E oficial: Gheron Iosif Isihastul, Efrem și Daniil Katounakiotul au fost trecuți în rândurile Sfinților Cuvioși de către Patriarhia Ecumenică

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunţat pe 20 octombrie 2019, în Karyes (Sfântul Munte), iminenta canonizare a mai multor cuvioși mari athoniți. Ieri, 9 martie 2020, a venit oficial vestea cea mare. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul. Să avem parte de rugăciunile lor!

„Sfinția este chintesența acestui loc, iar Sfinții noștri sunt cei mai valoroși pentru Biserică”
– Patriarhul Bartolomeu

Site-ul Basilica ne prezintă cu acest prilej pe scurt viața acestor mari cuvioși athoniți:

Părintele Daniil Katunakiotul

Părintele Daniil Katunakiotul a fost originar din Smirna şi s-a născut în 1846. A fost tuns în monahism în 1866 la mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) la vârsta de 20 de ani. Ulterior a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii Sf. Anastasia – Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic. După ce s-a întors în Sfântul Munte, s-a nevoit la Mănăstirea Vatopedi pentru cinci ani, iar după încă nouă luni în Smirna, s-a întors în Grădina Maicii Domnului, unde a pus bazele obştii Danieleilor din Katunakia. Părintele Daniil a fost iconograf. A trecut la cele veşnice în data de 8 septembrie 1929.

Părintele Efrem Katunakiotul

Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Părintele Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte. A trecut la cele veşnice în 1959.

Despre datele de prăznuire ne vorbește Părintele Theologos Vatopedinul pe Experiențe Ascetice.

Zilele de sărbătorire

Toți trei sfinții au adormit întru Domnul în zile speciale pe calendarul Sfântului Munte (calendarul pe stil vechi):

• Sfântul Iosif Isihastul de Adormirea Maicii Domnului și deci va fi sărbătorit o zi mai târziu în Sfântul Munte,
• Sfântul Efrem Katunakiotul de Sâmbăta Cuvioșilor care au strălucit în asceză (ultima sâmbătă dinaintea Postului Mare) care este o sărbătoare cu dată mobilă și deci foarte probabil că va fi sărbătorit odată cu Sfântul Efrem Sirul
• Sfântul Daniil Katunakiotul de Nașterea Maicii Domnului. Obștea Danileilor a cerut să fie sărbătorit în Sfântul Munte o zi înainte, pe 7/20 septembrie, când a avut loc deshumarea moaștelor sfântului.

foto credit (jos): Ecumenical Patriarchate

Veste bună: Patru Cuvioşi athoniţi vor fi curând proslăviți oficial de Patriarhia Ecumenică [update: A fost anunțat și al cincilea – Cuviosul Sofronie Saharov]

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, aflat zilele acestea în cea de-a şaptea vizită oficială în Sfântul Munte în calitate de Patriarh, a anunţat astăzi, 20 octombrie 2019, în Karyes, că vor fi înscriși oficial în calendarul Bisericii Ortodoxe patru cuvioși monahi aghioriţi: Daniil Katunakiotul, Ieronim Simonopetritul, Iosif Isihastul şi Efrem Katunakiotul.

„Sfinția este chintesența acestui loc, iar Sfinții noștri sunt cei mai valoroși pentru Biserică”
– Patriarhul Bartolomeu

Site-ul Basilica ne prezintă cu acest prilej pe scurt viața acestor mari cuvioși athoniți:

Părintele Daniil Katunakiotul

Părintele Daniil Katunakiotul a fost originar din Smirna şi s-a născut în 1846. A fost tuns în monahism în 1866 la mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) la vârsta de 20 de ani. Ulterior a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii Sf. Anastasia – Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic. După ce s-a întors în Sfântul Munte, s-a nevoit la Mănăstirea Vatopedi pentru cinci ani, iar după încă nouă luni în Smirna, s-a întors în Grădina Maicii Domnului, unde a pus bazele obştii Danieleilor din Katunakia. Părintele Daniil a fost iconograf. A trecut la cele veşnice în data de 8 septembrie 1929.

Părintele Ieronim Simonopetritul

Părintele Ieronim Simonopetritul s-a născut în 1871 în Asia Mică. La vârsta de 17 ani a intrat ca novice la mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte şi a fost tuns în monahism cinci am mai târziu. În 1920 a fost instalat stareţ al mănăstirii. În 1937 a fost numit stareţ al Mănăstirii Înălţării Domnului din Atena, pe care a condus-o timp de 20 de ani. A trecut la Domnul în data de 7 ianuarie 1957.

Părintele Efrem Katunakiotul

Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Părintele Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte. A trecut la cele veşnice în 1959.

UPDATE: Înainte de încheierea vizitei oficiale în Sfântul Munte, pe 22 octombrie, Patriarhul Bartolomeu a anunțat (și) iminenta proslăvire oficială a Cuviosului Sofronie Saharov (1896-1993), cunoscutul fiu duhovnicesc și biograf al marelui Sfânt Siluan Athonitul și ctitor al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

De asemenea, tot astăzi, site-ul vatopedin Ascetic Experience, întreținut de neobositul monah român Theologos Vatopedinul, după anunțarea acestei vești mari ne prezintă și pașii următori ai procedurii de canonizare.

Acum când această procedură s-a pornit, care sunt pașii procedurii de canonizare?

Inițial, a fost venerarea spontană a turmei pe o perioadă prelungită de timp după moartea persoanei și care a implicat un număr semnificativ de persoane. Dacă Duhul Sfânt, care are grijă de Biserică, a spus oamenilor botezați că o anumită persoană a fost un sfânt, atunci aceste persoane au fost recunoscuți ca atare.

Pe această bază, a fost apoi cercetat dacă acea persoană era ortodoxă și dacă au avut o viață spirituală remarcabilă, cu o multitudine de mărturii din surse diferite, fără legătură, de primă mână.

Dacă toate aceste criterii erau îndeplinite, atunci persoana era considerată sfântă, cel puțin locală.

Cu toate acestea, pe măsură ce a trecut timpul, Biserica a impus mai multe demersuri procedurale pentru a recunoaște oficial un cult deja existent al unui sfânt.

Pașii sunt următorii:

1. Conducătorul Bisericii Autocefale sau al Sfântului Sinod organizează înființarea unui comitet de investigare care are sarcina de a afla dacă se obțin condițiile de mai sus.

2. Când acest comitet își termină cercetările, prezintă un raport Sfântului Sinod.

3. Raportul obține aprobarea.

4. Sfântul Sinod emite o declarație pentru a continua canonizarea.

5. Viața și slujba sfântului sunt scrise și aprobate de Sfântul Sinod. Dacă un serviciu nu poate fi pregătit într-un interval de timp rezonabil, atunci poate fi folosit temporar un serviciu mai general (al unui martir, al unui ierarh etc.).

6. Icoana sfântului este prezentată și aprobată de Sfântul Sinod. Acest pas, de asemenea, poate fi amânat.

7. Sfântul Sinod va stabili procedura canonizării, precum și ziua în care va avea loc acest eveniment.

8. Un document sinodic general este emis cu toate detaliile necesare canonizării: motive, data praznicului, bisericile care au această sărbătoare nouă etc.

9. Serviciul canonizării în sine:

—1. exhumarea sfintelor moaște – dacă există

—2. ultima slujbă de pomenire (dacă sfântul nu a fost deja acceptat de facto de credincioși, așa cum s-a arătat mai sus)

—3. priveghere toată noaptea

—4. Liturghie cu membrii Sfântului Sinod, la care se citește documentul Sinodic

—5. Procesiunea cu icoana și sfintele moaște către noul lor loc într-o capelă sau biserică

10. Publicarea oficială a documentelor menționate mai sus, viața sfântului, slujirea acestuia și, de asemenea, distribuirea icoanelor.

Aceasta este procedura oficială care variază puțin de la Biserică la Biserică și este foarte bine că o avem. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că miezul este venerația noastră și că cei mai mari sfinți nu au fost supuși acestei proceduri, care a fost instituită pur și simplu pentru a evita entuziasmul facil.

Foto sus: Ecumenical Patriarchate /Facebook

Sfântul Nectarie al Eghinei şi Gheronda Daniil Katunakiotul – vieţi simultane

Înfăţişând în paralel aceste două mari chipuri de cuvioşi ai veacului nostru, pe Sfântul Nectarie al Eghinei (1846-1920) şi pe Bătrânul Daniil Katounakiotul, ctitorul Chiliei Daniileilor (1846-1929), vedem multe asemănări între vieţile şi lucrările lor, desigur, păstrând deosebirile dintre ei şi particularităţile harismelor cu care i-a înzestrat Harul lui Dumnezeu pe fiecare.

S-au născut amândoi în acelaşi an, 1846. Patriile amândurora sunt binecuvântate locuri din Răsăritul Ortodox: Silivria Traciei pentru Sfântul Nectarie, şi vestita Smirnă, mitropolia istorică din Asia Mică, pentru Stareţul Daniil. Amândoi erau fiii unor familii cu mulţi copii. S-au bucurat de o educaţie vastă şi au studiat neobosit toată viaţa lor. Licenţiat al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, Sfântul Nectarie, şi eminent absolvent al vestitei Şcoli Evanghelice din Smirna, Stareţul Daniil. Amândoi s-au îndreptat către monahism şi nevoinţă. La vârsta de 30 de ani, Sfântul Nectarie este tuns în monahism (1876) în Néa Moní din Híos, iar Stareţul Daniil, în Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleímon din Sfântul Munte la vârsta de aproape 20 de ani (1866).

Sfântul Nectarie nutrea o mare dragoste pentru Sfântul Munte. Acest lucru se vădeşte şi din scrisoarea lui către Stareţul Daniil prin care îşi anunţă intenţia de a cumpăra o chilie în Sfântul Munte, ca să îi instaleze acolo pentru început pe fiii lui duhovniceşti care doreau să se facă monahi şi apoi, după ce se va fi eliberat de grijile pentru mănăstirea din Eghina, să se mute şi el în Sfântul Munte şi să rămână o vreme acolo „pentru odihnă duhovnicească”. Acestea le scria la anul 1913. Cu 15 ani mai devreme, în 1898, vizitase pentru prima şi singura dată Sfântul Munte. Primul scrie Stareţul Daniil, adresându-se cu reţinere şi în acelaşi timp cu respect Mitropolitului Pentapolei, în luna martie a anului 1903. În hotărârea lui de a scrie Sfântului Nectarie a fost încurajat de Alexandru Moraitídis, un cunoscut comun al amândurora, care l-a încredinţat pe Stareţul Daniil că se bucură de o simpatie deosebită din partea Mitropolitului Pentapolei. Sfântul Nectarie a răspuns îndată, în aceeaşi lună, martie 1903, printr-o minunată scrisoare, cu un text foarte duhovnicesc şi foarte înţelept, în care scrie pe larg că încercările şi mâhnirile ne vin din dragostea lui Dumnezeu şi îl ajută pe om să ajungă în mai multă siguranţă la desăvârşirea duhovnicească.

A trecut apoi o perioadă de timp în care nu au mai corespondat. Începutul l-a făcut iarăşi Stareţul Daniil, care în decembrie 1907, îi scrie Sfântului Nectarie, cerându-i să îi trimită cărţile sale şi îl felicită pentru întemeierea Sfântului „Laborator [duhovnicesc]”, adică a Sfintei Mănăstiri de maici a Sfintei Treimi din Έghina. Această scrisoare a Stareţului Daniil nu se păstrează. Aflăm despre conţinutul acesteia din a doua scrisoare a Sfântului Nectarie trimisă Stareţului Daniil în ianuarie 1908. În această scrisoare, Sfântul Nectarie îl roagă pe Gheronda Daniil să le ajute duhovniceşte pe monahiile Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi şi să le scrie învăţături duhovniceşti pentru viaţa monahală. În acelaşi an, în iulie 1908, Gheronda Daniil trimite într-adevăr, adresându-se maicii stareţe Xenia şi obştii, cuvântul de învăţătură cerut. Îndată după primirea scrierii ascetice a lui Gheronda Daniil, Sfântul Nectarie a răspuns aducându-i mulţumiri. Nu se păstrează în întregime această scrisoare.

Următorul schimb de scrisori dintre ei are loc câţiva ani mai târziu, în august 1913. Iniţiativa o are de data aceasta Sfântul Nectarie care luând curaj, aşa cum scrie, din dragostea Stareţului Daniil, îi cere să împlinească lucrarea pe care o dorea mult. Adică să cumpere în numele lui o chilie în Sfântul Munte. Stareţul Daniil răspunde îndată (în septembrie 1913), dar răspunsul lui este negativ, pentru că, din pricina greutăţilor reale şi obiective, în acea perioadă nu era posibilă împlinirea dorinţei cu adevărat frumoase şi emoţionante a Sfântului Nectarie de a avea o chilie în Sfântul Munte pentru fiii lui duhovniceşti şi pentru el însuşi. Următorul şi ultimul schimb de scrisori a avut loc de data asta la iniţiativa lui Gheronda Daniil, care i-a trimis Sfântului o scrisoare cu adevărat curtenitoare, pe 30 septembrie 1915. În aceasta îşi exprimă recunoştinţa pentru binefacerile de care s-a bucurat obştea sa de pe urma preţioasei serii de scrieri de mare folos duhovnicesc ale Sfântului. Răspunzând, Sfântul Nectarie pe 6 decembrie 1915, îi mulţumeşte pentru multa dragoste şi pentru hotărârea Danileilor „de a înscrie numele meu în dipticile Sfintei Chilii ca Ctitor, Părinte şi Egumen”.

Scrisorile lui Gheronda Daniil către Sfântul Nectarie se păstrează la Sihăstria Obştii Danileilor.

Notă: Textul de mai sus reprezintă un scurt fragment dintr-un portret aghiografic mai amplu, în trei părți, Viața Bătrânului Daniil Katunakiotul, ctitorul Chiliei Daniileilor, al întâistătătorul de astăzi al Sihăstriei Daniileilor, Ieromonahul Grigorie

Foto (sus): Bătrânul Daniil Katunakiotul și Sfântul Nectarie al Eghinei
Foto (jos): Fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Nectarie către Gheronda Daniil

Vezi și Sfântul Nectarie, pelerin în Sfântul Munte

Peregrinările Cuviosului Iosif Isihastul prin Sfântul Munte

După această perioadă de „încercare”, la începutul anului 1921, întorcându-se în Atena, s-a întâlnit, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu monahul athonit Onufrie, stareţul unei chilii din Karyes (capitala administrativă a Athosului). Acesta a ascultat rugămintea tânărului Francisc de a-l lua cu el la întoarcerea sa în Sfântul Munte (recent eliberat definitiv de sub ocupaţia turcă – 1913), astfel încât la vârsta de 24 de ani (neîmpliniţi) Francisc intră pentru prima dată în Grădina Maicii Domnului.

La sosirea sa în Sfântul Munte, acesta era plin de viaţă, ţinând cont doar de faptul că se nevoiau aici cinci mii de monahi, majoritatea greci, dar şi ruşi, români, bulgari, sârbi şi georgieni.

Potrivit rânduielii monahale, cel care s-a hotărât să devină monah este dator să-şi aleagă locul şi felul de vieţuire ce i s-ar potrivi cel mai bine caracterului său. Francisc căuta un ascet aidoma celor pe care îi descriau cărţile patristice pe care le citise. Caracteristicile acestuia trebuiau să fie privegherea de toată noaptea, înfrânarea extremă (să mănânce ierburi, iar nu pâine[1]), neînşelat în cele duhovniceşti şi destoinic a-l deprinde şi pe el cu adevărata viaţă monahală, cea care îl duce pe nevoitor la curăţie, iluminare şi desăvârşire. A înţeles mai târziu faptul că imaginaţia, ca rezultat al râvnei aprinse, se face ispită ascuţită neştiutorilor, până când li se schimbă impresiile prin viaţa practică. După perioada petrecută în pustiul din jurul marii metropole elene devenise conştient de faptul că locul în sine (oricât ar fi de retras) nu poate da de la sine nevoitorului rugăciunea adevărată, şi fără un povăţuitor duhovnicesc şi experimentat, toată strădania sa era pasibilă de cădere în înşelare.

Pe cât de mari au fost aşteptările, pe atât de mare a fost şi deziluzia de a găsi o lume monahală în care majoritatea zdrobitoare a părinţilor aghioriţi se limitau la slujbele tipiconale, dând o deosebită importanţă lucrului de mână,în vreme ce nimeni nu se arăta să se ocupe cu lucrarea minţii. Mai mult, cei mai mulţi părinţi îl descurajau, spunându-i că dascălii rugăciunii minţii lipsesc cu desăvârşire.

Cu toate acestea, Francisc îi mărturisea surorii sale, Erghina, într-o scrisoare: Atunci când am venit la Sfântul Munte nu ne-am închis într-o casă, aşa cum obişnuiesc mulţi să facă. Ci am căutat, am strigat, am plâns. Nu am lăsat munte sau peştera neumblată, căutând îndrumător nerătăcit, ca să ascultăm cuvintele vieţii, nu cuvinte zadarnice, neroditoare. Nu am lăsat nici un părinte eremit de la care să nu luăm fie şi un pic de folos. Iar unor fiice duhovniceşti le scria: am căutat mult, dar n-am găsit decât rânduiala cu mâncare o dată în zi. Nu vă spun câte lacrimi, câtă durere în suflet, cât am strigăt de se cutremurau munţii, plângând ziua şi noaptea pentru că nu găseam rânduiala aşa cum citisem în Vieţile Sfinţilor. Toate peşterile Sfântului Munte m-au avut oaspete, pas cu pas am cercetat totul. Precum cerbul care caută un firişor de apă pentru a-şi potoli setea, aşa căutam să găsesc un duhovnic care să mă înveţe vederea şi lucrarea cea dumnezeiască.

Pustia stâncoasă și abruptă a Viglei, Sfântul Munte

A găsit astfel, în ciuda părerii generale de atunci, mulţi dintre Părinţi în «lucrare» şi în contemplaţie, oameni sfinţi, venerabili. Avem de a face cu o aparentă contradicţie. Raportându-se la numărul monahilor la momentul sosirii sale în Sfântul Munte, părinţi niptici erau foarte puţini, dar comparativ cu cei care mai trăiau în momentul scrierii Epistolelor sale, aceia pe care Cuviosul Iosif apucase să îi cunoască, erau superiori numeric.

Deşi mărturiseşte că a colindat întreg Sfântul Munte[2], cea mai mare parte a vieţii sale athonite s-a desfăşurat în partea de miazăzi a acestuia, între Katounakia şi Marea Lavră, având ca punct de referinţă Athonul, vârful Muntelui.

Gheronda Daniil Katounakiotul (1864-1929)

La Katounakia l-a cunoscut pe renumitul Stareţ Daniil (1864-1929), întemeietorul obştii Daniileilor (în 1875). Acesta era un bărbat evlavios, cărturar, înţelept, cu o bogată experienţă a vieţii ascetice, fiind recunoscut pentru deosebitul dar al discernământului, bun prieten al Sfântului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei (+1920). Renumele acestuia în tot Sfântul Munte (care s-a dovedit a fi pe deplin meritat), precum şi sfatul dat de maica Teodosia din Atena (căreia Francisc îi făcuse diferite milostenii şi al cărei frate era călugăr aici) l-a determinat pe Francisc să rămână pentru o vreme în obştea lui. Calea de mijloc hotărâtă de inspiratul Stareţ Daniil în ceea ce priveşte nevoinţa ucenicilor săi (în special legată de mâncare şi rugăciune) nu l-a odihnit, însă, pe tânărul nevoitor, ceea ce l-a determinat pe Bătrân să-i ofere posibilitatea de a se nevoi mai aspru. Astfel, rămânând în permanentă legătură cu acesta şi având binecuvântarea lui, Francisc se va stabili foarte aproape de acesta, la peştera cunoscută drept a Stareţului Teodosie.

Gheronda Calinic Isihastul (1853-1930)

Auzind de faima stareţului Isihast Calinic [3] (1853-1930), s-a dus la el (aflat în vecinătatea locului său de nevoinţă) cu gândul de a intra sub povăţuirea acestuia. Bătrânul nevoitor i-a refuzat politicos cererea, preferând să rămână fără ucenici, pentru a nu pierde, prin griji şi răspândirea care vine de la acestea, harul lui Dumnezeu. Totuşi, de la acest isihast desăvârşit a primit ca unică învăţătură (nu despre rugăciune, ci aceea) să fie cu desăvârşire ascultător.

De aici a plecat spre Vigla, trecând pe la Schitul românesc Prodromu, din apropierea Marii Lavre, ca mai apoi să se stabilească pentru şase luni la chilia Acoperământul Maicii Domnului, având statutul de „kaviot” [4] (adică de mirean găzduit), plătind o chirie fictivă bătrânului monah Hariton, în grija căruia se afla susnumita chilie, şi care i-a făgăduit deplină libertate în ceea ce priveşte modul de vieţuire. Acest monah fiind foarte des plecat pe la diferite mânăstiri, îi oferea chiriaşului timpul necesar şi posibilitatea de a se nevoi aşa cum dorea: cu priveghere de toată noaptea, cu rugăciunea lui Iisus, multă asceză, studiu duhovnicesc, urmând sfaturile părinţilor duhovniceşti din locul acela, mai ales cele ale duhovnicului de la Peştera Sfântului Atanasie (aflată la o distanţă de 10 minute faţă de chilia sa). Pentru aceasta, Francisc se retrăgea adesea la o peşteră din apropierea chiliei, unde se ruga cu lacrimi, spunând rugăciunea inimii cu gura (nu cunoştea prin experienţă celelalte etape ale acesteia: a minţii şi a inimii), rugând pe Domnul Hristos şi pe Maica Sa să îl învrednicească a ajunge să deprindă adevărata rugăciune, aşa după cum citise în cărţile sale duhovniceşti, mai ales în Filocalie.

Chilii atârnate în pustia Viglei

Note:

[1] Unul ca acesta nu avea să găsească niciodată, întâlnind un singur ascet ce mânca după ceasul al 9-lea, dar nu se limita la verdeţuri.

[2] Nu putem stabili şi descrie cu exactitate itinerarul parcurs de Stareţ, întrucât nu sunt amintite nominal decât foarte puţine locuri (mânăstiri, schituri sau chilii).

[3] Într-una din Epistolele sale îl descrie ca pe un „desăvârşit nevoitor. A stat izolat de toţi ceilalţi timp de patruzeci de ani, nevoindu-se cu lucrarea minţii şi hrănindu-se cu dulceaţa dragostei dumnezeieşti. A fost de mare folos multora. Acesta s-a bucurat de răpirea minţii”, Gheron Iosif, EME, p. 90. Pentru mai multe detalii a se vedea Prof. Panaiótis Iliópoulos, la http://www.pemptousia.ro/2013/12/kallinikos-aghioritul-isihastul/, unde beneficiem şi de o bibliografie legată de biografia isihastului.

[4] Statut valabil şi pentru monah. Acest lucru îi oferea posibilitatea unei independenţe, teoretic, nelimitate în a se nevoi unde şi oricum va dori, ceea ce în cazul lui Francisc nu s-a realizat în mod deplin.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.

La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.

Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
– Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
– De unde ştii? îl întrebau oamenii.
– E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
– Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.

Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
– De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.

De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
– Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.

Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
– Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
– Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?

Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…

Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
– Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului

Sursă: Blogul Agnos