Arhive blog

Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Reclame

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Sfântul Efrem Sirul: Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi se pocăiesc

Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi se pocăiesc
Sfântul Efrem Sirul (28 ianuarie / 10 februarie)

“Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă.

Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”.

Sursa: Cele șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Editura Bizantină, București

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Gheronda Efrem Filotheitul – Așa Îl vei descoperi pe Hristos

Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?

Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).

Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, ,,nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu” (Gânduri de Paşti).

Cu toate acestea, purtarea noastră,  nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul. Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.

De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.

Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce ,,sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice” (proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). ,,Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: ,,Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.

Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?

Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.

Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa:,,Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.

Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului:,,Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.

Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă ,,libertatea” pentru om? ,,Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem ,,nu” păcatului, şi ,,da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)

Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? ,,Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.

Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin.

Sursa: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu)
Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”
Editura Reîntregirea, 2018

„Dumnezeu vorbeşte şi omul nu mai înţelege”, spunea Părintele Rafail (Noica). Trăim într-o lume în care noimele vieţii duhovniceşti nu par doar o „limbă străină”, ci chiar, pentru unii, ceva ce frizează absurdul. S-a schimbat înţelesul cuvintelor, conţinutul lor nu mai e susţinut de viaţa noastră. Pare aproape cu neputinţă să atingem ceea ce dobândiseră Părinţii noştri. Şi totuşi, „nu va neputinţà la Dumnezeu tot graiul” (cf. Luca 1, 37) – nimic din cele spuse nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie să citeşti sute de cărţi, spunea Arhimandritul Sofronie de la Essex, ci ajung câteva pagini pe zi, un sfert de oră – însă cu luare-aminte să înfăptuim în viaţă ceea ce citim. Având dreaptă înţelegere, putem dobândi şi dreapta făptuire. Însuflat de acest gând, Părintele Melhisedec, Stareţul Mănăstirii Lupşa, a încercat să „traducă” aceste noime ale vieţii duhovniceşti pe înţelesul omului post-modern, pentru a le putea aplica în viaţa lui, şi mai cu seamă ceea ce acelaşi Părinte Sofronie numea „temeiul întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti”: pocăinţa.

Cartea se găsește în librăriile de carte ortodoxă. Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/DrRjXu

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți.

Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți.

Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minunate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc.
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul…”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin.

De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?… Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim.

Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri.

Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufletului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădejdea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat.

Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec
Stareţul Mănăstirii Lupşa

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gavriil Prodromitul

Părintele Gavriil a trăit mulți ani la mănăstire și s-a hotărât să devină monah din pricina marii sale evlavii pe care o avea față de schima și viețuirea călugărească. Spunea: „Mare cinste este ca cineva să ajungă monah, în timp ce eu sunt un om păcătos și nu sunt vrednic de această cinste”. Îi plăcea să împlinească cu mult zel toate obligațiile viețuirii călugărești și de aceea, nu era cu nimic mai prejos față de cei mai buni monahi ai Schitului.

Printre alte virtuți și fapte bune ale părintelui Gavriil, era și următorul obicei: în fiecare sâmbătă, înainte de a începe slujba Vecerniei, trecea pe la toate chiliile părinților și fraților, le punea metanie și spunea: „Binecuvântați, părinți, și iertați-mă!”. Toți părinții îl știau și îi răspundeau: „Dumnezeu să te binecuvinteze și să te ierte!”. Odată, l-a întrebat conducătorul Schitului, părintele Petroniu:

– De ce faci lucrul acesta, părinte Gavriil, de ce treci pe la toate chiliile părinților?

– Am citit, părinte, i-a răspuns, într-o carte, că în fiecare sâmbătă, după Vecernie, îngerii se adună înaintea lui Dumnezeu ca să îi dea seama de faptele lor de peste săptămână. Și în timp ce îngerii oamenilor care săvârșesc păcate sunt triști, îngerii oamenilor care fac cele bune sunt bucuroși și luminoși. Tatăl Cel ceresc se bucură de faptele noastre cele bune și se face bucurie în cer pentru tot păcătosul care se pocăiește. Dincolo, lângă tronul dumnezeiesc, stau două cete îngerești. Una este luminoasă și slăvește pe Dumnezeu, iar cealaltă este înfricoșătoare și aspră. Dumnezeu îi trimite pe îngerii cei luminoși să le răsplătească oamenilor celor buni, iar pe cei înfricoșați să-i pedepsească pe păcătoși. De aceea, și eu îmi cer iertare de la toți frații, pentru ca îngerul meu păzitor să se suie bucuros la ceruri și să înștiințeze pe Dumnezeu de pocăința mea, și astfel să mă izbăvesc de pedepsele îngerilor celor înfricoșați.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 153-154, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Nouă apariție editorială: „Cuvânt despre pocăinţă”, Arhimandrit Athanasie Floroiu (Editura Schitul românesc Prodromu)

De aceea, fraţii mei, e nevoie de sfat mult, căci în sfat mult stă mîntuirea, şi cei ce se silesc o cuceresc pe ea. prin credinţă, smerenie şi fapte după a noastră putere deschidem porţile raiului, care nu aşteaptă de la noi nici aur, nici pietre scumpe, ci smerenie, având drept cheie a lacătului acestor porţi spovedania şi pocăinţa adevărată.

Arhimandrit Athanasie Floroiu

Cuvânt despre pocăință, Arhimandrit Athanasie Floroiu
Editura Schitul românesc Prodromu
Sfântul Munte Athos / 2017

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Cuvânt despre educația în familie și adevărata pocăință ținut de Părintele Rafail Noica în afara programului din a doua sesiune, din cea de-a doua zi a Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, Iași, 14 noiembrie 2016 (video)

Cuvânt despre educația în familie și adevărata pocăință ținut de Părintele Rafail Noica în afara programului din a doua sesiune, din cea de-a doua zi a Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, Iași, 14 noiembrie 2016

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

portret2

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Sfânta Ana (1913 – 1996)
Pomenit pe 15 / 28 iunie

Despre pocăință

„Pocăința este înnoirea Botezului. De aceea, după cum face făgăduințe omul însuși sau nașul său la Botez, la fel și la spovedanie, după ce-și mărturisește greșalele, face și făgăduința de a nu le mai săvârși din nou. Milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu ne-a dăruit Taina aceasta a Spoveda­niei și a ștergerii greșalelor noastre celor viclene, ca să ne mântuim și să ne împărtășim de fericirea cea fără de sfârșit. Pocăința ne curățește și ne face iarăși fără de păcat. Ne albește haina cea întinată a sufletului și ne îmbracă în haina nestricăciunii. Este un nou legământ cu Dumnezeu și de aceea El zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Apoi, cel ce păcătuiește cu ceva și se pocăiește, se curățește de necurăția lui, i se iartă greșalele și se mântuiește. Nu există pildă mai mare de pocăință decât Sfânta Maria Egipteanca. Ea a păcătuit mult, trupul ei devenise un vas al plăcerii, și a dus la pierzare mulțime de bărbați iubitori de plăceri. Dar prin pocăință a urcat întreaga scară a vârtuților, întrecându-i chiar și pe îngeri. Încă în trup fiind, Sfânta Maria a mers pe apa Iordanului, ca una fără de trup. A ajuns la o măsură a sfințeniei care i-a înfiorat pe îngeri, i-a cutremurat pe diavoli și i-a uimit și încă îi uimește pe oameni. Pentru aceasta ni s-a făcut pildă de pocăință lucrătoare. Oricât am păcătui, să ne pocăim, și suntem îndreptățiți cu harul lui Dumnezeu. Noi punem pocăința, iar Dumnezeu harul. El ne înnoiește, ne curățește, ne mântuiește după mila Sa cea nemăsurată. Acesta a fost și țelul întrupării Lui, căci ne-a spus că: N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13).

Pocăința este foarte lesnicioasă, ea ține de voirea omului. Sfânta Maria n-a putut să intre în biserica din Ierusalim, căci o putere nevăzută o dădea în lături. De îndată ce și-a recunoscut greșalele, s-a pocăit. A căzut în genunchi, a plâns și a luat-o Mijlocitoare și Chezășuitoare pentru pocăința ei pe Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu. Atunci s-a ridicat, a intrat în biserică, s-a închinat Cinstitei Cruci, și după aceea a pus început unei vieți de pocăință și de nevoință neîncetată. Noi oamenii trebuie să înțelegem și să conștientizăm că suntem praf și cenușă, că vine clipa în care sufletul se desparte de trupul cel materialnic. Și frica aceasta a simțitei morți îi înfricoșează pe oameni și îi duce către pocăință. Apoi urmează mărturisirea. Întrutot-bunul Dumnezeu n-a rânduit îngeri să primească greșalele oamenilor, ci oameni ce pătimesc aceleași, episcopi și preoți, care sunt urmașii Apostolilor. Apostolii lui Hristos au primit toată puterea iertării păcatelor, după cum Însuși le-a spus: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21). Și după ce a suflat asupra lor, le-a mai zis: Luați Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23). Sfinții Apostoli au lăsat această putere urmașilor lor, și ei mai departe preoților duhovnici dreptslăvitori până la sfârșitul veacurilor.

Voirea omului de care am pomenit este puterea sufletului care stăpânește trupul și a trupului care îi urmează sufletului. De aceea, dacă greșesc, și sufletul și trupul se vor osândi în iadul veșnic. În Simbolul de credință mărturisim că așteptăm învierea morților, după care păcătoșii vor merge în focul cel veșnic gătit diavolilor și îngerilor săi (Matei 25, 42), iar drepții vor moșteni Împărăția gătită lor de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Deci nu avem nicio îndreptățire, căci vom merge unde voim, fie în bucuria cea fără de sfârșit, fie în munca și osânda veșnică. Voirea ține de judecata pe care o are omul, căci toți oamenii sunt făpturi înțelegătoare. Înțelegerea naște judecata, și jude­cata naște folosul fiecăruia. Toți oamenii au voire, chiar și pruncii. De aceea când îi văd pe părinții lor, aleargă la ei cu bucurie, însă când văd necunoscuți, fug și plâng.”

Alunecările tinerilor către parareligii

„Credința noastră ortodoxă este izvor de apă săltătoare întru viață veșnică (Ioan 4, 14). Din nefericire puțini dintre tinerii noștri aleargă la izvorul cu apă curată, însă merg să bea apă din bălți. Lor li se potrivește cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune (I Corinteni 15, 33). Tinerii noștri care se însoțesc cu feluriți oameni de alte religii sunt influențați de aceștia, pentru că nu sunt catehizați în credință. Ei sunt ca peștii morți care se duc unde îi poartă curentul apei. De aceea Sfântul Evanghelist Ioan ne oprește să ne însoțim cu cei care nu au învățătura lui Iisus și nu trăiesc după ea. Nici binețe să nu le dăm, nici în casele noastre să nu-i primim, ca să nu ne facem părtași la nelegiuirea lor. Sfântul Ioan ne poruncește: Oricine va veni la voi și nu va aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bucură-te. Că cel ce îi va zice lui bucură‑te, se face părtaș faptelor lui celor rele (II Ioan, 10-11).

Noi ortodocșii nu credem la voia întâmplării, nici nu ne jertfim viața și toate bucuriile lumii pentru o credință și pentru un adevăr a cărui dreptate n-am cercetat-o. Fiecare dintre noi are casa, averea, țarina lui, și toate acestea le întărim prin contracte și prin martorii pe care-i avem. La fel pentru întărirea în credință avem Vechiul Legământ, care a fost tălmăcit în limba greacă cu trei sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, și mai mult, chiar de către evrei, care sunt vrăjmașii Mântuitorului. Martori îi avem pe cei care au văzut cu ochii lor minunile lui Iisus Dumnezeu-Omul. Mai întâi pe Apostoli și apoi pe elinii care au mers să-L întâlnească și au văzut biruința Învierii, a Înălțării la ceruri și sălășluirea Întrutot-Sfântului Duh în Sfinții Apostoli. Învierea lui Hristos ne arată atotputernicia dumnezeirii, pentru că niciun muritor nu poate să învieze singur. Prin Învierea Sa Domnul nostru a călcat stăpânia diavolului, a biruit iadul și i-a veselit pe ucenicii Săi, cu care a rămas vreme de patruzeci de zile. La Înălțarea Sa la ceruri, care s-a petrecut în fața tuturor, îngerii cu haine albe le-au spus ucenicilor: Bărbați galileeni, ce stați căutând către cer? Acest Iisus Care S-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni, precum L-ați văzut pe El mergând la cer (Fapte 1, 11). Dumnezeu le-a dat putere acestor pescari simpli și neînvățați, încât deși neîntrarmați, au supus toată lumea. Nici cezarii, nici filosofii, nici învățații mincinoși n-au putut să se împotrivească puterniciei cuvintelor Evangheliei iubirii, pe care Apostolii le aveau ca arme. Și de aceea Hristos stăpânește de două mii de ani chiar și răstignit fiind.

Două lucruri îi împing pe tineri să părăsească Ortodoxia și să meargă către religiile orientale: mai întâi ignoranța și apoi curiozitatea vicleană. Nu vedeți că și acei fachiri vin aici în Sfântul Munte ca să vadă adevărata îndumnezeire a omului? Tinerii ar trebui să înțeleagă că menirea absolută a omului este să se înalțe la asemănarea cu Dumnezeu și să se unească cu El. Dacă omul nu-o împlinește, era mai bine să nu se fi născut, pentru că nu-i va folosi și să trăiască o mie de ani, ceea ce nimeni n-a putut, dacă la sfârșitul său are iadul cel fără de sfârșit. Tinerii merg la înșelători, ca să-și liniștească mustrările de conștiință. Se duc acolo, ca să afle un alt dumnezeu care îngăduie necurăția, întinăciunea, nebunia și minciuna și, precum spune Mahomed, ca să se afle într-un rai al plăcerilor unde veșnic vor mânca pilaf, vor bea râuri de sirop, vor preacurvi și vor săvârși toate destrăbălările. Dar oare pot morții să mănânce? Pot să bea? Pot să preacurvească? Bineînțeles că nu. Deci tinerii cred ușor aceste minciuni și sunt influențați, pe când acei fachiri raționaliști din Tibet și alte părți din Asia vin aici să vadă adevărata îndumnezeire a omului, cum ajunge acesta la asemănarea cu Dumnezeu. O dobândește prin silire și nevoință, după cuvintele Domnului nostru: Împărăția cerurilor se silește și silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Iubiții mei, aceasta este calea către Împărăția lui Dumnezeu: să ne silim pe noi înșine să nu săvârșim răul, să nu ne vindem credința, să nu ne vindem adevărul, ca să ne mântuim veșnic. Avem adevărul, iar tinerii noștri trebuie să evite «sirenele» care ademenesc vremelnic, dar îi duc la pieire. Hristos este singurul Care-i duce la limanul mântuirii pe cei ce țin poruncile Lui, iar tinerii noștri trebuie să pună la inimă mesajul acesta.”

Omenirea în ultimul stadiu al păcatului

„Astăzi omenirea se află în starea cea mai rea de la zidirea lumii. Calea pe care o urmează este cea a căderii, a stricării, a întunericului care duce la pierzanie. Oamenii, prin abuzurile lor, mai cu seamă prin cele trupești, suferă și în minte și în trup, iar tămăduirea lor este foarte anevoioasă. Numai Atotputernicul și întrutot-bunul Dumnezeu, prin mijlocirile mulțimii nenumărate de sfinți de aici din Grecia și ale tuturor milioanelor de mucenici, cuvioși, apostoli și mărturisitori, poate să Se milostivească de poporul Său și să-i lumineze. Numai în acest fel se poate omul îndrepta și să meargă drept. Mila și îndurarea lui Dumnezeu schimbă așezarea lumii. Astăzi starea căderii este mai rea decât cea din vremea Sodomei, necurăția păcatului a umplut și a înecat lumea. Mă amărăsc de pierzania unei mulțimi atât de mari de suflete. Domnul cel iubitor de oameni pentru aceasta s-a pogorât pe pământ, ca să înalțe la cer făptura Sa cea păcătoasă. Ne-a dat harul, a luat trupul nostru cel păcătos și l-a curățit, l-a sfințit și l-a îndumnezeit. L-a pus pe om să șadă de-a dreapta scaunului slavei Sale. Cum ne vom îndreptăți pentru nerecunoștința pe care o arătăm fața de milostivirea Sa cea mare?

Astăzi am ajuns în pragul celei de-a doua Veniri a Domnului. Când se va petrece? Numai Dumnezeu știe, nimeni altul. Întâiul semn, după tâlcuirile Sfântului Ipolit al Romei, este statul evreilor. Ascultați ce zice: «Așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu a unit toate neamurile întru o credință, la fel și Antihristul va aduna neamul cel risipit al evreilor.» Această prorocie a început să se împlinească în anul 1948.

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaAl doilea semn are legătură cu Templul lui Solomon. După cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, a ridicat templul trupului Său și a înviat din morți, așijderea și Antihristul va ridica templul dărâmat al lui Solomon; după cuvintele Sfântului Apostol Pavel (II Tesaloniceni 2, 4), Antihristul se va numi pe sine dumnezeu, se va înălța spre închinarea tuturor și va ședea în templul lui Dumnezeu cu chip că el este Dumnezeu. Deci zidirea templului lui Solomon va premerge venirea lui Antihrist pe care Domnul îl va ucide cu duhul gurii Sale, și-l va pierde cu arătarea venirii Lui (II Tesaloniceni 2, 8), adică îl va pierde cu suflarea gurii Sale și îl va nimici cu înfățișarea și venirea Sa.

Însă frații mei, să-L lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ceasul venirii Sale biruitoare pe pământ, ca să judece viii și morții. Cât despre noi, să încercăm să ne păzim de păcat, căci păcatul este adevărata moarte, de vreme ce ne depărtează, ne desparte de Dumnezeu, de Viața cea adevărată, de lumină, de bucuria cea nesfârșită, de toate bunătățile. Fie ca Bunul Dumnezeu să lumineze făpturile Sale, și pe grecii ce caută înțelepciune (1 Corinteni 1, 22), dar care acum merg la fachiri și la medium, care-i învață prostia în locul înțelepciunii.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică (video, 81 min)

Scurt fragment cu Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică. Părintele Dionisie cîntînd în paraclisul Sfîntului Gheorghe al chiliei sale de la Colciu (Athos). Filmare din anul 2002, primită de Mănăstirea Petru Vodă de la ucenicii Părintelui Dionisie.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

chrismon

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

chrismon

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

chrismon

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

chrismon

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

chrismon

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

chrismon

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

chrismon

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

chrismon

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

chrismon

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

chrismon

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

chrismon

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

chrismon

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

chrismon

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

chrismon

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

chrismon

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

chrismon

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

chrismon

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

chrismon

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

chrismon

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

chrismon

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

chrismon

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

chrismon

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

chrismon

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

chrismon

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

chrismon

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

chrismon

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

chrismon

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

chrismon

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

chrismon

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

chrismon

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

chrismon

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

chrismon

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

chrismon

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

chrismon

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

chrismon

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

chrismon

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

chrismon

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

chrismon

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

chrismon

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

chrismon

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

chrismon

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

chrismon

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

chrismon

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

chrismon

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

chrismon

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

chrismon

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

chrismon

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

chrismon

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

chrismon

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

chrismon

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

chrismon

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

chrismon

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

chrismon

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

chrismon

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

chrismon

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

chrismon

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

chrismon

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

chrismon

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

chrismon

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

chrismon

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

chrismon

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

chrismon

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

chrismon

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

chrismon

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

chrismon

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

chrismon

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVI: Despre înşelare şi despre războiul cel din dreapta al celui rău [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu 100 de ani în urmă era un începător care în ziua tunderii sale în monahism a fost numit Sava şi care, datorită neascultării şi neatenţiei la gândurile sale, a fost înşelat de diavol, după cum ne arată următoarea povestire:
„Sava auzise de la mulţi despre vârful Athosului, ca şi de povestirea amintirilor plăcute din pelerinajul făcut acolo de sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi a dorit să facă şi el pelerinaj. El tot auzea expresia «Bătrânul Athos» şi credea cu adevărat că aceasta se referea la un părinte cuvios ce trăia pe vârf.
În ciuda împotrivirii părintelui său, el a început să urce muntele. Când a ajuns la Hairi, a întâlnit într-adevăr un bătrân cuvios, cu părul alb, ce părea bolnav, care l-a însoţit şi l-a întrebat:
– Unde mergi, fiule? Pari obosit şi trist. Ce se întâmplă?
– Aş dori să-l cinstesc pe Bătrânul Athos, a reuşit să spună mult tulburatul Sava.
– Fiule, eu sunt Bătrânul Athos. De unde vii? Unde trăieşti?
– Eu sunt de la Sfânta Ana, Kerasia.
– Eşti de la Sfânta Ana? Îi ştiu pe toţi de acolo.
– Dar eu de ce nu te cunosc pe tine? E foarte ciudat.
– Nu-ţi face griji, a spus presupusul bătrân. Eu sunt sfătuitor duhovnicesc şi toţi călugării din ascultare, care sunt curajoşi şi se gândesc la ei, vin şi se pleacă în faţa mea. Nu e nevoie să te oboseşti şi să mergi mai departe. Am venit eu la tine. Ţi-am văzut intenţiile. Nu e nevoie să ajungi pe vârf. Fă o plecăciune şi întoarce-te acasă, iar voia ta şi eu vom avea grijă de tine.
Monahul Sava, orbit de neascultare şi de cuvintele satanei – şi, într-adevăr, satana arăta aşa cum şi-l închipuia el pe Bătrânul Athos –, i-a făcut plecăciune. Apoi, cu groază, a observat că mâna pe care a sărutat-o avea unghii îngrozitoare, şi şi-a dat seama de înşelăciune.
– Acum eşti al meu, a spus diavolul, şi eu voi veni într-o zi să te iau cu mine.
În acel moment, Sava a leşinat. După mai multe ore, un trecător l-a găsit şi l-a dus înapoi la Sfânta Ana. După trei zile şi-a revenit, a spus ce i s-a întâmplat şi cu lacrimi în ochi şi-a cerut iertare de la bătrânul său şi de la fraţii săi călugări. A stat opt ani în schit fără să-şi găsească odihna. Apoi, 15 ani s-a rugat Maicii Domnului Portăriţa de la Mănăstirea Iviron să-l ajute. Sfârşitul lui a venit într-o zi când pescuia cu fraţii săi în mare. S-a întâmplat la aceeaşi oră la care el, odată, s-a închinat satanei. În prezenţa celorlalţi, un vârtej l-a luat pe deasupra bărcii. Astfel, sărmanul călugăr Sava a dispărut pentru totdeauna“.

chrismon

Era un nevoitor numit Pahomie; el trăia în Karulia şi era mult înşelat de cel rău. El era convins că nici un preot nu era vrednic să-l împărtăşească. Aştepta un înger să se coboare din cer şi să-i aducă Sfintele Taine. Viaţa lui s-a sfârşit tragic. El a căzut într-o râpă şi s-a înecat în mare. L-au găsit pe coasta opusă a Sikiei, mâncat pe jumătate de un peşte mare.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, pe vârful de sud al Katunakiei, trăia un bătrân foarte evlavios. El avea un ucenic al cărui nume era Spiridon. Acest Spiridon, la început a fost ascultător şi corect în toate. Cu trecerea timpului, viermele nevăzut al mândriei a început să-l roadă. În starea sa de călugăr, el a întrecut limita în nevoinţa ascetică. A sporit numărul de metanii pe care le făcea. Făcea privegheri lungi, fără binecuvântarea părintelui său. El se considera mai presus decât toţi călugării şi, urmând voia sa, a ajuns să fie stăpânit cu totul de duhul mândriei.
Într-o noapte, el a auzit o bătaie în uşă şi cuvântul «binecuvântaţi». Şi a deschis. Înaintea lui stătea ceva ce părea a fi înger, deşi aceasta era doar o aparenţă şi nu o realitate.
– Sunt trimis de Însuşi Preaputernicul Dumnezeu ca să-ţi spun că e mulţumit de toate lucrările şi faptele tale bune, a spus el. Iar Dumnezeu vrea să te răsplătească şi vrea să vii azi pe vârful Muntelui Athos, unde va veni cu îngerii şi sfinţii, ca tu să te închini în faţa Lui.
Falsul înger i-a spus aceste lucruri lui Spiridon care, în adâncul mândriei sale, fără rugăciune şi harul lui Dumnezeu, l-a urmat pe acela. Era iarnă. Vremea era rea şi cădea zăpadă peste tot. După o călătorie de mai multe ore, el a ajuns pe vârful Muntelui Athos. Mulţumit de sine însuşi, falsul înger a spus:
– Uită-te acolo. Îl vezi pe Hristos venind?
Spiridon a văzut o sferă roşie şi Hristos părea că stă pe tron, în centrul ei, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. În acelaşi timp, au apărut o mulţime de îngeri, Sfinţii Apostoli, sfinţii ierarhi, bărbaţii şi femeile drepte. Sfântul Spiridon conducea corul ierarhilor, iar faţa lui a fost privită atent de monahul Spiridon.
Între timp, falsul înger îl îndemna:
– La ce te uiţi? De ce pierzi timpul? Nu vezi că vine Hristos? Du-te repede şi te închină în faţa Lui.
Spiridon a păşit şovăielnic înainte. Cineva trebuie să se fi rugat pentru el în acel moment, căci a observat, surprins, că presupusul Sfânt Spiridon purta un culion uriaş, înalt de un metru, iar el ştia din icoane că este mic. El a făcut cruce, spunând:
– Doamne, ai milă de mine, eu n-am văzut niciodată un culion aşa de mare!
Deodată, toate iluziile au dispărut, iar Spiridon se afla singur pe marginea unei prăpăstii, într-o râpă abruptă, cu un picior adâncit în zăpadă şi cu celălalt pregătit să păşească în abis. I-au trebuit douăsprezece ore ca să se reîntoarcă la chilia sa, unde l-a găsit pe părintele său rugându-se cu lacrimi. El s-a căit şi a mărturisit tot ce s-a întâmplat. Părintele său i-a dat canon să nu se împărtăşească trei ani şi l-a trimis să stea în Mănăstirea Dionisiu, unde trebuia să spele vasele. El s-a smerit cu adevărat, căci a spus la toţi părinţii, şi mai ales începătorilor, despre chinul şi moartea lui înfricoşătoare pe care aproape a gustat-o, şi cum a fost salvat prin rugăciunile părintelui său.

chrismon

Un proigumen* dohiarit, Neofit, stătea în anul 1880 în Chilia Arhanghelilor la Sfânta Ana Mică. Se pare că el a avut un vis în care îl cinstea şi-i săruta degetele de la picioare Sfântului Vasile cel Mare. Acest vis a fost de ajuns ca să-i aducă mândrie şi aroganţă în suflet, de vreme ce a înţeles că trebuie să vadă şi să venereze sfinţii. El se gândea constant la acel vis, iar rezultatul era că timpul pentru rugăciune şi pentru rânduiala zilnică avea de suferit.
După ce a trecut mult timp, Preaputernicul Dumnezeu l-a luminat pe el ca să-l viziteze pe binecunoscutul duhovnic Grigorie, un ascet ce trăia în sărăcie totală, într-o chilie mai îndepărtată din acelaşi schit. El i-a spus:
– Fratele meu, tu ai venerat un diavol mare şi nu pe Sfântul Vasile cel Mare. Te rog, de acum înainte nu mai da atenţie visurilor pe care viclenii diavoli le folosesc ca să înşele oamenii.
*Proigumen (Пροηγούμενος) este cel care a fost egumen, iar apoi a demisionat.

chrismon

Înţelept şi cu discernământ, părintele Daniil Katunakiatul avea darul de a recunoaşte când o persoană era înşelată de diavol şi a ajutat multe suflete, fie vorbindu-le, fie învăţându-le prin scris, ajutându-i să se elibereze de capcanele diavolilor şi de lupta din dreapta dusă împotriva lor. El ne-a scris următoarea întâmplare:
„Cu câţiva ani în urmă era un călugăr numit Alipie, vieţuitor al unei chinovii de pe Sfântul Munte, care se nevoia pentru mântuirea lui şi practica rugăciunea lui Iisus. Într-o noapte, când era în una din viile din apropierea mănăstirii şi spunea rugăciunea, a simţit un tremur şi un fior, în acelaşi timp, în trupul lui. Deşi speriat la început, el şi-a spus: «Trebuie să spun rugăciunea fără şovăială, şi ce poate să-mi facă diavolul?». De atunci, el a continuat cu rugăciunea, dar simţea acelaşi tremur în trupul său. Această posedare a devenit cunoscută tuturor părinţilor mănăstirii şi ei erau tulburaţi deoarece nu numai trupul lui tremura, dar şi a celor ce erau în jurul lui în biserică, în timpul slujbelor, stând în strane unul lângă celălalt. Toţi erau mişcaţi şi stranele erau mişcate, ca şi cum ar fi fost conectaţi pe rând şi ca şi cum dansau toţi împreună. De asemenea, când el intra în chilia lui, aceea şi cele din apropierea ei se zguduiau ca Vezuviul, lucru care nu s-a mai auzit să se fi întâmplat înainte.
Văzând această tristă situaţie, egumenul mănăstirii şi cei ce se ocupau de aceasta, l-au închis într-un mic paraclis, îi dădeau 50 g de pâine în fiecare după amiază şi le-a spus preoţilor să-i citească rugăciuni de exorcizare, fără încetare, pe rând. Dar în zadar, situaţia părea a se înrăutăţi. În cele din urmă, nu ştiu cum s-a hotărât, ei l-au adus la mine, nevrednicul, să le dau părerea şi sfatul despre ce trebuia făcut. El a venit cu un alt frate din mănăstire.
Primindu-i cu bunătate şi înţelegere, eu l-am luat pe suferindul Alipie într-o parte şi i-am pus întrebări cu grijă. Mi-a mărturisit tot ce se întâmplase, în toată viaţa lui, din copilărie, şi după aceea l-am întrebat care era părerea lui referitor la acea posedare, iar el mi-a răspuns:
– În ceea ce priveşte tremurul trupului meu, ori e o manifestare a harului divin, ori e din invidia diavolului. Eu cred că trebuie să insist asupra Rugăciunii lui Iisus şi să-l las pe diavol să fie invidios. Eu, a continuat, spun rugăciunea. Eu chem Numele lui Iisus şi nu renunţ la Numele ce mântuieşte.
Apoi i-am răspuns:
– În ceea ce priveşte rugăciunea, chiar dacă eşti binecuvântat şi pari a fi duhovnicesc, să nu ignorăm, dar să analizăm cu grijă posibilitatea că luptăm în zadar, crezând că facem voia lui Dumnezeu, dar se poate să facem chiar opusul. Dă-mi voie să-ţi spun că greşeşti în trei feluri:
Întâi, ca să petreci timpul spunând Rugăciunea lui Iisus, trebuie să faci nişte pregătiri dinainte. Dar tu nu vezi că ai multe lipsuri? Îţi lipseşte ascultarea. Îmbrăţişezi cu uşurinţă mânia şi vrajba, iar voia proprie şi gândul ţi le socoteşti a fi engolpion dumnezeiesc.
În al doilea rând, făcând Rugăciunea lui Iisus te gândeşti la ea ca la o mare virtute a ta şi crezi că din cauza aceasta vrăjmaşul te invidiază şi se manifestă în acest tremur scandalos.
În al treilea rând, continuând să spui rugăciunea şi ignorând această putere rea, crezi că placi lui Dumnezeu, ceea ce ar fi de dorit, dar, în realitate, Îl superi, urmând înşelăciunea în locul adevărului.
Pe lângă acestea, cum ai îndrăznit să-ţi iei o misiune imensă fără o călăuză experimentată?
După ce i-am demonstrat cu Scriptura că era înşelat, cu harul lui Dumnezeu şi-a venit în simţiri, şi-a dat seama de înşelăciune şi m-a întrebat cum să se îndrepte. I-am spus ce lucruri sunt necesare să facă şi am adăugat că, dacă vrea să se elibereze complet, trebuie să facă următoarele:
Întâi ar trebui să aibă ascultare desăvârşită faţă de egumenul său, să nu fie curios sau să vorbească despre fraţii săi. În al doilea rând, când spune «Doamne Iisuse Hristoase…» să nu dea atenţie puterii rele, care până atunci l-a înşelat. E mai folositor pentru mintea şi întreaga lui fiinţă să stea departe de aceste gânduri. Iar dacă din obişnuinţă trăieşte tremurul, să nu-i dea atenţie, ci să se roage Domnului Hristos să-l elibereze din aşa stare de boală.
El a acceptat smeritele mele îndrumări şi sfaturi cu credinţă nezdruncinată, iar după aceasta s-a întors la mănăstirea lui şi, după câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Preamilostiv, a fost eliberat cu totul şi a devenit ţinta respectului şi dragostei tuturor fraţilor în Hristos pentru întoarcerea sa, binecuvântată de Dumnezeu, dar mai ales pentru ascultarea sa desăvârşită faţă de toţi.
Ca dovadă a schimbării sale curate şi binecuvântate de Dumnezeu, prezint aici relatarea unui act de curajoasă ascultare, pe care l-a făcut şi pentru care a fost admirat de toţi.
Unul dintre cei mai respectaţi călugări ai mănăstirii, Evdochim din Tinos, prin tainicele căi ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le înţelege, a devenit grav posedat. Nu numai că striga şi înjura revoltător, rupând lanţurile sale, dar cel mai trist dintre toate era că se mânjea cu propria sa murdărie. De vreme ce nimeni dintre fraţi nu-l putea îngriji, ei i-au dat această misiune lui Alipie, care, fără să se plângă, a îngrijit de el trei ani, îndurând cu mult curaj toate insultele. Prin ascultarea şi răbdarea sa, Alipie a ajuns să fie respectat de bolnav, care cu ceilalţi era sălbatic şi dificil, iar cu Alipie era ascultător şi liniştit. Prezenţa lui Alipie era ca o botniţă pentru nebunia lui. Pe lângă grija ce o avea ca bolnavul să aibă mâncare curată şi să-şi păstreze trupul curat, Alipie citea pentru el şi slujba Ceasurilor şi Vecernia. După trei ani, Evdochim a fost eliberat de suferinţele sale şi, cu o săptămână înainte de plecarea sa la Domnul, a fost cu totul liniştit. Astfel şi-a dat duhul său.
După adormirea sa, binecuvântatului Alipie i-a fost dată ascultarea de infirmier, slujbă în care s-a distins prin grija ce-o avea faţă de fraţii săi. Spre sfârşitul său, care a venit peste trei ani, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Lucrul uimitor a fost acela că şi-a cunoscut dinainte timpul morţii sale. Aceasta a fost într-o sâmbătă, când el părea să fie bine, dar, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a spus unui frate mai apropiat lui: «Azi, înainte de a veni seara, voi pleca». Şi astfel, înainte de Vecernie, a răposat.
Nu trebuie să omit cel mai important lucru care arată pocăinţa şi ascultarea lui desăvârşită. De când a ştiut de boala sa şi a înţeles că tot ceea ce Dumnezeu mi-a făcut cunoscut mie a fost spre mântuirea sa, el îmi scria toate gândurile sale şi tot ce i-am scris înapoi a pus în practică.
Pentru el, am fost de două ori la mănăstirea sa, şi de fiecare dată am fost pe deplin mulţumit de minunata lui schimbare“.

chrismon

Un ascet numit Ştefan, care încă locuieşte în Karulia, e înşelat să oficieze Sfânta Liturghie singur, ceea ce nu se obişnuieşte în Biserica Ortodoxă. El nu recunoaşte că Biserica este Corabia sfântă a Adevărului şi nu acceptă cinstirea Sfântului Nectarie.

chrismon

Sus, în Schitul Sfânta Ana, a fost un călugăr ce suferea de înşelare. El locuia într-o chilie părăsită şi niciodată nu lua legătura cu nici unul din fraţii săi, iar în neînţelegerea lui credea că nu era nici un preot vrednic să slujească Sfânta Liturghie. Din acest motiv, el nu se împărtăşea cu Sfintele Taine. Îmi amintesc că odată l-am văzut noaptea, cu o lanternă, apoi ceilalţi fraţi de la Sfânta Ana mi-au spus despre el.

chrismon

Deasupra peşterii Sfântului Acachie Kafsokalivitul este Chilia Adormirii Maicii Domnului, unde trăiesc părintele Serafim şi însoţitorul lui. Aici a trăit odată părintele Haralambie. El a vrut să facă nevoinţe ascetice în exces, înainte de a se curăţi pe sine de patimile mândriei şi trufiei, aşa că s-a retras în chilia sa şi se hrănea numai cu pâine uscată.
După ce a trecut o săptămână şi mâncarea lui s-a terminat, a deschis uşa şi a văzut în faţa ei un sac plin cu pâine uscată. Ca rezultat, s-a convins că asceza şi postul său au fost primite de Dumnezeu, devenind mai lăudăros şi mai mândru. Apoi, într-o noapte, spre miezul nopţii, când citea Acatistul Maicii Domnului, la rândul «Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…», el a auzit o bătaie în uşă. După ce a deschis uşa, a văzut un bătrân cu barba albă, şchiop, cu o înfăţişare sălbatică:
– Fiule, eu sunt duhovnic, a spus el, şi am venit să văd luptele tale, deoarece eu iubesc foarte mult pe cei ce se luptă în taină. Chiar dacă sunt şchiop, eu ţi-am adus pâine uscată şi un coş plin cu monezi de aur, ca să ai bani să-ţi cumperi rezerve de pâine uscată şi să nu fii nevoit să ieşi din chilia ta.
El a spus acestea şi a întins mâna să-i dea coşul cu monezi. Părintele Haralambie a observat că vizitatorul său avea unghii roşii, foarte lungi.
– Dacă vrei să te cred, i-a spus bătrânului cu barba albă, însemnează-te cu semnul crucii şi apoi vino să continuăm Acatistul Maicii Domnului.
Atunci străinul s-a mâniat şi a strigat:
– Am aici ajutorul de care ai nevoie şi tu nu mă crezi, şi-mi ceri să-i citesc Ei asemenea cuvinte care ne ard? Niciodată!
S-a făcut un zgomot puternic şi întregul loc a fost zguduit şi umplut cu fum şi cu un miros insuportabil, iar acel demon, sub chipul bătrânului, a dispărut.
Părintele Haralambie a căzut jos, inconştient, din cauza fricii. Când şi-a revenit, el s-a aşezat în colţul chiliei lui, înfăşurat într-o pătură, şocat şi cutremurat de frică. A fost găsit în acea poziţie de vecinul său, părintele Dionisie, căruia i-a descris întregul episod.

chrismon

Acestea au fost luate din Biblioteca de manuscrise a ieromonahului aghiorit Eftimie al Cretei:
„Cu 50 de ani în urmă, monahul Pahomie din Rodestov, Tracia, trăia cu semenii săi călugări în Chilia Sfinţilor Apostoli de la Sfânta Ana.
Adesea el povestea cum a trăit în chinovie cu monahul Zaharia, un dascăl ce tradusese lucrările Sfântului Teodor Studitul. După un timp de la traducerea acelor lucrări, el a fost adus la chilia lui Avacum, la Sfânta Ana. Acolo el a trăit singur pentru tot restul vieţii sale.
În acelaşi timp, trăia în Sfântul Munte Preasfinţitul Nil de Karpathos, care avea obiceiul ca la fiecare sărbătoare a Sfântului Atanasie al Lavrei să-i viziteze pe părinţii cunoscuţi lui din pustie şi schituri.
De asemenea, în fiecare an îl vizita pe dreptul dascăl Zaharia. Dar, într-un an nu a făcut aşa, ci, imediat după praznic, s-a întors la locuinţa sa. În această faptă, diavolul a văzut posibilitatea de a-l înşela pe Zaharia.
Într-o seară de vară, pe 7 iulie, în timp ce stătea afară în curtea sa, Zaharia a auzit paşi şi apoi a văzut un bărbat apropiindu-se, care părea a fi episcopul Nil.
– De ce te deranjezi să vizitezi o cunoştinţă nevrednică, mai ales pe timp de noapte? a întrebat el.
Şi chiar atunci când a întrebat acestea, el a făcut o plecăciune până la pământ, pregătindu-se să-i sărute mâna ierarhului. Presupusul episcop a întins mâna dreaptă ca să i-o sărute, dar în loc să-l binecuvinteze l-a împins jos şi l-a făcut ca pe unul mort, căci el nu era de fapt episcopul Nil, ci însuşi diavolul.
De îndată ce i-a sărutat mâna, diavolul a dispărut, luând şi harul pe care Zaharia l-a avut şi lăsându-l întins pe pământ. Dimineaţa, un frate care venise să-l vadă dintr-un motiv personal, l-a găsit în acea stare. Chiar atunci a alergat şi i-a chemat pe preoţii schitului, care i-au făcut Sfântul Maslu şi au citit rugăciunile Sfântului Vasile. De asemenea, l-au binecuvântat cu sfinte moaşte şi, după aceste îngrijiri, s-a făcut bine şi a putut mânca.
În tot restul vieţii sale, el a mărturisit adesea:
– Am scris multe lucruri, am fost în multe locuri ale lumii, însă diavolul m-a înşelat ca să mă plec înaintea lui. Eu, prostul de mine, ar fi trebuit să fac semnul Sfintei Cruci înainte de a-i săruta scârboasa mână. Astfel, n-ar fi putut să stea. Înfrânt de o armă neînfrântă, ar fi plecat fără să-mi facă rău.

chrismon

Odată, când a venit un anume teolog lângă bătrânul Iosif, Locuitorul în peşteră, bătrânul a simţit un miros urât. El i-a adus acelui bărbat la cunoştinţă acest lucru, sfătuindu-l să meargă şi să se spovedească. Cauza acelui miros era credinţa aceluia privind teoria evoluţionistă a lui Darwin.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXIV: Despre paternitatea duhovnicească şi despre puterea mijlocitoare a părintelui şi îndrumătorului nostru duhovnicesc şi despre marea siguranţă în care se află adevăratul ucenic [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru un călugăr aflat sub ascultare, ocrotirea părintelui duhovnic nu poate fi măsurată, mai ales când călugărul are de înfruntat oameni sau diavoli, atât în viaţa aceasta, cât şi în timpul plecării spre cea viitoare.
Un anume monah trăia în Chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce aparţine de Schitul Kutlumuş a Sfântului Pantelimon. Egumenul de la Kutlumuş era chiar unchiul său şi din acest motiv călugărul făcea adesea tulburare în schit, în ceea ce priveşte câteva probleme. Când a devenit grav bolnav şi era pe moarte, era extrem de tulburat, foarte zgomotos şi agitat. Părinţii i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului, însă nu i-au ajutat. De vreme ce tulburarea sa creştea, ei l-au căutat pe părintele lui duhovnic, Hrisostom, care a pus mâna pe fruntea ucenicului său şi i-a spus:
– Fiul meu, Ioan! Adormi în Domnul şi eu voi lua povara ta asupra mea.
El a promis de asemenea să dăruiască metanii şi milostenii asceţilor săraci şi să ceară iertare, în locul lui, de la toţi aceia pe care i-a supărat el. De îndată ce şi-a pus mâna pe capul muribundului şi i-a spus aceste cuvinte, cel tulburat s-a liniştit complet şi şi-a dat sufletul în pace.

chrismon

Ieromonahul greco-rus, numit Acachie, avea doi călugări în ascultarea sa, Averchie şi Prohor, în Chilia Sfântului Ioan Teologul din Kerasia.
Odată, ei au urcat până pe vârful Athosului şi au stat peste noapte la Katisma Maicii Domnului, locul unde Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kafsokalivitul. Deşi i s-a spus să nu meargă, părintele Averchie s-a urcat să doarmă într-o chilie singuratică, încuind uşa după el. Noaptea l-au atacat demonii. Unul dintre ei a apărut şi a început să-l lovească cu cruzime. Părintele Averchie a început să ţipe. Stareţul său a fugit la chilie, a luat crucea şi se ruga. Dar demonul nu l-a lăsat. Părintele Averchie nu era în stare să se scoale şi să deschidă uşa. Atunci părintele Acachie a mers la geam şi a spus duhului rău: «Cine ţi-a dat dreptul să-l loveşti pe ucenicul meu?». Aceste cuvinte l-au făcut pe demon să dispară. Averchie a fost eliberat şi s-a liniştit.
Din această întâmplare ne sunt relevate două principii duhovniceşti: importanţa unui stareţ şi pericolul ce poate să apară când voia proprie şi neascultarea ucenicului triumfă.

chrismon

Părintele Sava duhovnicul a fost numit Noul Hrisostom. El a petrecut 20 de ani cu părintele său, Ilarion Iviritul, şi după trecerea acestuia din această viaţă, el s-a nevoit în Chilia Învierii la Sfânta Ana Mică. A adormit în Domnul la vârsta de 80 de ani.
Era cunoscut pentru darul său de a-i mângâia pe ceilalţi şi de a călăuzi sufletele cu înţelepciune, cu discernământ, cu blândeţe, prin felul lui apropiat, smerit şi iubitor de a fi. El spovedea mereu şi a vindecat mulţi oameni posedaţi. Primea pe oricine, în orice moment al zilei. Dormea numai trei ore pe noapte şi în fiecare după-amiază putea fi găsit răspunzând la nenumăratele scrisori pe care le primea. Şi la toate dădea răspuns. Este socotit a fi cel din urmă dintre bărbaţii purtători de Duh ai generaţiei trecute.
Virtutea discernământului său a devenit proverbială. De pildă, odată a împărtăşit imediat un doctor după ce s-a spovedit şi care dusese o viaţă de păcat. El a explicat de ce i-a dat Împărtăşania: «În cazul acesta, numai Duhul Sfânt poate să-l curăţească». De asemenea, încerca să găsească căi de a se prezenta ca un păcătos, ca să încurajeze persoana care se căia şi se mărturisea. Prezentându-se pe sine ca un păcătos, el o ajuta pe acea persoană să-şi depăşească sfiala şi şovăiala.
În timpul ocupaţiei turceşti, au apărut nişte probleme între turci şi Sfânta Mănăstire Kutlumuş. Turcii au devenit atât de agitaţi, încât se gândeau să o dărâme. Părinţii l-au întrebat pe părintele Sava ce să facă. El i-a sfătuit: «Puneţi stema coroanei engleze la poarta mănăstirii şi pe fiecare turn un steag englezesc».
Turcii au fost foarte mânioşi, dar nu au dorit să pornească război cu Marea Britanie.
Părintele Grigorie, un ascultător strict al poruncilor sfinte, a fost adesea numit «Al doilea Vasile cel Mare».
Vrednicul de pomenire episcop Ierotei de Argolis a scris acestea despre el: «L-am văzut pe Noul Vasile cel Mare împodobit cu aceleaşi virtuţi».
Părintele Grigorie a murit în 1899, la vârsta de 75 de ani. La el s-a spovedit smeritul patriarh, precum şi alţi mulţi ierarhi, unii care stăteau în Muntele Athos, iar alţii care erau în vizită pe acolo. Patriarhului îi erau oferite de părintele său duhovnicesc trei smochine pe o farfurie de lut şi un pahar cu apă de ploaie.

chrismon

Părintele duhovnic Serafim de la Sfânta Ana era nevinovat şi nu iubea banii. De asemenea, el era iertător, răbdător şi milostiv. A mângâiat multe suflete de la Muntele Athos şi din afară, chiar din jurisdicţia Mitropoliei de Salonic, Kassandrios şi Hierissou.

chrismon

La Kafsokalivia, la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», vieţuia un bătrân pe nume Grigorie (Karotos). Acest bătrân avea un ucenic care, înainte de a-şi da duhul, i-a spus cuviosului bătrân:
– Bătrâne, au venit demonii şi mă întreabă de ce nu mi-am făcut canonul în anumite zile.
– Spune-le, răspunse bătrânul, că iau eu asupră-mi negrija ta.
Ucenicul a surâs mulţumit şi a adormit împăcat.

chrismon

În timpul spovedaniei, nu numai persoana care face spovedania, ci şi cel ce spovedeşte e judecat.
În trecut, duhovnicii erau practici. Ei nu judecau pe baza gravităţii păcatelor, ci mai degrabă pe baza intenţiei. Ei nu se preocupau prea mult de păcatele spovedite, ci de gândul cum să trateze sufletul persoanei care se căieşte.

chrismon

Un părinte înţelept spunea:
– Dă-i un canon penitentului dar, de asemenea, mângâie-i sufletul.

chrismon

Părintele duhovnic al marelui postitor Hagi Gheorghe a fost minunatul ieromonah Neofit (Karamantis), care a trăit din 1756 până în 1860. El a mers în Karyes în 1848, după ce s-a nevoit mai întâi în pustia Kafsokalivia şi Kerasia. Chilia lui, numită după Sfântul Nicolae (Kaprouli), aparţinea de Sfânta Mănăstire Simonopetra. Părintele Neofit era duhovnicul a cinci mănăstiri şi a tuturor ierarhilor care şedeau atunci în Sfântul Munte. A cunoscut ziua trecerii sale, cu patruzeci de zile mai înainte de acest eveniment. Şi-a săpat singur mormântul şi apoi a citit Evangheliile şi Psaltirea. După aceea, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a binecuvântat pe ucenici, şi-a făcut cruce, şi în pace şi-a dat sufletul Domnului.

chrismon

Printre cele adunate pentru biografia răposatului părinte Kodrat Karakalitul se afla şi faptul că acest păstor vestit avea darul de a pătimi împreună cu cel ce i se spovedea, plângând împreună cu acela şi făcând el însuşi o parte din canonul celui ce se spovedea.

chrismon

S-a obişnuit ca atunci când un frate moare, ceilalţi să-l ducă în cimitirul schitului şi să-i ceară iertare, prin duhovnicul lui, în caz că acela a supărat pe vreunul din ei.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare, nici măcar un frate nu a fost găsit ca să spună că a fost supărat de acesta cel puţin o dată. Dimpotrivă, ei spuneau că, chiar dacă părintele Mina era deseori foarte obosit el nu refuza să ajute duhovniceşte sau material o persoană aflată în nevoie.

chrismon

Erau doi fraţi care se certau mult din cauza unuia dintre ei, Zosima, care întotdeauna cerea din puţinii bani pe care celălalt îi avea, spunându-i că îi datorează acei bani. Acela insista că nu-i datorează nimic. Astfel, ei se certau permanent.
Când părintele Mina a aflat despre aceasta, i-a spus ucenicului său:
– O, binecuvântate Onufrie, ei se ceartă! Trebuie să găsesc nişte bani ca să-i dau celui care cere, ca să opresc cearta aceasta.
Părintele a dus apoi banii pe care îi avea părintelui Zosima şi i-a spus:
– Părinte Zosima, aici sunt banii pe care părintele ţi-i datorează şi pe care mi i-a dat mie. Tu trebuie să păstrezi această taină, de vreme ce ştii că eu sunt duhovnic.
În acest fel, cearta dintre cei doi fraţi a încetat.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă, în timp ce toţi lăudau virtuţile lui, părintele Zosima a menţionat că bătrânul i-a dat banii datoraţi lui de celălalt frate cu care se certa. Când celălalt frate a auzit acestea, a spus:
– Nu, eu niciodată nu i-am dat bani ca să-ţi dea ţie, părinte Zosima.
Când părinţii au auzit acestea, au înţeles că într-adevăr părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare la cea veşnică cu mari virtuţi şi L-au slăvit pe Dumnezeu.

chrismon

Cel mai iubit dintre toţi ai timpului său a fost părintele Gavriil de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», de la Sfânta Ana. El a fost chemat de patriarhul Constantinopolului ca să fie felicitat, dar era prea bătrân să meargă de unul singur şi nu era posibil să fie transportat. El era părintele părinţilor. A murit în 1959, la vârstă de 80 de ani.

chrismon

Cuviosul ieromonah Acachie, care era unul dintre Pahomieni, mi-a vorbit despre binecuvântatul duhovnic, părintele Dorotei, care trăia în Schitul Kutlumuş cu doi călugări în ascultarea sa. I-a fost cerut de Sfânta Mănăstire Esfigmenu ca să le fie egumen, dar el a refuzat cu smerenie, nedorind să părăsească lupta duhovnicească şi rugăciunea minţii.
Timp de zece ani a fost preot slujitor la Protaton. De asemenea, el a slujit ca tipicar la Protaton – cel mai bun pe care l-a avut vreodată Protatonul. El era acela la care se spovedea arhiepiscopul Leontie al Ciprului. Pentru motive pe care numai Dumnezeu le ştie, el şi-a petrecut ultima parte a vieţii în chilia isihastă Sfântul Ioan Teologul, din cartierul Papagos, din Atena. A fost dăruit cu harisma de a fi un duhovnic capabil să mângâie pe cei ce veneau la el, cel mai bun păstor al oamenilor, un vindecător de suflete experimentat, care se asemăna cu o oază duhovnicească, atât în oraşul Atena, cât şi în pustie. Cei care-l căutau pentru spovedanie şi sfat aşteptau la un rând lung ore întregi, ca să-l vadă.
Spre sfârşitul vieţii lui a fost orb. Deşi lipsit de lumina exterioară, vederea sa duhovnicească a crescut.
Vrednicul de pomenire părinte H. de la Sfânta Ana ne spunea:
Clopotele bisericii băteau, am ieşit afară şi l-am văzut pe părintele Onufrie plângând:
– Ce se întâmplă, părinte, de ce bate clopotul? l-am întrebat neliniştit.
– Viaţa părintelui Ignatie s-a sfârşit, a răspuns el.
Când am auzit acestea, din cauza marii dureri aproape am leşinat.
Părintele Onufrie a venit imediat la Chilia Sfintei Treimi şi mi-a spus:
– De acum înainte, binecuvântate, va fi greu să găsim un duhovnic bun, văzător, cu faptă şi învăţătură, după cum vrednicul de pomenire părinte Mina mi-a spus: „Va veni o vreme când călugării vor spune: «Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui». Şi se mai spune în Sfânta Scriptură: «Întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire; întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune» (Deuteronomul 32, 7).
– Ce-o să facem acum, că duhovnicul nostru a adormit în Domnul, l-am întrebat eu din nou.
Şi el a răspuns:
– De ce mă întrebi, binecuvântate? Mai sunt încă duhovnici care să urmeze tradiţiile acestui loc sfânt.
Părintele Ignatie a venit din Serres când era foarte tânăr. El a lăsat tot ce avea săracilor şi a venit desculţ, ţinând în mâinile sale numai un băţ. A mers în Katunakia la părintele Neofit şi nu şi-a ridicat ochii să vadă dacă era vreun pic de pâine, sare sau altceva în jurul lui. El a văzut numai un şirag uzat de 300 de metanii, «Viaţa ascetică a Sfântului Isaac Sirianul», nişte pâine veche, mucegăită, Evanghelia, Psaltirea şi o carte scrisă de Thikaras. Când a văzut aceste lucruri, el le-a luat în mâini şi le-a sărutat.
Apoi, imediat, a intrat în ascultarea părintelui Neofit. El nu s-a gândit dacă putea sau nu să aibă pâine şi apă, dădea numai mulţumire Maicii Domnului că a fost încredinţat unui mare ascet. Ei au rămas împreună în tăcere deplină şi rugăciune neîncetată cu lacrimi şi nu s-au oprit niciodată.
În Katunakia nu era biserică. Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, ei trebuiau să meargă la Sfânta Ana Mică sau la un schit mai mare.
Părintele Ignatie a fost tuns monah cu acordul mănăstirii.
Când părinţii au văzut marea sa virtute, au cerut Mănăstirii Marea Lavră ca el să fie hirotonit preot, nu numai pentru slujbe, ci şi ca duhovnic. El avea atunci 26 de ani.
Toţi părinţii isihaşti din Katunakia au putut să înţeleagă că nu era un bărbat obişnuit, ci unul deosebit. El era atât de ascultător, încât chiar şi pentru nevoile trupeşti se pleca în faţa părintelui Neofit, care adesea îl trimitea desculţ prin zăpadă la Karyes şi el nu refuza niciodată.
Toţi sârbii, ruşii, bulgarii şi românii din acea zonă s-au spovedit la el, pentru că era un om drept.

chrismon

Neîntrecut îndrumător duhovnicesc şi spoveditor a fost Mihail Orbul, la Sfânta Biserică a Marilor Voievozi (metoc al Chiliei «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» de la Schitul Sfânta Ana), biserică aflată în cartierul Nea Elvetia (Noua Elveţie) din Atena.
Mulţime mare de suflete a alergat să se uşureze de povara păcatelor sale, găsind în sfinţia sa un părinte şi un sfătuitor experimentat şi discret şi adăpându-se astfel de la izvorul curat al tradiţiei ortodoxe, al învăţăturii şi al slujbelor, sub epitrahilul duhovnicului orb, găsind acolo liman duhovnicesc. Oază de linişte şi alinare duhovnicească s-a făcut «cuibul» părintelui Mihail, mai cu seamă într-o vreme când bântuiau în capitală curentele aduse de străini: ale protestantismului raţionalist, ale bavarezilor, ale lui Otto şi ale urmaşilor săi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu