îşi face ascultarea părintele Filotei, şi sala de mese. Toţi oaspeţii sunt primiţi cu mare dragoste, dar la slujbele care aici sunt unite cu mesele nu pot participa decât ortodocşii, uniţi prin Împărtăşirea din acelaşi potir. Biserica, străjuită de un pridvor înalt, are pronaosul separat de naos printr-un zid cu o intrare în mijloc, de jur împrejurul pereţilor sunt scaune înalte, iar când este multă lume, unii părinţi încearcă să-i rânduiască atenţi pe închinători. Stând cu faţa la altar, în stânga, se află o icoană vestită a Maicii Domnului, „Dulcea sărutare” (Glycophilousa), pictată, după Tradiţie, de însuşi Sfântul Evanghelist Luca, prototipul tuturor icoanelor de acest fel, în care Maica Domnului îşi ţine faţa lipită cu dragoste de cea a Pruncului Iisus. În timpul prigoanei iconoclaste din Bizanţ, o femeie evlavioasă a vrut să salveze de la distrugere această icoană şi a pus-o pe apă. După 100 de ani, stareţul de la Filoteu a văzut-o în vis şi a coborât în procesiune pe malul mării unde a găsit-o într-un loc de pe ţărm în care izvorăşte până astăzi un izvor de apă dulce. Minunile săvârşite de Maica Domnului prin „Dulcea sărutare” au ajuns cunoscute în tot Muntele şi în toată lumea, alături de cele ale „Portăriţei” de la Iviron, care s-a arătat într-un chip asemănător.
Ne aşezăm în scaune pentru slujba de seară şi încercăm să pătrundem rugăciunea, deşi nu înţelegem mai nimic din greaca veche. Părinţii cântă cu glasuri dulci şi ferme în acelaşi timp psaltichia aparent monotonă, dar cu străluciri discrete şi ornamentaţii rafinate în smerenia lor, iar biserica e plină de pelerini. Urmează masa, o continuare a rugăciunii, cu binecuvântare şi citiri din cărţi sfinte. Mâncăm, printre altele, fructe de mare, şi bem o cană de vin roşu aspru şi gustos. La sfârşit ne ridicăm şi mergem în biserică unde o nouă perioadă, mai scurtă, de rugăciune, încheie ritualul înserării. Sunt scoase spre închinare şi relicvele de mare preţ ale mănăstirii: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, binecuvântând, cu pielea stafidită rămasă pe ea, o bucată din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, părticele din moaştele Sfintei Marina şi altele, pe care nevrednicia noastră nu le reţine.
Ne plimbăm prin faţa porţii mănăstirii, pe platoul înalt de pe care pleacă mai multe cărări spre Dafni şi spre întregul Athos, apoi intrăm în magazinaşul unde un părinte bătrân şi blând ne dăruieşte nişte icoane. Unul dintre noi se pricopseşte şi cu filmul „Sirenele”, pe care îl dăm de la unul la altul pentru a scăpa de el. Până la urmă, şi acesta ni se face pricină de binecuvântare, căci din vorbă în vorbă părintele Filotei ajunge la duhovnicul realizatorului, un preot de mir din Australia, ajuns la porţile sfinţeniei şi care ţine luptând din greu Ortodoxia într-o parte tulburată a lumii, săvârşind minuni şi izvorând mireasmă duhovnicească. Acest părinte grec, Nicolae, este foarte iubit la mănăstirea Filoteu, unde petrece uneori un timp de rugăciune. Cine trece pe la această mănăstire nu poate uita bătaia clopotelor, o polifonie înălţătoare, suprapusă peste glasul călugărilor care citesc răbdători psalmi şi rugăciuni. Duhovnicul stareţului de acum a înfiinţat o mănăstire în America, pe locul unde a auzit de sus clopotele sunând ca la Filoteu, şi săvârşeşte multe minuni, pe care şi necredincioşii se duc să le vadă.
La ceasul înnoptării stăm de vorbă cu părintele Filotei, eu cu multa mea pălăvrăgeală, el cu pilde şi învăţături ce vin din altă sferă. Îngrijorarea faţă de apostazia lumii creşte în rândul părinţilor din Sfântul Munte, şi rugăciunea lor însoţită de rigoarea în păstrarea şi trăirea cuvântului evanghelic sunt ultimele care ne ţin din prăbuşire. La Sfânta Mănăstire Xiropotamu, de hram, Sfinţii 40 de Mucenici, în fiecare an răsăreau 40 de ciuperci în spatele Sfintei Mese, până când s-a săvârşit acolo o slujbă împreună cu catolicii, iar minunea a încetat. Cuvintele sunt greu de dus pentru înţelegerea noastră întinată. Trebuie să ne rugăm pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi, dar de vom ajunge să relativizăm Ortodoxia şi s-o amestecăm cu învăţături străine în numele unei false iubiri de oameni, ne vom pierde şi noi şi îi vom pierde şi pe ceilalţi. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre vremea prigoanelor. Aflu că, pe lângă minunea luminii care se aprinde de Înviere din Sfântul Mormânt, de Bobotează, Iordanul curge pentru o vreme invers, spre izvoare. Mulţi, văzând, au cerut să fie botezaţi pe loc. Anul acesta autorităţile au interzis apropierea de râu în ziua Sărbătorii.
„Cum te-ai descurcat la început cu grecii, părinte Filotei?” „Stăteam uneori pe balcon şi plângeam întrebându-mă: de unde atâta dragoste? Ca pe un bulb gingaş m-au îngrijit şi m-au ocrotit”. Este dragostea lui Hristos fără de care într-o clipă ne-am scufunda, dragostea pogorâtă asupra lumii prin rugăciunea acestor părinţi athoniţi.
La ora 2 mergem din nou la slujba ce culminează cu Sfânta Liturghie. Nori întunecaţi brăzdează cerul şi se anunţă o furtună care ne obligă să plecăm cu o zi mai devreme, pentru a nu risca să rămânem blocaţi mai mult timp în Munte. O camionetă a mănăstirii ne duce până în portul Dafni, după ce ne luăm rămas bun de la părinte şi de la Athos. Pe drum începem deja să depănăm amintiri. Ne aşteaptă şi pe noi ascultările noastre, şi, o, de am putea aduce în cetate un strop din sfinţenia Grădinii Maicii Domnului! În port începe acomodarea cu gălăgia pestriţă a lumii, de care recunosc că îmi fusese un pic dor. La casele de bilete zeci de oameni surprinşi de schimbarea vremii se înghesuie să cumpere un loc pe vaporaşe, iar necunoaşterea limbii devine o problemă serioasă. În cele din urmă, după ce cumpărăm ultimele iconiţe pentru cei de acasă, reuşim să ne îmbarcăm pe un vas mai mic care ne duce la Ouranopoli. De aici mergem repede la Tesalonic, iar odată cu înserarea oraşul se umple de viaţă, de lumina şi întunericul care se vânează ameţitor la fiecare colţ de stradă. A iubi lumea – nu în sensul de patimă, ci în sensul de creaţie a lui Dumnezeu „bună foarte” – şi a nu te lăsa cuprins de răul care pune stăpânire pe ea este asceza celor din afara mănăstirilor. Noi, într-o dispoziţie prea puţin ascetică, ne oprim la o terasă, mâncăm fructe de mare şi ne bucurăm de pelerinajul din ultimele zile. A doua zi de dimineaţă bem o cafea pe malul mării şi mergem să ne închinăm moaştelor Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, într-o biserică în care mai sunt Sfânta Anisia şi un alt sfânt despre care nu auzisem. De aici, spre România şi spre casele noastre. Zilele de post se scurg lin, sub ocrotirea Maicii Domnului şi a sfinţilor care, din Athos şi de pretutindeni, ne duc spre Marele Praznic al Învierii Domnului Hristos.

Notă: Această postare adună împreună 5 postari distincte publicate de Paul Slayer Grigoriu  pe blogul său în 2008. Sunt reproduse aici cu îngăduiţa sa, motiv pentru care-i mulţumesc (LD)

Jurnal athonit de călătorie (I)
Jurnal athonit de călătorie (II)
Jurnal athonit de călătorie (III)
Jurnal athonit de călătorie (IV)
Jurnal athonit de călătorie (ultima parte)