Monthly Archives: martie 2016
Primăvara în Sfântul Munte (2012)
Spring on Mount Athos / Primăvara în Sfântul Munte
un film de Vladimir Bondarenko, 2012
Pentru pelerinaje la Sfântul Munte Athos consultați acest link: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/
Mănăstirea Stavronikita, George Crasnean
Mănăstirea Stavronikita
George Crasnean
Nume: Moni Stavronikita (Μονή Σταυρονικήτα)
Ctitor: Nikitas – Nikephoros Stavronikitas
Zidire: sfârşit de secol X/început de secol XI
Hram: Sfântul Nicolae (6/19 decembrie)
Rang în Athos: XV
Obşte: 30 monahi
Coordonate: 40.267983°N 24.276733°E
Tel: 0030-2377023255
Fax: 0030-2377023908
chronologie
X-XI – la sfârşitul veacului X şi/sau începutul celui de’al XI-lea – probabil – ia fiinţă mănăstirea Stavronikita.
1012 – un document al protosului Nikiphoros este semnat şi de un „călugăr de la Stravonikita” (μοναχός ο του Στραβωνικήτα).
1016 – acelaşi monah iscălea ca fiind „din Stavronikita” (του Σταυρονικήτα).
1067 – un incendiu distruge mare parte din aşezământul monahal.
1204 – cruciada a IV-a şi ocupaţia latină depopulează masiv mănăstirea.
1306 – după acest an şi după raidurile piraţilor catalani, monahii părăsesc mănăstirea, lăsând’o în grija protosului Athosului.
XIV-XV – în vremea acestor veacuri, Stavronikita funcţionează mai întâi ca schit al mănăstirii Kutlumuş, iar mai apoi, al mănăstirii Filotheou.
1527-1536 – prin strădania egumenului Grigorios Giromeriatis (Γρηγόριος Γηρομερειάτης) se construieşte katholikonul mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae.
1533 (?) – câţiva monahi pescuiesc în chip minunat icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς).
1533 – pentru 4.000 de aspri, călugării de la Filotheou au vândut Stavronikita egumenului mănăstirii Thesprotiane Gyromeriou, Grigorios Giromeriatis.
1536 – un edict al Patriarhului ecumenic, Ieremia I (1522-1546), restabileşte statutul Stavronikitei devenind astfel, ultima mănăstire consacrată oficial în Athos.
1546 – celebrul Theophanis Strylitzas („Cretanul”) şi fiul său, Symeon, pictează biserica mănăstirii, cele doisprezece icoane prăznicare şi trapeza Stavronikitei.
1555 – vornicul Gavriil Trotuşanu şi Sofica, soaţa sa, dăruiesc mânăstirii un epitrahil.
1597 – în martie, Ieremia Movilă hotărăşte un ajutor anual de 4.000 de aspri pentru „săracii călugări“ de la Stavronikita.
1607 şi 1741 – două incendii ard Stavronikita până aproape de temelii.
1628 – se renovează katholikonul mănăstirii.
1680 – Şerban Cantacuzino, domnitorul valah, este cel care construieşte frumosul apeduct, dimpreună cu bazinele de apă.
1743 – din acest an datează catapeteasma katholikonului.
1765 – mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei ridică paraclisul închinat Sfântului George.
1767 (?) – se pare că în acest an i’a fost închinată Stavronikitei – de către Alexandru Scarlat Ghica – mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti (care, anterior fusese închinată, la 1677, Patriarhiei de Constantinopol).
1770 – se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii, precum şi cele ale Arhanghelilor şi celor Cinci Mucenici.
1802 şi 1838 – metocul Stavronikitei, „mănăstirea Arhimandritului”, se dărâmă în mare parte în urma a două cutremure.
1819 – înaintea acestui an, Stavronikita arde a patra oară.
1821 – represaliile turceşti după mişcarea de eliberare Eteria (Philiki Hetairia – Φιλική Εταιρεία) duc la depopularea mănăstirii pentru următorii zece ani.
1817, 1864, 1874 şi 1879 – patru mari incendii provoacă pagube însemnate mănăstirii.
1934-1942 – vreme de opt ani s’a nevoit la Stavronikita, într’o chilie de la malul mării, cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu.
1968 – Stavronikita este readusă la viaţă de sosirea unei obşti conduse de egumenul Vassilios, care aduc şi stilul de viaţă chinovial în mănăstire.
1981-1999 – mănăstirea trece printr’un amplu proces de renovare sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).
I. Istoria
numele şi începutul
Stavronikita (greacă: Μονή Σταυρονικήτα, Moní Stavronikita) – care s’ar traduce drept „Crucea lui Nichita” – este cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi, totodată, cea mai tânără dintre ele: a fost primită în rândul celor douăzeci de mănăstiri imperiale abia în 1536. Această zidire aghiorită, cu hramul Sfântul Nicolae, a rămas construită pe o stâncă, la malul golfului Strymonic, între mănăstirile Iviron şi Pantokrator. În vechime Stavronikita a mai fost numită şi „Stravonikita” (o corupere a numelui iniţial), sau „mănăstirea Maicii Domnului” – pentru că, se pare că, iniţial, a fost închinată Preacuratei. Numele de „Stravonikita” apare într’un act al protosului Nikiphoros, din 1012, unde unul din monahi iscălea „Nikiphoros călugăr de la Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Στραβωνικήτα”). Pentru că, patru ani mai târziu, acelaşi călugăr subiscălea ca fiind „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”), se pare că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dacă ipoteza aceasta este reală înseamnă că mănăstirea Stavronikita îşi are începuturile undeva, între sfârşitul secolului X şi începutul celui de’al XI-lea. De altfel, una din tradiţiile orale pomeneşte pe un oarecare cuvios Nikita, sculptor de cruci (stavros-cruce, în limba greacă), care ar fi ctitorit mănăstirea pe la anul 1006. O altă ipoteză ar fi ca mănăstirea să fie ctitoria a doi monahi – Nikita şi Stavros – care s’ar fi nevoit în două chilii apropiate de locul unde se află astăzi Stavronikita. Mai există încă două tradiţii despre numele şi începuturile acestei mănăstiri: una face pomenirea unui patrician pe care’l chema Nikitas şi care ar fi zidit mănăstirea dându’i numele său combinat cu cel al crucii – pentru că pomenirea Sfântului Nichita se face a doua zi după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (15 septembrie); cealaltă îl dă drept întemeitor al mănăstirii pe un ofiţer numit Nikephorus Stavronikitas, care a slujit sub Ioannis Tzimiskes şi care şi’a împrumutat numele ctitoriei sale. Se pare că totuşi, în secolul XI, exista o „mănăstire a lui Hariton” în acel loc, iar turnul ei era un „turn de veghere” pentru monahii din Karyes.
Oricum, această parte a istoriei Stavronikitei este neclară şi cu iz de legendă grecească dar ea se termină odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, căci în vremea stăpânirii lor (1204-1261) mănăstirea intră în declin şi se depopulează masiv. După raidurile corsarilor catalani din 1306, ea ajunge sub jurisdicţia protos-ului Athosului, apoi în administrarea mănăstirii Kutlumuş, pentru ca în veacul al XVI-lea să devină schit al mănăstirii Filotheou.
egumenul Grigorios Giromeriatis
Doi oameni aveau să fie însă providenţiali pentru refacerea şi revigorarea vieţii monahale a acestei mănăstiri: egumenul Grigorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης) – care a cumpărat Stavronikita de la mănăstirea Filotheou în 1533 (pentru o sumă mică: doar 4.000 de aspri) – şi patriarhul ecumenic Ieremia I, care i’a restabilit printr’un edict statutul de mănăstire, în 1536, şi care a continuat să reconstruiască şi să extindă mica mănăstire de pe ţărmul golfului Strymonikos. Gregorios era stareţul mănăstirii Giromeriou (greacă: „Locul vechi”) din provincia Thesprotia Epirului când a cumpărat schitul Stavronikita şi, silindu’se să’i redea strălucirea de odinioară, s’a mutat cu totul în Athos construind un zid împrejmuitor mănăstirii Sfântului Nicolae, precum şi câteva chilii. Tot el este cel care a isprăvit zidirea katholikonului, la anul 1536 (înălţarea bisericii fusese începută cu nouă ani înainte, la 1527). Se pare că biserica şi mănăstirea au fost iniţial închinate Sfântului Ioan Botezătorul dar, aflând de minunata pescuire a icoanei Sfântului Nicolae, patriarhul Ieremia I a hotărât ca hramul să fie schimbat (probabil în 1541), în cinstea episcopului Mirelor Lyciei.
patriarhul Ieremia I
Această sfântă lucrare avea să fie continuată, după moartea egumenului Grigorios Giromeriatis (+1540) de către însuşi patriarhul ecumenic Ieremia I, care a înzestrat mănăstirea cu importante metoace în Kassandra (Pinaka – cumpărată de la un turc, contra sumei de 48.400 de groşi) şi pe insula Lemnos. Se prea poate ca acestea să fi fost cumpărate din banii dăruiţi de cucernicul voievod Radu Paisie („urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe” – cum îl numea Nicolae Iorga – care a domnit între anii 1535 şi 1545), căci patriarhul a adunat mile din ţara Valahiei în două rânduri: 1542 şi 1544. (De altfel, el avea să’şi găsească sfârşitul la Vraţa-Bulgaria, tot în drum către Ungro-Vlahia, în 1546). În timpul său, Stavronikita a revenit la modul de viaţă cenobitic.
Teofan Cretanul
Mai ’nainte de’a muri, Ieremia I avea să tocmească pe celebrul Teofan Cretanul (Theophanes Strylitzas, poreclit „Bathas” +1559) drept pictor al katholikonului. Teofan era deja călugăr de zece ani (fusese tuns în Marea Lavră, dimpreună cu cei doi fii ai săi, Symeon şi Neophit) când, împreună cu Symeon, au împodobit pereţii bisericii şi ai trapezei cu splendide fresce bizantine, în anii 1545-1546. Tot ei sunt cei care au pictat şi icoanele portabile ale praznicelor împărăteşti (Dodekaorton) dar, se pare, că şi frescele din paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul aparţin aceluiaşi celebru artist cretan.
daniile valahe
Cu toate aceste înfrumuseţări, Stavronikita a rămas cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi avea să treacă prin mari greutăţi în veacurile viitoare. Chiar dacă a fost ajutată în repetate rânduri de comunitatea athonită şi de alţi binefăcători – cum au fost: Archon Zervopoulos în 1612, Markos monahul la 1614, creştinii din Kea în 1628, ori Thomas Klados în anul 1630 – evoluţia Stavronikitei a fost îngreunată de neînţelegeri asupra proprietăţilor cu mănăstirea Kutlumuş dar şi de două încendii care au ars mănăstirea aproape din temelii – în 1607 şi 1741. Renovarea katholikonului avea să dureze mai bine de douăzeci de ani (1628), iar mănăstirea a continuat să supravieţuiască în aceste secole îndeosebi datorită ajutoarelor valahe. La 1641 Stavronikita era „lipsită de apă şi lemne” (cum precizează un document al protosului Athosului) şi de aceste neajunsuri se va ocupa domnitorul Ungro-Vlahiei, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care va construi aici, în 1680, un superb apeduct (care dăinuie şi în zilele noastre). „Această mânăstire care se află lângă mare, foarte frumoasă şi liniştită are grădini cu cascade şi livezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealuminatul domn al UngroVlahiei, Şerban Cantacuzino Voievod, construcţie cu multe bazine, într’adevăr foarte costisitoare“ – preciza, în scrierile lui, cronicarul bizantin Komnenos.
Nu se ştie exact când dar, înspre a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, românii închinaseră deja Stavronikitei mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” – numită şi „mănăstirea Târnovo-ului”, sau „mănăstirea Arhimandritului” – cu toate veniturile prăvăliilor de pe Lipscani şi mahalaua Şerban Vodă, cât şi ale caselor din apropiera mănăstirii, dar şi ale viilor din dealul Lupeştilor precum şi bolovanii de sare din Ocna Slănicului (dăruiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu în 1702). Veniturile mănăstirii bucureştene nu erau deloc de neglijat întrucât aceasta mai stăpânea şi moşiile Jugureni şi Colentina, schitul Crăsanilor (închinat de Nicolae Mavrocordat) şi cel al Călugărenilor (dăruit de Şerban Cantacuzino). Se pare că cel care a făcut această importantă danie a fost fanariotul Alexandru Scarlat Ghica, care a ocârmuit Wallachia între 1766 şi 1768. Cu puţin timp mai ’nainte (1765) mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie II, ridicase şi el un paraclis la Stavronikita, închinat Sfântului George. În 1770, la Stavronikita se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii. Tot spre finele veacului al XVIII-lea se mai construiesc şi paraclisele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil şi a celor Cinci Mucenici.
urmările Hetairiei şi veacurile XIX-XX
Începutul secolului următor n’a fost deloc bun pentru Stavronikita: „în 1802 se dărâmase de cutremur metoacele Arhimandritului” (Teodor Bodogae – Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos–Didactica XI Sibiu 1940, pag. 267), iar înainte de 1819, arde a patra oară. Apoi, pe lângă faptul că a trebuit să ajute financiar mişcarea de eliberare naţională Philiki Hetairia (Eteria), după eşecul acesteia (1821), a avut de îndurat şi un deceniu de represalii turceşti – care au împrăştiat mai toţi monahii din mica mănăstire aghiorită. Călugării au început să revină în mănăstire abia în deceniul al patrulea al secolului XIX dar, şi aceştia au avut parte de încercări în anii care au urmat, pentru că mănăstirea avea să treacă prin alte trei mari incendii: în 1864, 1874 şi 1879. Acestea, ca şi birurile turceşti, au îngenuncheat Stavronikita, care s’a văzut înglodată în datorii. Din starea aceasta avea să iasă destul de târziu şi aceasta datorită eforturilor egumenului vatopedin Theophilos din Brusa (1843–1891).
Adevărata renaştere a vieţii monahale – şi a modului de viaţă chinovial – avea să se producă însă abia în 1968, odată cu venirea unei noi frăţii aflate sub îndrumarea lui gheronda Vassilios. Astăzi, cam treizeci de monahi îşi caută mântuirea în chinoviul Stavronikitei.
români aghioriţi la Stavronikita
Dintre monahii români care s’au nevoit la Stavronikita se cuvine a’l pomeni pe cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care a vieţuit opt ani aici (1934-1942), într’o chilie de la malul mării. În veacul al XVIII-lea, prin 1712, se pomeneşte de un Atanasie, fiul lui Pascal Vornicul, care’i scria Sfântului Constantin Brâncoveanu că „nu mai caută alte mănăstiri mari şi bogate, ci eu Doamne, fiind iubitor de singurătate, aici amu ales mai bună isihie… după ce’am văzut că toate ale lumii sunt deşarte”.
II. Arhitectură
Stavronikita păstrează stilul tradiţional athonit cu o biserică centrală înconjurată de ziduri masive care’i dau aspectul unei cetăţi. Turnul defensiv dinspre miazăzi întregeşte şi întăreşte această impresie. Particularitatea katholikonul este că, din cauza lipsei de spaţiu, nu are abside laterale. Trapeza împodobită de Teofan Grecul, este situată la primul cat al aripei de sud – acolo unde se află şi un arhondaric cu o frumoasă privelişte către mare. În jurul mănăstirii şi al frumoasei livezi de portocali sunt construite câteva clădiri auxiliare. Stavronikita are şase kalyves în imediata apropiere şi încă 33 în Kapsala.
Una din marile probleme ale Stavronikitei a fost stabilitatea structurală a mănăstirii, deoarece stânca pe care este construită, în urma unor cutremure, a început să alunece încet spre mare. Aceasta a fost rezolvată destul de anevoios, între anii 1981–1999, de către Κε.Δ.Α.Κ. (Centrul pentru Conservarea Patrimoniului Athonit), care a efectuat ample lucrări de stabilizare a stâncii pe care care se înalţă frumoasa mănăstire închinată Sfântului Nicolae („Streidas”).
III. Tezaur
manuscrise şi odoare
Biblioteca Stavronikitei adăposteşte 58 de manuscrise pe pergament din secolele XI–XIII. (De mare valoare este o Psaltire din secolul XII, caligrafiată cu litere de aur pe pergament – Codex 46). Mai există aici două manuscrise pe mătase, precum şi alte 109 pe hârtie, datate între veacurile XIV–XIX. Între cele câteva sute de tipărituri, care întregesc acest tezaur bibliofil, se poate găsi şi Rânduiala Liturghiei pe glasuri, scrisă de Dumitraşcu Valahul, la 1705.
Mănăstirea păstrează multe odoare şi veşminte bisericeşti – între ele şi o broderie dăruită de boierul/poet Ienăchiţă Văcărescu şi jupâniţa Ecaterina – dar şi vechi icoane portabile. Între acestea, cea mai de preţ dintre ele este cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae „al Stridiei”.
icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς)
Această icoană a Sfântului Nicolae „al Stridiei” este una neobişnuită nu doar pentru minunile făptuite, ci şi pentru că a fost realizată în tehnica veche a mozaicului pe lemn. Ea a stat în apele mărilor sute de ani până a fost aflată în chip minunat de călugări de la mănăstirea athonită Stavronikita.
Se crede că în vremea iconoclasmului, câţiva prigonitori au încercat să taie şi această icoană cu o secure (sau sabie) dar, deschizându’se o rană mare de vreo opt centimetri în fruntea sfântului şi, mai ales, pentru că a început să curgă sânge din ea, aceştia s’au spăimântat şi au aruncat’o în mare. În apă fiind, cu timpul, rana Sfântului Nicolae a fost astupată de o stridie. Alţi iconografi spun că icoana aceasta a fost aruncată în mare de corsarii catalani (după celebrul lor raid din 1306) şi că a fost pescuită abia în anul 1553, de câţiva monahi care se sileau să prindă în mrejele lor peşte pentru hramul mănăstirii. Aceştia au scos scoica din icoană şi atunci, din fruntea sfântului, a început să curgă iarăşi sânge. Mai mult, la malul mării, în locul unde a fost scoasă icoana, a izvorât aghiazmă.
Văzând aceste minuni, patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1524, 1525-1546) a schimbat hramul bisericii şi, de unde până atunci mănăstirea fusese închinată Sfântului Ioan Botezătorul, acum Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, a devenit patronul ei. El a folosit o jumătate de scoică în locul sfântului disc la altar, iar cealaltă parte a ferecat’o într’un engolpion, pe care i l’a dăruit patriarhului rus Iov. Această jumătate de stridie se află şi astăzi în sacristia Patriarhiei Moscovei, cealaltă fiind în păstrarea mănăstirii Stavronikita.
Odată pe an, se face procesiune în jurul mănăstirii, cu icoana Agios Nikolaos Streidas.
sfinte moaşte
Stavronikita păstrează cu sfinţenie şi multe moaşte, precum: o parte din mâna Sfântului Vasile cel Mare, o mână a Sfintei Ana, una a Sfântului Elefterie şi ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian.
Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor din 20 martie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Icoană rusească din veacul al XVIII-lea reprezentând Sfântul Munte Athos
Icoană rusească din veacul al XVIII-lea reprezentând Sfântul Munte Athos cu cele 20 de mănăstiri imperiale, pe Maica Domnului cu Pruncul și pe Cuviosul Athanasie Athonitul, începătorul vieții de obște în Sfântul Munte.
Icoana este lucrată în tempera pe lemn, la dimensiunile 31.3 × 26.3 × 2.5 cm și se aflată în colecția Muzeului Ermitage, Sankt Petersburg, Rusia
Sărbătorile. Buna Vestire. Documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk
Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Sărbătorile. Buna Vestire (25 martie / 7 aprilie)
Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.
Conferința Ieromonahului Agapie Corbu: „Sfântul Nectarie, Filocalicul” (audio), Arad, martie 2016
Manifestările Filocalia – Conferința “Sfântul Nectarie, Filocalicul” susținută de Părintele Agapie Corbu, starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad), la sala Regele Ferdinand a Primariei Aradului în 10.03.2016
Fotografii de la eveniment la linkul
David Copperfield sau deprinderea simțămintelor firești
Nu cu foarte mulți ani în urmă, un tânăr doritor să îmbrățișeze viața monahală s-a dus la Muntele Athos. Aici, stând de vorbă cu cinstitul egumen al mănăstirii în care voia să stea, i-a spus:
„Cuvioase părinte, inima mea arde după viața duhovnicească, după nevoință, după neîntrerupta părtășie cu Dumnezeu, după ascultarea de un Bătrân! Învață-mă, te rog, cuvioase părinte, cum să sporesc duhovnicește!”
Îndreptându-se spre raftul cu cărți, egumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens:
„Citește asta, fiule!”
„Dar, părinte“, obiectă tânărul tulburat, „cartea asta nu este decât sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici măcar ortodoxă! Eu am nevoie de scrieri care să mă învețe duhovnicește!”
Egumenul a zâmbit și a spus:
„Dacă nu vei deprinde simțăminte firești, omenești și creștinești, și nu vei învăța să privești viața la fel cu micul David – cu simplitate, bunătate, căldură și iertare – atunci toate scrierile duhovnicești ortodoxe nu-ți vor fi de nici un folos”(*).
Părintele Gherman spunea cu plăcere această poveste, întemeiată pe o întâmplare adevărată, mai ales când stătea împreună cu frații în jurul mesei din trapeză. El însuși trăise ceva asemanator când, pe la nouăsprezece ani, Părintele Adrian i-a spus să citească romanele rusești clasice. El tânjea dupa convorbiri „duhovnicești”, însă Părintele Adrian aducea mereu vorba despre un anume personaj sau despre o idee din operele lui Dostoievski, Goncearev etc.
(*) Pr. Damaschin, „Friends, Byzantines, Countrymen”, in The Orthodox Word, nr. 137, 1987, p. 316
Sursa: Ieromonah Damaschin, „Viața și lucrările părintelui Serafim Rose”, p. 862, Editura Sophia, 2005
Pelerinaj la Muntele Athos (27 aprilie – 2 mai 2016). Participare la Denia Prohodului la Mănăstirea Vatopedi și la Slujba Sfintei Învieri a Domnului la Schitul Lacu. [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]
Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)
Miercuri, 27 aprilie 2016 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).
Joia Mare, 28 aprilie 2016 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Chilia sârbească Sf. Sava – Typikario (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Participare la slujbele specifice din Joia Mare. Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).
Vinerea Mare, 29 aprilie 2016 (ziua 3): Karyes – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Odihnă, apoi drumeție până la Chilia Sfântul Ipatie. Participare la slujba Prohodului Domnului. Mănăstirea Vatopedi (cazare).
Sâmbăta Mare, 30 aprilie 2016 (ziua 4): Mănăstirea Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Lacu. Închinare la kiriakon, biserica principală a schitului. Participare la Slujba Învierii Domnului. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare)
Duminica – Învierea Domnului, 1 mai 2016 (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu mașina până la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Măn. Sfântul Pavel (cazare).
Luni, 2 mai 2016 (ziua 6): Arsana Sf. Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București – Buzău – Focșani – Adjud – Moinești (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de marți, 3 mai 2016).
NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările (Vatopedi și Lacu – sunt confirmate deja)! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal!
Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]
Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com
Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte (*în Săptămâna Patimilor bucătăriile vor fi închise, recomandăm hrană uscată, de post) / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.
Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.
În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos
* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).
Chilia „Sfântul Nicolae” Burazeri văzută de Valer Bocan
Chilia „Sfântul Nicolae” – Burazeri este cea mai mare dintre așezămintele athonite cu statut de chilie din Sfântul Munte. Aflată în apropiere de capitala Karyes, pe drumul ce duce spre Mănăstirea Iviron, ea adăpostește în jur de 30 de monahi. Jurisdicțional, Chilia Burazeri aparține de Mănăstirea Hilandar. De altfel, tradiția spune că Sfântul Sava (Rastko) Nemanja ar fi întâiul ctitor al Chiliei.
Chilia Burazeri este un important centru de iconografie al Muntelui Athos. Celebra icoană Maica Domnului Stareța Muntelui Athos este pictată aici.
O vreme chilia a fost populată de ruși, de aici și arhitectura ce păstrează, ca și Schitul Sfântul Andrei – Serai, elementele picturii slave. Când s-a depopulat din cauza Revoluției bolșevice, a venit la Burazeri Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983), co-nevoitorul lui Gheron Iosif isihastul, împreună cu obștea sa. Aici se păstrează manșetele (mânecuțele) veștmintelor și toiagul arhieresc al Sfântului Nectarie al Eghinei pe care acesta le-a folosit în timpul vieții (v. foto).
Foto credit Valer Bocan, căruia îi mulțumim pentru îngăduința de a prelua fotografiile sale pe blogul nostru.
Monolog – Duminica Iertării
Monolog – Duminica Iertării. Un frumos monolog pe tema iertării al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
9 conferințe susținute la Arad de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex (Anglia)
Conferința „Iubesc, deci exist” susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Ierarh Nicolae” al Parohiei „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad-Bujac în 04.03.2016
Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Biserica Nașterea Domnului din Parohia Arad Micalaca Veche II în 05.03.2016
Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Asociația Arsenie Boca din Arad în 06.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința „Adolescența, căsătoria și familia” susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad în 07.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința despre dimensiunile educației susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”din Arad în 07.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Colegiul Național “Vasile Goldiș” din Arad în 08.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Liceul de Artă “Sabin Dragoi” din Arad în 08.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad în 09.03.2016
Manifestările Filocalia – Conferința despre educația tinerilor în context multicultural susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la sala Regele Ferdinand a Primariei Aradului în 09.03.2016
Părintele Nikolai Vadimovich Sakharov (doctor al Universității din Oxford, ucenicul și nepotul fericitului Părinte Sofronie Sakharov) va lua parte la manifestările cultural-artistice și spiritual-liturgice ale Filocaliei în perioada 5-12 martie 2016. Părintele Nikolai este autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nikolai Sakharov le va prezenta la Arad vor fi în relație directă, misionară și pastorală, cu tema Anului omagial al educației tineretului ortodox în Patriarhia Ortodoxă Română. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii în licee sau colegii, precum și interviurile Tv vor avea în centrul atenției educația tineretului astăzi și provocările societății contemporane, teme care-i sunt familiare Părintele Nikolai, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa didactic-pedagogică (fellow la Universitatea Essex și visiting lecturer la Cambridge și Moscova).
Sursa: teofanmada.ro
Despre împărtăşirea deasă, Jean-Claude Larchet
Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.
În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).
Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).
Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»
Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.
Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.
În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.
În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.
Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.
Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.
Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.
Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).
Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».
Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.
Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.
Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».
Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul […] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »
Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.
O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.
O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »
Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.
Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea, această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »
Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?
Traducere de Andreea-Cătălina Alexandru
Foto credit (sus) pemptousia.ro / Împărtășire la Mănăstirea Vatopedi, Sfântul Munte Athos
Sursa: seminariasi.ro
[Cărțile teologului Jean-Claude Larchet pot fi achizionate online de la linkul: http://goo.gl/TcoIgJ ]
Predica Părintelui Nicholas Sakharov de la Essex la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad (video, 6 martie 2016)
Predica Părintelui Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți în 06.03.2016 la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad
Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului
Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?
Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.
Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.
În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:
Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?
Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.
R.: De unde provin aceste gânduri?
G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.
Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.
R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?
G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.
Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.
R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?
G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.
De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.
R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?
G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.
Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.
R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?
G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.
R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?
G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.
Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.
R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?
G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.
Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.
R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?
G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.
Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.
De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.
Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).
Sursa online și foto: pemptousia.ro
Scurtă notă biografică
Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.
În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.
Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) va participa la manifestările Filocalia din Arad. Conferințe Pr. Nikolai Sakharov (martie 2016) și Maica Magdalena de la Essex (mai 2016)
Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, membri ai comunității Sfântul Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) vor participa la manifestările Filocalia ce se vor derula în mai multe etape la Arad, în anul calendaristic 2016, organizate de Arhiepiscopia Aradului și Centrul Cultural Județean Arad, prin implicarea Consiliului Județean Arad și a Primăriei Aradului.
Astfel, Părintele Nikolai Vadimovich Sakharov (doctor al Universității din Oxford, ucenicul și nepotul fericitului Părinte Sofronie Sakharov) va lua parte la manifestările cultural-artistice și spiritual-liturgice ale Filocaliei în perioada 5-12 martie 2016. Părintele Nikolai este autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nikolai Sakharov le va prezenta la Arad vor fi în relație directă, misionară și pastorală, cu tema Anului omagial al educației tineretului ortodox în Patriarhia Ortodoxă Română. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii în licee sau colegii, precum și interviurile Tv vor avea în centrul atenției educația tineretului astăzi și provocările societății contemporane, teme care-i sunt familiare Părintele Nikolai, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa didactic-pedagogică (fellow la Universitatea Essex și visiting lecturer la Cambridge și Moscova).
În perioda 09-14 mai 2016, Cuvioasa Maică Magdalena de la Essex (doctor în teologie a Universității din Londra și ucenica Părintelui Sofronie) va participa la manifestările spirituale și culturale organizate de Filocalia, propunând teme foarte interesante și actuale participanților, cum ar fi educația și comunicarea credinței copilului și tânărului astăzi, adolescența, căsătoria și familia ortodoxă. Cu aceste teme Maica Magdalena s-a identificat de-o viață în activitatea sa spiritual-didactică internațională. Cărțile sale: „Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă” şi „Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi”, au devenit lucrări de referință pentru orice pedagog și catehet ortodox. În paginile acestora autoarea reflectă cât mai multe din acele situaţii practice întâlnite în încercarea de a prezenta copiilor şi tinerilor învăţătura creştin-ortodoxă. Manifestându-ne bucuria pentru prezența în paginile Filocaliei a comunității de la Essex, aducem mulțumirea organizatorilor P.Cuv. Arhim. Kyrill, starețul Sfintei Mănăstiri Ioan Botezătorul (Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice), pentru binecuvântarea și suportul acordat Părintelui Nikolai și Maicii Magdalena de a veni în România.
Sursa: teofanmada.ro
Update: Conferințe în perioada imediat umătoare:
Umberto Eco la Muntele Athos (1988)
Umberto Eco s-a născut în Alessandria, Piemont, în ianuarie 1932 și a murit în februarie 2016. Începând cu anul 1975 a fost profesor de semiotică la Universitatea din Bologna iar din 1988, fondator al Departamentului de Comunicare la Universitatea din San Marino. A început să își scrie romanele în anii ’70. Numele Trandafirului a primit premiul „Strega” în 1981 și „Medicis Etranger” în 1982, cartea fiind vândută în milioane de exemplare în întreaga lume. Alte opere de succes ale sale sunt: Pendulul lui Foulcault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Cum ne construim dușmanul, Numărul zero, ș.a. Umberto Eco cunoștea cinci limbi printre care greaca veche și latina. (…)
În 1995, vizitând Grecia, la propunerea profesorului de filosofie de la acea vreme – Teodosie Pelegrini, Umberto Eco a fost numit doctor onorific al Departamentului de Filosofie – Pedagogie – Psihologie al Universității din Atena. (…). Înainte de a scrie cartea Numele trandafirului, Umberto Eco a vizitat Sfânta Mare Mănăstire Vatoped și biblioteca acesteia, unde se păstrează codicele Geografia lui Claudiu Ptolemeu, unul dintre cele mai rare manuscrise din lume care datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea și conține unitățile: Introducere în Geografie de Claudiu Ptolemeu, Crestomația Geografiilor lui Strabon și Geografia lui Strabon.
Despre vizita lui Umberto Eco la Mănăstirea Simonos-Petras scrie Teodor Ioannidis în revista „To Tetarto” (Nr. 33, decembrie 1988):
„În portul Dafni, ne aflăm încă în lumea de afară. În lumea noastră. Dar când, după ultima cotitură a urcușului vedem Mănăstirea Simonos-Petras, înțelegem că în curând va trebui să acceptăm că aici sunt valabile alte măsuri, diferite. La balcoanele mănăstirii, poți rămâne tăcut ore întregi sau te poți avânta în discuții interminabile. Iar Umberto, poliglot și vorbăreț de fel, discută cu monahii încercând ca în cel mai scurt timp să cunoască cât mai multe cu putință. Și cum e și firesc, într-o discuție fără un program prestabilit, ale cărei subiecte pornesc de la infailibilitatea papei și ajung la evenimentul din mai 1968, se va ivi la un moment dat și subiectul care l-a fascinat întotdeauna: ereziile. Și, cu totul firesc, îi va „scăpa” faptul că în noua sa carte (Pendulul) există destule pagini dedicate acestui subiect. La Karyes, după o scurtă vizită la Mănăstirea Iviron, la conacul Mănăstirii Simonos-Petras, monahul Elisei nu este numai o gazdă ireproșabilă (foto jos). Foarte tânăr, serios și îngăduitor, cunoscător al scriitorilor bisericești latini, vorbește încet și liniștit, nu se lasă impresionat și nici nu dorește să impresioneze. Comentează cu aceeași modestie ideile Fericitului Augustin și ale lui Toma d’Aquino cât și micile noastre nedumeriri cotidiene. Monahii încearcă rachiul (ouzo) – care i-a plăcut atât de mult lui Umberto Eco – când îl pregătesc. Nu beau, însă, pentru că alcoolul le alterează gândirea. Cât despre grijile celebrului profesor pentru păstrarea și întreținerea valoroaselor manuscrise, acesta le consideră aproape nejustificate. Tradiția nu se păstrează prin conservarea codicelor sau a icoanelor și expunând tezaurele pentru a atrage turiști. O astfel de tradiție nu prezintă importanță. Tradiția vie, singura care merită păstrată, se află în fiecare monah, fiecare având înlăuntrul său, viu, pe Nazarinean”.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Ecaterina Huzuri
Traducere şi adaptare după agioritikesmnimes pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Seria de autor Umberto Eco (comandă online): http://goo.gl/iXGa0t
Sfântul Munte Athos 