Category Archives: Schitul Kavsokalivia

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos

img_8817

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos
Ne relatează Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul,
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)

Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi. De la vârsta copilăriei avea un dor și o rugă către Domnul. Vroia să sufere precum Hristos și să poarte asupra sa durerea întregii lumi. Nu se putea desfăta de nimic din cele lumești și de foarte curând le-a părăsit pe toate în mâinile lui Dumnezeu. Nu dorea niciodată să arate că ceva este al lui, ca să nu se vadă nicidecum propria lui strădanie. Un lucru îl frământa necontenit și spunea: ”Văd cât de mult mă iubește Dumnezeu, însă eu nu pot să Îl iubesc precum mă iubește El”.

Astfel, Cuviosul Porfirie a purces până la sfârșitul vieții sale adunând durerea tuturor oamenilor. Cerea durerea, și astfel trupul lui a suferit și a îndurat nenumărate boli. Dorea el însuși să fie creuzetul durerii întregii lumi. Se nevoia pentru mântuirea tuturor. Vroia ca ”toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2: 4).

Acest lucru mi l-a sădit și mie, anume să mă doară de mântuirea a tot omul. Însă atunci când te străduiești pentru aceasta, de multe ori ești înțeles greșit chiar și de către ceii apropiați. Așa cum salvamarul care vrea să scape pe înotătorul care e pe cale să se înece, dar, dacă nu știe el însuși bine să înoate și înotătorul se repede peste el, se vor îneca amândoi. Acest lucru se întâmplă și azi. Oamenii se afundă în vârtejul problemelor lor și îi atrag și pe alții în această afundare. De aceea spun Părinții aghioriți: ”Când cineva este în primejdie, nu îi da mâna, ci toiagul tău”.

Lumea este chivernisită azi de diavol, stăpânul lumii, iar oamenii se află întru deznădăjduire, însă nu au cunoștința acestui lucru. Însă Dumnezeu, Sfinții, Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu știu aceasta prea bine. Sfinții au fost stăpâniți încă din viața aceasta de dumnezeiasca nebunie. Sfinții au înțeles că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut, nu doar pentru a se ruga pentru noi, ci și pentru a ne fi însoțitor, pentru a mânca împreună cu noi, pentru a ne atinge și pentru a-L atinge și astfel să ne vindecăm. Această dumnezeiască nebunie și dumnezeiesc har le avea și Sfântul Porfirie. Uneori îi aborda el pe oameni, alteori îl abordau oamenii pe el, și se vindecau. Însă mai presus de toate durerea era cea care îl stăpânea, era o simțire permanentă la el.

Unii cred că atunci când Sfinții își lasă harul ca moștenire, lasă ca moștenire și însușirile minunate și harismele lor. Ceea ce lasă însă mai ales este durerea. O cruce a martiriului, o povară. Aceasta a lăsat și Sfântul Porfirie. Binecuvântarea lui este cea mai mare povară.

Cuviosul Porfirie se emoționa foarte tare când vedea icoana cu Hristos în Ghetsimaní. Trăia în felul acesta rugându-se toată viața. Se îndestula cu aceste clipe. Trăia Patima lui Hristos în toată viața lui. Trăia clipele în care Hristos a suferit pentru om mai mult de când oricând altă dată. Împreună pătimea cu El, pentru că știa că Hristos pătimea văzând că, deși Își va da și sângele pentru oameni, tot nu se vor mântui toți oamenii. Și Sfântul Porfirie totdeauna iubea această clipă a lui Hristos și dorea de mic copil să simtă greaua povară, marea durere a lui Hristos.

”Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26: 38-39).

Un motiv pentru care s-a angajat ca preot la Policlinica Atenei chiar în ajunul războiului din 1940 a fost acela de a trăi alături de durerea oamenilor.

”Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27: 46).

RastignireaGheronda Porfirie mi-a povestit că odată pe când citea cele 12 Evanghelii în Joia Mare la Policlinica Atenei, când a ajuns la pasajul unde Hristos atârnat pe lemn exclamă: ”Eli, Eli, lama sabahtani”, în clipa aceea Dumnezeu i-a arătat în vedenie clar Crucea și cum era Hristos pe Crucea și spunea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Atunci Cuviosul Porfirie s-a oprit. Mi-a spus: ”Nu am mai avut tăria să continui, am alergat în grabă în altar, mi-am aruncat puțină apă peste față, apoi mi-am revenit și le-am spus oamenilor: ”Iertați-mă, mi-am ieșit din fire”. Dar ce să văd? Toți plângeau cu mine. Și am citit din nou Evanghelia, de data asta cu bucurie. La sfârșitul slujbei mi-au spus: ”Ce a fost, Părinte, aceasta ce ne-ai făcut? Ne-ai făcut pe toți să plângem”…

Cuviosul Porfirie trăia Patima lui Hristos în toată viața sa. Și îmi spunea: ”Theodore, nu există o rugăciune mai mare decât să spui Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! și să stai îngenuncheat înaintea Celui Răstignit”.

A plecat din această viață cu Rugăciunea Arhierească pe buze și în toată viața lui trăia această unitate a Dumnezeului Treimic, unirea Tatălui cu Fiul. Însuși încerca în continuu să fie unit cu Dumnezeul Treimic, cu Hristos și de asemenea se nevoia să ne inițieze și pe noi în această unitate a Dumnezeului Treimic, spunând cu fiecare ocazie: ”Vă vreau ca toți să fiți una”. Totdeauna se lupta pentru unitatea Bisericii, a întregii lumi. Însă acest lucru era dureros, pentru că oamenii nu se pot uni cu Dumnezeu. Aceasta era durerea și drama Cuviosului Porfirie. Trăia durerea Dumnezeului Treimic, Care, deși a venit și S-a răstignit Hristos pe pământ ca să ne unească pe noi, oamenii, cu Tatăl Său, de 2000 de ani oamenii nu împlineau această măreție a unității Dumnezeului Treimic. Aceasta este cea mai mare durere a lui Hristos, pe care a trăit-o și încă o trăiește, și aceasta este și cea mai mare durere a Sfinților. Și a Sfântului Porfirie. Ne-a lăsat nouă, fiilor săi duhovnicești această moștenire a Rugăciunii Arhierești, anume cuvântul ”ca să fie una” (Ioan 17: 11). Poate prin lucrarea Harului să trăim și noi măcar într-o foarte mică măsură dragostea și unitatea cu Dumnezeu și în același timp să trăim și durerea oamenilor care nu ajung la această unitate, pentru că unitatea aceasta presupune ca mai întâi să aibă loc răstignirea noastră cea de bunăvoie.

În anii din urmă am trăit în Grecia vremuri de prosperitate și trai bun, în care ne-am înstrăinat unul de altul. Credeam că trăim raiul pe pământ. În ultimii ani și în ultimele zile însă trăim o criză economică nemaiîntâlnită și unică la nivel internațional, însă cu mult mai acută în Grecia.

Niciodată în ultimii ani grecii nu au fost însă atât de aproape unul de altul și, pe măsură ce criza se acutizează, vom ajunge să ne fim tot mai apropiați unii de alții. În cele din urmă, cred că această criză poate evolua către o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și va fi milostivirea lui Dumnezeu pentru neamul elinilor și al romeilor, iar Rugăciunea Arhierească pe care a făcut-o Sfântul Porfirie cu puțin înainte de pleca din această lume să se dovedească pe parcurs a fi profetică, adevărată și esențială. Sfântul Duh se ruga în Sfântul Porfirie în ultima sa seară pentru mântuirea neamului elinilor, al romeilor, dar și pentru întreaga lume. Ceea ce a trăit în seara aceea, Cuviosul Porfirie trăia în toată viața sa.

gheorghe-kavsokalivitulAșa trăia Sfântul Porfirie. Precum Hristos cu puțin înainte de a intra în Valea Cedrilor și în Grădina Ghetsimaní, trăia durerea și Patima lui Hristos și cu puțin înainte de a încredința sufletul său iubitului Hristos a trăit și părăsirea din partea oamenilor. Sfântul Porfirie așa a trăit în această viață. Cu durerea lui Hristos Însuși și cu durerea că fusese părăsit de toți. Sfântul Porfirie chiar și azi, la doar câteva zile de la canonizarea sa, strânge rănile, durerile, calomniile, batjocurile, minciunile oamenilor care, deși îl numesc Sfânt, nu îl cinstesc ca Sfânt, pentru că nu îi urmează viața. La fel ca în timpul vieții, tot așa și după moarte, oamenii continuă să îl smerească pe Sfântul Porfirie. Un lucru e sigur: că el însuși a dorit asta, ca unul ce era și continuă să fie întru totul smerit. Schitul lui, mica Kavsokalivie, își continuă mersul cu smerenie, după cum smerit era el însuși. Se îngrijise chiar și de moaștele sale, ca să dispară după mutarea lor, așa încât oamenii să îl cinstească doar pe Hristos, iar nu pe el însuși. Să sufere doar pentru Hristos, Care a urât slava acestei lumi, și să urască păcatul care ne desparte de El. Sfântul Duh pe Care ni L-a lăsat după Cincizecime este atât de sensibil, încât Sfântul Pavel spune: ”Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4: 30). Cât de mult Îl întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre.

”Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17: 11).

Mă rog ca Hristos cel Răstignit, pentru mijlocirile Sfântului Porfirie, să ne dea să pricepem cât de mult a suferit Dumnezeu și cât încă suferă. Cât de mult au suferit Sfinții pentru mântuirea întregii lumi. (…) Toți ne preocupăm de durerea noastră personală. Ce om poate să trăiască durerea lui Dumnezeu, care este copleșitoare și cu neputință de ridicat? Pentru că doar El iubește cu adevărată milostivire făptura Sa. Cuviosul Porfirie, trăind neîncetat durerea lui Dumnezeu, uita de propria sa durere.

Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul (foto mai sus)
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Sursa: pemptousia.ro

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul și Revoluția Română din ’89

Scriu această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie. Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el. Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și sfaturi pentru întreaga noastră viață.

Gheorghios Papazachos, prof. univ, medic cardiolog

Porfirie-1Specialitatea Cuviosului Porfirie era ,,tele-diagnoza”. ,,Vedea” cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se întâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. El singur mi-a spus că i-a pus diagnosticul de hipogonadism unui tânăr doar privindu-l, și de fractură de coloană în cazul unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diagnosticați astfel de către Gheronda, diagnostic pe care l-au confirmat mai apoi medicii în mod științific, în urma investigațiilor medicale.

Amintesc aici și un diagnostic pe care și l-a pus singur. A prezis schimbări ale valorilor electrocardiogramei fără a fi ajutat de aparat. Într-o seară m-a sunat și era puțin neliniștit. ,,Haide, treci pe la mine cât de târziu ar fi și vei vedea schimbări pe electrocardiogramă. Am avut dureri azi, în piept, de mai multe ori”. Am depistat, într-adevăr, schimbări ischemice la v3 și v6 și l-am întrebat ce s-a întâmplat în ziua aceea, ce l-a supărat de au apărut aceste schimbări.

sfantul_porfirie_kafsokalivitul6A început să plângă și, cu lacrimi în ochi, mi-a descris luptele de stradă ce aveau loc în România. Era ziua în care poporul se ridicase împotriva lui Ceaușescu, iar Gheronda, cu harisma sa, vedea împușcăturile și oamenii care cădeau secerați pe străzi, lucruri pe care le-au confirmat ziarele de a doua zi. A continuat să plângă, iar eu l-am rugat să-I ceară lui Dumnezeu să-i ridice această vedenie. Inima lui nu mai putea suporta mult această tensiune. Ar fi putut să facă infarct. În aceeași tensiune mă aflam și eu, văzând fragilitatea inimii sfântului din fața mea…

Mi-am acoperit ochii cu hârtiile cardiogramei realizate mai devreme și mă gândeam în sinea mea: ,,Ce importanță au pentru tine, Gheronda, medicamentele pe care mă pregătesc să ți le dau? Tu nu ești din lumea aceasta. Inima ta bate la Oropós, unde ne găsim, dar ea este de fapt, acum, în România. Pe electrocardiogramă, inima pare a fi în ,,depresie” ischemică, dar, în realitate, ea se află în ,,urcare”, către ceruri. Am plecat târziu de la el cu teamă și cutremur căci văzusem puțin din lumina unui sfânt.

Articolul a apărut în periodicul Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie Kavsokalivitul

Sursa: pemptousia.ro
Foto (jos): Revoluția din 1989. Cluj. Foto de Răzvan Rotta, Creative Commons

PozeRevolutia1989clujByRazvanRotta17-IN

Testamentul duhovnicesc al Cuviosului Porfirie cel Nou (2 decembrie)

Sf-Porfirie-769x1024

Iubiții mei copii duhovnicești,

Acum, câtă vreme încă mai am mintea întreagă, vreau să vă dau câteva sfaturi. De mic copil cu totul am fost întru păcate. Și pe când mă trimitea mama mea să păzesc animalele pe munte, pentru că tatăl meu, fiindcă eram săraci, plecase în America să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sfântului Ioan Colibașul, și foarte mult l-am iubit pe Sfântul Ioan și făceam multe rugăciuni, copil fiind de 12-15 ani, nu-mi aduc bine aminte, și voind să-l imit, cu multă luptă am plecat de lângă părinții mei pe ascuns și m-am dus în Kavsokalivía Sfântului Munte și am făcut ascultare la doi bătrâni care erau frați buni, Pantelimon și Ioanichie. S-a nimerit să fie foarte evlavioși și plini de virtute și i-am iubit mult, și pentru asta, cu rugăciunile lor, le-am făcut ascultare desăvârșită.

Asta m-a ajutat foarte mult și am simțit și multă dragoste pentru Dumnezeu, și am petrecut foarte bine. Dar, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele m-am îmbolnăvit grav, iar Bătrânii mei mi-au spus să plec la părinții mei, în satul meu

Și deși de mic copil am făcut multe păcate, atunci când am ieșit din nou în lume am continuat aceste păcate, care până astăzi s-au adunat tare multe. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om de pe pământ.

Toate cele [păcatele] pe care mi le-am amintit, le-am mărturisit și știu că cele pentru cele pe care le-am mărturisit, Dumnezeu m-a iertat, dar acum însă am simțământul că păcatele mele duhovnicești sunt foarte multe și vă rog pe toți cei care mă cunoașteți să vă rugați pentru mine, pentru că și eu, cât am trăit, foarte smerit am făcut rugăciune pentru voi, însă acum, când mă voi duce la cer, am simțământul că Dumnezeu îmi va spune: Ce vrei tu aici?

Iar eu doar un singur lucru îi pot spune: Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, dar ce va voi dragostea Ta, să facă Mie.

De acum încolo nu știu ce va fi. Jinduiesc, însă, să lucreze dragostea lui Dumnezeu. Și totdeauna le doresc copiilor mei duhovnicești să-L iubească pe Dumnezeu, care este totul, pentru ca să ne învrednicească să intrăm în Biserica Sa nefăcută de mână de pe pământ. Pentru că de aici trebuie să începem.

Eu dintotdeauna am încercat să mă rog și să citesc imnurile Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și vă doresc ca și voi să faceți la fel. Eu am încercat, cu Harul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți la fel.

Vă rog pe toți să mă iertați pentru cele cu care v-am supărat.

Ieromonahul Porfirie

Kavsokaliví, 4/17 iunie 1991

Via pemptousia.ro

„Sfinţii Sfântului Munte. Trecut şi prezent”, Monahul Patapie Kavsokalivitul

Patapie Kavsokalivitul

Dacă este adevărat că există în lume locuri a căror frumuseţe şi iradiere pot să provoace omului entuziasm şi veneraţie şi să îl conducă la înviere duhovnicească, atunci cu siguranţă Sfântul Munte deţine între ele o poziție proeminentă. Sfântul Munte e înveşmântat, desigur de toate frumuseţile naturii, pe care harul lui Dumnezeu le-a dăruit cu generozitate acestuia, ca unui alt Paradis. E împodobit de asemenea de frumoasele sfinte mănăstiri, de schituri, şi chilii cu superba lor arhitectură, perfect adaptată mediului natural precum şi cu relicve de mare valoare, sfinte moaşte şi alte obiecte consacrate care sunt tezaurizate aici. Îl împodobesc toate acestea, făcându-l să semene cu un alt cer, cu strălucirea lor.

Mai mult decât cu acestea, Grădina Maicii Domnului, după cum numeşte credinciosul popor grec Sfântul Munte, se laudă, jubilează, este luminată şi este preamărită pentru bărbaţii virtuoşi şi sfinţi care au practicat asceza acolo, în diferite timpuri şi vremi. Pentru sfinţii săi! Deoarece din primii ani ai istoriei athonite, cu ajutorul lui Dumnezeu şi protecţia Maicii Domnului, au strălucit pe el asceţi şi Părinţi sfinţi şi minunaţi, a căror amintire este eternă. Toţi aceşti preafericiţi, ca alţi atleţi, şi-au petrecut viaţa în acest loc, printre mii de nevoinţe şi dificultăţi, şi, având acest Athos sfânt drept scară, au urcat la ceruri.

Most Holy Theotokos, the Abbess of Mount Athos - icon painted by the fathers of the Cell BourazeriPrezenţa vie a Maicii Domnului, protectoarea Sfântului Munte şi nevoinţele ascetice ale personalităţilor sfinte aghioritice, fac din fiecare parte a Sfântului Munte, un loc al teofaniei. Pelerinul contemporan, călătorind prin Sfântul Munte, cunoscând locul şi istoria lui, simte acest lucru şi sesizează prezenţa lui Dumnezeu la fiecare pas pe care îl face.

Iar în acest punct aş dori să le mulţumesc organizatorilor manifestării de astăzi, care are loc în cadrul Festivalului internaţional de artă sacră „Filocalia”. Să le mulţumesc pentru posibilitatea pe care mi-au dat-o de a veni de pe îndepărtatul Athos, aducând în binecuvântatul pământ al României binecuvântarea Maicii Domnului și a Părinților athoniți și să comunic cu un public atât de select și „filocalic”. Sper, pentru rugăciunile părinților, ca prezenta conferință să devină un tovarăș util în această căutare a sufletului fiecăruia dintre noi.

Mănăstirile obștești, schiturile, chiliile, colibele, drumurile, cimitirele, peșterile și locurile de asceză care stau atârnate în locuri îndepărtate și inaccesibile, rămân martori tăcuți viețuirii minunate și îngerești a cuvioșilor Părinți athoniți, iar pentru noi, cei mai tineri, monahi și închinători, o invitație permanentă pentru imitarea lor.

În Sfântul Munte, din secolul al IX-lea până în zilele noastre, au trăit mai mult de patru sute de sfinți. Există, desigur și un mare număr de sfinți necunoscuți nouă, care au bineplăcut lui Dumnezeu și au fost cinstiți de Acesta.

Sfântul Munte este poate singurul loc din întreaga lume unde nu s-a născut nimeni, dar a fost – și cu harul lui Dumnezeu rămâne și astăzi – un loc unde mii de oameni au renăscut în Hristos.

Sfinții Bisericii noastre pot fi cinstiți în mod special într-un loc, însă aparțin pleromei întregii Biserici. Și știm foarte bine că pe pământul ortodox al României, mulți dintre sfinții athoniți se bucură de cinstire din partea credincioșilor. Și care român nu îl cunoaște pe Sfântul Atanasie Athonitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nicodim Aghioritul? Cine nu a beneficiat de învățătura sfinților noștri contemporani, părintele Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul? Sau care român nu știe de sfântul Paisie Velicicovski (+ 1794), care după un timp pe Athos a trăit în România, la Iași și în mănăstirile Neamț și Dragomirna, aducând aici duhul monahismului athonit și al Filocaliei? Sfântul Paisie și ucenicii săi au realizat pentru evlaviosul popor român traduceri îngrijite ale Părinților greci ai Bisericii. Este semnificativ faptul că după abia zece ani de la prima ediție a Filocaliei în grecește, în 1793, avem prima ei traducere în slavonă, limbă în care se scriau atunci textele bisericești în România. Această lucrare a cunoscut ediții repetate și a stârnit atât în România cât şi în alte ţări balcanice un mare interes pentru Părinţii asceţi ai Bisericii.

În conformitate cu sursele, pe Sfântul Munte avem prezenţă monahală românească încă din secolul al XI-lea. De la căderea Imperiului bizantin şi ulterior, domnitori din Ţara Românească, cunoscând beneficiul duhovnicesc pe care l-ar avea în ţara dvs. contactul cu Sfântul Munte, i-au oferit multe daruri, i-au consacrat multe metocuri şi s-au dovedit a fi noii ctitori a multe mănăstiri atonite, contribuind la restaurarea lor. În paralel, Hariton (mort la 1381), unul dintre primii mitropoliţi ai Ungro-Vlahiei, care a pus bazele organizării Bisericii româneşti, era aghiorit.

51Unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi aghioriţi în România este sfântul Nicodim Isihastul, de origine greaco-sârbă, întemeietor al mănăstirii Tismana. Sfântul Nicodim a venit în Ţara Românească din Sfântul Munte în jurul anului 1360. A constituit un transmiţător al iradierii şi renaşterii monahismului în Ţările române, deoarece el însuşi, cu ajutorul ucenicilor săi, a întemeiat şi a organizat în România mănăstiri chinoviale după modelul şi ordinea Sfântului Munte. Mănăstirea Tismana este cea mai veche mănăstire care s-a păstrat în România şi a devenit, printre altele, un vestit centru de caligrafiere şi copiere a manuscriselor.

Încheind această scurtă paranteză referitoare la sfinţii aghioriţi care sunt în legătură directă cu ţara dvs. binecuvântată, şi care au lăsat o valoroasă şi veşnică moştenire şi care continuă să se roage pentru noi toţi, ne vom referi la sfântul Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului (mort la 1508), acest strălucit luminător al pământului românesc. Sfântul Nifon, călugăr athonit de la mănăstirea Dionisiu, a contribuit în mod decisiv la reorganizarea Bisericii româneşti şi la apărarea Ortodoxiei, în timp ce a dat noi impulsuri vieţii duhovniceşti. O parte a sfintelor sale moaşte se păstrează la Curtea de Argeş, unde în fiecare an mii de credincioşi vin pentru a-i cinsti memoria sa.

În cele din urmă, mare a fost câştigul duhovnicesc pe care l-a dobândit poporul român dreptcredincios din lucrarea sfinţilor români athoniţi Gheorghe de la Cernica (mort la 1806), a sfântului Antipa de la mănăstirea Căldăruşani (mort la 1882) şi a neomartirului Pahomie (mort la 1810).

Iubiţii mei fraţi în Hristos!

Sfinții athoniți, proveniți din toate popoarele ortodoxe, s-au consacrat total lui Dumnezeu. Prin intermediul diverselor nevoințe ascetice, s-au curățat de patimi și au devenit vase alese, vrednice să primească harismele dumnezeiești. Și ulterior au devenit continuatori străluciți ai adevăratei tradiții monahale ortodoxe.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, sfântul Nicodim Aghioritul, care a fost primul care a scris Slujba Sfinților Athoniți precum și Cuvântul de laudă la adresa acestora, notează că sfinții athoniți s-au arătat cu adevărat tuturor celor care locuim pe Sfântul Munte, dar și tuturor ortodocșilor, binefăcători permanenți și apărători și păzitori nu numai cu cuvintele lor, dar și cu faptele. Nu doar cu sufletul, ci și cu trupul, nu doar vii, ci și după moartea lor.

Sfântul Munte s-a numit sfânt de la sfinții lui. Conform sfântului Nicodim Aghioritul, Sfântul Munte înseamnă „loc al sfințeniei. Loc al curăției. Loc pe care au călcat atâtea picioare sfinte. Loc în care pământul a fost frământat cu sângele, cu sudorile ascetice și cu lacrimile sutelor și miilor de Părinți cuvioși. Sfântul Munte este loc al virtuții și al sfințeniei”.

Drumul spre îndumnezeire, cultivarea spiritualității ortodoxe și dobândirea ei prin intermediul nevoințelor, a constituit și continuă să constituie, cu harul lui Dumnezeu, cel mai puternic sprijin al vieții pe Sfântul Munte. În acest ținut al pocăinței și laborator al sfințeniei, au fost conduși de-a lungul parcursului luminos bimilenar al secolelor, pe drumuri ale mântuirii, nenumărați sfinți, „prieteni” adică ai lui Dumnezeu, care strălucesc cu razele dulci ale vieții și minunilor lor, mulțimea poporului credincios.

Conform tradiției ortodoxe, cei mai potriviți pentru a vorbi despre sfinți și sfințenie sunt chiar sfinții. Aceștia pot să înțeleagă și să interpreteze corect prin prisma experienței lor de sfințenie, faptele și învățăturile acelor persoane sfinte care au avut un scop principal, pe care l-au și îndeplinit: să binevoiască Domnului și să se unească cu Acesta.

Smerenia mea, care nu am sfințenia și trăirea lor duhovnicească, și care cu harul lui Dumnezeu și cu iubirea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, locuiesc în aceleași locuri sfinte cu persoane athonite sfințite, pot doar în linii mari să schițez, „în oglindă și în ghicitură”, câteva dintre bogatele harisme-roade ale nevoințelor lor ascetice și ale învățăturilor lor luminoase. După cum spunea și bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, unul dintre ultimii în lanțul aurit al personalităților de cuvioși athoniți: „Cu adevărat, acestea trebuie să le trăiască omul pentru a le înțelege… Doar cel care trăiește această stare, o trăiește și o simte”.

Motivația părinților athoniți asceți de a se supune la necazuri de bunăvoie și la felurite lipsuri, nu o constituia ura pentru trup și viață, ci „viața mai multă”, care izvorăște din dragostea lui Hristos, când aceasta lucrează și aprinde inima. Ei au dorit să se răstignească pentru lume și să își omoare complet patimile lor, să se îngroape în mormântul smereniei și să învie cu Hristos prin nepătimire.

Cu trupul munceau și își slujeau frații lor, cu mintea însă și cu inima vorbeau întotdeauna cu Dumnezeu, în rugăciune. Răpiți în extaze și contemplări ale slavei lui Dumnezeu, pregustau de pe aici bunătățile de care trebuie să se desfete cei ce-L iubesc pe Domnul.

moni-agiou-orousPe Sfântul Munte se menţine flacăra necreată a vieții Bisericii. Iar personalitățile athonite sfințite constituie una dintre manifestările acestei lumini neîntinate și sfinte și o mărturie în plus despre harul divin: a vieții și experienței aghioritice în zilele noastre.

Acești martiri ai voinței au așezat credința ca temelie neclintită a mântuirii lor. Toate, de la experiențele lor divine pline de har, până la vederile descoperitoare și profețiile lor precum și până la învățăturile lor cucernice, dau mărturie și adeveresc prezența continuă a Sfântului Duh în toate aceste personalități sfințite ale Părinților athoniți, care cu viața lor au scris un nou Pateric, demonstrând adevărul și actualitatea povestirilor și descrierilor din sinaxare.

Trăind ei înșiși în norul sfânt al harului lui Dumnezeu, au putut să conducă la Ierusalimul cel de Sus, să învețe rugăciunea minții, să ghideze în viața duhovnicească, să îi întărească în încercări și ispite pe alții. Mulți dintre acești părinți îmbunătățiți au sprijinit nu numai o mulțime de monahi athoniți cu care conviețuiau dar și poporul lui Dumnezeu, transmițându-le ethosul spiritualității athonite și arătându-le libertatea veacului viitor.

Prin cuvântul lor plin de experiență divină, au atins sufletele însetate, au unit cuvântul luminat cu trăirea vie, și au transferat teologia din sfera gândirii în viața personală. Au inspirat în credință mii de oameni, altminteri pierduți. Au mângâiat suflete lipsite de speranță, au luminat cu înțelepciunea și harul lor mulțimea de căutători ai adevărului. Alții, precum fericitul contemporan, părintele Porfirie Kavsokalivitul, au lăsat ca din interiorul lor să se răspândească lumina și bucuria Învierii pe care au trăit-o și au primit-o din viața și experiența athonită. Au dobândit puteri din izvoarele athonite inepuizabile pentru puțini ani și s-au transformat în reformatori universali ai vieții duhovnicești în Hristos.

Părinții athoniți îmbunătățiți ai ultimului secol au continuat tradiția bimilenară a Sfântului Munte și s-au așezat în lanțul de aur al cuvioșilor părinți. De altminteri, timpul aghioritic poate fi contemporan doar cu veșnicia.

porfiriePersonalitatea cu adevărat impresionantă și bogată în harisme a părintelui nostru contemporan, Porfirie Kavsokalivitul, s-a cultivat într-un loc în care tradiția duhovnicească a rămas vie până astăzi. De la primii locuitori ai bătrânului Athos și până la ultimii părinți îmbunătățiți, cu toții alcătuiesc o familie duhovnicească, în care toate sunt în comun: cugetul ascetic, realizările duhovnicești, harismele duhovnicești. De altfel, sentimentul continuității istorice a tradiției aghioritice constituie piatra din capul unghiului pentru parcursul spiritual al Sfântului Munte.

Pe de altă parte, din viața părinților athoniți contemporani transpare și continuitatea tradiției athonite. Aceste personalități ascetice, cu autenticitatea simplității și vieții lor monahale, reafirmă permanent taina credinței și adeveresc prezența lui Dumnezeu în lumea noastră, confirmând posibilitatea pe care o avem cu toții de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a participa la veșnicie.

Viața multor oameni care au cunoscut sfinți și alți părinți îmbunătățiți athoniți și s-au aflat în contact cu ei s-a schimbat radical, deoarece prezența lor era determinantă și le-a pecetluit existența.

Sfinții athoniți și alte personalități aghioritice sfințite au fost, printre altele, adevărați părinți duhovnicești, au ajuns la mari măsuri duhovnicești și din acest motiv au putut să acționeze ca pedagogi și chiar ca sfătuitori în chestiuni de familie, într-un anumit mod.

Pedagogia pe care o aplicau, bazată pe slujirea paternității spirituale, nu era alta decât pedagogia Părinților Bisericii, care se păstrează până în zilele noastre, prin tradiția isihastă și filocalică a Bisericii noastre.

Conform sfântului Simeon Noul Teolog, părintele duhovnicesc este prezența vie a lui Hristos. Este cel desăvârșit, omul renăscut în Hristos. Este un reflector al luminii dumnezeiești în lumea noastră. Este, am putea spune, pedagogul absolut. Astfel de modele de pedagogi, de sfătuitori ai tinerilor dar și ai oamenilor de fiecare vârstă, prin intermediul cuvântului lor, au fost și continuă să fie, cu ajutorul harul lui Dumnezeu, sfinții athoniți dar și alte personalități athonite sfințite. Oameni ai iubirii desăvârșite, ai iubirii jertfelnice, ai desăvârșirii lăuntrice duhovnicești și ai sfințeniei.

Sfântul Atanasie Athonitul este considerat întemeietorul, fondatorul monahismului athonit chinovial, odată cu construirea Marii Lavre (anul 963). Următorul fapt exprimă caracterul ascetic al pedagogiei sfântului Atanasie.

Odată, demonii au convins un monah nepăsător să îl omoare pe sfânt. Și acela a ieșit pe ușa chiliei starețului cu cuțitul în mână. Când însă a deschis ușa și sfântul l-a îmbrățișat prietenește, atunci ucenicul nerecunoscător și ucigaș ca intenție, a lăsat să îi cadă cuțitul din mână, a îngenuncheat și și-a mărturisit intenția sa. Sfântul Atanasie l-a iertat imediat. Și nu s-a limitat doar la acest lucru, ci de atunci înainte l-a înconjurat pe acel călugăr cu și mai multă grijă. Smerenia de bunăvoie este marcă a vieții autentice în Hristos și izvor al nemuririi. Cuviosul s-a eliberat de sine, adâncit în abisul milei divine, de unde a dobândit iubire pentru ucigașul său potențial.

În efortul de a deveni model pentru discipolii săi, sfântul Atanasie s-a îngrijit de nevoile tuturor călugărilor din mănăstirea sa și în special de cei bolnavi, pe care îi slujea personal.

Prin îndrumarea spirituală, adică într-un mod mistagogic și duhovnicesc, personalitățile sfinte ale Muntelui Athos au contribuit la propria lor „naștere” și „renaștere”, în contact cu acești oameni duhovnicești.

Nu au învățat propunând reguli morale abstracte. În principal îndrumau în cadrul unei profunde relații personale. Îl iubeau pe om așa cum era, cu neputințele și defectele sale. În același timp, acționau cu prudență pedagogică și cu viziune psihologică, utilizând metode pedagogice flexibile.

Învățau nu numai cu cuvântul, dar și cu tăcerea lor, adesea prin simpla lor prezență. De exemplu, în Viața cuviosului Acachie Kavsokalivitul (+ 1730), a unui mare sfânt athonit al secolului al XVIII-lea, se spune că printre multele sale harisme, avea duh făcător de pace într-o asemenea măsură, încât cei care erau încercați de gânduri de răzbunare, doar îl vedeau și chipul său plin de har îi liniștea de acele gânduri rele.

gerontas-paisiosAmintindu-ne de-a lungul anilor de persoana cinstită a părintelui Paisie Aghioritul (+ 1994) precum și de sfaturile și învățăturile sale luminoase, care întotdeauna picurau balsam în inimile tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, am avut binecuvântarea să-l întâlnim, mi-a rămas sentimentul că toate câte a suferit cu răbdare în viața sa de asceză, și anume: lipsuri, suferințe, ispitiri, deplasări obositoare, deranjuri și oboseli de la pelerinii nenumărați, și în cele din urmă boli cumplite, le-a suferit din dragoste de Dumnezeu și om. Iar în mănăstirile în care a slujit, în interiorul și în exteriorul Sfântului Munte, și pe când trăia în singurătate, viața lui era o continuă slujire a iubirii. A unei iubiri fără granițe, care, deoarece era sinceră și rezultat al sufletului său îndumnezeit, îi odihnea pe toți cei care o gustau. Chiar și în perioada de dinaintea cuvioasei sale adormiri, deși din pricina bolii sale cumplite, avea dureri sfâșietoare, acesta, jertfindu-se pentru frații săi, i-a slujit cu lepădare de sine și jertfă de sine, pe toți cei care alergau la el pentru a-i ajuta.

Dar și din învățătura sa bogată, care se referă în mod amănunțit la toate temele vieții în Hristos, și care realmente ne „trezește duhovnicește”, îl vedem pe părintele vorbind „cu durere și dragoste” despre noi toți.

Din panteonul virtuților, dragostea – distinctă între celelalte – pare să anime întreaga viață și învățătură a părintelui Paisie. Spunea ascultătorilor săi, subliniind puterea dragostei: „… Deoarece nu știm ce ne așteaptă, atât cât puteți, să cultivați dragostea. Acest lucru este cel mai important dintre toate: să aveți între voi dragoste adevărată, frățească, nu mincinoasă. Întotdeauna atunci când există interesul bun, mila, dragostea, se lucrează corect. Bunătatea, dragostea este putere”.

Una din cele mai bune expresii ale dragostei este să ne rugăm pentru alții. Adevărul acesta precum și valoarea lui sunt subliniate de părintele: „Rugăciunea făcută din inimă îi ajută nu doar pe alții ci și pe noi înșine, deoarece ajută să apară bunătatea lăuntrică. Atunci când ne punem în locul celuilalt, apare în mod natural dragostea, durerea, smerenia, recunoștința noastră față de Dumnezeu, cu cântare continuă de slavă, iar atunci rugăciunea noastră pentru aproapele nostru este bine-primită de către Dumnezeu și îl ajută”. Iar la întrebarea referitoare la cum înțelege când s-a folosit altcineva de rugăciunea sa, răspunde: „Este anunțat de mângâierea divină pe care o simte în interiorul său, după rugăciunea sa îndurerată, din inimă, pe care a făcut-o. Trebuie însă mai întâi ca durerea celuilalt să o faci propria ta durere iar apoi să faci și rugăciune din inimă. Dragostea este însușire dumnezeiască și te anunță”.

Iubirea este condiția pentru a atinge rezultatul scontat al cercetării greșalelor celuilalt, iar acest fapt este subliniat de părintele Paisie: „Atunci când îl cercetăm pe cineva din dragoste, fie își dă seama de dragostea noastră, fie nu, are loc o schimbare în inima lui, deoarece suntem mișcați de dragostea curată. În timp ce cercetarea care are loc fără dragoste și empatie, îl face pe celălalt fiară, deoarece răutatea noastră se izbește de egoismul lui… Atunci când îl tolerăm pe celălalt din dragoste, el simte acest lucru”.

Jertfa pentru semenul nostru este imitare a lui Hristos. „Să învățați să vă bucurați atunci când dăruiți altora”, spunea fericitul părinte și afirma în continuare: „Acești oameni care se dăruiesc fără a se lua în calcul pe ei înșiși ne vor judeca poimâine”… „Hristos însuși este mișcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înșine și ne umple cu bucurie divină. Îl vezi pe Cel ce nu s-a limitat la «iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți» ci s-a jertfit pentru om”. Și completează: „Nu este cu putință să vină iubirea lui Hristos în noi dacă nu eliminăm sinele nostru din dragostea noastră și nu îl dăruim lui Dumnezeu și chipurilor Sale și nu ne dăruim întotdeauna celorlalți, fără să vrem ca alții să ni se dăruiască”.

Insistând asupra auto-dăruirii jertfelnice ca expresie a dragostei desăvârșite, părintele ne sfătuiește: „Sacrificiul pentru aproapele presupune marea noastră dragoste pentru Hristos. Toți cei care au disponibilitatea bună de a fi milostivi, dar nu au nimic și suferă din această cauză, fac milostenie cu sângele inimii lor”. Și pentru a-i întări pe cei care cultivă împărăteasa virtuților, completează: „Cei milostivi, deoarece întotdeauna îi hrănesc pe ceilalți cu dragoste, întotdeauna sunt hrăniți de dragostea lui Dumnezeu și de binecuvântările Sale bogate”.

Unul dintre părinții athoniți contemporani care a fost una din cele mai însemnate prezențe duhovnicești ale secolului trecut, este părintele Porfirie Kavsokalivitul (+ 1991), cunoscut deja în întreaga lume ortodoxă. Este vorba despre un fenomen extraordinar al vieții și chemării dumnezeiești.

A rămas în conștiința oamenilor ca părinte duhovnicesc plin de discernământ. În acest mod, a putut să îi ajute în diverse feluri și cu diverse mijloace. Considera fiecare om ca personalitate unică și irepetabilă, respectând trăsăturile distincte ale fiecăruia, precum și libertatea lor personală. Asculta cu atenție, răbdare și condescendență problemele lor. Devenea primitor al necazurilor lor. Le răspundea cu bunătate și bunăvoință diferitelor întrebări. Sfătuia, povățuia și îi sprijinea pe cei slabi de înger. Nu se supăra din cauza prezențelor adeseori supărătoare ale anumitor fii duhovnicești, nici din cauza indiscrețiilor și momentelor când deveneau agasanți.

Îl accepta pe semenul său așa cum era, cu neputințele și particularitățile comportamentului său. Nu a încercat niciodată să îl introducă în propriul său stereotip. Nu îl interesa înfățișarea exterioară a oamenilor și mai ales a tinerilor. Privea cele mai adânci straturi ale sufletului lor, deoarece știa că, dacă se pune ordinea în lumea interioară a omului, automat se vor pune în ordine și cele exterioare. Și aceasta deoarece știa tragedia absenței iubirii din epoca noastră, care are ca rezultat singurătatea, tristețea, nesiguranța, stresul și temerile.

Spunea părintele Porfirie: „Cele ce vreți să le spuneți copiilor voștri, să le spuneți și în rugăciunile voastre. Copiii nu ascultă cu urechile: doar atunci când vine harul divin și îi luminează, atunci ascultă ceea ce dorim să le spunem, atunci când vreți să spuneți ceva copiilor voștri, spuneți Preasfintei Maria și aceasta va lucra. Această rugăciune a voastră va deveni un suflu puternic, mângâiere duhovnicească ce alină, îmbrățișează și atrage copiii”.

Iubiții mei frați întru Hristos!

oros1Spiritualitatea înaltă a vieții părinților athoniți sfințiți, întotdeauna dinamizantă, vie și plină de vigoare, sparge stăvilarul timpului, depășește vijeliile istorice nepotolite și aventurile umane, pentru a răsuna ca o alarmă spirituală prezentului neliniștit, încețoșat și zgomotos.

Omul contemporan, al tehnologiei digitale și al descoperirilor științifice de importanță istorică, a învățat să mânuiască mașinile dar nu și pe sine însuși. Nu reușește să trăiască neinfluențat de sindromurile dizolvante ale robiei întregii firi. Este zdrobit de ideologii uriașe.

Fie ca drumul sfințit parcurs pentru a-l întâlni pe Hristos de către sfinții și părinții athoniți îmbunătățiți, să ne lumineze viitorul și să ne inspire de a ne umple viața noastră de „lupta cea bună” în tranșeele harului divin, care este „dragoste nesățioasă”, după Sfântul Siluan Athonitul, cel mai recent sfânt athonit.

Modul și drumul îndumnezeirii și mântuirii omului este veșnic și sigur: este drumul sfinților!

Personalitățile athonite sfințite, atât ale trecutului cât și ale zilelor noastre, de la cuviosul Petru Athonitul, primul sfânt locuitor al Athosului și până la părinții noștri contemporani Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul, au ajuns la locul iubit, unde toți am fost chemați să locuim.

Și deoarece trăim vremuri grele, în care criza economică ne macină societatea, aș vrea să închei cu un mesaj optimist – aș vrea să cred, adresat ascultătorilor mei.

După cum a scris Dostoievski, „frumusețea va salva lumea”. Frumusețea sufletului va salva lumea, chiar dacă în jurul nostru toate par să se prăbușească, după cum pare să se întâmple în timpul nostru. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să reintrăm în sufletul nostru, să se unească acesta cu Dumnezeu, și din interiorul acestei uniri și concentrări vom putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să traversăm în siguranță marea furtunoasă a vieții noastre.

Patapie Kavsokalivitul2Vă mulțumesc mult! Hristos a înviat!

Prelegere susţinută la Arad, la data de 25 mai 2013, cu ocazia Festivalului Filocalia, şi tradusă din limba greacă de Diac. Florin Toader Tomoioagă, asist. dr. al Universităţii din Oradea.

Notă: Monahul Patapie Kavsokalivitul este Bibliotecar al Schitului Kavsokalivia și Doctor în Teologie al Universităţii din Tesalonic

Sursă : teofanmada.ro via pemptousia.ro

Înregistrarile video de la conferință (8 părți) : [1] ; [2] ; [3] ; [4] ; [5] ; [6] ; [7] ; [8]

 

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Iona Bălășescu, Schitul Kavsokalivia (1885 – 1955)

The Hermitage of Kavsokalyvia

Cuviosul schimonah Iona s-a născut în comuna Băileşti-Gorj în anul 1885. După ce termină o şcoală de meserii, la vârsta de 18 ani, s-a dus în Sfântul Munte să slujească lui Hristos.

Anii de ucenicie i-a petrecut la chilia românească Colciu. Aici a primit tunderea în monahism şi a învăţat meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la cei mai aleşi duhovnici români.

A mai sihăstrit încă trei ani la o altă chilie românească din apropierea Mănăstirii Pantocrator. Iar în anul 1911 se stabileşte definitiv la Schitul Sfântului Vasile din Sihăstria Cavsocalivia, în partea de sud-est a Muntelui Athos. Aici se nevoiau călugării atoniţi cei mai iubitori de linişte şi de osteneală. Printre aceştia erau nu puţini sihaştri români. Ei trăiau numai din lucrul mâinilor şi din mila mănăstirilor de obşte. Hrana o aduceau cu barca din cauza locului foarte stâncos şi pustiu, iar apă adunau iarna din ploi.

Părintele Iona s-a nevoit aici mai mult de 40 de ani, la o mică chilie românească cu hramul Sfântului Macarie. Deci, primind îngerescul chip al schimniciei şi adunând în jurul său patru ucenici, toţi cu numele de Macarie, se osteneau împreună în neadormită rugăciune, în priveghere şi în neştiute bucurii ale Duhului Sfânt.

Mai târziu, deprinzând bine limba greacă, schimonahul Iona a dorit să îmbogăţească literatura patristică românească cu câteva opere ale Sfinţilor Părinţi. Una din cele mai importante traduceri ale Cuviosului Iona este Hristoitia, pe care reuşeşte să o tipărească la Bucureşti în anul 1937. Deşi este singura lui traducere care vede lumina tiparului, folosul duhovnicesc al acestei cărţi este foarte mare. Prin jertfa sa, smeritul atonit român pune la îndemâna credincioşilor un preţios tratat de morală practică ortodoxă, care călăuzeşte şi astăzi multe suflete către Hristos.

Aşa s-a ostenit Cuviosul Iona schimonahul în Muntele Athos timp de 52 de ani, în lipsă, în smerenie, în post şi în neîncetată rugăciune. În vara anului 1955, fiind chemat de Hristos la cereştile lăcaşuri, a dat celor patru ucenici ai săi sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace. Osemintele sale se odihnesc astăzi la Schitul Sfântul Vasile, aproape de ţărmul Mării Egee.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 606-607, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul cântând imne ale Bisericii

Așa cum remarca un frate, vocea Sfântului Porfirie este foarte calmă și liniștitoare, ea amintind și de un cuvânt al Cuviosului care vorbind despre cântarea în Biserică, îndemna ca aceasta să fie executată „calm, limpede, cu multă însuflețire”. Să avem cu toții parte de rugăciunile sale!

Amintim și postarea aceasta:

Peștera și Chilia Sfântului Nil văzute de Părintele Anghel Nektarie

Această prezentare necesită JavaScript.

Sfântul Nil Athonitul este unul dintre cei mai mari asceți pe care i-a dat Grădina Maicii Domnului. A viețuit în sec. XVII într-o peșteră nu departe de pustia Kavsokaliviei. După adormirea sa, în 1651, mormântul său a început să izvorască mir încât acesta se scurgea până în mare. Se spune că mulți credincioși veneau cu bărcile și-l luau. Într-o vreme, văzând Cuviosul Acachie Kavsokalivitul că mirul a început să fie comercializat, s-a rugat și acesta a încetat să mai curgă. Sfântul Nil Athonitul este prăznuit la 7 mai și 12 noiembrie. (L.D.)

Foto credit  Pr. Anghel Nektarie, căruia îi mulțumim pentru îngăduința de a prelua fotografiile sale pe Blogul Sfântul Munte Athos

Schitul Kavsokalývia [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Kiriakonul Kavsokaliviei - vedere de ansamblu

Nu trebuie să judecăm după aparenţe

Fericitul meu întru adormire duhovnic de la Schitul Kavsokalývia, părintele Nicodim, mi-a povestit următoarea întâmplare, luată din manuscrisele aghiorite: „Un creştin credincios, vreme de cincisprezece ani s-a dus la duhovnic, mărturisindu-şi neputinţele sale omeneşti. Într-o zi însă, după cum obişnuia, s-a dus la duhovnic şi l-a aflat făcând desfrânare cu o femeie. A ieşit în grabă afară şi şi-a spus în sine: „Ah! Ce-am păţit, vai de mine, de atâţia ani mă spovedesc la el şi acum ce-o să fac? O să ajung în iad, pentru că nici unul dintre păcatele pentru care mi-a dat iertare, de vreme ce este un om păcătos, nu a fost iertat.” Plângea şi se lovea omul pentru răul ce-l aflase, fără să ştie ce e de făcut. Pe drum i s-a făcut sete şi, dintr-odată, în timp ce mergea, i-a apărut în faţă o mică albie în care curgea o apă curată şi limpede ca cristalul. S-a aplecat şi a băut. A băut pe săturate, dar inima nu-l lăsa să plece, ci voia să mai bea din acea apă. Într-o clipă s-a gândit în sinea sa şi şi-a spus: „Dacă aici în albie apa este atât de curată şi plăcută la gust, închipuie-ţi cum este la izvorul ei.” La gândul acesta, s-a apucat să caute izvorul apei. Când a ajuns acolo, ce-a văzut? Vede cum apa ieşea din gura unui stârv de câine murdar! Atunci a suspinat şi a spus: „Vai, bietul de mine, m-am murdărit, nefericitul, bând din apa aceasta împuţită, se pare că sunt foarte păcătos şi necurat de mi se întâmplă astfel de lucruri!”

În mâhnirea sa, i s-a arătat Îngerul Domnului şi i-a spus: „De ce, omul meu, te întristezi şi suferi pentru lucrurile care ţi se întâmplă? Când ai băut apă din izvor în vale, nu te-ai bucurat pentru că era foarte curată şi nu te mai săturai să bei? Iar acum, când ai văzut de unde iese, spui că te-ai murdărit? Ai văzut că iese din gura unui câine şi spui că te-ai întinat? Dragul meu, să nu-ţi pară rău de câinele mort şi necurat, fiindcă apa, pe care ai băut-o tu şi o bea o lume întreagă, care iese dintr-o gură necurată de câine, nu este a lui, a câinelui, ci e darul lui Dumnezeu.

La fel şi cu duhovnicul la care te spovedeai: iertarea pe care ţi-o dădea nu era a lui, ci era darul lui Dumnezeu. El o dă, Duhul Sfânt o dăruieşte celui care îşi mărturiseşte sincer şi curat păcatele şi neputinţele sale.

Cu diferenţa că darurile şi harismele lui Dumnezeu se dau oamenilor, prin mijlocirea preoţiei, de către cei care au fost hirotonisiţi canonic, care au îngăduinţa de a mărturisi şi ierta păcatele, aşa cum a spus Însuşi Stăpânul Hristos Sfinţilor Săi Apostoli şi Ucenici: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In. 20, 22-24).

Astfel, Sfinţii Apostoli au dat această putere episcopilor şi urmaşilor lor, iar aceia preoţilor şi duhovnicilor hirotonisiţi canonic. Prin urmare, pentru faptul că săvârşesc Sfintele Taine ale lui Dumnezeu, preoţii sunt mai înalţi ca demnitate şi decât regele, şi decât cel mai înalt dregător al poporului; pentru că şi acesta, oricare ar fi rangul său în lume, va primi iertarea păcatelor de la preot şi duhovnic, deoarece nu există altă cale. Aceasta este Sfânta Tradiţie a Sfintei noastre Biserici.

Iar acum, i-a mai spus Îngerul, du-te şi fă o metanie în faţa duhovnicului şi cere-i iertare pentru că l-ai văzut greşind şi roagă-l să te ierte pentru că l-ai judecat. Cât priveşte păcatul pe care l-a săvârşit, Dumnezeu îl va cerceta şi numai El Însuşi îl va judeca, fiindcă tu l-ai văzut păcătuind, însă nu poţi să ştii dacă şi în ce fel acesta a făcut pocăinţă. Aşa, tu ai asupra ta păcatul osândirii aproapelui, dar el, dacă se va pocăi, va secera roadele pocăinţei sale.”

După cele povestite, duhovnicul meu, părintele Nicodim, şi-a continuat cuvântul şi, cu multă dragoste, mi-a spus: „De aceea, frate Haralamb (discuţia a avut loc în 1934, pe când încă nu eram monah şi purtam numele meu de mirean), nu avem dreptul să cercetăm viaţa celorlalţi oameni, după cum spune şi Apostolul Pavel: «Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?» (Rm. 15, 4). Cu atât mai mult nu avem dreptul să-i judecăm pe clerici, pe cei hirotonisiţi, pe duhovnici şi în general pe toţi cei ce poartă rasă, pe care Dumnezeu îi încearcă cu multă asprime, iar diavolul luptă împotriva lor cu multă viclenie şi iscusinţă, după cum spune Dumnezeu Însuşi: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Mt. 7, 1-2).

Noi suntem datori să iertăm păcatele celorlalţi şi să ne pocăim. Suntem datori să ne judecăm şi să ne pedepsim doar pe noi înşine. Dacă vrem să ne mântuim, să-i iertăm pe ceilalţi, după cum spune Sfânta Evanghelie: «Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Dumnezeu greşelile voastre».”

Vedenia dumnezeiască a Sfântului Acachie

Pestera Cuviosului AcachieSfântul Acachie, după cum istoriseşte ucenicul său, părintele Iona, l-a văzut pe Cuviosul Maxim Kavsokalyvitul în timpul slujbei cum tămâia în Kyriakón. Purta veşmânt arhieresc şi tămâia biserica şi pe părinţi, urmat de alţi patruzeci de cuvioşi cu camilafcele lor. Când Sfântul Acachie i-a văzut, l-a întrebat pe Cuviosul Maxim: „Cine sunt cei care vin în urmă tămâind?” Şi i s-a răspuns că sunt cuvioşii din zona Kavsokalýviei care s-au mântuit prin mijlocirea Sfântului Maxim.

Cel care a pictat Kyriakón-ului acestui Schit a zugrăvit în nartexul bisericii, spre adeverirea acestei descoperiri a Sfântului Acachie, în ordinea aceasta, pe Sfinţii: Atanasie, ctitorul Marii Lavre, Petru Atonitul, Cuviosul Nil, Maxim cel Înaripat1, Cuviosul Nifon şi alţii, îngenuncheaţi alături de Cuviosul Acachie cel Nou, în faţa tronului Preasfintei Treimi, rugându-se pentru toţi părinţii şi fraţii care îşi vor încheia viaţa într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu în locul acesta binecuvântat, în „Grădina Maicii Domnului”.

Bătrânul-Teofilact cel Nebun în Hristos

La Sihăstria Sfântului Nifon a vieţuit mulţi ani în nevoinţă părintele Teofilact, care a fost tuns monah la Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, aşa cum ne-a povestit Bătrânul-Mihail de la aceeaşi Colibă a Buneivestiri cu două zile înainte de moartea lui neaşteptată petrecută la începutul lui iunie 1979, vreme în care începusem redactarea cărţii de faţă la spitalul Alexandra din Atena. Bătrânul-Teofil se prefăcea a fi nebun şi surd, ca să nu-l tulbure ceilalţi monahi. În 1924, într-o zi de sâmbătă, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, după dumnezeiasca Liturghie, când au plecat ceilalţi părinţi, de la care şi-a cerut iertare de la fiecare în parte, şi-a pus mâinile pe piept în semnul crucii şi bucuros şi-a dat sufletul în mâinile Stăpânului Hristos. După trei zile, când părinţii au trecut pe la el, l-au aflat în poziţia aceasta, în Peştera Sfântului Nifon, cu zâmbetul pe buze.

Părinţii Ieroteu şi Timotei

La Coliba Adormirea Maicii Domnului se află Peştera Sfântului Acachie, unde a trăit şi s-a nevoit acest mare dascăl al virtuţii. Prin rugăciunea şi mijlocirile acestui lucrător neobosit, care prin desăvârşita sa smerenie a ajuns de la înfăptuire la vederea duhovnicească şi de la vederea duhovnicească la împlinirea virtuţii, fiindcă, după cuvântul apostolic, „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 5, 16), urmaşii săi, duhovnicul Iona, ucenicul său – ieromonahul Pelagiu şi Acachie cel Tânăr, nevoindu-se până la 1880 într-o ascultare desăvârşită, în lepădare de sine şi smerenie, au reuşit să ducă mai departe tradiţia sfântă a vieţii ascetice a acestui cuvios şi a Sfinţilor Părinţi. După aceştia, Ionas al II-lea dimpreună cu Stareţii Dionisie şi Acachie au dus mai departe predaniile vieţii duhovniceşti a înaintaşilor lor până în 1910, an în care cei doi fraţi Kakúnis din Kastórion (Laconia) au pornit din Linn (New York) şi au venit direct în Sfântul Munte pentru a se face monahi.

Cei doi fraţi au vizitat şi s-au închinat la Sfintele Mănăstiri şi Schituri. Cel mai mic a rămas la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află Peştera Sfântului Acachie, şi a fost tuns monah de Stareţul Dionisie, luând numele de Ieroteu. Fratele mai mare s-a închinoviat la Sihăstria Preasfintei „Adormirea Maicii Domnului”, de jos, de la Sfânta Ana Mică, în obştea părintelui duhovnic Ştefan şi a părintelui Teodosie, unde a fost tuns monah cu numele de Teodor.

Monahul Teodor, fiindcă sporea de la o zi la alta în ascultare şi în viaţa duhovnicească, s-a făcut primitor al harului Sfântului Duh şi, pentru cugetul său smerit, Stareţul său, părintele Ştefan, după binecuvântarea necesară primită de la Schitul Sfânta Ana şi de la Mănăstirea Marea Lavră, chiriarhul zonei l-a hirotonisit -ierodiacon.

Pe cararile KavsokalivieiA rămas în această sfântă diaconie cu evlavie până la adormirea Stareţului, părintele Ştefan. Apoi a fost chemat să slujească în rândul monahilor de la Mănăstirea chinovială Grigoriu. Acolo s-a făcut pildă de ascultare, slujindu-le tuturor cu smerenie şi răbdare. A fost hirotonisit prezbiter sub îndrumarea povăţuitorului duhovnicesc şi egumenului acestei Mănăstiri, arhimandritul Atanasie – un monah virtuos şi cu frică de Dumnezeu în toate.

La această Mănăstire se aflau alţi cinci prezbiteri: Gheorghe, fost egumen al acestei Mănăstiri, părintele Ştefan, părintele Constantin, părintele Dimitrie şi părintele Dionisie – unul mai bun decât celălalt. Cu toate acestea, toţi l-au ales ca succesor pe prezbiterul Teodor – cel mai răbdător dintre toţi –, şi astfel, în urma votului canonic, acesta a fost numit egumen al Mănăstirii Grigoriu.

Fratele acestuia, Panaghiótis Kakúnis, ulterior Ieroteu, după cum am spus, a fost tuns monah la Kavsokalývia, la Peştera Sfântului Acachie, unde a urmat Stareţilor Dionisie şi Acachie.

Vedenia înfricoşătoare dintr-un teatru american

Cei doi fraţi, pe când lucrau în Linn (America), aveau în cercul lor de cunoştinţe un prieten din copilărie din Dimiţána, Dimitrie. Aceşti trei tineri evlavioşi s-au dus în America să muncească pentru a acoperi nişte datorii financiare de familie, iar apoi să se întoarcă în patria lor, pentru a duce o viaţă mai puţin lipsită de griji. Numai că „unele sunt voile oamenilor şi altele sunt cele pe care le rânduieşte Dumnezeu”, după cuvântul Sfintei Scripturi.

Într-o zi, tineri fiind şi ei, după munca lor zilnică au dorit să se ducă să se distreze şi au hotărât să meargă la un vestit teatru. Acest teatru era o clădire mare, pătrată, aflată în afara oraşului, la mare. Acolo zi şi noapte, fără întrerupere, se jucau diferite piese de teatru. Într-o anume perioadă, vreme de mai bine de patru ore, avea loc un spectacol care reprezenta iadul, cu demonii şi chinurile de acolo, iar lumea mergea să vadă toate aceste lucruri ciudate.

În timp ce aceşti buni prieteni se îndreptau spre acea clădire, au văzut de departe, în partea de sus a construcţiei, unde se găsea şi inscripţia luminoasă, rotindu-se deasupra teatrului demoni cu totul negri, cu coarne şi cozi uriaşe, cu picioare păroase de capră şi cu feţe de bivoli, care dansau în aer şi ţineau de mână o fată cu totul goală şi un bărbat în zdrenţe şi beat. Din ochii lor ieşeau flăcări şi la fiecare înconjur al clădirii aruncau într-o groapă când o fată, când un băiat şi locurile lor erau luate de alţi şi alţi tineri şi tinere.

Vedenia aceasta îngrozitoare, în care chipurile oamenilor se schimbau neîncetat unele cu altele, i-a ţinut pironiţi mai mult de trei ore, neputând de frica şi spaima care i-au cuprins să facă nici un pas.

Atunci, s-au trezit ca din letargie şi şi-au spus unul celuilalt: „Măi, fraţilor, aceasta e casa demonilor şi noi mergem acolo să ne distrăm? Ia uitaţi-vă cum demonii îi prăvălesc pe oameni şi distrug vieţile tinerilor, băieţi şi fete!” Acest fapt a fost hotărâtor pentru plecarea lor din America. S-au pus de acord să meargă în Sfântul Munte, să se facă monahi şi să-şi mântuiască sufletele şi, prin voia lui Dumnezeu, să trăiască acolo ca adevăraţi creştini, liberi de orice înrâurire din partea demonilor stricători de suflet.

Şi gândul a devenit pe dată hotărâre: „zis şi făcut”2; „lucrul neîntârziat aduce desfătare”3 şi-au zis şi au căzut de acord să plece la drum în cel mai scurt timp. Cei doi fraţi, fiii bătrânului lor tată Kakúnis din Kastório (Laconia), au părăsit deîndată America şi, după ce şi-au lămurit datoriile faţă de rude prin corespondenţă, s-au dus direct în Sfântul Munte şi, aşa cum am spus, unul (monahul Ieroteu de mai târziu) a rămas la Schitul Sfânta Treime de la Kavsokalývia şi celălalt (monahul Teodor) a ajuns egumen la Mănăstirea Grigoriu.

După doi ani, monahul Ieroteu, după ce a gustat nectarul isihiei şi al virtuţii, s-a gândit că ar trebui să-i amintească prietenului său de promisiunea făcută în America şi să-l cheme să vină şi el, să guste bunătăţile şi harismele duhovniceşti ale vieţii monahale, de care se împărtăşea el însuşi cu o desfătare şi o bucurie de nespus.

Într-adevăr, după puţină vreme a părăsit America şi prietenul său şi a venit în obştea Stareţului Dionisie, la Coliba Adormirea Maicii Domnului de la Peştera Sfântului Acachie. După ce a fost supus la încercări vreme de trei ani, a ajuns şi Dimitrie monah şi a primit numele de Timotei. Monahul Timotei a arătat multă răbdare în faţa încercărilor vieţii călugăreşti, înfrânare fără margini, ascultare desăvârşită şi lepădare de sine până la moarte. Mânca atâta cât să-şi ţină zilele, şi aproape că nu gusta untdelemn.

După câţiva ani, Stareţul lor Dionisie a plecat dintre cele pământeşti şi trecătoare, pentru a se muta la sălaşurile veşnice, dumnezeieşti şi cereşti ale Împărăţiei Cerurilor şi, după tradiţia aghiorită, a ajuns Stareţ părintele Ieroteu.

Ieroteu şi Timotei, aşa cum au fost în lume, erau un suflet în două trupuri şi în viaţa călugărească. Cădeau de acord în privinţa tuturor problemelor duhovniceşti şi, aşa cum pentru mulţi ani în America s-au distins prin dragostea şi întrajutorarea lor creştină, la fel s-au distins şi în viaţa călugărească. Părintele Timotei, mai în vârstă cu câţiva ani faţă de părintele Ieroteu, şi-a tăiat voia şi a făcut ascultare faţă de Ieroteu, care devenise acum Stareţul său. Amândoi aceşti ultimi urmaşi la Sihăstria Sfântului Acachie, cu toate că aveau puţină ştiinţă de carte, au ajuns în scurtă vreme purtători ai înţelepciunii adunate de tradiţia monahală. Au arătat dragoste şi iubire de fraţi faţă de toţi cei ce s-au nevoit împreună cu ei şi au lăsat urme adânci de viaţă duhovnicească, ajungând pilde luminoase pentru monahii care le-au succedat, lăsându-le multe poveţe duhovniceşti. Dar şi ei înşişi au câştigat dragostea şi preţuirea împreună-nevoitorilor şi ale tuturor monahilor aghioriţi care au avut cinstea să-i cunoască şi să trăiască în preajma lor.

Lumea are nevoie de învăţătura voastră

Kiriakonul Kavsokaliviei - interiorCei doi fraţi, după douăzeci de ani de şedere în „Republica monahală” a Sfântului Munte, pentru că tatăl lor după trup, bătrânul Kakúnis, se apropia de sfârşitul vieţii şi, ca ultimă dorinţă, a cerut să-i vadă pe cei doi băieţi ai săi, cu binecuvântarea Bătrânilor, s-au dus în satul lor, Kastri Kastoriu, unde rudele le aşteptau venirea cu multă bucurie.

Preotul satului îi aştepta şi el pe cei doi monahi aghioriţi cu o şi mai mare nerăbdare, ca să-i limpezească multele nelămuriri pe care le avea despre nenumăratele şi complexele probleme ale credinţei noastre creştine. Şi aproape în toată această perioadă, după cum ne-au povestit fraţii înşişi, nu i-a lăsat deloc, ci-i întreba mereu ca să afle cele pe care nu le cunoştea şi care-l preocupau în calitate de preot paroh al satului şi păstor al sufletelor creştinilor.

Atât părintele, cât şi primarul şi întâi-stătătorii satului au fost atât de entuziasmaţi de răspunsurile acestor cu adevărat virtuoşi monahi, încât i-au rugat fierbinte să rămână acolo şi, prin pilda lor bună şi învăţătura cuvenită, să-i ajute pe fraţii creştini care au atâta nevoie de exemplu bun şi de predica lor dumnezeiască.

Monahii, la stăruinţa consătenilor, au răspuns cu multă smerenie şi înţelepciune: „Ascultaţi-ne, dragi fraţi creştini: noi am venit aici cu îngăduinţa Bătrânilor noştri cu un scop anume şi cu porunca de a ne întoarce cât mai repede cu putinţă la locul nostru de metanie. Dacă nu vom face ascultare şi vom încălca porunca aceasta pentru a vă împlini dorinţa şi a-i ajuta, aşa cum spuneţi, pe fraţii creştini, atunci şi noi, să fiţi convinşi, o să pierdem această bunătate pe care o vedeţi şi s-ar putea să ajungem mai răi decât cei pe care-i socotiţi răi şi neascultători; de aceea, aşa cum spune cuvântul Sfintei Scripturi: «Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână» (I Cor. 7, 24).”

În ajunul plecării lor, cu hotărârea luată de a nu rămâne, pe când se aflau la masă toţi împreună, părintelui satului, care le tot amintea de datoria preasfântă pe care o aveau de a rămâne acolo şi de a-i ajuta pe creştini, în timp ce spunea acestea încercând într-un fel anume să-i determine pe monahi să rămână fără voia lor, dintr-odată i s-a oprit un dumicat în gât şi a fost cât pe ce să se prăpădească, nemaiputând respira.

Pe când cerea disperat ajutor gesticulând şi toţi cei aflaţi de faţă au alergat să-l ajute, monahii s-au dat de-o parte şi, cu ajutorul şirului de mătănii, s-au rugat zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-l pe robul Tău!” şi după puţină vreme preotul ca prin minune şi-a revenit, scăpând de pericolul sufocării.

Când şi-a revenit, părintele s-a ridicat şi, făcând o metanie în faţa monahilor, le-a spus: „Iertaţi-mă, părinţilor, că am stăruit să rămâneţi aici. Faceţi cum vă va lumina Dumnezeu şi împliniţi voia Sa sfântă.”

Şi aşa, în pace şi dragoste, monahii au plecat în ziua următoare din satul lor şi s-au întors la locul lor de metanie.

Nu rămâi [aici] să ajuţi lumea?

O întâmplare asemănătoare acesteia este şi următoarea: În urmă cu patruzeci şi cinci de ani unul dintre cei doi fraţi pomeniţi, Stareţul Ieroteu de la Peştera Sfântului Acachie de la Kavsokalývia, s-a dus la Tesalonic cu sfinte moaşte, pentru a face o colectă în vederea restaurării şi ajutorării Schitului.

În Tesalonic şi-a petrecut noaptea în casa unui preot duhovnic şi prieten al său, cu care a discutat despre diferite probleme bisericeşti şi despre creştinii ortodocşi, dând răspunsuri şi sfaturi foarte înţelepte şi folositoare preotului şi creştinilor de faţă, care le primeau ca şi cum ar fi venit din gura Domnului Hristos. Vreme de cincisprezece zile cât Stareţul Ieroteu a stat acolo, preotul şi creştinii au încercat în tot felul să-l convingă să rămână alături de ei, pentru a-i sfătui şi a-i îndruma în viaţa după Dumnezeu prin învăţătura sa creştină luminată. „Dumnezeu, îi spuneau, nu va îngădui ca viaţa ta duhovnicească să fie vătămată, ci pentru binele pe care îl vei face creştinilor te va răsplăti veşnic în Împărăţia Cerurilor.” Stareţul Ieroteu, răspunzându-i preotului, care insista mai mult decât ceilalţi să nu plece şi-i spunea că nu va avea de suferit nici o pagubă de pe urma şederii sale în lume, i-a pus următoarea întrebare: „Ia spune-mi, părinte, când trebuie să slujeşti Sfânta Liturghie te pregăteşti înainte în vreun fel?”

Cum trebuie să se pregătească preotul

Kiriakonul KavsokalivieiPărintele i-a răspuns: „Desigur, părinte Ieroteu, mă înfrânez cât pot de la mâncărurile gătite şi de la cele cu untdelemn. Pentru o săptămână nu dorm în aceeaşi cameră cu preoteasa şi încerc, în vederea Liturghiei şi a Tainei pe care o voi săvârşi, să nu fiu cuprins de mânie şi ură faţă nimeni, nici faţă de preoteasă sau de copii şi mai ales să nu clevetesc sau să judec pe nimeni, silindu-mă cu toată puterea sufletului meu să am inima şi conştiinţa nepătate printr-o spovedanie continuă.”

Stareţul Ieroteu i-a spus: „Toate câte mi-ai spus, părinte, sunt bune şi frumoase şi fiecare creştin şi, cu atât mai mult, fiecare preot se cuvine să le păzească cu străşnicie. Dar o să te întreb ceva şi vreau să-mi răspunzi sincer şi cu frică de Dumnezeu: Ieşind din Chilia ta, până să ajungi la biserică şi să săvârşeşti Taina sau îndatoririle tale duhovniceşti, eşti cu gândul, cugetul şi, în general, cu toate simţurile tale acelaşi, aşa cum ai pornit, sau ajungi schimbat în biserică?”

Preotul i-a răspuns: „Ai dreptate, părinte Ierotee, până să ajung în biserică mintea mi se umple într-atât de diferite gânduri şi idei vătămătoare, încât aproape că nu reuşesc niciodată să spun o rugăciune cu mintea curată în faţa lui Dumnezeu.”

Ei, aşadar, de acestea şi mai rele decât acestea voi avea parte şi eu, a spus Stareţul Ieroteu, dacă voi asculta de sfatul vostru şi voi rămâne în lume. Iar urmarea va fi că, în loc să câştig folos, o să-mi aduc vătămare, cu primejdia să ajung pricină de mare vătămare şi pentru voi. De aceea, cunoscându-mi neputinţele şi firea, vă cer iertare şi îngăduinţa să mă întorc acolo unde este voia lui Dumnezeu să-mi sfârşesc viaţa. Căci alţii sunt cei pe care Dumnezeu i-a hărăzit şi cărora le dă putere şi har ca să poată, prin viaţa lor virtuoasă şi pilda duhovnicească, să le aducă folos fraților creştini.”

Astfel, în pace şi cu dragoste frăţească şi-a luat rămas bun de la preot şi de la creştini şi s-a întors la locul său de metanie, la Kavsokalývia, unde a avut parte de un sfârşit cuvios, dându-şi duhul şi zburând la ceruri întru nădejdea vieţii de veci şi a fericitei odihne întru Împărăţia Cerurilor.

Diferenţa dintre înfăţişarea unui preot ortodox şi a unuia catolic

Vrednicul de pomenire Stareţ Ieroteu mi-a povestit că, pe vremea când lucra ca mirean la o fabrică în America, pentru că era prin firea sa un om bun, câştigase simpatia proprietarului fabricii, cu care a intrat în relaţii de prietenie. Acela era creştin, dar aparţinea de Biserica Romano-Catolică.

Într-o zi a venit la fabrică preotul catolic, a cărui înfăţişare, pentru că era fără barbă şi era în vârstă, îl făcea să semene mai degrabă cu o bătrână. Nu inspira nici un respect oamenilor şi nu le făcea nici o impresie aparte celor care-l vedeau, aşa cum se cade şi se cuvine unui preot.

Ortodoxul semăna cu un Înger

Într-o altă zi l-a vizitat pe părintele Ieroteu la fabrică – Panaghiótis era numele său de mirean pe atunci – preotul duhovnic la care se spovedea, care totodată era şi prietenul său. Preotul acesta, precum era firesc, avea înfăţişarea exterioară specifică unui preot ortodox, cu barbă, rasă, camilafcă – aşa cum sunt toţi preoţii noştri.

Părintele Ieroteu, de îndată ce l-a văzut pe preot, prietenul său, intrând în fabrică, l-a chemat imediat pe proprietarul fabricii pentru a-i face cunoştinţă şi a vedea cum arată un preot ortodox.

Proprietarul american al fabricii, de îndată ce l-a zărit pe preot, a fost profund impresionat şi pentru multă vreme l-a privit cu admiraţie. Când preotul a plecat de la fabrică, i-a spus lui Panaghiótis: „Dar acesta seamănă, fiul meu, mai mult cu un înger decât cu un om. Aşa sunt toţi preoţii voştri?” Părintele Ieroteu i-a răspuns: „Da, bineînţeles, dragă domnule. Aşa şi chiar mai luminaţi când săvârşesc Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Mai ales la Taina Împărtăşaniei, la dumnezeiasca Liturghie, nu poţi să-i priveşti în faţă, dar nici nu te saturi de priveliştea lor, datorită strălucirii şi dumnezeieştii lumini pe care o răspândesc.”

Atunci americanul i-a spus: „Frate, crede-mă, te asigur că mi s-a părut că-L văd pe Însuşi Stăpânul Hristos. De aceea credinţa voastră trebuie să fie cea adevărată, pentru că preoţii voştri par mai frumoşi, mai luminoşi, în timp ce ai noştri nu seamănă cu nişte preoţi. Mărturisesc că preotul vostru mi-a făcut o impresie extraordinară fiindcă înfăţişarea exterioară şi, în general, felul cum arată îţi provoacă frică şi totodată admiraţie, îţi inspiră respect, dragoste şi te fac să-l recunoşti ca pe un odor al Bisericii şi un adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru mântuirea lor.”

Sfintele moaşte au harul lui Dumnezeu

darurile-magilor-sf-pavelPreacuviosul meu părinte Andrei, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, mi-a povestit că, atunci când s-a retras în Pustia de la Schitul Sfântul Vasile pentru mai multă isihie şi reculegere şi a aflat că Stareţul Ieroteu era grav bolnav, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Pavel, a luat o parte din sfintele moaşte şi „Sfintele Daruri” şi le-a dus la Kavsokalývia.

Când a ajuns acolo, Stareţul Ieroteu, din cauza gravităţii bolii sale, nu putea să-şi deschidă ochii şi avea dureri cumplite în tot trupul.

De îndată ce s-a închinat la sfintele moaşte, iar părintele Andrei a făcut asupra sa semnul crucii cu Cinstitele Daruri, şi-a deschis numaidecât ochii, a cerut să mănânce, durerile cumplite au încetat şi şi-a revenit pe deplin. S-a ridicat din pat, a început să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-i mulţumească fierbinte prietenului său, părintele Andrei, care a avut bunătatea, luminat fiind de Domnul, să aducă harul şi darul sfintelor moaşte.

Diferiţi părinţi

La Schitul de la Kavsokalývia au trăit mulţi duhovnici şi mărturisitori înţelepţiţi, precum duhovnicul Nicodim, de la Coliba Izvorul Tămăduirii, care era de origine din Smirna. Stareţul acestui duhovnic, părintele Arsenie, originar din Insula Mytiléne, un monah modest şi smerit, care vorbea puţin, a fost unul dintre marii sculptori în lemn ai vremii. Arta şi lucrările sale au fost şi vor fi admirate secole la rând în Sfântul Munte, Grecia şi America. Până astăzi sunt păstrate aceste lucrări însemnate şi admirabile, dintre care una reprezintă „Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos”, alta, „Învierea din morţi”, şi o a treia, „A Doua Venire a Domnului”. Aceste lucrări au avut nevoie pentru a fi finalizate de mai mult de cincisprezece ani fiecare în parte şi au fost socotite de specialişti lucrări de migală şi de o calitate artistică genială.

La acelaşi Schit a lăsat urmele de neşters ale unei epoci de strălucire duhovnicească şi de vieţuire virtuoasă părintele duhovnic Ioasaf, de la casa de iconari a fraţilor Ioasaféi. Această obşte împreună cu primul lor Stareţ, monahul Ioasaf din Capadocia, s-a nevoit la început în Kerasiá, la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Când obştea a devenit mai mare, întâmpinând greutăţi şi din cauza terenului, s-a mutat la Schitul de la Kavsokalývia, care este aproape de mare, făcând mai lesne transportul rucodeliilor, al icoanelor şi al [celorlalte] bunuri. Acolo fraţii au construit o clădire cu două etaje şi cu o biserică minunată închinată Sfântului Gheorghe. Toate acestea, după cum mi-au spus, casa şi biserica, au costat atunci, în 1880, două mii de lire de aur, pe care, după mărturiile lor, le-au plătit într-un an cu ajutorul pictării de icoane, la care lucrau unsprezece din cei doisprezece monahi ce alcătuiau pe atunci mica obşte a Ioasaféilor. Aceasta dă mărturie despre strădania şi desăvârşita lepădare de sine ale acestei obşti.

La această Colibă a Ioasaféilor a rămas de multe ori şi Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când, alungat fiind de pe tron în două rânduri, s-a retras în Sfântul Munte: în urma intervenţiilor sale a fost construită clopotniţa Kyriakón-ului acestui Schit. Patriarhului Ioachim al III-lea îi plăcea să colinde în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul de la Kavsokalývia, pentru că, aşa cum spunea, preţuia foarte mult compania părinţilor de acolo.

Dar şi eroul neamului Grigorie al V-lea, la rândul lui, pe durata celor zece ani cât a rămas în Sfântul Munte, cea mai mare parte din timp şi-a petrecut-o la Mănăstirea Ivir, la Sihăstria Profetul Ilie, la Mylopótamos, la Marea Lavră şi la Kavsokalývia, la Coliba de nevoitori a Ioasaféilor. Adesea mergea şi se închina la Peştera şi Sihăstria Sfântului Acachie cel Nou. Evloghie Kurilas, frate al Mănăstirii Lavra, care a ajuns profesor la Universitatea Kapodistria şi a murit ca Mitropolit de Korytsa4, a scris valoroasa carte Asceticele. De asemenea, doctorul Spiridon Kampanáos, şi acesta frate al Marii Lavre, Atanasie de la Mănăstirea Pantocrator, care a fost şi director la Atoniada şi alţii vizitau adesea aceste locuri, care de la începuturi şi până astăzi s-au distins drept cele mai pline de isihie şi duhovnicie din Sfântul Munte. În locurile acestea s-au nevoit şi alţi duhovnici şi mărturisitori vrednici de amintit, precum părintele Pavel de la Coliba Adormirea Sfintei Ana, părintele Pantelimon de la Sfântul Gheorghe şi mulţi alţii pe care n-am avut cinstea de a-i cunoaşte în perioada de zece ani cât am trăit acolo.

Un sfânt pustnic necunoscut

Acoperis la KavsokaliviaStareţul de la Coliba Sfântului Acachie cel Nou, monahul Ieroteu, ne-a povestit că în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul Kavsokalývia s-a nevoit un pustnic cunoscut cu numele Panaret, care într-o zi, după rugăciunea şi canonul rânduite, s-a gândit să facă în faţa Peşterii sale o mică grădină, spre nevoirea trupului şi ca să aibă o ocupaţie, dar şi puţină mângâiere de pe urma zarzavaturilor pe care le-ar fi cultivat.

După multe zile de nevoinţă şi trudă în locurile acelea pietroase, după ce a săpat o suprafaţă destul de mare, a dat peste o placă de marmură care îl împiedica să avanseze. Era spre seară şi, pentru că Stareţul obosise din cauza lucrului, s-a gândit să se oprească acolo cu săpatul. Dar curiozitatea de a afla ce placă este aceea şi ce ascundea sub ea nu-i dădea pace. A luat, aşadar, o rangă şi când cu ajutorul ei a ridicat un pic într-un colţ placa, a ieşit o mireasmă de negrăit. Întreg locul s-a umplut de o mireasmă cerească.

Soarele apusese de multă vreme şi începuse să se întunece. Atunci pustnicul, uitând de oboseală, s-a apucat să ridice placa cu totul. Când, în cele din urmă, a reuşit, ce să vadă înăuntru? Placa ascundea un întreg mormânt, în care se afla un trup de om îmbrăcat în veşminte sfinte, care părea că doarme. Cine ştie de câţi ani fusese îngropat acolo! Şi totuşi părea ca şi cum ar fi murit şi ar fi fost îngropat cu o zi înainte.

În locul acela numai Stareţul Panaret se afla nevoindu-se de -mulţi ani şi nu se întâmplase să cunoască nimeni dintre cei aflaţi în împrejurimile acelea (unul se nevoia acolo de cincizeci, iar altul de şaizeci de ani) ceva despre viaţa, nevoinţa sau moartea vreunui mare ascet sau eremit din trecut, aşa cum părea să fie acest binecuvântat Sfânt.

Pustnicul, de bucurie pentru descoperirea sa şi datorită miresmei răspândite de acele sfinte moaşte, a rămas pentru multă vreme nemişcat, cuprins de uimire. Când şi-a revenit din această primă emoţie, a început să se roage cu lacrimi şi să spună: „Sfinte al lui Dumnezeu, îţi mulţumesc că mi te-ai descoperit mie, nevrednicul şi păcătosul. O rog pe sfinţenia ta să-mi spui cine eşti şi câţi ani au trecut de când ţi-ai încheiat sfânta ta luptă, de atunci de când ai lăsat locul acesta pustiu şi te-ai mutat la sfânta fericire. De vreme ce Dumnezeu a binevoit să te aflu şi m-am învrednicit să-ţi văd chipul, spune-mi, te rog, care este numele tău?”

Pentru o clipă s-a gândit că ar trebui să se ducă la Mănăstirea Lavrei, să-i înştiinţeze pe părinţi de cele petrecute, ca să vină să ia aceste sfinte moaşte cu slavă şi cinste, după cum se cuvine unui mare Sfânt.

Stareţul Panaret, rugându-se, a rămas cu acest gând multe ore. Se apropiau zorile. Din cauza efortului şi a nesomnului, simţindu-se obosit peste măsură, l-a luat un somn uşor. Îl vede atunci pe acest Sfânt arătându-i-se şi spunându-i supărat şi pe un ton mustrător:

Ia spune-mi, părinte, ce ai de gând să faci?

Stareţul a răspuns cu multă frică:

Sfinte al lui Dumnezeu, m-am gândit să înştiinţez, când Dumnezeu va face să vină zorile, Mănăstirea Marea Lavră, ca să vină să te ia, pentru a nu rămâne aici în Pustie lipsit de cinste!

Sfântul, ale cărui veşminte străluceau asemenea soarelui, i-a spus pe un ton foarte aspru:

Ia spune-mi, părinte, împreună ne-am nevoit şi am pătimit de vrei să rânduieşti acestea pentru mine şi moaştele mele? De ce vrei să mă ia acum din locul ăsta sfânt în care, prin puterea şi harul lui Dumnezeu, am petrecut nevoindu-mă mai mult de cincizeci de ani, ducând o viaţă aspră şi în lipsuri? Nu ai nici un drept să tulburi fericita linişte, de care, prin darul lui Dumnezeu, trupul meu se bucură aici, până în ziua aceea mare şi slăvită, a celei de-a Doua Veniri în slavă a lui Hristos, când sufletul îşi va primi împreună cu trupul plata de la Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dreptul dătător de răsplată şi Judecător. Iar acum te rog să pui iarăşi placa la loc, aşa cum ai găsit-o. Şi până în ziua în care Domnul te va lua din viaţa aceasta, nu o să descoperi nimănui cele văzute şi auzite! Ai grijă, dacă nu vei asculta, o să ai de suferit un mare rău din partea Domnului.

Cu acestea s-a trezit Bătrânul-Panaret speriat, rugându-l pe sfântul acela necunoscut şi fără nume să-l ierte, pentru că va face după cum voieşte. A acoperit deîndată mormântul şi, când a ajuns foarte bătrân, a părăsit acel loc şi s-a dus la Schitul de la Kavsokalývia, unde a trăit mulţi ani.

Bătrânul-Panaret care a văzut cu ochii săi şi a trăit acestea, când şi-a cunoscut de mai înainte moartea, în ultimele zile ale vieţii, i-a chemat pe părinţii de la Schit, cărora le-a făcut cunoscută această întâmplare, fără însă a le descoperi locul. Astfel, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna necunoscut oamenilor acel binecuvântat şi plin de har monah şi sfânt ascet.

Înfricoşătorul tribunal de judecată din ceasul morţii

cruce, vatopediLa Coliba Izvorul Tămăduirii a trăit în asceză din 1910 un mare artist sculptor în lemn din Mytilene, Stareţul Arsenie, dimpreună cu ucenicii săi, părintele duhovnic Nicodim şi monahul Gherman.

Monahul Gherman a primit două din cele mai bune lucrări de sculptură ale Stareţului său, dintre care una reprezenta „Răstignirea Domnului”, iar cealaltă „A Doua Venire şi Judecata Sa Viitoare”.

Părintele Gherman a dus aceste opere de o mare valoare în America spre a le vinde, dar fiindcă, aşa cum ni s-a adus la cunoştinţă, cerea sume mari de bani pentru fiecare în parte, nu a putut să le vândă şi le-a expus într-un mare centru expoziţional, unde cei care voiau să le vadă plăteau un bilet special.

Din sumele încasate, păstra o parte pentru întreţinerea sa şi trimitea restul Stareţului său, pentru că era un ucenic foarte evlavios şi cu frică de Dumnezeu.

Trecuseră mai mult de patruzeci de ani de când plecase; şi când părintele Gherman s-a întors la Kavsokalývia, la locul său de metanie, Stareţul său şi părintele duhovnic Nicodim se mutaseră la sălaşurile cele veşnice, întru Împărăţia Cerurilor. A găsit în viaţă numai pe cel mai tânăr membru al acestei obşti, pe nepotul părintelui Nicodim, Epifanie Ieromonahul.

Părintele Epifanie l-a primit cu o nesfârşită bucurie pe părintele Gherman, întors din America, pe care l-a slujit cu dăruire până la adânci bătrâneţi.

Bătrânul-Gherman, la o vârstă înaintată, când s-a apropiat vremea plecării sale din această viaţă trecătoare, i-a spus părintelui Epifanie: „Frate, cred că a venit vremea să plec pentru totdeauna din viaţa asta. De aceea, dacă vrei, cheamă-i pe părinţii Schitului să facă o rugăciune fierbinte înaintea Domnului pentru bietul meu suflet, iar Domnul să te miluiască pe tine şi pe toţi fraţii.”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Spunând aceste cuvinte părintelui Epifanie, în prezenţa şi a altor părinţi de la Schit, a început un Tribunal de judecată înfricoşător în care părintele Gherman răspundea monosilabic: cu un „da” sau cu un „nu”. Din când în când spunea: „Nu! Nu am făcut asta. Spuneţi minciuni! Pentru acel lucru am făcut acest bine, am făcut acea [faptă de] pocăinţă.” Şi iar spunea: „Nu! Am făcut acest lucru, dar am dat milostenie.” Iar alteori zicea: „Nu! Asta nu am făcut.” Aceasta a durat destulă vreme şi în această stare şi-a dat duhul în anul 1955.

Note:

1 Sfântul Maxim (†1365) este asemănat de unul dintre biografii săi unui „vultur înaripat”, de aici şi supranumele cu care îl menţionează autorul prezentei lucrări (n. trad.).

2 „ἅµ᾽ ἔπος, ἅµ᾽ ἔργον”.

3 „τὸ γοργὸν καὶ χάριν ἔχει”.

4 Astăzi localitatea albaneză Korçë (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 250-266 / Foto: (1, sus): Kiriakonul Kavsokaliviei – credit Macedonian Heritage, (2) Peștera Cuviosului Acachie – credit Pr. Anghel Nektarie, (3). Pe cărările Kavsokaliviei – fără credit, (4). Kiriakonul Kavsokaliviei cu hramul Sfânta Treime – credit Macedonian Heritage, (5). Kavsokalivia – fără credit, (6). Racla cu Darurile magilor de la Mănăstirea Sfântul Pavel – foto via Pemptousia, (7). Acoperiș la Kavsokalivia – fără credit, (8). Sfânta Cruce sculptată la Mănăstirea Vatopedi – credit Laurențiu Stan, (9). Coperta Patericului Sfântului Munte – Monahul Andrei Aghioritul.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Agathon, nebunul de la Kavsokalivia

Agaton

Episcopul Hrisostom de Rodostol

La Schitul Kavsokalivia au existat unii despre care se bănuia că se prefăceau a fi nebuni.

Agathon – despre care nu am putut stabili cu exactitate dacă a fost călugăr sau un simplu mirean, cunoscut cu acest nume și numit cu acest nume de către părinți -, a trăit o viață ascetică, între anii 1920 și 1930, în niște magazii improvizate sau în chilii părăsite.

Fiindcă a avut grijă ca nimeni să nu-l poată vizita în aceste deosebite colibe-refugiu ale sale, a rămas necunoscut chipul rugăciunii și a nevoinței sale duhovnicești ascunse, precum și felul viețuirii sale. De vreme ce mâncare gătită mânca numai când îi duceau pustnicii din dragoste sau pentru mici slujiri pe care le făcea, dar și pentru că nimeni nu l-a văzut umblând fără scop sau vorbind în deșert, niciodată nu a fost absent de la ascultările de obște, regulate și ocazionale, precum și de la privegherile și slujbele de la biserica principală a Schitului.

În timpul verilor umbla cu capul descoperit, cu un singur hiton și desculț. Frigul înțepător și zăpada înghețată din timpul iernii le înfrunta cu prudență și înțelepciune.

Odată cu primele „întorsături” ale vremii, își scotea dulama sa cea veche și se echipa cu „uniforma” sa de iarnă, groasă și grea care, ca s-o descriem în amănunt, se compunea din următoarele: un fes călugăresc pe capul său bogat în păr, o flanelă groasă și aspră, făcute la Schitul Sfânta Ana, îmbrăcată direct pe trup, pantaloni de invenție proprie, cusuți din rafie, opinci pe care le confecționa el însuși din piele de mistreț, pe care i-o dădeau vânătorii, și o „rasă” alcătuită din piei de oaie care, pentru pricini lesne de înțeles, îi plăcea s-o numească „cojoc” (3 Împ. 19, 13). Însă mintea tuturor celor care-l vedeau mergea mai mult la eschimoșii de la Polul Nord și mai puțin la Proorocul Ilie Tesviteanul.

Nu făcea rău la nimeni, nu-și pierdea răbdarea și stăpânirea de sine și niciodată nu protesta pentru faptul că destui frați, cu ocazia venirii lui la biserica schitului sau la vreo chilie pentru a ajuta la ceva, îl puneau la încercare, glumind și ispitindu-l peste măsură. O astfel de viețuire Părinții din Schit voiau să o imortalizeze fotografic. Inițiativa aceasta cred că a fost organizată de obștea Ioasafeilor. Când și-a dat seama ce „unelteau” să facă, s-a împotrivit, dar în cele din urmă fără voie și ținut de părinți – cu toate acestea zâmbind fără răutate – s-a spus „uneltirii”.

Părinții Ioasafei din Karyes, care au venit de la Schitul Kavsokalivia, în urma unei întâlniri și discuții duhovnicești, au avut noblețea și bunătatea să-mi descopere de despre cine este vorba în fotografie, pe care cu bucurie o anexez.

Din Cartea „Persoane și Evenimente în Athon”, pp. 200-201. via marturieathonita.ro

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul povestind despre cum a îmblânzit doi papagali şi planul de a îmblânzi un vultur

sf-porfirie

Rugăciune înseamnă a te apropia de fiecare creatură a lui Dumnezeu cu dragoste şi a trăi cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Îmi doresc acest lucru şi încerc să îl realizez. Să vă spun ceva în legătură cu aceasta.

Cineva, acum mult timp, mi-a dăruit un papagal. În primele zile era foarte nestăpânit şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el. Era gata să-ţi sfâşie mâna cu ciocul. Am dorit deci, să-l îmblânzesc cu Harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” în gând sau cu voce tare şi cu o vărguţă îi atingeam spatele, în timp ce papagalul se afla în colivie. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. În după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. În ziua următoare, la fel. După câteva zile, i-am atins usor capul cu varga, spunând iarăşi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Întotdeauna cu atenţie, să nu se supere pasărea. N-am făcut mult timp mişcarea asta.

După alte câteva zile l-am atins de sus, de pe cap, am continuat pe spate, până am ajuns la coadă. Dacă nu am văzut nici o împotrivire, am început să îl ating cu varga de la gât, pe tot pieptul până jos, uşor, ca să nu îl enervez, şi mereu spunând rugăciunea. Apoi mi-am făcut curaj, am lăsat varga, am luat un creion şi am repetat mişcările. În final am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se produsese deja familiarizarea, când îl scoteam din colivie şi îmi urca pe umăr. Ne plimbam împreună pe coridor iar când mă aşezam la masă venea şi mâncam împreună. Îi dădeam puţin măr iar el venea lângă mine şi îl mânca.

L-am pierdut însă. A venit într-o zi un preot cu mulţi copii iar copiii au deschis colivia şi papagalul a zburat. După un timp, ne-au adus un alt papagal, cel pe care îl avem acum. La fel de sălbatic ca şi primul. L-am îmblânzit şi pe el în acelaşi mod, gentil şi cu rugăciunea. Uşor-uşor a început să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivie, să stea pe mine şi să mănânce cu mine. Colivia lui are zăvor. Când iese, eu îi zăvorăsc uşa iar el stă sus, pe colivie. Când vreau să intre iarăşi, eu îi arăt cu un semn să coboare şi să intre înăuntru. Atunci merge, trage zăvorul şi intră în colivie.

sf-porfirieEste egoist şi vrea să îi acorzi atenţie, să îi vorbeşti dulce şi să nu îl jigneşti. E deosebit de gelos, de aceea nu vrea să vorbeşti cu altcineva şi nici să iubeşti pe altcineva, altfel se supără tare. Acum că ne-am împrietenit mult, a învăţat nu numai cuvinte şi nume dar spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea: „ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-Te Marie, Domnul este cu Tine”, „ Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, dar şi psalmodiază „Doamne miluieşte”, şi altele.

Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în Nordul Evviei. Un pic mai sus de locul în care merg şi mă odihnesc, am găsit un loc pe care l-am numit „cuibul vulturului”. Nu l-am numit întâmplător aşa. Este foarte greu de ajuns acolo. Este un loc stâncos iar jos se întinde Marea Egee. Când atmosfera e bună, de acolo se vede Kavsokalivia Sfântului Munte.

Într-o zi am văzut acolo un vultur care cu aripile desfăcute avea doi metri şi jumătate. O fiară! S-a rotit deasupra noastră liniştit, fără să-şi agite deloc aripile. Am alcătuit un plan: cum am îmblânzit papagalul, aşa să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom deveni prieteni. Vom face asta într-un mod binecuvântat. Şi păsările vor mijloace dumnezeieşti ca să se roage. Le place să le citeşti. Vulturului îi place şi carnea.

Mă gândesc deci, să mergem cu încă doi, pe stâncă, dimineaţa devreme. La început vom face rugăciunea minţii. În continuare, vom citi cu voce tare anumiţi psalmi ai utreniei. Apoi, vom psalmodia câteva imnuri, laude ş.a. În acelaşi timp vom aprinde şi puţină tămâie. Un rol foarte important îl vor juca şi pslamodierile dar şi mirosul de tămâie. Tămâia are o aromă discretă, care linişteşte. Voi lua şi un lemn uscat, lung de un metru si jumătate şi un altul mic şi voi bate toaca, aşa cum facem la Mănăstire. Din când în când am să strig: „Ioanni!… Ioanniii!!..”. Aşa am să-l numesc. Printre altele vom avea cu noi şi carne friptă. Vom lăsa pe stâncă bucăţele de carne şi ne vom îndepărta cca. două sute de metri. De la această distanţă îl voi urmări şi voi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” iar vulturul numaidecât va coborî şi va consuma carnea.

În ziua următoare vom face la fel. Vulturul se va roti deasupra noastră şi cum vom termina programul, va coborî şi va mânca. O dată, de două, de trei ori, gata! Al nostru este vulturul! Oricând vom bate toaca, va veni să mănânce carnea. Îl voi aduce jos oricând voi vrea. Încet- încet se va îmblânzi şi voi putea să merg să-l prind. Va să zică, ar putea să mă facă bucăţi. Este o fiară! Picioarele îi sunt uriaşe. Aşa cum stă pe umăr, ţi-l poate mânca, chiar dacă nu e rău. Dar există o cale. Voi lua toiagul Sfântului Gherasim, şi îl voi atinge pe spate de două ori strigând în acelaşi timp: „Ioanniii!!… Ioanniii!..”.

I-am dat un nume frumos. Vulturul este simbolul Sfântului Ioan Teologul. Când se va întoarce în ziua următoare, de cum va consuma carnea, îi voi trece toiagul pe spate de trei ori. În cealaltă zi voi înainta spre gât. În următoarea voi începe de la cap până la coadă iar în cealaltă de la cioc şi gât până mai jos. La fel şi în zilele ce vor urma până când ne vom împrieteni. Oricând apoi îi voi pune mâna pe cap, pe aripi, pe spate şi voi face aşa cum am făcut înainte cu bastonul. Dar este nevoie de atenţie căci e periculos. Dacă va vrea să prindă ceva te va sfâşia cu ghearele lui înspăimântătoare. De fier sunt ghearele lui. Te poate imobiliza şi dacă doar miroşi a carne. Dar vulturul este un rege foarte inteligent şi activ.

Dacă vom face lucrul acesta, cu adevărat vom vedea harul şi prezenţa lui Dumnezeu.

„Părintele Porfirie Kavsokalivitul -Viaţa şi Cuvintele”

Sursa: Cartea „Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi”, Monahul Simon, Editura “Sfântul Ştefan” – Atena, pag. 52 – 59, lucrare needitată în limba română.

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Din aceeaşi carte:

Taina Sfântului Porfirie

sfantul_porfirie_kafsokalivitul6

În dimineața zilei de 27 Noiembrie, pe la orele 11:00 am primit cel mai plăcut telefon de la cel mai plăcut episcop, frate și prieten, Înaltpreasfințitul Mitropolit de Morfu, kir Neofit: „Cu ale lui sfinte rugăciuni, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi”, a spus. Apoi a completat: „Frate, astăzi a fost trecut în rândul Sfinților Părintele nostru Porfirie străvăzătorul”.

Ieri dimineață m-a sunat din nou și mi-a spus: „Te însărcinez, ca episcop ce sunt, așa cum deja am făcut-o și cu alții, să scrii ceva despre Sfântul Porfirie”.

Să spun astăzi că nu am curaj? Să spun că mi-e rușine să vorbesc despre cel pe care l-am trăit îndeaproape din 1980, pe care l-am gustat ca pe un casnic al Dumnezeului Treimic, și înaintea cărui neajunsă smerenie, simplitate, blândețe, stări duhovnicești care se ascundeau în harisma uimitoare a străvederii pe care o avea se pleca toată lumea?

Sfinte Porfirie, te rog, luminează-mă să scriu despre tine cele pe care le am în inima mea!

Harisma străvederii sale, despre care s-au scris multe, a fost aceea pe care o observai îndată, ori de câte ori îl vedeai. Credeți-mă, oricât s-ar părea de absurd, nu am fost fermecat niciodată de această harismă dumnezeiască, pentru că inima mea nu avea nevoie în primul rând de aceasta, ci să înțeleagă cum funcționa inima sa, care era legătura cea mai profundă cu Dumnezeu.

Care era taina Sfântului Porfirie?

Nu mi-a făcut niciodată impresia unui stareț care să pretindă, într-un anumit fel, ascultare față de cele pe care le spunea, ci, în timp ce vorbea nefalsificat direct conștiinței tale, îți lăsa o astfel de libertate, care-ți deștepta mărinimia. În timp ce-ți spunea lucruri de necrezut și-ți descoperea toate cele ascunse ca să te ajute, ceea ce domina în această comuniune revelatoare era smerenia și dragostea în Hristos, fără nici un sentimentalism.

Dar care era taina sa?

Străvederea, simplitatea, smerenia, comuniunea îndelungată cu Dumnezeul Treimic, erau stări vădite. Devenise lumina pământului, sarea, cetatea așezată pe munte. Acest mare sfânt, care era printre noi, precum și alți Sfinți pe care i-am trăit, Starețul Paisie, Starețul Iacov Țalikis, Starețul Evmenie de la Spitalul de boli contagioase, Starețul Sofronie de la Essex, Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Dadiu și alții pe care îi cunoaștem, aveau o taină comună de care se îngrijeau zilnic și fără răgaz în inima lor, și anume neîntrerupta pocăință.

Taina sa ne-a descoperit-o Sfântul Porfirie în ultima sa epistolă adresată fiilor săi duhovnicești. O epistolă asemănătoare ne-a lăsat și Părintele Paisie. Părintele Iacov ce altceva a descoperit, atunci când la fiecare cuvânt adresat oricui se nimerea, spunea Iertați-mă? Starețul Sofronie de la Essex reevanghelizează Teologia, spunând că a văzut Lumina necreată după tânguirea pocăinței. Acești Sfinți își mărturisesc păcătoșenia lor înaintea întregii Biserici cu multă zdrobire de inimă și cer iertare de la toți.

Aceste cuvinte care sunt scrise în epistola Sfântului Porfirie nu sunt niște vorbe despre smerenie, ci sunt o mărturisire sobornicească, ce ne descoperă care a fost taina sa: neîncetata pocăință.

Smeritul Porfirie s-a făcut următor al Sfântului Ioan Teologul, care scrie: „Dacă spunem că păcat nu avem, pe noi ne înșelăm și adevărul nu este întru noi”. Sfântul Evanghelist Ioan ne arată aici ce este înșelarea, și anume lipsa conștiinței păcătoșeniei.

Smeritul Porfirie s-a făcut următor al Sfântului Ioan Scărarul, care scrie în Scară, la capitolul despre mândrie, spre sfârșit, că vicleanul îi mărturisește spunându-i că nu-l biruiește nimic altceva, fără numai pocăința neîntreruptă înaintea lui Dumnezeu.

Smeritul Porfirie l-a cunoscut (n.tr. l-a înțeles) pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care descoperă în scrierile sale că I s-a arătat Hristos și i-a spus: „Nu te depărta a te îngriji de pocăință, căci aceasta, unită cu milostivirea Lui, șterge toate fărădelegile”.

Mai mult însă decât toate, Sfântul Porfirie a conștientizat neîntrerupt cuvintele lui Hristos și ale Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.

Cunoștea smeritul Porfirie că Pocăința, ca Taină a Bisericii, este întemeiată pe poruncile Evangheliei.

Cunoștea că nu ar putea iubi pe Hristos dacă nu ar păzi poruncile Sale, dacă nu le-ar păstra înlăuntrul inimii sale ca pe o Vistierie a bunătăților și că această păzire împreună cu privegherea, trezvia minții și dispoziția de a-L urma pe Hristos dă naștere la Pocăință, pentru care neîncetat se ruga din adâncul inimii: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Cunoștea că Pocăința este epicentrul rugăciunii sale, căci: „Tot cel care se smerește pe sine, se va înălța” (Luca 18, 14). Cunoștea și că „cel care se coboară, acela este cel care se înalță”.

Cunoștea că pocăința, ca Taină a Bisericii, activează toate celelalte Taine, începând cu Botezul, Mărturisirea, Dumnezeiasca Împărtășire.

Cunoștea Sfântul lui Dumnezeu încă din copilărie că, de fiecare dată când se împărtășea, primea iertarea păcatelor și viața veșnică. „Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, spune Preotul liturghisitor.

Cunoștea că prin iertarea păcatelor pe care le primea atunci când se împărtășea, deschide ușa Vieții veșnice, care este cunoașterea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt și că, cunoașterea, în limbajul bisericesc, înseamnă comuniunea vieții.

Taina Sfântului Porfirie era pocăința sârguitoare neîntreruptă și cererea stăruitoare a iertării păcatelor.

Această taină, care ascundea o viață, o lasă să se reverse din ultima sa epistolă: „De mic copil făcusem multe păcate, care până astăzi au devenit foarte multe. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigau că sunt Sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Toate cele de care mi-am adus aminte le-am spovedit și m-a iertat Dumnezeu. Însă acum am un simțământ că păcatele mele sunt foarte multe și de aceea vă rog pe toți cei care m-ați cunoscut să faceți rugăciune pentru mine, pentru că și eu câtă vreme am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi”.

Care este taina Sfântului?

Pocăința care este cuprinsă în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Care este taina cea profundă a Sfântului Porfirie?

El spune că: „Lumea m-a luat de bun și toți strigau că sunt Sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume”.

Ce descoperă aceste cuvinte? Că Sfântul avea conștiința că înlăuntrul său trăia Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a iertat, însă îi descoperea tot mai profund păcatul său, care se numește al inimii.

Păcate în anii copilăriei, păcate și la bătrânețe. Cu puțin mai înainte de moarte Sfântul, ajuns fiind la o înaltă măsură de desăvârșire, ne descoperă „diagrama” păcatului care, la început, se face simțit ca faptă, mai târziu ca gând și la sfârșit ca dorință, ca pe un păcat al inimii.

Prin aceste cuvinte, Sfântul Porfirie ne descoperă că, cu cât mai mult se împărtășea de Viața dumnezeiască, cu atât vederea păcatului său devenea mai profundă, în timp ce la exterior se vedea numai lumina, pentru care pricină ceilalți îl și numeau Sfânt.

Sfântul Porfirie ne descoperă și diagrama vieții sale duhovnicești. În toată vremea vieții sale, de mic copil până în clipa când scrie acest testament duhovnicesc al său, a avut o neîntreruptă și amănunțită conștiință a păcatului, dar și a iertării păcatelor lui.

Neîntrerupta pocăință sârguitoare care pricinuiește iertarea păcatelor, precum și intrarea și participarea la Viața veșnică, este Taina Sfântului Porfirie.

Pentru rugăciunile Sfântului Porfirie, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Sursa: Το μυστικό του Αγίου Πορφυρίου via Taina Sfântului Porfirie

Prima prăznuire a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (Bairaktaris) la mănăstirea de la Milesi, ctitoria sa de lângă Athena [video, 132 min.]

Prima prăznuire a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul (Bairaktaris) la mănăstirea de la Milesi, ctitoria sa de lângă Athena [video, 132 min.]

Reamintim faptul că pe 27 noiembrie 2013 Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuviosi ai Bisericii:

Vezi pe acest blog şi Category Archives: Porfirie Kavsokalivitul !