Category Archives: Părinți duhovnicești

Stareţul Grigorie de la Dochiariu – In memoriam

Pe 22 octombrie 2018, la vârsta de 76 de ani, a trecut la veșnicele lăcaşuri unul din marii stareţi ai Sfântului Munte, arhimandritul Grigorie de la Dochiariu.

Gheronda Grigorie a petrecut în mănăstire 65 de ani şi fusese ucenic al marilor sfinţi din Grecia secolului XX, Filotei Zervakos şi Anfilohie Makris, care l-a şi tuns monah.

A fost un om de o smerenie deosebită, un adevărat ascet şi un neîntrecut iubitor de slujbe. Era suficient să-l auzi cum cânta Paraclisul Maicii Domnului „Grabnic-Ascultătoarea”, ca să-ţi dai seama că monahul acesta era o adevărată pară de foc, care se înălţa până la cer. Rostea şi cânta din memorie nu doar rugăciunile Liturghiei sau Paraclisul, ci şi Miezonoptica, nenumărați Psalmi şi, culmea, majoritatea stihirilor din duminici şi sărbători. Nu a stat să le înveţe în mod special, ci pur şi simplu a înţeles că nu poţi fi monah iubitor de Dumnezeu dacă nu iubeşti slujbele Bisericii, care la Dochiariu, se împleteau cu foarte multă muncă fizică şi o mare simplitate în mâncare, haine şi tot ce înseamnă adevăratul monahism.  

Era un om special. Mulţi nu l-au înţeles niciodată, iar alţii chiar l-au desconsiderat. La înmormântarea sa nu a fost nici un arhiereu şi nici un alt stareţ din Muntele Athos (a fost voia Starețului n.ed.); doar propria obşte. Stareţul Grigorie era convins că Dumnezeu poate fi descoperit şi trăit doar în simplitate şi smerenie neprefăcută.

Pentru a ilustra acest lucru, vom reda un fragment dintr-un cuvânt al Dânsului, care arată atitudinea pe care o avea faţă de fastul bizantin al slujbelor.

Ierom. Petru Pruteanu
pentru teologie.net
Foto credit George Crasnean

Nimeni nu își mai aduce aminte că până în secolul al XVI-lea, arhiereul era lipsit de toate podoabele (specifice ierarhilor de astăzi – n. trad.) și slujea ca simplu protoiereu. Maiestuos se aud astăzi: „Întru mulți ani, Stăpâne” dintr-o parte, “Arhieria voastră să o pomenească…” dintr-alta. Iar pe fundal, cu totul lipsit de vigoare și înăbușit auzi “Doamne miluiește”, care este cea mai mare rugăciune a Bisericii Ortodoxe. Un renumit cântăreţ din Tessalonic cânta atât de tărăgănat “Întru mulți ani, Stăpâne”, că fără să vrei îți ziceai să tacă odată, și ți se făcea milă și de cel ce cântă și de cel ce asculta. Când s-au arătat descoperiri dumnezeiești la astfel de slujbe? Urmărindu-le, simți că îți cad pietre din cer și te ascunzi, ca să-ți păzești capul. Și toate acestea ca să arătăm măreția bizantină! Chiar și Schmemann, care respingea categoric acestea, slujea cu mitră aurită. Învățase foarte bine proverbul grecesc „După cum mă cinstește haina mea, nu mă cinstește nici mama mea”. Dacă aceasta este măreție bizantină atunci…, izbăvește-ne pe noi, Doamne.

O să ne întoarcem oare la acei ani binecuvântați, când sfânta Liturghie va fi săvârșită de slujitori ai tainelor și nu de împopoțonați care, chipurile, promovează în lume măreția bizantină? O să dispară oare ecfonisele de prisos, cum ar fi „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi…” şi altele, care se spun doar ca să se diferențieze Liturghia episcopului de cea a preotului?

ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ

 

Reclame

Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

A trecut la Domnul Arhimandritul Grigorie (Zumis), egumenul Mănăstirii Dochiariu. Să avem rugăciunea lui!

Pe 22 octombrie 2018, la ora 23.25, la vârsta de 76 de ani, a trecut la Domnul Arhimandritul Grigorie (Zumis), egumenul Mănăstirii Dochiariu. Să avem rugăciunea lui!

Site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr precizează că Starețul Grigorie era originar din Paros și absolvent al Universității din Atena. Înainte de a se stabili pe Muntele Athos, el a viețuit în Paros și Patmos, „la picioarele” Sfinţilor Părinți Filotei Zervakos și Amfilohie Makris. A fost stareț al mănăstirii din Myrtia și al mănăstirii Prousou din Karpenissi; apoi, stareț al mănăstirii athonite Dohiariu, pe care a restaurat-o cu succes. În ultimii ani, stareţul era suferind de mai multe boli!

Foto credit George Crasnean

Vezi și aceste materiale de pe blog dedicate Arhimandritului Grigorie:

VIDEO: Interviul cu Starețul Efrem Vatopedinul în legătură cu tema Referendumului pentru Familie

VIDEO: Interviul cu Starețul Efrem Vatopedinul în legătură cu tema Referendumului pentru Familie.

Vizualizați și dați mai departe!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în scurt timp nădăjduim să avem și un interviu cu dl. profesor Gheorghios Mantzaridis pe aceeași temă.

 

 

Părinții Schitului Prodromu îi îndeamnă pe români să devină propovăduitori prin „vot pozitiv” la referendum

UPDATE:

Îndemn pentru Referendum

Din cauza multor luări de poziţii care mai de care mai excentrice am hotărât şi noi, părinţii din Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos să vă facem în aceste zile un nou îndemn.

Cunoaştem cu adevărat eforturile pe care le face Biserica noastră şi personal Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mobilizând pe sfinţiţii ierarhi şi preoţi împreună cu tot poporul de bună credinţă, pentru precizarea corectă în Constituţia ţării a familiei – dacă mai era cazul.

Dacă până în prezent era stabilit că o căsătorie are loc între doi soţi şi nu era precizat care-i soţul şi care-i soţia, iată este nevoie acum a se specifica clar pe ce se întemeiază familia: pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie.

Orice altă precizare despre familie, care nu se întemeiază în acest mod, aceea nu este familie, ci însoţire pătimaşă rezultată din poftă şi păcat. Însoţirea din dragoste se face pentru naşterea de fii, aşa cum ne învaţă Evanghelia.

Dumnezeu a făcut dintru început pe om – bărbat şi femeie. Şi zice încă din Vechiul Testament la Facere 2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, iar Mântuitorul în Noul Testament la Matei 19:4 spune: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?”

Când i-a făcut pe ei Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1:28). Lată, deci, că oamenii – creaţia lui Dumnezeu – au schimbat această lege a lui Dumnezeu, făcând din lege – fărădelege şi acum continuă să lupte ca fărădelegea să devină lege.

Poporul nostru român s-a născut creştin, întemeiat pe familia constituită din bărbat şi femeie. Nu se punea şi nici nu se pune problema ca acest odor sfânt dat poporului nostru să se modifice, numai dacă adepţilor păcatului întruchipat şi ai plăcerilor li s-au întunecat mintea şi raţiunea ca să modifice firea, făcând cele ale firii împotriva firii.

Să nu ne înşelăm fraţilor, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, şi aşa cum vedem că Dumnezeu a pedepsit aceste păcate încă din lumea aceasta (vezi cetăţile Sodoma şi Gomora), pentru înţelepţirea şi întoarcerea noastră spre adevăr, va avea grijă ca acest sfânt popor să nu cadă în prăpastia nelegiuirilor.

Pentru aceasta şi noi ne rugăm, părinţii români athoniţi şi nu numai, ca toţi cei de bună credinţă şi slujitori ai Domnului să nu îngăduie ca în ţara noastră sfântă, numită şi Grădina Maicii Domnului, nelegiuirea să se întărească ca legiuire. Să nu fie, fraţilor şi bunilor concetăţeni! Să ieşim cu toţii, tineri şi bătrâni, să susţinem acest referendum prin prezenţa la vot şi fiecare să voteze DA pentru familia întemeiată şi reprezentată dintre bărbat şi femeie.

Asumaţi-vă fiecare, prin raţiunea şi susţinerea corectă, familia sa şi familia neamului, ca să fim pildă de unitate creştină şi credinţă în Dumnezeu.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

PS: O neprezentare la vot ar fi un atu pentru cei ce doresc aceasta: fie că sfătuiesc şi fac diversiuni care să determine neparticiparea sau să influenţeze pe cei care nu sunt încă pregătiţi şi lămuriţi a o face, fie că politizează referendumul, fie că se încumetă la ameninţări şi diferite represalii sub diferite forme. Dumneavoastră gândiţi-vă de cine trebuie să ascultaţi: de Dumnezeu sau de Mamona? Acum credinţa vă este şi ne este pusă la încercare. Să fim mărturisitori adevăraţi ai adevărului, ai credinţei şi slujitori fideli ai lui Dumnezeu.

TEXTUL PĂRINȚILOR PRODROMIȚI TRANSMIS INIȚIAL

„Socotim că este datoria fiecărui român cu conștiință creștinească să devină un propovăduitor (…) și să împlinească prin faptă – prin participare și vot pozitiv – mărturisirea credinței creștine privitoare la familie și la scopul acesteia”, spun Părinții Schitului Românesc Prodromu referitor la Referendumul privind definirea căsătoriei.

În mesajul transmis, Starețul Atanasie încurajează la mărturisirea credinței în care trebuie să avem conștiința că, „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii. Deci, nu te rușina de a mărturisi pe Domnul nostru, ci pătimește pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu” (II Timotei 1:7-8).

Redăm în continuare mesajul remis Agenției de știri Basilica, semnat de „Starețul Schitului Românesc Prodromu și frații în Hristos cei dimpreună cu mine”.

Mesajul integral:


Dreptslăvitori români,

Familia, ca unire binecuvântată dintre un bărbat și o femeie, este așezământul cel dintâi pe care Dumnezeu-Ziditorul l-a întemeiat pentru om în vederea mântuirii.

Având fiecare roluri diferite în alcătuirea și mersul familiei, bărbatul și femeia se armonizează spre împlinirea scopului voit de Dumnezeu pentru așezământul familiei – mântuirea prin împreună lucrarea dragostei întreolaltă și întru nașterea de prunci.

Așadar, numai întru această unire – dintre bărbat și femeie – lucrează Dumnezeu darea de viață pentru noi și noi oameni până la sfârșitul veacurilor. Alcătuirii de-Dumnezeu-voite a familiei din bărbat și femeie și scopului ei îi slujește și forma trupului omenesc, cu deosebirile fiziologice bărbătești și femeiești specifice plăsmuite potrivit scopului lor de însăși mâna Ziditorului.

Acest adevăr de temelie nu poate fi pus la îndoială de nici o știință omenească, măcar că se străduie mulți în vremurile din urmă să născocească „cauze genetice” și „înclinații înnăscute” pentru a îndreptăți deviațiile de la chipul firesc al familiei.

Măcar că în istoria și cultura popoarelor Pământului oamenii au căzut în legături împotriva firii – homosexuale sau altele – legături mai mult sau mai puțin tolerate, uneori folosite și ca manifestări religioase idolatre, cu toate acestea la nici un popor niciodată nu s-a socotit că ele sunt sau pot fi o formă de familie sau că pot face obiectul actului căsătoriei.

În vremurile noastre, însă, în care promovarea și propagarea anormalității a devenit politică de stat în multe țări de pe fața Pământului, cu urmări distructive pentru societățile lor și pentru fiecare om în parte, afirmarea și apărarea firescului, a scopului și voinței lui Dumnezeu întipărite în fiziologia și psihologia omului, a devenit necesară și o poruncă a vremii. „Cine se va ridica cu mine împotriva celor ce viclenesc și cine va sta împreună cu mine împotriva celor ce lucrează fărădelegea?” zice Domnul în Scripturi (Psalmii 93, 16).

Cu mai mult de doi ani de zile în urmă neamul românesc a dovedit că nu stă indiferent înaintea asaltului grupurilor care vor să impună anormalitatea și perversiunea în viața societății românești prin numărul neașteptat de mare al celor ce au semnat petiția prin care se cere înscrierea în Legea fundamentală a țării – Constituția României – a definirii explicite a familiei ca fiind unirea dintre un bărbat și o femeie.

Acel vot dat atunci prin iscălitură suntem chemați noi toți, ca români și creștini, să-l desăvârșim acum prin participarea și votul pozitiv la Referendumul ce se va desfășura în zilele de 6 și 7 octombrie.

Deși Referendumul acesta se organizează prin hotărârea organelor politice ale Statului Român, votul pe care suntem chemați să-l dăm nu este unul politic, ci este un vot de mărturisire a credinței noastre creștine ortodoxe, este răspunsul nostru la lucrarea proniei lui Dumnezeu care ne pune înainte, ca o încercare a credinței noastre în El, posibilitatea de a-L afirma pe El și sfânta Lui voință și Lege întipărită în zidirile Lui și făcută cunoscută nouă în Sfintele Scripturi.

Vedem că potrivnicii familiei tradiționale creștine luptă încă înverșunați, prin mijloacele aflate la îndemâna lor, pentru a-i abate pe români de la participarea la Referendum, strecurându-le în minte nepăsarea ori zădărnicia acestui act de liberă alegere.

De aceea socotim că este datoria fiecărui român cu conștiință creștinească să devină un propovăduitor și să sfătuiască și să îndemne pe cei din jurul lui să nu-și plece urechea la aceste șoapte insuflate de cel viclean, ci să împlinească prin faptă – prin participare și vot pozitiv – mărturisirea credinței creștine privitoare la familie și la scopul acesteia, cu conștiința că, după spusa Apostolului, „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii. Deci, nu te rușina de a mărturisi pe Domnul nostru, ci pătimește pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu” (II Timotei 1:7-8).

Acest îndemn îl trimitem și noi, părinții Schitului Românesc Prodromu de la Sfântul Munte Athos, tuturor românilor, rugând pe Preabunul Dumnezeu și pe Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare să trimită peste noi duhul și tăria mărturisirii ce suntem chemați a o face și să risipească toată puterea potrivnică văzută și nevăzută ce caută să împiedice lucrarea Lui mântuitoare în lume.

Starețul Schitului Românesc Prodromu

și frații în Hristos cei dimpreună cu mine

Ierodiacon Iustinian Stoica: 1. Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? 2. Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV, 29.10.2018)

Vezi și

„Sfântul Munte Athos – Ghidul pelerinului”, aplicație disponibilă pe telefoane și tablete Android

Pentru cei pe care pașii îi poartă pe cărările Sfântului Munte Athos, de acum există un ghid digital.

Aplicația conține informații despre toate cele 20 de mănăstiri din Sfântul Munte, precum și multe dintre schituri, precum și informații utile pelerinilor cum ar fi reguli de comportament, numere de telefon ale lăcașurilor din munte, etc.

Fiecare mănăstire sau schit are asociate coordonatele GPS, iar aplicația indică distanța până la locul respectiv (în linie dreaptă) precum și vremea.

Informațiile despre Munte Athos din această aplicație au ca sursă lucrarea omonimă apărută în anul 2015 la Editura Evanghelismos. Aplicația a fost creată de dl. Valer Bocan cu binecuvântarea Ieroschim. Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Informațiile cuprinse în lucrarea amintită precum și dezvoltarea aplicației de față au necesitat importante resurse umane și materiale, de aceea – dacă găsiți vreun folos în efortul nostru – vă rugăm să donați orice sumă de bani (link-ul este în aplicație).

Vă invităm așadar să descoperiți ce înseamnă Sfântul Munte Athos prin noua noastră aplicație: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.sfantulmunteathos

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Vezi și

S-ar putea să te intereseze și

Urmărește pe facebook pagina >> Aplicații mobile ortodoxe  <<

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română)

Părintele Iakovos evocă una din întâlnirile sale cu părintele său duhovnicesc, Starețul Emilianos Simonopetritul (video, cu subtitrare în limba română).

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Starețul Efrem (Filotheitul) – ieri și astăzi (diaporamă foto)

Starețul Efrem (Filotheitul) – ieri și astăzi (diaporamă foto)

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 91 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Pe 24 iunie 2018, Bătrânul Efrem din Arizona a împlinit 91 de ani.

Vezi și

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Dar există această tradiţie în Biserica Ortodoxă de a avea doi îndrumători, adică unul care îmi este duhovnic şi altul doar spoveditor?

Biserica Ortodoxă are şi multe tradiţii nescrise, dar care sunt corecte şi valabile. La romano-catolici toate problemele sunt reglementate în scris, iar atunci când există cazuri particulare sau se schimbă contextul problemei, ei vin cu explicaţii şi precizări la regulamentele vechi sau elaborează altele noi. La noi nu este aşa şi fiecare om este lăsat să-şi formeze conştient şi liber relaţia sa cu duhovnicul. Dacă cineva îi spune unui preot doar anumite lucruri, iar altuia altele, atunci persoana respectivă este în înşelare şi nu va avea folos nici de la o spovedanie, nici de la alta. Eu pot merge să mă spovedesc la un preot din altă parte, dar nu pentru că îmi este ruşine de cel din parohie sau invers, ci pentru că am întrebări şi nevoi duhovniceşti pe care trebuie să le discut cu cineva mai experimentat sau cu care mă înţeleg mai bine. Şi nu este corect ca preotul din parohie să interzică enoriaşilor săi să meargă la alţi preoţi pentru povăţuire duhovnicească sau spovedanie. 

Dar dacă am un duhovnic care îmi place foarte mult, dar totuşi nu este de acord cu împărtăşirea mai deasă, ce pot să fac?

În mod normal trebuie să facem ascultare de preotul locului. S-ar putea ca duhovnicul cu care mă văd mai rar, dar cu care mă înţeleg mai bine, să mă îndrume pentru o împărtăşire mai deasă, dar preotul din parohie să nu vrea acest lucru. În acest caz, când voi fi la biserica duhovnicului mă voi împărtăşi ori de câte ori voi putea, dar când voi fi la biserica din cartier sau din sat, să fac aşa cum zice preotul locului, căci şi în aceasta este folos duhovnicesc. Este corect şi bine să ne împărtăşim mai des, dar aceasta nu este totul în viaţa duhovnicească. Eu sunt pentru o împărtăşire mai deasă, dar dacă în anumite Biserici Locale acest lucru nu se practică, credinciosul va face ascultare şi răbdare în parohia lui, iar dacă va merge undeva unde se dă mai des împărtăşania, se poate folosi de aceasta, dar cu discernământ. Împărtăşirea sistematică a credincioşilor este un lucru important, dar nu cred că este motiv de scandal sau de revoluţie, dacă anumiţi preoţi nu înţeleg sau poate au motive îndreptățite să nu dea prea des împărtăşania.

În ce situaţii îmi pot schimba duhovnicul?

Atunci când văd că nu există o comunicare sănătoasă, când observ că preotul mă leagă mai mult de el şi nu de Dumnezeu; când preotul îmi cere să fac lucruri care în mod clar contrazic principiile evanghelice şi morala creştină. Bineînţeles, în mănăstire, lucrurile stau altfel, dar în lume mirenii au mai multă libertate, numai să ştie să o folosească corect, nu pentru a-şi justifica sau ascunde patimile, ci pentru a scăpa de ele şi a se apropia de Dumnezeu.

În interviul de data trecută am atins şi problema relaţiilor conjugale dintre soţi. Unii au găsit acolo răspuns la frământările pe care le aveau şi încearcă să vă urmeze sfaturile. Au mai apărut însă întrebări legate de familiile care nu pot avea copii. Unii preoţi sunt de acord cu fertilizarea „in vitro”, iar alţii categoric nu. De exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă permite fertilizarea „in vitro” dacă materia genetică este de la soţi şi nu este implicată o a treia persoană (donator). Se mai precizează şi inadmisibilitatea dea a face experimente şi manipulări genetice cu celulele sau embrionii. Ce ne puteţi spune la acest subiect?

Aceasta este o problemă foarte complicată şi ca monah nu ştiu dacă voi putea spune prea multe. Există aceste două abordări de care aţi amintit: unii aplică iconomia şi permit fecundarea „in vitro” dacă se foloseşte doar celulele soţilor – şi trebuie să precizăm că aceasta este o iconomie!, dar constatăm că pe lângă embrionul fecundat „in vitro” există şi alţi embrioni, care sunt lăsaţi să moară sau sunt omorâţi, lăsându-se doar unul sau doi pentru gestaţie şi naştere. Deci, atâta timp cât metoda fecundării „in vitro” nu poate folosi un singur embrion, fără să omoare alţi embrioni fecundaţi, problema rămâne foarte serioasă şi tot mai mulţi duhovnici şi chiar oameni de ştiinţă consideră că nu este etic ca de dragul unui embrion să omori mulţi alţii, pentru că toţi sunt egali şi din momentul fecundării fiecare embrion este un om întreg. În acest caz, cea mai bună soluţie pentru familiile fără copii rămâne înfierea. Şi sunt multe cazuri când după ce soţii au înfiat unul sau mai mulţi copii, Dumnezeu le-a dat şi proprii copii, concepuţi şi născuţi pe cale naturală.

Dar sunt familii care deja au recurs la fecundarea „in vitro” şi acum sunt fericiţi că în sfârşit au un copil. Cum abordăm aceste cazuri?

Nu ştiu ce să spun. La moment, din tot ce ştim despre fecundarea „in vitro”, observăm că aceasta implică o formă de avort, pe care medicii încearcă să o numească cu termeni pe care nimeni nu-i înţelege, dar noi o numim ucidere de om, căci credem că embrionul este un om. Dacă cineva a recurs la fecundare „in vitro” din neştiinţă, vom trata cazul cu îngăduinţă şi înţelegere, iar pruncul născut pe această cale trebuie abordat ca şi orice alt copil. În general însă, soţii credincioşi trebuie îndemnaţi să nu facă acest lucru, ci ori să înfieze copiii străini şi să-i crească ca pe ai lor înşişi, ori să rămână fără copii, căci naşterea de copii nu este un scop în sine, ci un rod al iubirii dintre soţ şi soţie. Există soţi care nu pot avea copii, dar pentru că au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu, ei trăiesc în credinţă, sunt fericiţi şi mulţumiţi, fără să cârtească. Bineînţeles, dacă unul dintre soţi are careva probleme de sănătate ce pot fi tratate prin medicamente sau chirurgical, acest lucru se acceptă şi nu este păcat. Dar e bine ca în astfel de cazuri să ne adresăm la medici credincioşi, care să nu recurgă la metode abortive. La fel şi în cazul contracepţiei: se poate aplica iconomia în anumite cazuri de contracepţie neabortivă, dar nicidecum nu pot fi acceptate metodele abortive de contracepţie. Trebuie cu multă înţelepciune şi atenţie să spunem acest lucru mirenilor, iar preoţii din lume trebuie să fie informaţi şi să aibă o abordare echilibrată şi părintească faţă de problemele familiei de astăzi.

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 2018

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest interviu, continuare a celui din 2016, pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Despre primejdiile acestui veac. Interviu cu Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel

Gheronda Parthenios,
despre primejdiile acestui veac

George Crasnean & părintele Gherasim Prodromitul

Are 87 de ani, din care 71 i’a petrecut în mănăstire, iar 44 ca stareţ! S’a închinoviat de prunc – la 16 ani! – într’o mănăstire din Kefalonia, apoi, în 1956, la 25 de ani, a venit în Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, de unde n’a mai plecat vreodată. În tinereţe, vreme de şapte ani, a fost pădurar în preajma schitului Lacu, iar din 1974 a schimbat ascultarea cu cea de egumen al mănăstirii Agiou Pavlou.

Dintre toţi stareţii Sfântului Munte, părintelui Partenie i se potriveşte cel mai bine cuvântul „avva”. Gheronda Parthenios este unul dintre monahii aghioriţi înduhovniciţi, cu foarte dreaptă socotinţă şi cu mare dragoste pentru aproapele său. Care „aproape” poate fi şi român, pentru că el a ajutat mult neamul nostru în Sfântul Munte. Iar dovada cea mai vie se află în schitul Lacu, care are acum optsprezece chilii (cincisprezece cu vieţuitori) în care se nevoiesc mai mult de cincizeci de călugări români. Spre ştiinţă, în 1974, când gheronda Parthenios ajungea egumen la Agiou Pavlou (mănăstirea de care face ascultare schitul), în Lacu se mai osteneau pentru mântuire doar vreo cinci bătrâni din neamul nostru…

Despre măsura lui duhovnicească se spun multe – unele care pot fi istorisite acum, altele poate mai târziu (ori poate trebuiesc ţinute în cămara sufletelor noastre). Pentru că mi’e drag sufletului meu, l’am căutat vreme de mai mulţi ani – acum cinci ani am stat două zile la „Sfântul Pavel” ca să capăt zicere de folos de la gheronda, însă n’a fost de la Dumnezeu, căci tocmai atunci s’a întâmplat să fie sinaxa mare a mănăstirii. Anul acesta însă, grăit’am iarăşi cu părintele Iosif (monahul român din preajma stareţului Partenie) să ia binecuvântare de la gheronda pentru câteva cuvinte de trebuinţă şi cu părintele Gherasim Prodromitul – care mi’a fost iscusit tălmaci şi fără de care nu s’ar fi întâmplat acest sfat de taină în faptul unei seri de iarnă. La toţi le mulţumesc pentru dragoste…

Evlogite gheronda!

O Kirios!

Gheronda, domnul George Crasnean ar voi să’i spuneţi câteva cuvinte de folos pentru o revistă a monahilor din România…

Există aşa ceva?

Da gheronda. De fapt nu e numai pentru monahi. E la fel de binevenită şi mirenilor, dar aşa se numeşte: „Lumea monahilor”.

Bine. Deci nu sunteţi dintr’aceia iscoditori…

Nu gheronda. Eu lucrez la o revistă care caută să fie folositoare sufletelor: să „zidească”, nu să „dărâme”. Încercăm să scriem „cu duh”, ca omul să nu se lipsească de ea după ce o citeşte – am adăugat eu.

Bine atunci.

Cum aţi ajuns în Athos, gheronda?

A existat un om un om de Pateric în tinereţile mele care, deşi era mirean (inginer, de profesie), predica în Duhul lui Dumnezeu. Cuvintele acestui omilet – scrise şi nescrise –, viaţa şi însăşi persoana lui, m’au ajutat mult în râvna tinereţilor mele. Vorbele sale se concentrau pe cele ale Mântuitorului: „Pocăiți’vă căci s’a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei IV, 17). Cu omul acesta am venit întâia oară în Athos.

Aţi putea să ne spuneți ceva despre noua generație de monahi? Știți și sfinția voastră că monahii din zilele noastre nu mai sunt ca cei de odinioară. Drept este că s’au înmulţit parcă şi ispitele, de când cu smartphone-urile şi internetul…

Uite cum stau lucrurile, după părerea mea: Noi cunoaștem că a fost un rai – o grădină a raiului – în care au fost așezați protopărinții noștri Adam și Eva și lumea lor era bună foarte și toate erau minunate. Apoi și noi, aici, în Athos, trăim tot într’un „rai”; într’o grădină a Maicii Domnului, plină de minuni. Dar acum, lumii de astăzi – și monahilor deci – li se oferă și o altă grădină, un alt paradis: cel al internetului. Internetul este locul în care se pun toate cuvintele acestea (textul de faţă), dar și… celelalte. Este ca o nouă grădină în care cresc toate cuvintele, în care găsești toate florile, dar și toate… buruienile.

Dumnezeu și în primul rai pe toate le’a făcut „bune foarte” şi, atunci când l’a creat pe Adam, i le’a dat pe toate în stăpânire. Ca unui basileu i le’a dat: tu să stăpânești, toate sunt ale tale, căci pentru tine le’am făcut. Și într’adevăr, toate le avea raiul, paradisul cel adevărat.

Acuma, acest nou paradis numit internet, pare că și acesta are de toate: logia și para-logia, poli logia (cuvinte și ne-cuvinte, poliloghie nesfârșită). Dar mai mult decât cuvinte, acest nou paradis are o înfricoșătoare imagine fotografică.

Aşa este și în lume gheronda: părinții îşi cadorisesc pruncii de mici cu telefoane performante. Eu sunt dascăl și văd copii chiar de clasa I cu asemenea smartphone-uri și observ dependența lor de aceste gadget-uri datorată utilizării lor fără maturitate – ca și Adam înainte de cădere.

Ca să continui ideea – când am venit eu în Sfântul Munte nu existau nici telefoane clasice pe la mănăstiri. Ne scriam scrisori unii altora la toate nevoile. Apoi, prin anii ’55, a venit un inginer care ne’a instalat unul dintr’acela cu disc și în felul acesta a apărut primul telefon la mănăstire. Ehei, de atunci și până acum au apărut pe lume atâtea că nici nu mai știi… Uite și dumneavoastră mă înregistați acuma tot pe un telefon…

Da, așa e, dar acesta e unul clasic, cu taste. (Nokia E50).

Iar acuma vin ingineri, ca cel despre care v’am povestit mai ’nainte, și se minunează cum tehnica a pătruns peste tot, chiar şi în Sfântul Munte. Dar vedeți… omul duhovnicesc le judecă pe toate, ele însă nu pot fi judecate de cineva.

Dacă Adam – care era atât de înțelept încât a pus nume tuturor plantelor și animalelor – şi uite ce a devenit după cădere: trăieşte în sudoarespini și pălămidă; ce credeți că îi așteaptă pe toți care se înfruptă din roadele necoapte ale acestui nou paradis numit internet? Aceiași spini, ba chiar mai mulţi decât cei pentru Adam, fiindcă răul este și mai pervers astăzi. Dacă au ajuns să facă chiar și magie pe internet! Vai de această tânără generație!

Şi dacă Adam, care era ca un înger de frumos și de înțelept și creat chiar de mâna lui Dumnezeu, și tot a căzut; apoi cine ne credem noi, care vrem să gustăm din roadele acestui nou paradis fără să cădem? De aceea trebuie multă trezvie și realism duhovnicesc!

Șarpele de demult ispitește cu aceeaşi cunoaștere, ca și atunci: să vezi și aia, să asculți și ailaltă, că vei ști toate şi veți fi ca … Dumnezeu. Câtă viclenie! Și omul se încântă și, ca de obicei, se înșală și… cade! Și diavolul își râde de noi, ca și atunci de Adam și de Eva.

Și cum ne trezim? Goi. Gol-goluț ca Adam. Și cu ce rușine… Și Dumnezeu ne întreabă: Cine ți’a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul acela? Nu cumva ai păcătuit? Greșeala…

Vedeți, Adam era atât de atât de nevinovat încât nici nu știa că era gol. Și aceasta pentru că atât timp cât ești sub acoperământul harului, nu te ascunzi de nimeni. Dar când cazi în păcat, fugi și de fața ta! Apoi, cu fiecare, iarăşi vine darea pe față – spovedania – în care, din păcate, fiecare ne îndreptățim: „Nu eu, ci Eva!”.

De aceea zic: acest nou paradis – internetul – este ispita cu prilej de cădere a generației de monahi de astăzi. Ca și pentru cei din lume de altfel.

Căci spuneți’mi voi: cine are atâta minte și luare-aminte încât să facă față acestui nou paradis numit internet? Dacă Adam o singură poruncă mică a avut de ținut în Eden și a căzut, cum ar putea oamenii de azi, în așa-zisul nou paradis pe internet, să se păzească de atâtea și atâtea ispite la tot pasul?

Să nu ne amăgim! Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Cum ați rezistat sfinția voastră de’a lungul anilor?

Păi în primul rând mie nu mi’au plăcut niciodată gâlcevile și nici smintelile. Niciodată nu m’am băgat în vreo sfadă. Nu mi’au plăcut și n’am urmat calea învrăjbirilor. Bine, acum vorbesc după încercările de’o viață, dar nu m’am trezit nici eu egumen. Douăzeci de ani am făcut ascultare sub trei stareți: am văzut lucrarea fiecăruia și am luat aminte.

Pe deasupra și de acasă, din familie, am primit o bună educație şi morală creştină. Mi’aduc aminte cât mă frământam (copil fiind) cum să fac să lucrez ceva, ca să’mi pot ajutora surorile mai mici.

Deci ceea și cu ceea ce am plecat din familie, iar mai apoi ce am dobândit în mănăstire de la înaintașii mei – acestea m’au ajutat în viaţă, pentru că am păstrat totul cu luare aminte. În afară de acestea – după cum v’am spus deja – m’am ferit ca de foc de toate smintelile şi vrăjmăşiile. De aceea încerc să păstrez și acum, ca egumen, ceea ce am învăţat de la cei trei stareți de dinainte, şi sub care am trăit în ascultare cinstită.

Eu aş vrea să’i previn pe toţi călugării – nu numai pe cei care fac ascultare de mine – că telefoanele acestea pot face o stricăciune atât de mare, încât pot aduce o întreagă catastrofă sufletului unui monah. Şi nu numai monahilor ci şi celor din lume. Poate mai cu seamă lor. Şi asta pentru că au atât de multe și mari și periculoase posibilități încât, fără o aşezare duhovnicească, nimeni nu poate face faţă înşelărilor diabolice ale noului paradis.

Ce ne trebuie atunci? De ce este nevoie?

Ce trebuie? Frică de Dumnezeu. Cei care au frică de Dumnezeu se mântuiesc, pentru că aceia nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Toţi ştim că există telefoane prin mănăstiri și la călugări. Cei care le folosesc simplu, doar pentru comunicare, aceia sunt înțelepți. Dar în general, ele sunt o nouă catastrofă pentru un monah, fiindcă sunt foarte alunecoase. De la ușurătatea comunicării se trece printr’o subtilă oarecare nevoie și apoi urmează numai înșelări și înșelări.

Aşadar, ferice de mine că folosesc un telefon simplu…

Da, vedeți? Cuvântul „telefon” vine de la noi, din limba greacă: „tile-phono” (τηλεφωνο) şi înseamnă „a’l auzi pe cel de departe”; iar aparatul, în sine, este folositor omului pentru ușurătatea comunicării. Restul (aplicaţiilor) însă, sunt pentru oamenii care au înţelepciune și frică de Dumnezeu…

Iar înţelept este cel ce’şi stăpâneşte voile – spune Sfântul Marcu Ascetul.

Da. Doar aceia se vor mântui. Altminteri își bagă singuri cancerul în buzunar. În amândouă înţelesurile (la propriu şi la figurat). Mai demult oamenilor le era teamă de boala aceasta, acuma însă, odată cu telefoanele, singuri şi’o pricinuiesc.

Dar cum să facem părinte, să convingem lumea să rabde? Să nu se mai îndreptăţească atâta, ci să’I lase lui Dumnezeu dreptatea. Eu ţin minte un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul de care mult m’am folosit în viaţă: „Cel ce poate să rabde o nedreptate şi’i stă în putinţă s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

Asta vine de la nejudecare şi deci, de la dragoste. Să nu uităm niciodată porunca Domnului: „iubește pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar pentru noi cuvântul este: Să nu slăbim pe cale! Și mai ales „să nu judecăm pe nimeni”, fiindcă atunci cădem și mai repede, cădem ca frunzele. Şi nu trebuie să uităm că la plinirea vremii, după cuvintele noastre vom fi judecaţi. După „judecăţile” noastre.

Cuvintele Domnului sunt pururea adevărate pentru noi: „Cereți și vi se va da!”. Însă noi nu ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru ceea ce avem trebuinţă cu adevărat, ca să și primim. Și uităm adesea şi celălalt cuvânt veșnic: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”.

Dar pentru monahi: îi poate mântui ascultarea?

Că să îl câștige pe Hristos, da. El este Primul care a făcut ascultare Tatălui. Deci înaintea ascultării tale pune pe Însuși Începătorul ascultării, pe Hristos Domnul, pe Împăratul cel de sus și’ți va fi mai ușor și te vei mântui. Gândiţi’vă întotdeauna de la ce slavă la ce smerenie a coborât, ca să ne mântuiască pe noi. Dacă ții minte asta niciodată nu’ți va fi greu și te vei mântui ușor.

Însă nu este bine să uităm de tristețea Lui față de Israel: „poporul acesta mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”. Acuma noi suntem Israelul cel nou, care de multe ori îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima suntem departe de El. Şi Dumnezeu ne face atenţi: „Țineți poruncile Mele, că în ele găsiți Viaţa”. Deci, dacă suntem doar cu numele creștini și ieşim din porunci… suntem pe potriva cuvântului: „mulți chemați, puțini aleși”. Și putem vedea asta încă dintru începuturi: Biserica a ales şapte diaconi pentru slujire, dar unul dintre ei, Nicolae, a ajuns să întemeieze o erezie: pe cea a nicolaiților. Deci iată: toți şapte au fost chemați, dar nu toți s’au dovedit a fi vrednici de chemarea lor.

În altă ordine de idei, vrem să vă întrebăm despre Schitul Lacu (Lakkou – „Groapă”) – știm că renovarea acestuia vi se datorează în mare parte.

Nu! Greșiți! Panaghia a vrut aceasta! Da. Preasfânta. A fost lucrarea Maicii Domnului. Eu așa cred. Bine, am făcut şi eu ascultare acolo vreme de şapte ani. Ca pădurar al mănăstirii. Și nu puteam să nu văd părăsirea aceea mare. Cum se pustiau chiliile pentru că nu mai erau părinți în Lacu. În afară de kiriakon (biserica centrală), nu mai rămăsese aproape nimic. Mă duceam acolo mai ales duminica, la Sfânta Liturghie și îi cercetam pe bătrâni. Mai apoi, unii dintre ei au trecut la Domnul la noi, în bolnița mănăstirii. Dar lucrarea cea mare, tot Dumnezeu a făcut’o. Şi „Preasfânta”. Și „Aghios Dimitrios”. Nu noi. Noi doar L’am ajutat pe Dumnezeu.

Și dacă i’ați cunoscut pe acei bătrâni, v’ați folosit cu ceva de la ei?

Adevărat, eu i’am cunoscut cam pe toţi bătrânii monahi români care s’au nevoit în Schitul Lacu. Mai erau cinci, şase români acolo. Care s’au dus rând pe rând și ei, în cei şapte ani cât am stat acolo. Și mă gândeam cu durere la molima pe care a adus’o comunismul peste voi, peste întreaga voastră țară și peste monahism. De altfel, în majoritatea țărilor ortodoxe a fost la fel, iar una din urmări a fost că și monahismul aghiorit a avut de suferit.

Dar pentru că i’am cunoscut bine şi pe cei vechi şi pe cei de acum, v’aş spune un cuvânt: cei mai mulți români au venit aici din evlavie și s’au nevoit cu cinste în „Grădina Maicii Domnului”. Unii însă, din cauza neputinței omenești, după ce s’au obișnuit cu locul (care este „meli kai galamiere și lapte”), au uitat pentru ce s’au înstrăinat și au început să se certe, şi chiar din pricini mărunte. Şi acum vă grăiesc vouă, aghioriţilor români, eu, care sunt om bătrân, ca să mă ascultați: aici este „topos metanias – loc de pocăință”! Iar voi ați venit de departe, din România, în Sfântul Munte, şi sunteţi străni în ţară străină (cum e cel mai bine pentru un călugăr!). Fiți dară înțelepți şi nu vă mai sfădiţi atâta între voi, doar ați venit aici pentru viață duhovnicească şi nu pentru gâlcevi mărunte! Păstraţi’vă menirea cea dintâi pentru care ați venit aici!

Ce ne spuneți despre viața Sfinției voastre? Cum v’ați format? Ce v’a atras spre monahism?

Eu m’am dus la şaisprezece ani la mănăstire, dar m’am pregătit sufletește pentru aceasta încă de prin clasa a IV-a, de când a început războiul. M’am născut în 1931 și aveam nouă ani în clasa a IV-a, în 1940, când a început al doilea război mondial, care a adus atâtea greutăți peste noi.

Dar deși aveam doar nouă ani, am trăit foarte adânc toate ororile războiului din anii aceia pentru că m’au marcat destul de profund. Pe la şaisprezece ani, când începusem să văd cum merg lucrurile cu țara, cu comuniștii stabiliți la noi, și cu problemele pe care le întâmpinam ca familie, și fiind oarecum de acum bărbat, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc ceva de muncă ca să îmi ajut surorile și mama. Și m’am gândit atunci să mă fac jandarm, că regimul ăsta nou căuta tineri pentru aceasta. Însă tata, om înţelept – care făcuse opt ani de război (din 1914 până în 1922) și îndurase multă suferinţă –, înțelegând mult mai deplin lucrurile decât mine, nu m’a lăsat. El știa ce înseamnă războiul, deportarea. Văzuse murind şi pribegind aproape trei milioane de greci în Asia Mică, atunci.

Și deci ați plecat la mănăstire direct în Sfântul Munte atunci, la 16 ani?

Nu, am plecat inițial la o mănăstire de la noi, din Kefalonia, unde obişnuiam să mă spovedesc la vremea aceea. Era o mănăstire, „Kipureon”, adică așa numită a „grădinarilor”. De ce am plecat acolo? Pentru că am urmat sfaturile părinților şi ale duhovnicului. Așa am hotărât încotro s’o apuc. Dar, mai presus de toate acestea, a lucrat Dumnezeu.

Ţin minte că tata îmi spusese: „Dacă vrei să mori ca un câinele legat în vie, du’te la jandarmi”. L’am ascultat și nu m’am mai dus. Mama însă, care vedea cum mă chinuiam sufletește și căutam să izbândesc cumva în viață, mi’a dat o icoană a Maicii Domnului și m’a sfătuit cu drag: „Roagă’te fiule Maicii Domnului, ca să’ți arate ea calea pe care trebuie să mergi!”. Iar eu mi’am agăţat icoana în cameră, pe un perete şi de atunci am început să mă rog în fiecare noapte, cum vedeam că face mama: mă deşteptam în fiecare miez de noapte și mă rugam o jumătate de ceas. Simplu, cu rugăciunile știute, cu închinăciuni, iar cu rugăciuni; și așa noapte de noapte, ca să găsesc o cale pentru viața mea.

Pentru că acasă eram cinci frați, îl rugam mereu pe Dumnezeu să m’ajute să’mi găsesc ceva de lucru, ca să pot fi şi eu de folos familiei mele. Pentru asta mă rugam.

Şi tot rugându’mă așa, simplu, în fiecare noapte, într’una din ele am căzut așa într’o stare în care mi’am pierdut mintea cumva: nu mai știam cuvintele, ce fac, nu mai înțelegeam ce trebuie să fac. Stăteam doar în fața icoanei Maicii Domnului ca răpit, mintea mi se oprise, nu mai știam ce trebuie să gândesc, ci doar mă uitam așa la Panaghia cu Pruncul în braţe. Mă oprisem la un singur gând: „Preasfânta mea, eu nu știu ce vreau, nu înţeleg ce e cu mine… voiam ceva, dar acum nu mai știu ce trebuia să voiesc! Rogu’te, ajută’mă tu, cu ceea ce știi că trebuie să vreau eu!”. Și în starea aceea încă fiind, am mai făcut trei metanii, mi’am însemnat patul cu o cruce și apoi m’am culcat. Și cum stăteam așa, întins pe pat, cu privirea către icoană, am aţipit. Și din icoană a venit de trei ori către mine un glas, foarte clar şi desluşit: „Tu, fiule, o să devii călugăr!”.

De aceea am și hotărât să devin călugăr. Mai întâi în obştea de la Kipureon și mai apoi, aici, la mănăstirea Sfântul Pavel, unde aveau obiceiul să vină kefaloniții noștri. Trebuie însă multă atenție, după o astfel de chemare. Fiindcă după aceea au urmat multe încercări de’a lungul vremii, unele de spus, altele de nedescoperit. Însă întotdeauna am simțit ocrotirea Maicii Domnului. Dar, vă repet: trebuie multă luare aminte de sine în tot ceea ce facem. Pentru că și dacă avem ceva, dobândim „ceva”, acel „ceva” nu este al nostru, este al lui Dumnezeu, căci de la El a venit.

Ce ai tu şi să nu fie primit?” (I Corinteni IV, 7)…

Așa mi’am încredințat eu viața lui Dumnezeu și Maicii Sale și cred că toți care au venit aici cu dorul acesta au venit.

Când aţi venit în Sfântul Munte, gheronda?

Din anul 1954 sunt aici. Iar egumen am devenit după douăzeci de ani, în 1974. Primii patru ani – din ’54 până în ’58 – au fost tare rodnici, fiindcă am fost pe deplin sănătos. Apoi însă m’am îmbolnăvit. Și a durat tare mult, vreme de douăzeci şi doi de ani, până în 1980. Încontinuu şi boală grea, boală de moarte. Şi chiar mărturisesc aceasta: faptul că acum mai trăiesc și sunt încă pe picioare, după atâția ani de boală grea, este o minune a lui Dumnezeu și mila Lui față de mine. De aceea am făgăduit și eu Domnului să împlinesc tot ceea ce mai pot să fac cu acest trup muritor izbăvit de boală după atâta vreme. În toţi anii aceştia de boală am mai învățat un lucru: cum să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nu mă las biruit de suferinţă și amărăciune. Și am simțit în inimă cum am primit ajutor neîncetat de la Dumnezeu și de la Maica Domnului și nu m’am lăsat îngenuncheat de năpastele acestei vieți – căci vă dați seama că am avut parte de destule încercări de’a lungul timpului. Asta m’a învățat pe mine boala: să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, după experiența sfinției voastre de atâția ani, și ca monah dar și ca gheronda, ce e mai ușor, să faci ascultare sau să dai ascultări?

Eu nu am devenit egumen dintr’o dată. Am stat mai întâi douăzeci de ani în ascultare la trei stareți…

Dar v’ați dorit vreodată asta? V’ați gândit că o să ajungeți totuși egumen?

Nu! Niciodată! Niciodată nu m’am gândit. Fiindcă n’am căutat niciodată asta. Dar așa a lucrat Dumnezeu încât a trebuit să primesc. Eu dragilor, m’am „înrolat”! Asta am făcut. Mi’am luat și crucea aceasta. Fiindcă, ca egumen, m’am pus pe mine însumi la mai multe osteneli. Dar și în ascultarea asta am învățat aceeași lecție: să dau „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

08 Februarie 2018, Agiou Pavlou

Textul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 134 / 20 august 2018

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul și fotografiile sale cu Gheronda Parthenios pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

VIDEO INEDIT: Binecuvântarea Bătrânului Efrem, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul, aflat la venerabila vârstă de 91 de ani

VIDEO INEDIT: Binecuvântarea Bătrânului Efrem din Arizona, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul, aflat la venerabila vârstă de 91 de ani.

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 91 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Pe 24 iunie 2018, Bătrânul Efrem din Arizona a împlinit 91 de ani.

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

Vezi si

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

MS: Este vrednică de laudă această acrivie pentru slujbele Bisericii, dar nu este aplicabilă în practică, pentru că oamenii din lume pur şi simplu nu mai vin la astfel de slujbe. Ceea ce a făcut Patriarhia Ecumenică şi Biserica Elladei în sec. XIX a fost bun ca intenţie, dar nu s-a făcut tocmai corect. Au luat elemente din diferite tradiţii vechi şi noi, care nu totdeauna au putut fi bine armonizate. De aceea, în multe parohii şi catedrale din Grecia slujbele se fac mai scurte, dar nu în baza tipicului lui Violakis (cu Evanghelia abia la sfârşitul Utreniei ş.a.), ci adaptând în diferite forme Tipicul neo-savait, devenit tradiţional pentru Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles, acele tipicuri din sec. XIX nu au fost inventate de mintea unor oameni neavizaţi; cu toate acestea, rânduiala acelor slujbe nu este general acceptată şi nici nu este foarte logică. De exemplu, nu se mai cântă Canoanele, ci doar Catavasiile, care de multe ori nu au legătură cu sărbătoarea din acea zi. De exemplu, la Schimbarea la Faţă a Domnului auzim în parohii Catavasiile Crucii (care sunt rânduite în această perioadă), dar nu auzim nimic din Canonul acestui Praznic. De aceea, consider că este foarte greu de găsit o soluţie general valabilă pentru slujbele parohiale, deşi înţelegem că ele nu pot fi ca cele din mănăstiri.

Sinteza tipiconală neo-savaită din sec. XIV, care a abolit „slujba cântării” de la Constantinopol şi a dat prioritate tipicului monahal, a fost de fapt o lucrare providenţială a lui Dumnezeu, care a ajutat la păstrarea unităţii ortodoxe, mai ales că, imediat după aceasta, a avut loc o perioadă lungă de turcocrație, când slujbele nu mai puteau avea fastul de altă dată din Constantinopol, ci au urmat rânduiala şi duhul slujbelor monahale. Şi cred că această tradiţie neo-savaită trebuie să fie păstrată, dar pentru fiecare loc şi timp trebuie găsite modalităţi pastorale de implimentare şi adaptare la realităţile concrete în care trăieşte o anumită comunitate, atât monahală, cât mai ales din lume. Există mai multe posibilităţi de adaptare şi scurtare a Tipicului, şi chiar marele liturgist grec Ioannis Foundoulis îndemna mai degrabă spre o variantă adaptată a tipicului monahal, decât spre elaborarea de rânduieli cu totul diferite pentru parohii. Trebuie să ştim să folosim cu discernământ această diversitate liturgică a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii care nu înţeleg necesitatea pastorală de adaptare a Tipicului şi vor să citească totul ca la mănăstire, vor rămâne singuri, pentru că nu va mai merge nimeni la slujbele lor.

PP: Îmi amintesc, de exemplu, că Tipicul Sf. Teodor Studitul anula citirea Ceasurilor în duminici, la marile sărbători şi în toate perioada Penticostarului. Şi aceasta nu era o inovaţie parohială, ci o regulă mănăstirească, însă puţini sunt cei care ştiu despre aceasta, ca să poată avea un suport istoric în necesitatea de adaptare a rânduielilor actuale.

MS: Vechile rânduieli liturgice erau destul de flexibile şi, dacă vom cerceta cu atenţie manuscrisele, vom observa o diversitate foarte mare de rânduieli şi texte imnografice, care s-au uniformizat abia prin ediţiile tipărite ale cărţilor de cult. Deja şi credincioşii s-au obişnuit cu aceste rânduieli uniformizate, încât este greu să se mai schimbe ceva în esenţă. Pot exista însă diferite modele de adaptare a slujbelor monahale pentru parohii, aşa încât ele să fie mai scurte şi mai înţelese, iar cei care vor slujbe mai lungi, le pot avea la mănăstire, unde tipicul trebuie păstrat cu mai multă acrivie. Dar nici în parohii şi nici în mănăstiri nu trebuie să se exagereze, iar preoţii care vor să adapteze tipicul la realităţile parohiilor lor, trebuie să ştie bine istoria slujbelor, pentru a nu scurta sau înlătura elemente esenţiale de dragul celor secundare.

PP: Observăm, de exemplu, în Biserica Rusă, că majoritatea preoților încearcă să respecte tipicul privind citirea Psaltirii la Utrenie şi, de fiecare dată, citesc Catismele 2 şi 3 (nu totdeauna integral), aşa cum Tipicul prevede pentru ziua de duminică. Însă această rânduială este pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi şi se citeşte întreaga Psaltire. N-ar putea să existe măcar în această privinţă o mai multă flexibilitate şi o redistribuire a Catismelor?

MS: Sunt multe posibilităţi de a face slujbele mai vii şi mai dinamice. Dar episcopii şi preoţii trebuie să ţină cont şi de conştiinţa poporului, pentru că există locuri unde orice schimbare trebuie făcută cu multă precauţie. Iar acolo unde preotul învaţă poporul şi îi explică sensul slujbelor, cred că este foarte bine să se citească pe rând întreaga Psaltire: dacă o Catismă pare prea mult, se poate citi doar o „Slavă” sau anumiţi Psalmi mai relevanți, dar este important să existe această varietate care îmbogăţeşte şi dă viaţă slujbelor.

S-ar putea ca şi această recomandare simplă să nu fie acceptată de toţi, de aceea, Biserica Ortodoxă evită să consemneze în scris toate aceste recomandări, lăsând pe fiecare preot să hotărască când şi cum poate dinamiza slujbele în comunitatea sa. Este adevărat că cei mai mulţi nu ştiu să aprecieze ce este important şi ce este secundar în slujbe şi, de aceea, în loc să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, ei scot catapeteasma din faţa altarului, fac Proscomidia în mijlocul bisericii şi multe alte inovaţii de genul acesta care, în cel mai bun caz, aduc un fel de entuziasm de moment, iar de multe ori smintesc şi traumează conştiinţa religioasă a credincioşilor. Astfel de experimente se pot observa în mai multe parohii din Occident, iar mai nou şi în Răsărit – şi toate sunt rezultatul aşa numitei „eclesiologii euharistice” şi a teoriilor lui Schmemann şi Zizioulas. De aceea, subliniez încă o dată faptul că preoţii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în istoricul slujbelor şi să le înţeleagă duhul, ca atunci când vor face o schimbare, aceea să fie spre zidirea comunităţii, nu de dragul modernismului sau a comodităţii. Şi, uneori e bine să păstrăm unele lucruri care poate nu sunt foarte corecte, decât să smintim lumea, care este foarte sensibilă la detaliile ce ţin de slujbe. Totul depinde şi de nivelul de catehizare al comunității…

PP: În prelungirea acestei idei vreau să vă întreb ce părere aveţi despre structura actuală a Lecţionarului biblic? Uneori citim aceleași pericope evanghelice de mai multe ori pe an, dar lăsăm necitite multe alte pericope care sunt la fel de importante. Ar putea preotul să înlocuiască pericopa evanghelică de duminică cu alta din timpul săptămânii, pentru a diversifica şi predicile?

MS: După cum ştiţi, Lecţionarul este cea mai veche carte de cult a Bisericii. A apărut încă prin sec. IV şi a rămas aproape neschimbată de prin sec. XI încoace. Acest lucru nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi teologi, deja de multă vreme, au observat că sistemul este bun doar pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi, dar nu este deloc potrivit pentru parohii, unde se slujeşte doar în duminici şi sărbători.

Îmi dau seama că această întrebare provine dintr-o preocupare pastorală foarte corectă, numai că ea se referă la detalii foarte sensibile pentru cultul ortodox. De aceea, eu cred că nu trebuie să modificăm Lecţionarul, dar putem să adăugăm la Evanghelia de rând a duminicii o a doua pericopă, la alegerea preotului, pe care ar putea-o explica şi la predică.

Analizând experienţa nefericită a schimbărilor pe care le-au făcut romano-catolicii după Conciliul II Vatican, vedem că o modificare importantă în cult atrage după sine multe alte modificări care devin incontrolabile şi periculoase. E ca şi cum ai deschide puţin poarta unui baraj, dar după aceea nu mai poţi opri nicicum viitura.  

PP: Dar cum vedeţi sistemul lecturilor biblice la romano-catolici, unde au împărţite toate pericopele pe durata a trei ani (anii A, B şi C), aşa încât credincioşii care participă în fiecare duminică la slujbe, au ocazia să audă textele şi comentariile la întreg Noul Testament?

MS: Ceea ce au făcut romano-catolicii este foarte corect. La elaborarea acestui sistem au lucrat teologi foarte bine pregătiţi, care au reuşit să facă o reformă foarte bine gândită din punct de vedere teologic. Dar modalitatea prin care au implementat acest sistem, împreună cu alte reforme liturgice mai puţin reuşite, a fost una modernă şi lumească. Din punct de vedere teoretic, soluţiile propuse de teologii apuseni erau destul de bune, numai că, în această lume căzută, este foarte greu să limitezi schimbările doar până la un punct, apoi să spui că mai departe nu-i voie. De obicei se creează o avalanșă care nu mai poate fi oprită, pentru că omul modern a pierdut duhul ascetic al slujbelor Bisericii şi foloseşte astfel de reforme conform propriilor slăbiciuni. La prima vedere, se creează impresia unei dinamizări a slujbelor şi o deschidere a clerului către popor, dar în final, se produce o desacralizare şi o secularizare totală a slujbelor şi a întregii vieţi a Bisericii. Apusenii nu recunosc aceasta, dar reformele liturgice ale Conciliului II Vatican au generat cea mai mare criză din istoria Bisericii Romano-Catolice…

De aceea, după părerea mea, dacă şi ortodocşii vor modifica substanțial sistemul lecturilor biblice, se va produce o adevărată revoluţie cu urmări imprevizibile, pentru că o astfel de modificare ar atrage după sine şi alte modificări, precum ar fi scoaterea catepetesmei sau scurtarea drastică a slujbelor ş.a. Pentru a rezolva problemele pastorale şi misionare ale comunităţilor ortodoxe, nu trebuie să facem reforme liturgice substanţiale, ci să îmbunătăţim lucrarea pastorală şi catehetică în parohii, pentru a găsi soluţii particulare de rezolvare a fiecărei probleme în parte. Însă formele tradiţionale ale slujbelor şi structura Tipicului bisericesc nu trebuie modificate prin hotărâri oficiale, care să fie impuse tuturor.

PP: De exemplu, în parohia în care slujesc acum în Portugalia, Canoanele Utreniei le punem la Pavecerniţa Mică, pe care o citim seara după Vecernie, ca Utrenia cu Liturghia de duminică să aibă împreună o durată rezonabilă. Totodată, la Vecernie, chiar dacă nu avem rânduite Paremii, deseori citim câte o pericopă din Vechiul Testament, pe care o şi tâlcuim, iar la Utrenie citim integral câte o Catismă din Psaltire. Am observat că şi alte parohii au început să implimenteze aceeaşi rânduială, fără să se confrunte cu careva împotriviri sau probleme din partea credincioşilor, ba chiar sunt mulțumiți şi participă într-un număr mai mare la slujbe, atât dimineaţa, cât şi seara. Credeți că este acceptabilă o astfel de adaptare a Tipicului?

MS: În primul rând constat că toate adaptările pe care le-aţi făcut se înscriu perfect în tradiţia liturgică a Bisericii şi nu reprezintă modificări de esenţă ale cultului. Se vede că cunoaşteţi istoria slujbelor şi sensul fiecărui element în parte, aşa încât aţi făcut o dinamizare destul de bună a slujbelor. Pavecerniţa Mică, chiar dacă e o slujbă monahală, face parte din Laudele Bisericii şi are un moment special prevăzut pentru citirea Canoanelor. Faptul că aţi mutat Canoanele Utreniei la Pavecerniţă nu este deloc greşit, pentru că acestea nu sunt legate strict de slujba de dimineaţă, aşa cum sunt alte elemente ale Utreniei (cei Şase Psalmi, cele 12 rugăciuni ale preotului, Luminânda, Doxologia ş.a.), care nu pot fi puse decât dimineaţa. De asemenea, citirea unui fragment din Vechiul Testament la Vecernie şi tâlcuirea lui este o veche rânduială a Bisericii, care trebuie recuperată şi dezvoltată; iar necesitatea de a scurta timpul Utreniei, de asemenea este justificată, mai ales în diaspora, unde mulţi credincioşi vin de la distanţe foarte mari. Cu toate acestea, deşi aceste adaptări par foarte bune şi cu temeiuri clare în istoria şi tradiţia liturgică, nu cred că un astfel de tipic poate fi impus peste tot. Uneori, pentru a ajunge la o astfel de adaptare a slujbelor, este nevoie de mulţi ani de catehizare şi educaţie duhovnicească a credincioşilor, care s-ar putea să nu înţeleagă detaliile acelor adaptări, dar să simtă în duh dacă ele corespund sau nu Tradiţiei Bisericii.

PP: Ce părere aveţi despre rânduiala liturgică a Mănăstirii Essex din Anglia, unde Vecernia şi Utrenia sunt înlocuite cu rostirea în comun a rugăciuni „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”? Din câte ştiu, iniţial, această rânduială a fost condiţionată de faptul că nu aveau traduse în engleză toate cărţile de cult, iar „rugăciunea lui Iisus” ar fi fost singura modalitate de a se putea ruga împreună monahii şi monahiile de diferite naţionalităţi. Această rânduială însă continuă şi acum, când există deja traduse cărţile de cult, iar diferite mănăstiri şi chiar parohii din lumea ortodoxă încearcă să împrumute şi să implimenteze aceeaşi practică. Cum vedeţi acest lucru?

MS: Această rânduială este proprie Mănăstirii Essex şi părintelui Sofronie, şi nu este legată doar de lipsa cărţilor de cult, ci şi de specificul gândirii şi trăirii acestui stareţ. În primul rând trebuie să precizăm că părintele Sofronie nu a vrut să facă o mănăstire. El însuşi spunea că are un grup de ucenici cu care vrea să se roage împreună. Abia mai târziu tinerii din jurul Sfinţiei Sale au început să devină monahi şi să fie organizaţi după modelul unei mănăstiri mai mult sau mai puţin chinovitice. Dacă analizăm gândirea şi duhul părintelui Sofronie, ne dăm seama că el, încă pe când era la Russikon, avea o dificultate faţă de slujbele foarte lungi, care i se păreau rigide şi obositoare. De aceea, imediat ce stareţul său Siluan a trecut la Domnul, părintele Sofronie a ales calea pustiei, unde a practicat doar rugăciunea inimii. Aici în Muntele Athos, în special la colibe şi chilii, se practică înlocuirea Laudelor cu un anumit număr de komboskini (şirag de metanii) numai că, fiecare monah face această pravilă în particular. Aici e marea diferenţă! Biserica nu cunoaşte tradiţia ca rugăciunea lui Iisus să se spună în comun în locul Laudelor. Vorbeam o dată cu papa Efrem Katunakiotul şi-mi spunea că atunci când este singur, în locul Laudelor spune rugăciunea inimii, dar dacă are un ucenic sau un vizitator, slujeşte Laudele tradiţionale (chiar dacă într-o formă mai simplă). Monahul nu poate trăi fără slujba Laudelor („psalmodie” – cum o mai numesc Părinţii) şi, dacă nu are condiţii pentru a le săvârşi, le poate înlocui cu „rugăciunea lui Iisus”, dar dacă sunt mai mulţi fraţi, e bine să fie săvârşite Laudele tradiţionale care, prin textele şi duhul lor, ne încadrează în Trupul comun al Bisericii. Deci, în tradiţia athonită Laudele sunt slujbe comune, iar „rugăciunea lui Iisus” este o rugăciune particulară; ele se completează reciproc, dar nu se substituie una alteia.

În concluzie, ceea ce a rânduit părintele Sofronie pentru Essex poate să fie valabil doar la Essex, dar nu mi se pare corect să fie preluat şi de alte mănăstiri, pentru că aceasta, deşi pare interesant din punct de vedere duhovnicesc, are şi implicaţii eclesiologice foarte profunde, care nu trebuie neglijate. Nu ne îndoim de sfinţenia şi autoritatea părintelui Sofronie, dar acea rânduială de slujbe trebuie să rămână o particularitate doar pentru acel loc, care are şi o istorie aparte.

PP: În comunitatea în care slujesc, în special când credincioşii stau în rând la împărtăşire sau la miruit, din cauza spaţiului mic şi a multor copii, se face multă gălăgie. Am încercat diferite metode pentru a depăşi această problemă, iar cea care mi s-a părut mai eficientă este chiar „rugăciunea lui Iisus”. Adică, în timp ce preotul împărtăşeşte credincioşii, toată lumea, inclusiv copiii, rostesc împreună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – şi astfel se face linişte, iar cei care stau în rând continuă să se pregătească şi să păstreze trezvia necesară pentru împărtăşire. Ce părere aveţi de această abordare?

MS: Mi se pare o soluţie bună. Până la urmă este o metodă pastorală ce ţine de o problemă concretă a unei comunităţi. Dacă aceasta ajută la păstrarea liniştii şi crează o atmosferă mai potrivită pentru acel moment al slujbei, este foarte bine. Întrebarea precedentă însă era despre înlocuirea slujbelor tradiţionale, în special Vecernia şi Utrenia, cu „rugăciunea lui Iisus”, ceea ce e cu totul altceva.

PP: Există mănăstiri, dar şi preoţi de mir, care în Postul Mare slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi (de luni până vineri). Tot mai mulţi preoţi slujesc această Liturghie seara, pe la orele 17:00 sau chiar 19:00, când credincioşii termină munca, iar preoţii le cer să postească întreaga zi pentru a se împărtăşi. Cum vedeţi Sfinţia Voastră aceste lucruri?

MS: Există şi în Sfântul Munte mănăstiri care slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi, dar acest lucru nu este corect. Postul Mare presupune abstinenţă inclusiv de la împărtăşirea euharistică. Tocmai de aceea Biserica interzice săvârşirea Liturghiei obişnuite în zilele de rând, şi numai de două ori pe săptămână (miercurea şi vinerea) ne împărtășim spre întărire din Darurile Înaintesfinţite. Deci, logica Postului Mare este să trezim prin post dorul după Hristos, ca după Paşti să ne împărtăşim în deplină bucurie duhovnicească. Noi însă am schimbat această logică a Bisericii cu o logică omenească şi ne împărtăşim mai des în Postul Mare, iar după Paşti, cei mai mulţi, nu se împărtăşesc deloc. Acest lucru este greşit şi mi se pare deplasată practica unor preoţi de mir care se cred mai tradiționaliști decât călugării, sfidând de fapt Tradiţia Bisericii.

Iar în ce priveşte ajunarea pe parcursul întregii zile, desigur este un lucru lăudabil, dar nu poate fi impus sau considerat ca normă. De obicei, chiar şi în pustie, monahii posteau până la ceasul IX din zi, adică aproximativ orele 15:00. Acolo unde se săvârşeşte Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la această oră, se poate pretinde ajunarea totală până la împărtăşire. Dar în lume, unde oamenii muncesc din greu toată ziua şi termină serviciul abia pe la 17-18, nu se poate pretinde o astfel de ajunare totală. Deci, este corect să se slujească Liturghia Înaintesfinţitelor seara, căci numai aşa i se înţelege sensul şi se respectă ciclul zilelor liturgice, dar în acest caz mirenii pot mânca mâncare de post în partea de dimineaţă a zilei, apoi să ajuneze cel puţin şase ore până la împărtăşire. Chiar dacă, la prima vedere, nu se ajunează suficient, totuşi mi se pare această practică mai corectă decât slujirea Liturghiei Înaintesfinţitelor dimineaţa.

PP: Vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie. Sunt sigur că multora le va fi de folos…

Sursa: teologie.net

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest dialog liturgic pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Studentul Roman Strijkov. Destinul unui „admirator al Sfântului Siluan”

Fotografie din Mănăstirea Sf. Panteleimon (septembrie 1933):
1. Cuviosul Siluan Athonitul († 1938); 2. Monahul Casian Korepanov; 3. Ierodiacon (pe atunci) Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Cuviosului Siluan, ctitorul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător de la Essex, UK († 1993); 4. Monahul Vasili Krivoşein, viitor Arhiepiscop de Bruxelles († 1985); 5. Admirator al preacuviosului Siluan, Studentul Roman Strijkov († 1995).

Vezi și: O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Roman Strijkov (ieromonahul Siluan Strijkov) (1911 – 1995), orfan, din numărul de refugiați care studiază în Athena și Belgrad. Student, așadar, la vremea întâlnirii cu Sfântul Siluan la Athos (identificat cu nr. 5 în poza de la Athos), mai târziu devine preot slujitor și arhimandrit, rector al bisericii Sf. Nicolae de la Casa Rusă din Sainte-Geneviève-des-Bois.

În a treia poză – „o vizită la Paris a Ierarhului Antonie Bloom” – Roman Strijkov (Arhim. Siluan Strijkov) apare al 5-lea de la stânga la dreapta, cu brâu roșu și purtător de cruce (http://e.korsoun.free.fr/p05/13_1.php).

În a patra poză, de la stânga la dreapta, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare al doilea – în spate (http://e.korsoun.free.fr/p05/05_1.php)

În a 5-a poză, de la dreapta la stânga, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare pe rândul din față, al treilea. http://e.korsoun.free.fr/p06/17.php

Despre întrega sa viață și interviu citiți aici: https://drevo-info.ru/articles/23449.html

În anul 1991 a dat câteva interviuri pentru Filmul: „Banca lui Siluan” al cărui protagonist este: https://youtu.be/HV4GIiNlhJI

„Banca lui Siluan” Скамейка Силуана (video):

Un film dedicat Ieromonahului Siluan (Strijkov): tânărul cu „nr. 5” din poza de la Athos cu Sfântul Siluan Athonitul și Cuviosul Sofronie, care a ajuns peste ani Ieromonahul Siluan (Strijkov) la Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris. Fotografii, viața de zi cu zi, interviu cu 4 ani înainte de trecerea de la Domnul.
Fragmente din video, traduse în limba engleză, mai jos!

Mulțumim fratelui Vasile Călin Drăgan pentru îngăduința de a posta din descoperirile sale pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

Notă: Ghilimele din titlul postării au funcția de citat si nu cea de dublu înțeles. În descrierea fotografiei studentul Roman este numit – Admirator al preacuviosului Siluan (n. edit.).

From min. 15: 36 : „Somehow in search of the answer to many questions I have gone to the Panteleimonovsky Russian monastery on Athos … A lot of negative saw, I saw a lot of small vanity, as well as at all people. The same people as we, only in search of something, and bring with ourselves the same nature, which at each person become monks.
And here I think: „Why I have arrived here? I am full beautiful, consolatory church services, but there is no living word”. And here, in such sad mood I left gate of the monastery and thought of that why I have arrived here. Suddenly calls some voice to me. I raise the head, I look – the gray-bearded monk, pleasantly smiles, the nice person. And, above all, has distorted me, I had such feeling that he has spotted, has read my thoughts with which I went. That minute it was very unpleasant. He addresses me:
– And what does it mean – to keep wisdom?
I have shrugged shoulders, interrogatively I look at him.
– To keep wisdom is not to accept thoughts. Thoughts, it is not thoughts. Thoughts are a condition of disappointment, spiritual weight…
It was the answer to my state with these gloomy thoughts.
– The wisdom consists in denying thoughts. That is not to accept these the heavy, confusing soul thoughts.
He has very much calmed, has consoled my soul for the rest of life. When I took monkhood 11 years later (Saint Silvanus the Athonite wasn’t alive any more). I have arrived to Athos again, I was named there, in memory his Siluan named.”

We never know how each soul is adjusted. And what strings one soul will touch at another. The more people it will be understood and to help to go each other to this light, the more they will unite. Someone from Saints said: „Than closer to the Sun, those beams of the Sun are closer to each other”. But it, of course, simple comparison. And without comparison it is only possible to tell that the only thing that it is possible to wish to each person that he looked for justifications of this life. Also you know, soul can die of a grief, for fear, of hopelessness, and the God’s Favour, sometimes through prayers can pull out them. Difficultly for each person to overcome the bad tendencies. And why these bad tendencies are left by God on freedom of the person? If to take away this gift of mental freedom, a gift of freedom to do good not only, but also evil from the person, then we will be as if pleasant kitties and doggies, but we will have no Image and God’s Similarity. And God looks not for slaves, but People free. The free people who have chosen a way of good. Freely fallen in love good. Good, as the highest sense of this life.
Without justification of those tests, any person will never speak as Christ spoke. Briefly: „There is no greater love than this: that someone lay down his life for his friends” (John 15:13). Not obligatory in the war from the fire of the person to pull out. It is possible to help every day. To forgive, understand. To judge by itself as it is difficult to overcome dark sides. You know, a prayer, it as a lightning. As a lightning which flies up into the sky about some person. It is necessary that heart of each person has touched the Evangelical Word.

– The father Siluan, what it is possible to wish to Russians in this hard time?
– This most. Because society consists of separate souls. And the more separate souls will understand it, the more people will unite in it. The more these people, these souls it will appear in all the people, the stronger it will affect. Preachers whom I heard touched soul of the person, and this most important – to find a key to each soul. And in each soul different locks and each soul on a unique lock it is closed”.

Nouă apariție editorială: Starețul Efrem Filotheitul – Arta mântuirii (Editura Evanghelismos, 2018)

Omiliile Staretului Efrem sunt pentru cititorii lor o povatuire pe calea vietii duhovnicesti autentice catre mantuirea lui Hristos. Si acest al doilea volum de omilii al cinstitului Staret athonit cuprinde 33 de omilii, la fel ca si primul. Cele mai multe dintre omiliile publicate sunt rostite liber si foarte putine au fost citite din manuscris sau au fost publicate, iar aceasta le mareste valoarea si importanta, fiindca sunt stralucirea inimii parintesti si patristice a Staretului, imbibate de harul cel necreat si sfintitor. Omiliile cinstitului Parinte Efrem imbina stilul simplu, dar dinamic, principalele calitati ale predicii apostolice si patristice. De aceea, sunt cuvinte de zidire si mangaiere, ce se adreseaza nu numai monahilor, ci si tuturor crestinilor.

Editura Evanghelismos, a Chiliei Buna Vestire – Lacu, prin râvna, osteneala și purtarea de grijă a Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, a făcut cunoscute cititorilor ortodocși din România nenumărate și neprețuite scrieri ale părinților aghioriți.

Vezi Colecția: Parinti aghioriti

Vezi mai multe cărți de același autor editate la Evanghelismos: Arhim. Efrem Filotheitul

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .