Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)

avva Petronu Tănase (1916–2011)

despre învăţătura de credinţă cea adevărată

Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?

Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.

Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?

V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.

Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!

Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.

Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecută… fiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).

Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.

Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?

E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.

Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.

Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi creștinii nu credem așa ceva!

Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!

Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!

Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!

Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!

Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.

Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.

Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)

Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)

*

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!

Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.

„Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.

Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.

Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).

Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.

Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.

Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.

Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.

Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!

Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.

Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.

Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.

De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).

Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.

Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.

Și ce trebuie să facă creștinul?

Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.

Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.

materia: prisosul şi cumpătarea

Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

nesaţiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.

respirația sufletească a existenței noastre

Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.

Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere. 

raţiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

relaţiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.

În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.

neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

dreapta credinţă # noile eresuri

Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!

Nu grăiţi cu ereticii!

Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.

De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.

Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant

Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!

Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.

Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?

televizorul şi… coliva

Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.

Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.

Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.

necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă

Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.

Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.

Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!

puterea harică a Sfântului Duh

Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?

Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.

Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.

În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.

Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.

Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!

biserici şi catedrale

A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?

Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.

Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.

Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.

steaua şi Crucea

Ce ne spuneți de încheiere?

Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!

Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

Jean-Claude Larchet: Cum se raportează Biserica Ortodoxă la celelalte confesiuni creştine

Potrivit mai multor principii examinate [în capitolele precedente] – în mod particular credinţa Bisericii Ortodoxe că Biserica nu poate fi decât una şi universală, şi convingerea ei că ea însăşi este această Biserică una şi universală (ca una ce este întemeiată de Hristos şi de Apostoli şi a păstrat nealterate credinţa şi vieţuirea propovăduită de ei, şi deci ca una ce este sfântă şi apostolică) -, Biserica Ortodoxă se consideră unica Biserică a lui Hristos şi nu poate recunoaşte celorlalte confesiuni creştine calitatea de Biserică.

Aceasta a fost dintotdeauna şi întotdeauna poziţia Bisericii Ortodoxe.

Ea continuă să fie susţinută şi în ziua de azi de ecleziologii şi teologii ortodocşi. Astfel, Părintele Georges Florovsky spune că Biserica Ortodoxă „se ştie pe sine a fi păzitoarea credinţei apostolice şi a Tradiţiei în deplinătatea lor şi, în acest sens, adevărata Biserică, ca una ce posedă tezaurul harului dumnezeiesc prin continuitatea slujirii preoţeşti şi a succesiunii apostolice”[1]. „Biserica Ortodoxă are […] conştiinţa de a fi singura adevărată Biserică”, scrie Părintele Meyendorff,[2] adăugând: „Faţă de protestanţi şi faţă de Biserica Romano-Catolică, Ortodoxia se afirmă ca adevărata Biserică, de care creştinii din Apus s-au despărţit”[3]. Părintele Placide Deseille, la rândul său, spune:

„Ecleziologia ortodoxă a rămas, în esenţă – în pofida distorsiunilor cauzate de circumstanţele istorice şi păcatele omeneşti – cea a vechii Biserici, cu care Biserica Ortodoxă de azi se simte în deplină continuitate, fără nici o ruptură. Ea are conştiinţa de a fi pur şi simplu Biserica lui Dumnezeu. Pe celelalte confesiuni creştine ea nu le poate privi decât ca pe mădulare desprinse din unitatea eclezială, păstrată deplin în sânul ei. Tradiţia sa are drept conţinut normativ tot ceea ce creştinii, înainte de epoca separărilor, au considerat cu toţii că face parte din zestrea apostolică, fie că este vorba de credinţa însăşi, fie de viaţa bisericească”[4].

Această poziţie este de asemenea susţinută de membri eminenţi ai ierarhiei ortodoxe, dintre care unii foarte implicaţi în curentul ecumenist. Mitropolitul Maxim de Stavropolis, din Patriarhia de Constantinopol, subliniază:

„Ortodoxia nu este o Biserică printre alte Biserici, ci Biserica însăşi. Ea a păstrat întocmai şi cu adevărat învăţătura lui Hristos, în întreaga sa curăţie. Dincolo de o simplă continuitate şi tărie istorică neclintită, în ea există o autenticitate ontologică şi duhovnicească. Aceeaşi credinţă, acelaşi Duh, aceeaşi vieţuire. Aceasta constituie trăsătura distinctivă a Ortodoxiei şi o îndreptăţeşte să declare că este şi rămâne Biserica prin excelenţă”[5].

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-o cuvântare rostită în faţa monahilor din Muntele Athos, a declarat: „Singură Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica cea una, universală şi apostolică”[6].

Mitropolitul (viitor patriarh al Moscovei) Chiril, într-o declaraţie a sa referitoare la documentul Vaticanului Subsistit in, în care se afirmă că Biserica Romano-Catolică este unica Biserică, spune: „Biserica Ortodoxă este moştenitoarea cu drepturi depline, potrivit succesiunii apostolice, a vechii Biserici celei una. De aceea, tot ceea ce se spune în documentul catolic raportăm cu drept deplin la Biserica Ortodoxă”[7].

Această poziţie figurează şi într-un mare număr de declaraţii ortodoxe făcute în cadrul instituţiilor ecumenice. Declaraţia ortodoxă prezentată la încheierea Adunării CEB, ţinută la Toronto în 1950, stipulează că : „Apartenenţa la Consiliu (ecumenic) nu implică obligaţia ca fiecare Biserică să le recunoască pe toate celelalte drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Iar cea de la Evanston, din 1954, precizează:

„Nu putem să nu afirmăm profunda noastră convingere că numai Biserica Ortodoxă a păstrat deplin neştirbită „credinţa dată odinioară sfinţilor” […] şi că anumite elemente fundamentale care constituie realitatea plenitudinii Bisericii nu se regăsesc în comunităţile despărţite (de ea)”. [8]

Această poziţie a fost prezentată în documentele oficiale ale Bisericilor locale ori de câte ori a fost necesar.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), într-o enciclică a sa, declară:

„Este de datoria noastră, ca episcopi ai Bisericii şi păzitori ai credinţei apostolice, să mărturisim că singură Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Mărturisim aceasta deoarece suntem încredinţaţi că din timpul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă nu a primit nici o învăţătură greşită şi nici o regulă de viaţă strâmbă, în pofida greşelilor săvârşite, în mod colectiv sau individual, de membrii Bisericii” (cf. I Ioan 1, 8).”[9]

Consiliul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit la Moscova în august 2000, a promulgat o declaraţie cu privire la Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, în care se spune:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru, Biserica pe care Duhul Sfânt a zidit-o şi o plineşte, Biserica despre care Însuşi Domnul zice: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, păzitoarea şi dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Ea poartă deplina răspundere a propovăduirii adevărului Evangheliei lui Hristos, ca şi deplina putere de a mărturisi „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 3)[10].

Şi puţin mai jos:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, în care se păstrează neştirbite Sfânta Tradiţie şi plinătatea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Ea a păstrat în deplinătatea şi curăţia ei moştenirea primită de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Ea recunoaşte identitatea învăţăturii sale, a structurii liturgice şi a vieţuirii, cu propovăduirea apostolică şi Tradiţia vechii Biserici. Ortodoxia nu este „un atribut naţional şi cultural” al Bisericii Răsăritene. Ortodoxia este o însuşire intrinsecă a Bisericii, păzirea adevărului doctrinar, a structurii liturgice şi ierarhice şi a principiilor de viaţă duhovnicească, necontenit şi neschimbat păstrate în Biserică din timpurile apostolice”[11].

Biserica Ortodoxă nu recunoaşte pretenţia analogă a Bisericii Romano-Catolice de a reprezenta singura şi unica Biserică, Biserica cea una şi universală[12]. Având puternica convingere că unitatea mărturisirii de credinţă şi a modului de viaţă (ethos) este fundamentul unităţii şi al deplinătăţii (catolicităţii) Bisericii, ea consideră că înstrăinarea Bisericii Romano-Catolice, începând cu veacul al IX-lea mai ales, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic, de la credinţa dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o străină de Biserica însăşi şi, ca urmare, a lipsit-o de plinătatea harului şi de puterea de a-l împărtăşi.

Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte nici concepţia pe care o au denominaţiunile ieşite din Reformă, potrivit căreia: 1) diviziunile pe care istoria le-a produs între creştini sunt diviziuni reale ale Bisericii celei văzute; 2) de aceea, nici o Biserică empirică nu poate să se identifice cu Biserica lui Dumnezeu; 3) unitatea Bisericii menţionată în Crez există însă în mod nevăzut; 4) scopul mişcării ecumenice este acela de a o face din ce în ce mai vizibilă; 5) această unitate văzută comportă o credinţă minimală comună, o intercomuniune sacramentală, o recunoaştere a Tainelor, care lasă loc pentru diferenţele dogmatice şi instituţionale prin care se păstrează identitatea fiecărei Biserici[13]. Părintele Placide Deseille scrie pe această temă, spunând: „Este evident că o astfel de concepţie nu poate fi privită de ortodocşi decât ca o pan-erezie, şi pentru ei nu se pune problema de a face vreo concesie”[14].

Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor (branch theory), de origine anglicană, potrivit căreia diferitele concepţii creştine ar fi ramurile unui acelaşi arbore, avându-şi unitatea profundă în trunchiul comun, fiind toate în aceeaşi măsură Biserici depline şi apostolice, şi părtaşe toate, în mod complementar, la moştenirea comună a Bisericii cea una şi nedespărţită[15].

Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:

„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”[16].

Putem cita, drept concluzie, această afirmaţie din recentul document al Bisericii Ortodoxe Ruse, menţionat mai sus:

„Biserica Ortodoxă afirmă că unitatea autentică nu este posibilă decât în sânul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică [care este ea însăşi]. Toate celelalte „modele” de unitate sunt inacceptabile”[17].

Sursă online: parohiacopou.ro

Sursă print: Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul lui Hristos, vol. II, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2013, pp. 161-166

Note:

[1] « Une vue sur l’Assemblée d’Amsterdam », Irénikon, 22, 1949, p. 10.
[2] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[3] Ibidem, p. 180. El adaugă : « Avem de-a face aici cu un exclusivism tot atât de hotărât ca acela al Romei, dar exprimat în numele unei noţiuni diferite despre Biserică».
[4] Points de vue orthodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval, 1984.
[5] Episkepsis, 227, 15 martie 1980.
[6] Cuvânt rostit în biserica Protaton (Kareia, Muntele Athos), pe data de 21 august 2008.
[7] Declaraţie făcută Agenţiei de presă Interfax, pe 10 iulie 2007.
[8] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[9] Encyclical Letter of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America on Christian Unity and Ecumenism, 1973, I, C, “The Orthodox Church is the True Church”.
[10] Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 1. 1.
[11] Ibidem, 1. 18-19.
[12] Cu privire la poziţia Bisericii Romano-Catolice, a se vedea îndeosebi documentele Congregaţiei pentru doctrina credinţei : « Referitor la expresia ‘Biserici surori’» (30 iunie 2000), « Dominus Iesus » (6 august 2000), cap. IV, 16-l7 şi « Subsistit in » (29 iunie 2007).
[13] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 4.
[14] Points de vue orhodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval (fără dată).
[15] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 5.
[16] L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 178.
[17] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 3.

Jean-Claude Larchet – scurtă notă bio-bibliografică

doctor în filosofie și teologie

Jean-Claude Larchet este un teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocşi. Este doctor în Filosofie (1987) şi Teologie (1994) al Universităţii din Strasbourg. Este unul din puţinii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înţelegere şi trăire a vieţii bisericeşti și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Născut într-o familie catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 22 de ani.
Astăzi Jean-Claude Larchet trăiește și profesează în principal la Strasbourg (Franța), unde este profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Strasbourg.

Jean-Claude Larchet est autorul a circa 20 de volume şi a unui număr important de articole în diferite domenii ale teologiei. Lucrările sale au fost traduse în 15 limbi.
Cele trei volume ale sale despre Sf. Maxim Mărturisitorul sunt recunoscute ca fiind printre cele mai bune studii despre acest sfânt publicate vreodată:
– La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996)
– Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998)
– Saint Maxime le Confesseur (2003)

Jean-Claude Larchet este cunoscut publicului românesc mai ales pentru remarcabilele sale volume despre suferinţă, boală şi vindecare în tradiţia patristică. Între acestea se remarcă seria de trei volume:
– Théologie de la maladie (1991)
– Thérapeutique des maladies mentales (1992)
– Thérapeutique des maladies spirituelles (1997).

Sursa: orthodoxwiki.org

Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte cu privire la viitorul Sinod Panortodox

În data de 26 martie 2016, egumentul Mănăstirii Cutlumuş a adresat următoarea scrisoare Sfintei Chinotite a Muntelui Athos cu privire la viitorul Sinod panortodox :

« Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos, la Karyes

Cuvioşia voastră, frăţeşte în Domnul o salutăm.

Citind cu mare atenţie venerabila scrisoare patriarhală care ne-a fost transmisă cu privire la Sinodul panortodox, însoţită de deciziile referitoare şi de regulamentul lui de organizare şi funcţionare, precum şi scrisoarea mănăstirii Karakallou care îşi exprimă îngrijorarea, vă aducem la cunoştinţă cele ce urmează, având în vedere importanţa excepţională a Sinodului convocat, atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul lumii ortodoxe.

În mod concret, dincolo de numeroasele elemente pozitive ale documentelor, se ivesc anumite întrebări care ating conţinutul teologic al Tradiţiei patristice.

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sinodului panortodox prezintă imaginea unei sinaxe a întâistătătorilor, şi nu cea a unui Sinod panortodox după modelul Sinoadelor ecumenice. Această impresie este provocată de limitarea membrilor doar la Întâistătătorii Bisericicilor autocefale, având dreptul exclusiv la vot şi la cuvânt, ceea ce exclude ceilalţi membri ai fiecărei delegaţii, dar şi marele număr de episcopi aparţinând fiecărei Biserici. Aceasta nu constituie expresia desăvârşită a sistemului sinodal. Ne temem că, în acest mod, pătrunde involuntar în Biserică teologia primatului, care, de altfel, constituie şi finalitatea teologiei persoanei, apărută în secolul al XX-lea. Deja au apărut opinii după care dogma şi cultul liturgic nu pot să constituie locul unităţii, fiind factori chipurile impresonali, iar ca unic loc al unităţii se promovează persoana primatului.

2) Cu privire a subiectul relaţiilor Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, este oarecum inconsecvent ca Biserica una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească să recunoască alte Biserici creştine, cu care, în consecinţă, poate fie să aibă, fie să nu aibă comuniune. Adică pare că subiectul clarificării credinţei este plasat a posteriori, după recunoaşterea unui comunităţi creştine ca Biserică, ca şi cum teologia ar constitui o completare a eclesialităţii [caracterului de Biserică]. Reiese din formulare că este considerată unicul criteriu al eclesialităţii succesiunea apostolică istorică sau oficierea botezului.

3) Articolul 22 al documentului «Relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine», aflat desigur în legătură cu dialogul ecumenic, prejudecă evident infailibilitatea Sinodului, şi formulează în scris concepţia mai generală că «păstrarea credinţei ortodoxe curate este asigurată numai prin sistemul sinodal» şi de asemenea că un Sinod constituie «judecătorul autorizat şi ultim cu privire la subiectele de credinţă». El anticipează, în sfârşit, condamnarea oricărei contestaţii a deciziilor Sinodului de către persoane sau grupuri (inclusiv, evident, şi de către ierahii locali). Dacă acestea nu constituie pur şi simplu o formulare nefericită, atunci se contestă faptul că poporul credicios este păzitorul credinţei. Contrar acestui articol, viaţa Bisericii mărturiseşte că indivizii (de exemplu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori), grupurile, şi în sfârşit întreaga pliromă [totalitate] a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au dovedit nevalide mari şi numeroase [cu numeroşi membri] Sinoade ale trecutului.

4) Dat fiind că tradiţia patristică, în conformitate şi cu documentele, constituie un criteriu al unităţii eclesiale şi dat fiind de asemenea că viitorul Sinod revendică o validitate/autoritate panortodoxă, pliroma Bisericii aşteaptă de la acesta să nu ignore Sinoadele precedente, acelea care au fost convocate sub Sfântul Fotie cel mare şi Sfântul Grigorie Palamas, care au fixat graniţele teologiei şi experienţei patristice de-a lungul timpului şi au format conştiinţa de sine ortodoxă, şi pot să dea răspunsuri omului contemporan. Dacă nu se face această menţiune, în cele din urmă va părea că Biserica ortodoxă nu acceptă teologia de după Sinodul al şaptelea.

5) În sfârşit — chiar dacă de importanţă minoră — nu înţelegem utilitatea prezenţei observatorilor heterodocşi la un Sinod la care urmează să se discute, pe scară largă, chestiunile interne ale lumii noastre ortodoxe.

Pliroma eclesială aşteaptă cu adevărat ca Sfântul şi Marele Sinod să manifeste expresia autentică a tradiţiei. În acelaşi timp, sosesc de pretutindeni voci distinse, de unde reiese neliniştea că anumite poziţii vor crea probleme majore sau minore, şi posibilităţi de a provoca schisme. De asemenea, ne gândim că Locul nostru sfânt, întotdeauna sensibil la chestiunile de credinţă şi experienţă ortodoxă, va trebui să articuleze un discurs cuviincios şi limpede, care se cuvine să contribuie la edificarea tuturor, iar eventual şi să influenţeze pozitiv şi lucrarea Sinodului.

Dincolo de toate acestea, noi rămânem, cu iubire întru Hristos şi dragoste frăţească,

Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş,

+ Arhimandritul Hristodul şi fraţii săi în Hristos »

Sursa originală în limba greacă

Sursa: http://orthodoxie.com/lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Via: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2016/05/17/scrisoarea-egumenului-manastirii-cutlumus-catre-sfanta-chinotita-in-chestiunea-asa-zisului-mare-sinod-lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Sursa originală în limba greacă: http://thriskeftika.blogspot.ch/2016/04/blog-post_36.html

Traducerea din limba franceză, comparată şi cu varianta greacă: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

NOTĂ: Articolul grecesc menţionează şi reproduce în formă scanată şi scrisorile mănăstirilor Xiropotamou, Zografou, Karakallou, Filotheou şi Grigoriou.  Documentul cu scrisorile scanate îl vom prelua mai jos.

Vezi acest document pe Scribd

Scrisoare deschisă a Părinților Sfântului Munte către Patriarhia Ecumenică, către celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, către toți credincioșii Bisericii cei purtători ai numelui lui Hristos, în legătură cu Sinodul Panortodox

SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE
CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ,
CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE,
CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE,
CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

«Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;
ale Bisericii umblă fără păstor.
Cele bune pier, cele rele se dau pe față.
Plutim în noapte, făclie nicăieri.
Hristos cade spre somn; ce avem a pătimi?…»

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie «ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte», și că «acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale» (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16) Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic: a) printr-un guvern mondial, b) printr-o economie mondială și c) printr-o religie mondială. Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita «Mișcare ecumenică», iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismul sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea «nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor» (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate «bisericile», sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), «mîntuiesc» sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, «biserică» duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este «unirea» sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin «potirul comun» care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a «deosebirii duhurilor», care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: «canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: «…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui» (Enciclica din 6 Mai 1848).

7) Una din temele Sinodului ar trebui să fie problema calendarului care a dezbinat pînă astăzi Biserica Ortodoxă în privința sărbătorilor și constituie cea dintîi lovitură dată de ecumenism Ortodoxiei.

În urma celor de mai sus este de datoria noastră să aducem la cunoștința Patriarhiei Constantinopolei, a celorlalte Biserici Autocefale, a Sfintei Chinotite a Sfîntului Munte, precum și tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe că noi, părinții athoniți, luptîndu-ne să păstrăm, prin ținerea cu acrivie a credinței ortodoxe, legătura organică cu Capul Bisericii, Dumnezeu-Omul Domnul nostru Iisus Hristos, și următori făcîndu-ne Sfinților Părinți, nu vom accepta și vom respinge așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» după încheierea lui dacă:

1) Sinodul acesta nu respinge deplin textul presinodal intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine».

2) Nu condamnă panerezia, potrivit Sfîntului Iustin Popovici, lucifericului ecumenism sincretist inter-creștin și inter-religii.

3) Nu recunoaște Sinoadele de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare și din vremea Sfîntului Grigorie Palama ca al VIII-lea și, respectiv, al IX-lea Ecumenic, Sinoade deja recunoscute ca atare în conștiința credincioșilor creștini.

4) Nu votează hotărîrile așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» toți arhiereii participanți la el, după cum prevede eclesiologia ortodoxă și Dreptul ortodox, și nu doar Bisericile Ortodoxe Autocefale prin întîistătătorii lor, după cum prevede regulamentul Sinodului.

5) Nu retrag prevederea despre obligativitatea acceptării ulterioare a hotărîrilor luate de către toate treptele de credincioși creștini, prevedere care aduce atingere dreptului de neînlăturat al tuturor mădularelor Bisericii de a judeca din punct de vedere dogmatic și eclesiologic chestiunile puse înainte.

6) Nu retrag temele privitoare la post și la a doua nuntă a clericilor, teme care, prin simplul fapt că au fost puse în dezbatere, constituie încă o dovadă că Sinodul acesta are ca scop desființarea treptată a postului, imitîndu-i în aceasta pe catolici. Fiindcă o Biserică în care nu există nevoință și viață răstignită nu duce niciodată la Înviere, ci la moarte duhovnicească, gonind pe Sfîntul Duh și ducînd la deplina secularizare.

În urma tuturor acestora, care constituie pentru noi chestiuni ce țin de mîntuire, vă rugăm foarte pe voi, sfințiți arhierei, ca la acest Sinod Panortodox să învățați «cuvîntul adevărului» și să nu îngăduiți să trecem iarăși printr-un sinod de tipul Ferrara-Florența. Dacă veți face așa, sfințiți arhierei, atunci cerul și pămîntul se vor veseli, îngerii și oamenii vor prăznui duhovnicește, numele voastre se vor scrie în cartea vieții și veți fi cu adevărat atunci «și părtași obiceiurilor și următori scaunelor» Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți. Vă rugăm să rămîneți neclintiți, să fiți demni continuatori ai istoriei Bisericii și ai arhieriei voastre cu care Biserica v-a cinstit. Dacă, dimpotrivă, nu veți învăța cuvîntul adevărului, atunci să știți că:

1. a) Ați sfîșiat cămașa nețesută a Domnului, ați necinstit Mireasa cea fără pată și neprihănită a lui Hristos – Biserica Ortodoxă. Dacă lucrurile vor evolua într-adevăr în această direcție, atunci voi veți fi cei care veți crea schismă în Biserică și veți lua asupra voastră întreaga răspundere istorică pentru urmările și roadele ei. Să știți atunci că, pe temeiul eclesiologiei ortodoxe și a Dreptului canonic ortodox, în conștiința credincioșilor ortodocși v-ați caterisit și afurisit pe voi înșivă și ați căzut din treapta arhierească «punîndu-vă în fapt pe voi înșivă în afara Bisericii» (Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, Sinaxă a clericilor și monahilor, 2009). După cum bine știți, Domnul ne poruncește să nu-i urmăm pe păstorii străini: «Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tîlhar. Iar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mînă afară, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor» (Ioan 10, 1-5).
2. b) Rezultă din acestea că și noi sîntem obligați să aplicăm Sfintele canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul canon 15 al Sinodului Cinci-șase Ecumenic, potrivit căruia avem datoria de a opri pomenirea tuturor ereticilor ecumeniști de cugetare catolică și filo-uniați. Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la sfîntul disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelui tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărîrile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sînt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească pînă ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rîndui Biserica Ortodoxă prin Sinod.

Sfintele canoane ale Bisericii au pentru toată lumea tărie și valabilitate istorică și veșnică și niciun Sinod, Patriarh sau episcop nu le poate anula. Potrivit lor:

«Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din părtășie), acela să se afurisească» (Canonul 10 al Sfinților Apostoli). De asemenea,

«Episcopul sau presviterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvîrşească ceva ca clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se caterisească» (Canonul 45 al Sfinților Apostoli).

Doar din aceste două canoane pe care le consemnăm să socotească fiecare episcop, preot, monah sau creștin ortodox cu cîtă scumpătate sîntem cu toții datori să aplicăm Sfintele canoane. Sfintele canoane sînt «supapele de siguranță» ale Bisericii și, datorită caracterului lor permanent, nu trebuie ca, ori de cîte ori sînt încălcate, să se facă un nou Sinod pentru a fi ele aplicate de către credincioși.

OPRIREA POMENIRII

Cinstită Sfîntă Chinotită și sfințiți egumeni,

Cei o sută de ani de iconomie dusă la culme și de îngăduință față de episcopii ecumeniști, de cugetare catolică și filo-uniați sînt prea de ajuns. Paguba și schimbarea pe care această impropriu numită «iconomie» a adus-o felului ortodox de a judeca al clerului și poporului a luat deja dimensiuni uriașe. Avem, însă, la Sfîntul Munte – ca moștenire sfîntă de la cuvioșii părinți și stareți athoniți, moștenire din care învățăm – tradiția istorică și de Duhul Sfînt insuflată ca, ori de cîte ori apare o erezie în Biserică, să purcedem de nevoie la oprirea pomenirii tuturor acelora care propovăduiesc erezia sau a acelora care din frică și lașitate urmează episcopilor eretici și nu opresc pomenirea acestora la Sfintele Taine.

Amintim că Sfîntul Munte a oprit, din 1924 pînă în 1974, pomenirea Patriarhului, întîi pentru introducerea inovației schimbării calendarului și, în al doilea rînd, din pricina ridicării anatemelor sub Patriarhul Atenagora.

Voi sînteți, sfințiți egumeni, cei care, venind, majoritatea, împreună cu obștile voastre din lumea din afară pentru a locui Sfintele Mînăstiri ce rămăseseră fără monahi, ați readus pomenirea Patriarhului, deși nici fostul Patriarh Dimitrios, nici actualul Patriarh Vartolomeu, n-au schimbat ceva înspre mai bine. Cînd Patriarhul Dimitrios a urcat pe tron, vechii athoniți au avut la început bune nădejdi că credința adevărată va fi «drept învățată» iarăși. Însă cînd a declarat oficial că va urma neschimbat linia marelui său înaintaș Atenagora, au repetat atunci aproape toți că vor continua oprirea pomenirii. Respectînd acest fel ortodox și athonit de cugetare, Sfînta Chinotită, într-o Sinaxă Dublă Extraordinară, a hotărît privitor la această chestiune:

«Pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic ține de conștiința fiecărei Mînăstiri» (Ședința nr. 52 a Sinaxei Duble Extraordinare din 13 Noiembrie 1971).

Așadar, în afară de Sfintele canoane, dreptul de a opri pomenirea ni-l dă însăși Sfînta Chinotită, urmînd tradiția sfîntă a Sfîntului nostru Munte. Este, însă, vreodată cu putință să existe Sfîntă Mînăstire sau monah care să nu aibă sensibilitate și conștiință ortodoxă? Oprirea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul ultim al osîndirii ereziei și al caterisirii episcopilor eretici, în cazul în care nu se pocăiesc.

Într-un răspuns către Sfînta Chinotită, Sfînta Mînăstire Karakalu scria următoarele: «Sfînta noastră Mînăstire, la punctul 14 al Sinaxei de astăzi, 21.9.1972, a examinat iarăși chestiunea disputată a pomenirii și, cu tot respectul și în ciuda cuvintelor frumoase ale sfințitului ei cap din enciclica pusă înainte, cuvinte pe care le-am cercetat cu luare aminte… a ajuns la hotărîrea de a face cunoscut în scris preasfinției voastre cele de mai jos în legătură cu această gravă chestiune bisericească:

Dorim să repetăm cu deplină încredere hotărîrea noastră nestrămutată privitoare la continuarea opririi pomenirii Patriarhului în semn de protest pentru că noul Patriarh ecumenic Dimitrios I va continua pe linia trasată de Atenagora și păstrată de Sfîntul Sinod» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Mînăstirea Sfîntul Pavel, sub egumenia starețului Andrei, a răspuns în același fel:

«…hotărîrea noastră este aceea că nu putem porni la discuție decît numai dacă Întru-tot-sfinția sa va declara prin presă că nu va urma calea înaintașului lui.»

Același părinte egumen Andrei răspundea Sfintei Chinotite:

«Pricini de conștiință bisericească nu-mi îngăduie să reiau pomenirea, fiindcă Patriarhul ecumenic este modernist, calcă pe urmele ecumenistului Atenagora, ale cărui opinii și cugetări eretice nu le-a osîndit» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Acesta era, sfințiți egumeni, vechiul Sfînt Munte pe care unii dintre voi l-ați apucat și voi înșivă ați liturghisit de multe ori fără să pomeniți numele Patriarhului, precum făceau aproape toți părinții mînăstirilor athonite și cei de la chilii, dintre care pe mulți îi cinstim astăzi ca duhovnici, stareți și sfinți deosebit de virtuoși. De ce oare nu-i imităm și în această chestiune a opririi pomenirii episcopilor ecumeniști, cum a făcut și sfîntul stareț Paisie? Credeți cumva că Tainele nu sînt valide atunci cînd nu pomenim numele Patriarhului? Atîția ani și atîtea mii de Dumnezeiești Liturghii ce s-au săvîrșit au fost oare fără validitate? Doamne ferește de așa hulă!

Cinstită Sfîntă Sinaxă și sfințiți egumeni, după toate acestea dorim să vă informăm și să vă facem răspunzători de faptul că, dacă Sinodul Panortodox ce se pregătește nu osîndește panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, noi vă aducem la cunoștință că vom urma tradiția Sfîntului Munte și a cuvioșilor Părinți athoniți din vechime, care din epoca Patriarhului uniat de cugetare catolică Vecos (1272) și, din nou, între 1924 și 1974 au oprit pomenirea.

Ca părinți athoniți și ca mădulare ale Bisericii, noi declarăm că nu avem nicio legătură cu vreo grupare zelotistă, sau cu extremismul, sau cu fanatismul, ci, urmînd Sfinților Părinți și aliniindu-ne tradiției athonite de veacuri, celei pecetluite cu sîngele atîtor sfinți cuvioși mucenici, dorim, cu tot respectul ce vă datorăm, să vă pregătim și să vă atragem atenția în legătură cu această chestiune. Socotim aceasta drept îndeplinirea îndatoririi ce-o avem față de Sfinții cuvioși mucenici și față de Sfînta Tradiție. Vom înceta, deci, și noi oficial pomenirea Patriarhului ecumenic.

Nu dorim să urmăm vreodată o «biserică» secularizată. Fiindcă un astfel de «Sinod Panortodox», care va acorda caracter de Biserică sectanților și va face ereziile legale, desființează Simbolul de Credință și dărîmă întreaga eclesiologie ortodoxă și introduce în locul lor o «biserică» secularizată. Însă, precum știm, o «biserică» secularizată nu poate dărui mîntuire celor ce-o vor urma. Nu sînt oare «biserici» secularizate Vaticanul și papalitatea, și toate celelalte soiuri de protestanți?

Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, după cum crede Patriarhul cu teoria lui eretică despre «Biserica divizată», și nici nu are Biserica nevoie de ecumeniști ca s-o unească. Biserica nu se desparte niciodată fiindcă însuși Hristos este Cap al ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Ereticii se taie ei înșiși de la Biserica-viță. «Dacă cineva nu rămîne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard» (Ioan 15, 6).

Astfel făcînd, un Sinod ca acesta care va recunoaște pe eretici ca «biserici» încetează a mai fi Sinod și ajunge sinod tîlhăresc, eretic și fals-sinod. Cei ce vor semna și cei ce vor primi hotărîrile lui se vor osîndi ca eretici ai vremurilor de pe urmă, mai răi decît toți cei dinainte. În acea zi grozavă a Judecății căderea lor va fi mai grozavă și decît căderea lui Iuda, a lui Arie și a Papei, fiindcă aceștia nu cunoșteau bine pe Cine tăgăduiesc, «dacă ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei» (I Corinteni 2, 8). Ecumeniștii de astăzi, și întîistătătorii lor îndeosebi, cunosc foarte bine pe Cine răstignesc prin panerezia ecumenismului, pe Domnul slavei cel înviat.

Cum este cu putință, sfințiți părinți, ca, pe de o parte, să sărbătorim cu priveghere strălucită în sfînta biserică Protaton pomenirea Sfîntului cuvios mucenic Cosma Protosul, care a fost spînzurat, ca și a celorlalți Cuvioși mucenici care au fost uciși mucenicește de latino-cugetătorii acelor vremuri, și, pe de alta, să primim cu onoruri și slavoslovii, în aceeași sfîntă biserică Protaton, atîția și atîția arhierei ecumeniști, filo-uniați de cugetare catolică din zilele noastre? Ne stă mintea în loc; conștiința noastră nu mai suportă. Marele prooroc Ilie, de-foc-purtătorul și rîvnitorul Domnului, i-a spus regelui Ahav și poporului lui Israil care se abătuseră: «Pînă cînd șchiopătați de amîndouă picioarele? Dacă Domn este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Vaal, mergeți după el.» Dacă Papa este Biserică, o, sărmani ecumeniști, mergeți deci după el; mergeți la Papa să vă facă cardinali, cum s-a întîmplat cu acel nenorocit Visarion, fost episcop el Nicomidiei, și lăsați-ne în pace să slujim ortodoxiei noastre celei înjosite și înroșite de sîngele mucenicilor. Pînă cînd, sfințiți părinți, vom suporta această schizofrenie duhovnicească și bisericească a ecumeniștilor?

Doamne, nu îngădui niciodată să se săvîrșească această trădare a Ortodoxiei. Astăzi, însă, situația bisericească este mai critică decît oricînd. Orice este posibil și trebuie să fim cu toții gata pentru orice. Poate că vom trece încă o dată printr-un sinod după chipul celui de la Ferrara-Florența, cu toate nenorocirile duhovnicești și naționale ce vor urma din pricina trădării credinței. Dorim ca noi toți să ne ținem tari în aceste împrejurări și, cu harul lui Hristos și al Preasfintei Sale Maici, să ne mărturisim credința ortodoxă pînă la sînge de va trebui.

Ne rugăm ca Harul lui Dumnezeu Celui în Treime Sfînt, pentru solirile Apărătoarei Sfîntului Munte, ale Preasfintei Stăpînei noastre de-Dumnezeu-Născătoarei, să lumineze pe sfințiții arhierei și să ne păzească pe noi și pe credincioșii creștini de înșelarea cea din vremurile de pe urmă a lui satana, înșelare care este panerezia ecumenismului luciferic inter-creștin și inter-religii, Amin.

Părinții athoniți din Comisia de redactare:

Gheron Gavriil, Chilia Sfîntului Hristodul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Sava Lavriotul, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Ilarion, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Dositei, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Chiril, Sihăstria Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Hariton ieromonahul, Chilia Înălțării Domnului, Sf. M-re Vatoped

Gheron Heruvim, Chilia Sfinților Arhangheli, Sf. M-re a Marii Lavre

Urmează semnături ale părinților athoniți iar strîngerea acestora continuă.

(Tălmăcire din neogreacă îngrijită de părinții Schitului românesc Prodromu de la Sfîntul Munte Athos)

Sursa: Dragostea se bucură de adevăr

Arhimandritul Sofronie de la Essex despre ecumenism

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. […] Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire.[…] Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

[…] Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri [Ortodoxiei] este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi, [ortodocşii], ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,” şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină, aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.” Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Sursa: «Cuvântări duhovniceşti» (vol. I), Cuvântarea a 13-a – «Cunoaşterea lui Dumnezeu prin asemănarea cu Hristos în atot-omenirea Sa».
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/arhimandritul_sofronie-theologia.htm

„Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.

Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.

– Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

– Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci „Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezer-vele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

– Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a serbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

– Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

– Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

– Muntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

– Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.

Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

– Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

– Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al inte-reselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

Fireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi în-coace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul „λογισμός” (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

– Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

– Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

– Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

– Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

– Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

– Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

– Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

– Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan?” ori „ce se petrece în Irak?” etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση („εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Dincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

– Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

– De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

– Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

– În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

Stareţul nostru, părintele Emilianos (foto) era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: „ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. „Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

– Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

– Vă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

– Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

– Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma ur-melor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

– Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

– Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfâr-şitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

– Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

– A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

– Dar cum să devii un om nou?

– Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

– Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

– Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

– Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui ce este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

– Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

– Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

– Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

– Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

Partea a II-a a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Racla cu mâna caldă a Sfintei Maria Magdalena, (3). PS Siluan Şpan şi Ierom. Makarios Simonopetritul, (4). Monah rugându-se cu metanierul, (5). Icoană a protectorilor Sfintei Mănăstiri Simonopetra: Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Simonopetritul, (6). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul, (7). Prinţul Charles în pelerinaj la Mănăstirea Simonopetra, (8). Iconostasul katholikonului de la Simonopetra, (9). Mănăstirea Simonopetra (jos)

O cronologie mai puțin cunoscută a Ortodoxiei în cel de-al douăzecilea veac

1903 Cuviosul Serafim din Sarov este proslăvit între sfinţi de către Biserica Rusă şi de Ţarul mucenic Nicolae al II-lea.

20 dec. 1908 Adoarme Sfântul Ioan din Kronstadt, prorocind viitoarele pătimiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale norodului ei.

1918 Odată cu revoluţia bolşevică din Rusia ortodoxă, începe prigoana de 70 de ani a Bisericii, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, 60.000.000 de credincioşi ortodocşi, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi. Pe lângă acestea, au mai fost distruse 150 de şcoli eparhiale, 54 de seminarii şi 4 academii ecleziastice. A fost cea mai cumplită prigoană din istoria Ortodoxiei.

9 nov. 1920 Sfântul Nectarie din Eghina adoarme întru Domnul, cunoscându-şi dinainte plecarea.

24 ian. 1922 Meletie al IV-lea este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi fusese depus cu o lună înainte din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în bisericile acestora).

1922 Trupele turceşti îi măcelăresc pe grecii şi armenii din Asia Mică. Dintre ei, un milion şi jumătate erau creştini ortodocşi.

1922 Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.

Iunie 1923 Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea convoacă „Conferinţa Pan-Ortodoxă” de la Constantinopol, de schimbare a calendarului şi modernizare a Bisericii (hotărându-se scurtarea posturilor, neobligativitatea vestmintelor clericale, posibilitatea căsătoriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc.), ce a fost contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al Antiohiei, Fotie al Alexandriei, Dimitrie al Serbiei şi Sf. Tihon al Moscovei.

Iulie 1929 În Sinodul Bisericii Greceşti, Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi să iscălească o declaraţie de aprobare a schimbării calendarului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiul calendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începerea şedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, 4 au iscălit.

Iulie 1935 Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte, şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”, la Zurich, în Elveţia, şi este îngropat la Cairo, în Egipt.

1936-1944 Peste 800.000 de sârbi ortodocşi sunt ucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi de Ustaşii croaţi

1948 Athenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagoras declara: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei milioane de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi, catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”.

6 ian. 1964 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea se întalnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

7 dec. 1965 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost aforisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, Papalitatea Latina este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos încetează să-l mai pomenească pe patriarhul Athenagora.

19 iunie 1966 Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop al Şanghaiului şi al San Francisco-ului, din sinodul Bisericii Ruse de peste graniţe, adoarme întru Domnul la Seattle, WA. Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai veacului nostru.

26 oct. 1967 Patriarhul Ecumenic Athenagora merge la Roma şi se aşază pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime cu Papa, şi se roagă împreună.

Nov. 1967 Majoritatea monahilor Muntelui Athos se opun cu tărie „ridicării anatemei de la 1054”.

Pastorala de Crăciun 1968 Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos” – romano-catolicii şi ortodocşii – se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocşi pomeniţi în timpul Dumnezeieştii Liturghii).

Feb. 1971 Papa şi Patriarhul Ecumenic Athenagora schimbă scrisori de recunoaştere reciprocă a Bisericilor lor. Patriarhul Athenagora anunţă public că dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.

Iulie 1972 Patriarhul Ecumenic Athenagora moare şi este îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului său.

Iulie 1972 Sfânta Chinotită a Sfântului Munte emite o enciclică de reluare a pomenirii liturgice a Patriarhului Ecumenic, deoarece „s’a stabilit un nou climat”. Totuşi, în septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe Patriarh: Esfigmenu, Karakalu, Simonospetra, Sf. Pavel, Xenofont, Grigoriu, Kostamonitu.

Mar. 1974 Patriarhul Ecumenic Dimitrie impune sancţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică, printre care: arhimandritul Athanasie (igumen la Esfigmenu), arhimandritul Evdochim (igumen la Xenofontos), arhimandritul Dionisie de la Grigoriu şi arhimandritul Andrei de la Sf. Pavel.

1975 Mărturisirea de la Tiatheira, a mitropolitului grec Athenagora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al Marii Britanii, declară că episcopatul şi preoţia anglicanilor, copţilor, armenilor, romano-catolicilor şi ortodocşilor sunt toate valide; prin urmare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Se mai afirmă că „Ideea că masoneria e o religie este una greşită”.

Iunie 1980 Atlanta, Georgia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud) slujeşte o slujba ecumenică fără precedent, împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbiterieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.

Iulie/aug. 1983 Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară: Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţă şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci se va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau „denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într’un singur trup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!

Nov. 1987 Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul său concelebrează la o misă romano-catolică împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu primeşte, totuşi, ostia romano-catolică.

Oct. 1989 Patriarhul Parthenie al Alexandriei declară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dumnezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împotriva islamului sau a buddhismului, nu mă găsesc în înţelegere cu Dumnezeu”.

Sept. 1990 Acordul de la Chambessy, Elvetia: O comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop, mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşte împreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă părţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecumenice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este de acord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilor monofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din partea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Iulie 1991 Sinodul Patriarhiei Antiohiei implementează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii depline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia comună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuniunea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea, neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred intr-o singura fire a lui Hristos.)

Mai 1992 O delegaţie a Patriarhului Ecumenic, cu ajutorul politiei, expulzează din Muntele Athos pe monahii ruso-americani ai Bisericii Ruse de peste graniţe, din Schitul Prorocului Ilie, ce nu-l pomeneau liturgic pe patriarhul Vartholomeu. Acţiunea stârneşte numeroase proteste în Grecia, cât şi din partea episcopului Calist al Marii Britanii, de sub Patriarhia Ecumenică.

17-24 iunie 1993 Acordul de la Balamand, Liban. Reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe locale cad de acord cu romano-catolicii că toţi împărtăşesc „…o singură credinţă, o singură preoţie, un singur botez” şi că „sunt Biserici surori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să caute comuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei condamna oficial documentul, alături de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologi ortodocşi.

29 iunie 1995 Patriarhul Ecumenic Vartholomeu îl vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghie istorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte domul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia binecuvântată de Papă.

9 aprilie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei hotărăşte retragerea din Mişcarea Ecumenică

8 octombrie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Balamand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandei a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în comun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.

Ianuarie 2002 Papa cheamă toate religiile la Asissi spre a se ruga pentru pacea lumii şi unire. Participă reprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şintoişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru toate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferite ritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun.

30 noiembrie 2006 Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul, şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Vartholomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţi ani”, ca unui episcop ortodox.

17 mai 2007 Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse din afara graniţelor iscăleşte la Moscova istoricul „Act de Comuniune Canonică”, care uneşte după aproape un veac de despărţire cele două părţi ale Bisericii istorice a Rusiei, împlinind o prorocie a Sfântului Serafim din Sarov.

6 ianuarie 2008 Episcopul Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română) concelebrează slujba Aghiesmei Mari împreună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.

25 mai 2008 Într-un gest fără precedent şi care a şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episcop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române emite o hotărâre prin care se interzice oricărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau aforisirii în cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mitropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretul şi pocăinţa sa”.

Max și Igor

Foto: Icoana „Duminica Ortodoxiei”

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

„Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul”, interviu mărturisitor cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

– De ce această vizită sminteşte Biserica?

– Cred că vizita Papei în Cipru va provoca anumite probleme de conştiinţă multor creştini evlavioşi. Ar fi fost mai bine să nu vină, deoarece cred că nu ne avantajează cu nimic – până acum nu am văzut nici o intervenţie a Vaticanului în favoarea Ciprului. Deja s-au produs destule nelinişti de care nu aveam nevoie.

– Ne paşte vreun pericol de pe urma acestei vizite?

– Nu am spus că ne-ar paşte vreun pericol prin venirea Papei – el nu ne face să ne lepădăm de credinţa noastră sau să ne înstrăinăm de Biserica Ortodoxă. Doar spun că au fost date motive anumitor grupări zelotiste de a ne aduce învinuiri că cedăm uşor, că am renunţat la principiile credinţei ortodoxe, pentru destul de multă lume apărând anumite semne de întrebare. Bineînţeles, Papa a fost chemat de Preşedintele ţării, iar Arhiepiscopul şi-a dat consimţământul.

– Aţi discutat despre vizită în cadrul şedinţelor Sfântului Sinod?

– În cea mai recentă şedinţă, s-a pus problema participării sau neparticipării episcopilor la întrunirile cu Papa. Eu am refuzat participarea la un eveniment despre care nu ştiam nimic; din ziare am aflat că Papa urmează să vină în Cipru.

– Nu ar trebui să existe o comunicare între biserici? Suntem totuşi în secolul 21, în Comunitatea Europeană…

– Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.

– Din cauza schismei?

– De zece secole este despărţit de Biserică şi nu mai este episcop canonic – nu mai are nici o legătură cu realitatea Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Una este să-l accepţi ca episcop canonic şi alta să dialoghezi cu el ca şi cu un eterodox, pentru a-i descoperi adevărul credinţei şi tradiţiei ortodoxe.

Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Papa şi a iniţiat un dialog al bisericilor. După cum am spus, dialogul nu este un lucru rău atunci când are loc în condiţii corecte, dar este greşit să le spunem acestor oameni că îi recunoaştem ca Biserică, că îl recunoaştem pe Papă drept episcop, drept frate în Hristos întru preoţie şi întru credinţă. Acest lucru nu îl pot accepta, pentru că înseamnă că spunem de fapt minciuni, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi au învăţat exact contrariul. Papismul este erezie şi sursă a altor multe erezii care astăzi chinuie întreaga lume. Un Sfânt contemporan, Cuviosul Iustin Popovici, a spus că istoria omenirii a cunoscut trei căderi tragice: a lui Adam cel întâi-zidit, a lui Iuda, ucenicul lui Hristos, şi a Papei, care era cel mai de seamă dintre Episcopii Bisericii, însă a căzut din credinţa apostolică, s-a despărţit de Biserica canonică, antrenând până astăzi în căderea lui o mulţime de oameni.

– Ce părere are Papa despre ortodocşi?

– Papa a declarat că suntem o „Biserică incompletă”.

– Dar este un singur Dumnezeu!

– Da, Unul este Dumnezeu şi Una este Biserica Lui, de aceea mărturisim în Simbolul de Credinţă „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Aceasta este Biserica Ortodoxă, nu există mai multe biserici…

– Nu este un act de egoism să considerăm că doar noi suntem Biserica?

– Nu este un act de egoism. Atunci când spunem, de exemplu, că italienii nu sunt greci, lucru de altfel adevărat, nu ataci pe nimeni. Dar atunci când îi spun celuilalt: „Nu contează că eşti catolic, pentru că aparţinem aceleiaşi Biserici”, îmi bat joc de el, minţindu-l, atâta timp cât toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că există o singură Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

– De ce Biserica aceasta este Biserica Ortodoxă şi nu cea papală?

– Pentru că Biserica Ortodoxă păstrează neclintite credinţa Apostolilor şi experienţa Prorocilor, până astăzi. Papistaşii, din nefericire, după ce s-au rupt de Biserică, au introdus multe învăţături greşite în credinţa lor, au modificat Crezul şi, mai mult decât toate celelalte, l-au ridicat pe Papă la rangul de unic reprezentant prin excelenţă al lui Hristos pe pământ. Papa se consideră infailibil, iar despre cei care nu sunt în comuniune cu el consideră că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt oficiale, au fost declarate în sinoadele lor… Când introduci în Simbolul de Credinţă lucruri pe care Sfinţii Părinţi nu le-au scris şi alte învăţături greşite, se cheamă erezie. Asta-i realitatea.

– Ce atitudine are Biserica Ortodoxă faţă de eretici?

– O atitudine de iubire. Îl iubim pe Papa, îi iubim pe papistaşi aşa cum iubim pe orice om. Nu îi dispreţuim, nu îi respingem ca persoane, dar nu primim erezia, cacodoxia, rătăcirile lor. Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul.

– Fiecare are adevărul lui…

– Tocmai din această cauză şi are loc dialogul: pentru a stabili, pe baza surselor istorice, care dintre biserici a păstrat credinţa şi experienţa apostolică a Sfinţilor.

– Credeţi că dialogul poate da rezultate?

– Poate, dacă este corect şi are loc în condiţii corecte. Din nefericire, aşa cum decurge el astăzi, nu dă roade: am tot stat la discuţii atâţia ani şi nu am căzut de acord în mai nimic.

– Fiecare se aude doar pe sine?

– Dialogul trebuie întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu smerenie şi cu dragoste, cu scopul de a se dovedi adevărul lui Hristos. Astfel, toate ar decurge cu uşurinţă.

– Păi, dialogul nu are loc cu smerenie şi cu dragoste?

– Nu ştiu, personal nu particip la dialoguri, dar din cele hotărâte acolo nu am găsit rezultate semnificative.

– O grupare care a editat nişte cărţi împotriva Papei pregăteşte acţiuni de protest…

– Nu sunt de acord cu acţiuni de acest fel. Nu trebuie să aibă loc nimic nepotrivit, nepoliticos sau necuviincios. Una e să ne spunem părerea (doar facem parte dintr-o cultură democratică!) şi cu totul altceva este să avem reacţii necuviincioase. Cu îndrăzneală şi înaintea tuturor, declar că nu sunt de acord cu vizita Papei în Cipru, şi din tot sufletul mărturisesc faptul că Papa este eretic, nu este episcop, nu este creştin ortodox – iar aceste lucruri le mărturisesc şi Sfinţii Părinţi. Dacă greşesc, sunt gata să mă las judecat – dar judecat pe baza celor scrise de Sfinţii Părinţi, nu pe baza unei mentalităţi globalizante. Faptul că nu sunt de acord nu înseamnă ca fac neorânduială, nici nu mă scoate în afara Bisericii. […]

Papa spune întotdeauna cuvinte formaliste şi protocolare, aşa cum va spune şi cu ocazia vizitei în Cipru, dar nu va face nimic substanţial, deoarece nu este conducător al Bisericii, ci o persoană politică care nu poate intra în conflict cu un status-quo politic. Oare când a luat Papa apărarea Ortodoxiei? Am avut atâţia cotropitori – când ne-a luat apărarea? Ca să nu spun că sub regimul frankilor am avut de suferit de pe urma Papilor şi a bulelor emise de ei, prin care voiau să ne şteargă de pe faţa pământului. De curând i-am prăznuit pe cei 13 cuvioşi mucenici din Kantara, ucişi din porunca Vaticanului. Am petrecut 400 de ani de robie crâncenă sub franki. A fost mai rău decât sub turci. Dar nu mă întorc în trecut; argumentele împotrivirii mele sunt strict teologice. Iar atunci când am fost hirotoniţi episcopi am făgăduit să păzim credinţa ortodoxă.

– Preoţii care îl vor primi pe Papă nu păzesc credinţa ortodoxă?

– Apostolul Pavel a spus ca acela care mănâncă cele jertfite idolilor să nu-l judece pe cel care nu mănâncă. Eu nu-i judec pe cei care vor participa, dar nici nu vreau să fiu judecat pentru că nu particip.

– În Duminica trecută s-a citit în biserici o enciclică din partea Sfântului Sinod care pomenea la sfârşit, nominal, toţi episcopii şi mitropoliţii.

– Da, am fost de acord să dăm acea enciclică pentru ca poporul să rămână unit cu Biserica, să nu aplece urechea la zeloţii care ar vrea să-i îndepărteze de Biserica canonică. Ceea ce a rămas neclarificat în respectiva scrisoare este faptul că nu suntem toţi la curent şi de acord cu invitarea Papei.

– Din ce motiv credeţi că vine Papa în Cipru?

– După cum ştiţi, papistaşii trec printr-o mare criză, datorită scandalurilor care văd acum lumina zilei.

– Pedofilia?

– Nu vreau să vorbesc despre asta, dar în fiecare zi presa aduce la cunoştinţă noi amănunte teribile. Nu judec, însă Papa are impresia că este primul şi unicul Vicar al lui Hristos pe pământ, de aceea face misiuni de acest gen.

– Păi, a declarat că face un pelerinaj pe urmele Sfântului Pavel…

– …Atâta doar că Apostolul Pavel nu a circulat cu un automobil blindat de 500.000 de euro, după cum am citit că va fi cumpărat de guvernul cipriot pentru a i se pune la dispoziţia Papei pentru două zile. Eu, personal, am fost scandalizat de această ştire şi am spus că un automobil blindat nu este potrivit Vicarului lui Hristos. Pe criza asta, tot poporul acoperă costurile…

– Reprezentanţii oficiali ai Papei au anunţat că vine în Cipru pentru a promova principiile şi valorile umane şi creştine, pentru a păşi pe urmele Apostolului Pavel şi pentru a întâlni Biserica Ortodoxă, cu bune intenţii, în duh de frăţie.

– Nu punem la îndoială bunele sale intenţii, măcar să fie aşa; măcar să semene cu Apostolul Pavel şi să întâlnească bogăţia Bisericii Ortodoxe. Îi urăm să se reîntoarcă în Biserica Ortodoxă şi să redevină Episcop Ortodox, aşa cum era înainte de schismă. Acesta este unicul mod de unire care este indicat.

– Care credeţi că sunt dedesubturile?

– Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…

– Există interese politice?

– Nu cunosc, dar cred că nu vom avea vreun folos politic de pe urma vizitei Papei, ci doar nişte cheltuieli în plus şi multe tulburări în conştiinţele credincioşilor.

– Arhiepiscopul a declarat că cei care nu sunt de acord se aşază pe sine în afara Bisericii.

– Nu sunt la curent cu declaraţiile Preafericitului, dar nu cred că cei ce nu sunt de acord cu vizita Papei se găsesc în afara Bisericii. Eu nu sunt de acord, o spun deschis, şi nu sunt în afara Bisericii. Biserica, după cum însuşi Arhiepiscopul subliniază, are un regim democratic; una este să nu fii de acord cuviincios, alta să faci lucruri nepotrivite.

– Care este scopul vieţii dumneavoastră?

– Să ne mântuim, să fim aproape de Dumnezeu, să iubim pe Dumnezeu şi pe fraţii noştri.

Interviu realizat de Antigona Solomonidou Drousiotou

Aparut in nr 18 al revistei Familia Ortodoxa

In slideshow puteti vedea cateva fotografii mai vechi athonite cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, alaturi de Parintii Iosif Vatopedinul, Efrem Vatopedinul, Efrem Katounakiotul, Efrem Filotheitul sau Cuviosul Paisie Aghioritul (LD)

Această prezentare necesită JavaScript.

„De toate să ne lipsească Dumnezeu, dar să nu ne lipsească de Rai”. Convorbire cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos

«DE TOATE SĂ NE LIPSEASCĂ DUMNEZEU, DAR SĂ NU NE LIPSEASCĂ DE RAI…»

Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos

A consemnat
GEORGE CĂBAŞ

Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanţului. În biserica actuală, construită pe la 1887, pe locul vechii bisericuţe a Sf. Gheorghe, ne închinăm la icoana minunată a Maicii Domnului „Izvorîtoarea de mir” (Mirovlitissa) şi la chivotul cu Cinstitele Daruri (aur smirnă şi tămîie) aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu Cinstitele Daruri răspîndeşte o mireasmă de negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

În prezent, egumen al mănăstirii este arhimandritul Partenie, un om prin excelenţă „al rugăciunii şi dragostei”, după cum îl caracterizează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, „Grădina Maicii Domnului”. În prezent are 81 de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul acestui sfînt locaş. Ultima sa ascultare înainte de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schitul românesc Lacu şi a cunoscut mulţi părinţi români îmbunătăţiţi. Cînd bătrînii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, cît şi cu cele româneşti, ca acestea să aprobe venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor părintelui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, veneam deasupra schitului şi plîngeam întruna, ca un alt Ieremia!”).

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhovniceşti, arhimandritul Partenie împarte bucurie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici redăm doar cîteva fragmente).

 […] Cum vă susţineţi anumite puncte de credinţă ale sfinţiei voastre, mai atacate în prezent?

Cui este statornic în credinţa lui nu îi e frică de nici un curent din acestea care vin de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, şi mai ales acum, cînd oamenilor li s-a strecurat în suflet că New Age va face o lume nouă şi vor fi anulate toate cele existente acum. Acestea le spun însă oamenii, în vreme ce Dumnezeu spune altceva. Pot oamenii să facă ce vor, însă Dumnezeu este în vecii vecilor. Atunci cînd Hristos i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine spun oamenii că sînt eu?,unii au răspuns că eşti un profet, un om puternic, alţii că eşti Ilie Tesviteanul, alţii că eşti Ioan Botezătorul. Dar voi, a spus Hristos, cine spuneţi că sînt?Iar Petru a răspuns: Noi credem că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Hristos i-a spus: Petre, acestea nu ţi le-a descoperit nici trupul, nici sîngele, ci Tatăl Meu cel ceresc. Pe această mărturisire a ta voi ridica (aşeza) Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Aţi afirmat că Biserica stă pe această mărturisire şi nu pe Petru însuşi, aşa cum învaţă latinii…

Fii atent, aceştia interpretează greşit lucrurile! Iisus Hristos a ridicat Biserica pe mărturia, nu pe persoana lui Petru, nu la Roma, ci în întreaga lume. […]

Cei doi stîlpi ai creştinismului sînt monahismul şi familia. Vă rugăm, părinte, să ne vorbiţi despre frumuseţea monahismului.

Aşezămîntul monahismului este sfînt, este dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu Însuşi l-a sădit. Şi luăm exemplu de la Domnul nostru Însuşi, Care S-a botezat, a postit, ne-a dat exemplu cum după Botez nu a mîncat nimic timp de 40 de zile, iar apoi a fost ispitit de satana. Sf. Ioan Botezătorul, care trăia în pustiu şi era un eremit, ne arată ce înseamnă viaţa monahală; el ar fi începătorul monahismului, iar apoi îl avem pe Sf. Pahomie, care s-a dus în pustiu şi a făcut foarte multe minuni. El s-a rugat lui Dumnezeu să îi spună cum trebuie să trăiască, cum să se poarte monahii, şi i s-a arătat un înger şi i-a spus cum vrea Dumnezeu să trăiască monahii. Iar apoi a fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi alţi Părinţi care ne învaţă ce înseamnă monahismul. Acest aşezămînt este unul divin, nu este o realizare omenească; el a înflorit de-a lungul mai multor secole, dar, fiind un lucru ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. […]

Cum ar trebui să ne pregătim pentru starea de rugăciune?

Pentru ca un copil să meargă la un meşter, spre a învăţa meserie de la el, va trebui să depună multă stăruinţă, pentru a deveni nu numai ca meşterul, ci chiar mai bun decît acesta. Închipuie-ţi cîtă răbdare trebuie să aibă un om pînă va învăţa să fie un bun meşter într-o artă sau meserie oarecare: pictor, muzician, învăţător etc. Şi totuşi aceşti ucenici de multe ori au atîta talant (dar) de la Dumnezeu încît devin mai buni decît învăţătorii lor. La fel, dacă cineva vrea să înveţe să se roage, trebuie să găsească nişte părinţi duhovniceşti buni şi încetul cu încetul să intre în acest spaţiu al rugăciunii şi să înveţe cum să se roage, cum să facă ascultare, cum să devină un bun ucenic, pentru că dacă nu devine un bun ascultător (ucenic), nu va putea deveni un bun monah sau un bun gheronda. Un bun ucenic înseamnă a fi un om care are iubire şi frică faţă de Dumnezeu. Şi aşa, cu timpul, ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi oamenii care trăiesc pe această planetă învaţă de toate: să lucreze la calculator, să facă tot felul de sporturi şi multe altele; însă nu s-a arătat cum poate să se roage omul, cum poate să înveţe această artă a rugăciunii. Diavolul nu lasă ca oamenii să înveţe aceasta. De pildă, se poate ca un senator, un preşedinte al unei ţări să aibă calităţi, puteri, educaţie; însă astăzi ce fac? Vorbesc, pot să discute ore în şir, însă nimeni nu spune ceva de Dumnezeu, nu spune că ne vom strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor să facem tot ceea ce Dumnezeu ne va ajuta. […]

Dacă omul posteşte, se roagă, face fapte bune, de sus, de la Dumnezeu, vin tot felul de mesaje, care sînt lucruri dumnezeieşti. Mărturisea părintele Iacob Tsalikis: cînd ajungea la atîta iubire de Dumnezeu încît îi era greu să mai suporte atîta har, spunea că acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu. O dată el era la mănăstire şi venea o familie cu maşina spre mănăstire. Şi pe cînd erau la vreo 500 de metri de mănăstire, maşina s-a împotmolit în noroi. Şi se străduiau să scoată maşina din noroi, dar nu puteau. La un moment dat îl văd pe părintele Iacob, care mergea cu un mic Sfînt Potir spre un sat din apropiere, să împărtăşească pe cineva. Şi îi vede părintele pe drum şi le spune: Unde mergeţi, ce aţi păţit? Ei au luat binecuvîntare de la el şi au spus: Ne-am blocat în noroi şi nu putem să ajungem la mănăstire. Părintele le-a spus să taie nişte crengi şi să le pună sub maşină. Şi aşa au reuşit să iasă din noroi. Apoi ei au plecat spre mănăstire, mai aveau 500 de metri, deci cîteva minute, iar părintele s-a dus în sat, care era la ceva distanţă, ca să împărtăşească pe acel bolnav. Însă, cînd să intre ei în mănăstire, au văzut cu uimire pe părintele Iacob că era în faţa lor, cu Potirul în mînă! Şi i-au zis: Părinte, avem o nedumerire. Şi părintele: Care? Iar ei: Cum de sfinţia ta ai ajuns înaintea noastră?! Şi le-a răspuns lor părintele Iacob: Acestea sînt tainele lui Dumnezeu, nu vă amestecaţi, acestea nu pot fi explicate.

În prima epistolă către tesaloniceni se spune că rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Ne puteţi da exemple de oameni pe care i-aţi cunoscut şi care aveau o astfel de rugăciune de foc?

Desigur, rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Sf. Maxim Aghioritul, care avea rugăciunea inimii, zbura încotro voia, cînd era într-o parte a Sfîntului Munte, cînd în alta, zbura pe deasupra copacilor… Era ca o pasăre…

Nu am cunoscut mari părinţi, însă am cunoscut oameni cu multe virtuţi, care au avut o viaţă şi un sfîrşit bun. […]

Ce înseamnă moarte creştinească? Ne puteţi da exemplu de cineva lîngă care aţi fost în ceasul morţii?

Să ne străduim să fim desăvîrşiţi, adică aşa cum vrea Dumnezeu să fim. Dacă cineva vrea să ajungă profesor universitar, prin cîte faze trebuie să treacă? Ca să devină cineva un bun creştin, prin cîte etape trebuie să treacă, cîtă luptă duhovnicească trebuie să ducă?

De curînd, la noi la mănăstire a murit părintele Nichifor. El era aici la mănăstire împreună cu fratele lui trupesc. Fuseseră amîndoi în America, unde au muncit mulţi ani, au făcut avere, însă erau oameni corecţi, din familie bună, care nu au făcut lucruri urîte, ci au muncit cinstit pentru a face avere şi au obţinut-o. Cînd au plecat apoi din America şi au ieşit şi la pensie, au venit în Grecia, dar părintele Nichifor, laic pe atunci, nu a primit pensia aşa cum trebuia, ci mai mică. El, însă, de mic voise să devină monah, dar nu a apucat, căci s-a dus în America împreună cu fratele lui, Constantin. Şi a venit la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus că vrea să devină monah. Vă rog să mă primiţi aici! Mi-a spus că el avea anumite ciudăţenii. De exemplu, mîncarea lui era ciudată, învăţase să facă într-un anume fel mîncarea. A fost pus la diverse ascultări, la bucătărie. I-a spus stareţului: Eu toţi banii mei i-am dat; mai am o pensie de luat din America, părinte, dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, dacă nu, nu o iau. În rest, toate lucrurile le aranjase. Iar pensia lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, atît cît a trăit. Apoi, în toţi anii cît a stat în mănăstire – şi a stat destui ani –, niciodată nu mi s-a plîns că, părinte, azi nu mi-am făcut canonul sau rugăciunile. Era foarte ordonat. Odată, după o priveghere, în loc să meargă să se odihnească, mai întîi şi-a făcut canonul de vreo 150 de metanii, iar numai apoi s-a dus, după atîtea ore de slujbă, să se odihnească. Apoi s-a îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, am fost să îl spovedesc, dar avea o boală de aşa natură încît nu îşi mai aducea aminte nimic din ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, nu pot să îmi amintesc ce am făcut. Avusese şi dureri, dar nu prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui Dumnezeu să I se facă milă de mine şi să mă ia, că aşa, sînt, dar parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi a doua zi a plecat la Domnul. A fost un exemplu luminos de cum se moare creştineşte.

Părinţii spun că acolo unde se duce o viaţă bună, va fi şi un sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă rea, plină de păcate, va avea şi un sfîrşit rău. […]

Să ne spuneţi ceva despre minunea transformării interioare a omului.

Eu nu sînt omul teoriilor teologice, ci viaţa mea este practică. Nu pot să mă prind în astfel de discuţii, pentru că nu ştiu multe despre aceste lucruri. Şi vă spun acest lucru cu multă dragoste. Sînt lucruri foarte grele acestea şi mă tem să nu fac greşeli. Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze şi să nu greşesc. Sînt alţi părinţi cu viaţă mult mai curată decît a mea care pot vorbi despre astfel de lucruri. În fiecare Dumnezeu lucrează, căci este scris: Nu toţi sînt învăţători, nu toţi sînt profeţi… Dumnezeu a dat talanţi tuturor, dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi la neamuri, la păgîni, şi le-a spus să nu le fie frică de idolatri şi de ce anume le vor spune acestora, căci El Însuşi va vorbi pentru ei prin ei. Dumnezeu ne va lumina şi ceea ce nu ştim să spunem, vom spune…

Cum sînt războiţi duhovnicii de patimile celor pe care îi spovedesc?

Aceasta este o taină dumnezeiască, pentru că omeneşte este foarte, foarte dificil. Dar Dumnezeu luptă împreună cu duhovnicii şi împreună-pătimesc duhovnicii, însă aceasta este o realitate. De multe ori sîntem pe un drum închis; pentru că sîntem oameni, ni se întîmplă atîtea greutăţi încît rămînem nedumeriţi şi nu ştim ce să răspundem. Aşa cum există multe virtuţi, aşa există şi multe păcate, pe care nici nu le poate exprima limba omenească. Pot să spun că de multe ori am ajuns într-o astfel de situaţie încît nu am ştiut ce să răspund şi am cerut ajutorul lui Dumnezeu cu mintea (Ce este asta, Doamne? Ajută-mă!), fără să ştie cel care se spovedea în acel moment, şi imediat Dumnezeu mi-a spus… Este o taină… Şi cu toate că eram în încurcătură şi nu ştiam să fac faţă acelui lucru, m-am liniştit şi am spus ceea ce trebuie. Deci, duhovnicul trebuie să nu rezolve problemele după mintea lui, ci numai după cum vrea Dumnezeu. El luptă împreună cu noi. Nici o minte omenească nu poate ierta cele de la Spovedanie, ci numai Domnul.

Cum să sporim în iubirea noastră în Hristos faţă de oameni?

Cum reuşim noi să facem un lucru pe care ni-l dorim şi întoarcem pămîntul pe dos [literal spune: amestecăm cerul cu pămîntul] ca să reuşim acest lucru, la fel e şi cu iubirea faţă de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc unii cu alţii şi aşa ies lucrurile bune, de la Dumnezeu.

Călugărul trebuie să asculte de stareţ. Cum trebuie să fie ascultarea mireanului de propriul duhovnic?

Încetul cu încetul va învăţa să facă ascultare. Nu e ceva pe care să îl avem scris şi să spunem: fă aşa. Ascultarea este în funcţie de fiecare om. Însă, aşa cum spune Sf. Ioan Scărarul, trebuie să găsim un bun duhovnic.

Cum trebuie să se roage un mirean?

În toţi oamenii Dumnezeu a pus ceea ce se numeşte conştiinţă. Şi toţi avem mărturia conştiinţei noastre. Dacă, deci, oamenii sînt atenţi la mărturia aceasta a conştiinţei, niciodată nu vor cădea în păcate, în nedreptăţi, în răutăţi. Dacă sînt atenţi. Adică, un exemplu: ai venit tu la mine, aici în camera mea, am discutat şi între timp ai luat metaniile mele şi le-ai băgat în buzunar, mi le-ai furat. Aceasta nu este o faptă bună. Dar tu cum vei înţelege că ea nu e bună? Dumnezeu a pus în om ceea ce trebuie ca să înţeleagă. Pentru că de îndată ce vei ieşi afară şi o să ajungi să îţi dai seama, azi, mîine sau mai încolo, şi te vei gîndi că eu m-am dus la părintele, care m-a primit cu bunătate, cu dragoste, iar eu i-am furat metaniile, o să te pişte înlăuntru. Pînă o să te duci la duhovnicul tău să te spovedeşti, şi el îţi va spune ce să faci. […]
Ce să facă bieţii oameni, dacă toată ziua muncesc şi sînt ocupaţi…
Există şi rugăciune care are în ea mîndrie, iar Dumnezeu nu o primeşte pe aceasta. Dacă, de exemplu, faci cinci şiraguri de metanii, ieşi afară apoi şi începi să strigi: Eu m-am rugat aşa mult! Dumnezeu nu primeşte această rugăciune, nu o vrea. Rugăciune cu mîndrie este şi cea în care omul se crede mai bun decît toţi. Scopul este ca toate să fie făcute cu smerenie, cu inimă înfrîntă. […]

Ce este curăţia inimii şi cum trebuie să înfruntăm ispitele pe care lumea de astăzi le desfăşoară împotriva acestei curăţii?

Credinţa fără fapte este moartă, iar faptele fără credinţă sînt moarte. Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari. Pentru că a spus Hristos: Dacă nu îi veţi ierta pe fraţii voştri, nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre. […]

Povestiţi-ne, dacă se poate, un moment foarte înălţător din viaţa sfinţiei voastre.

Esenţa este una: am cunoscut multe bucurii, am trăit, am trecut prin multă bucurie în viaţa noastră. Am fost încercaţi de multe ispite şi de cîţiva… viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu al nostru, căci noi sîntem neputincioşi, toate le-am depăşit încetul cu încetul. De multe ori ne-am simţit foarte rău, adică dureri, necazuri, boli. Am trecut prin toate, rele şi bune. Şi totuşi fiecare boală, fiecare durere ne lasă ceva după ea. Ce anume? Ne întăreşte în credinţa noastră. Pentru că, trecînd printr-o boală foarte gravă, totuşi ni s-a întărit credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Boala nu a stins ceva vreodată în mine, ci dimpotrivă: m-a întărit interior.

Cum poate omul să se roage în aceste vremuri de prigoană a sufletelor şi de confuzie ecumenistă?

Astăzi vine o furtună, un nor întunecat care vrea să niveleze toate. Şi este profeţit în Apocalipsă şi de mulţi Părinţi că vine această furtună. Şi va izbucni, dar Dumnezeu nu îi va părăsi pe credincioşi şi Biserica Lui, niciodată. Şi avem nădejdea noastră în Dumnezeu. Toate cîte trebuie să le trecem sînt scrise, că intrăm în ultimii ani ai Apocalipsei şi vor fi martiri mai mari decît primii martiri. Pentru că acum aceşti oameni necredincioşi au metode încît să îl omoare pe om şi să fie mort, dar totuşi nu mort, adică să te tiranizeze, dar să nu mori. Însă Domnul este viu în vecii vecilor. Nici un demon nu va birui lumea, biruitor este Iisus Hristos. Orice vor face ei, Dumnezeu poartă de grijă celor credincioşi. De aceea nu trebuie să ne înspăimînte nimic; orice ne vor face, să ştim că totuşi Domnul e viu în vecii vecilor, iar Împărăţia lui Dumnezeu nu o să o ia nimeni dintre aceştia, pentru că este a lui Dumnezeu. Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

Dumnezeu nu va îngădui ca minciuna să se unească în vreun fel cu adevărul, adică să se unească Bisericile, dar nu în adevăr. Lumina se poate uni cu întunericul vreodată? […]

În primele secole creştine a existat un curent mărturisitor în confruntare cu puterile lumeşti. Acum aproape că nu mai există. De ce?

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna există. Cînd cei trei tineri din Vechiul Testament au fost puşi să se închine statuii lui Nabucodonodor, ei au refuzat; de aceea au fost aruncaţi în cuptor, dar nu au păţit nimic. Dacă astăzi ar veni cineva într-un oraş mare, cum e Tesalonicul, ar pune statuia lui şi ar spune: Cine nu se închină înaintea ei, i se va tăia capul!, eu cred că multe mii de oameni nu i se vor închina. Creştinii au această harismă, au botezul, care îi ajută să discearnă lucrurile; în vreme ce aceia care nu sînt botezaţi după cuviinţă, se poate ca toţi să se închine acestei statui. Ca şi în vremea lui Ilie – el se plîngea: Doamne, sînt singur, ce să fac? Fac ce pot de unul singur. Însă Dumnezeu i-a arătat că sînt 7000 care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, deci nu e singurul care mărturiseşte adevărul. Poate să fie o degradare morală mare, însă există încă şi mulţi creştini buni, cu o viaţă foarte bună, duhovnicească. Acestea le ştie Dumnezeu.

Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Să aveţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului!

P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit părintelui Ciprian Staicu pentru traducerea din limba greacă. (George Căbaş)

Născut în 1931, în părţile Kefaloniei, părintele arhimandrit Partenie (Parthenios), un om prin excelenţă „al rugăciunii şi al dragostei”, este de 38 de ani egumenul Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, iar în prezent este socotit una dintre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din „Grădina Maicii Domnului”.

 ***

Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari.

Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Notă: Textul apare aici cu îngăduința lui Claudiu Târziu, director Rost, căruia-i mulțumesc din inimă.
Sursă: Rost, nr. 110 / iunie 2012

Cuvântul Stareţului Partenie de la mănăstirea athonită Sfântul Pavel la praznicul Cuvioasei Maicii Parascheva, la Iași, 2010

Preafericite Părinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Înalt-Preasfinţite Părinte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teofan, Preasfinţiţi Părinţi Arhierei, iubiţi fraţi întru Hristos, onorate autorităţi, binecuvântat popor al lui Dumnezeu.

Suntem profund marcaţi de prezenţa noastră aici la Iaşi, în acest mare şi vestit oraş al României, împodobit cu mânăstiri minunate şi biserici strălucitoare. Aceasta o datorăm în primul rând binecuvântării date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, căruia îi mulţumim călduros, şi în al doilea rând faptului că la această luminoasă şi mare sărbătoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iaşului şi a Moldovei, Înalt-Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita să aducem moaştele cele de-har-izvorâtoare ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se păstrează de veacuri în mănăstirea noastră, a Sfântului Pavel, una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane ale Sfântului Munte Athos.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 10:32-33).

Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au încrustat adânc în inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apărarea Adevărului Bisericii noastre, moştenirea cea mai de preţ lăsată nouă de Hristos. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe – deşi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, mărturisind două voinţe în Persoana lui Hristos, într-o vreme de mare cumpănă pentru Biserică.

Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, dintr-o familie nobilă, şi a avut parte de cea mai înaltă educaţie din vremea sa. Împăratul Heraclie (610-641) l-a rânduit ca secretar al său, dar după câţiva ani el a părăsit înaltele dregătorii de la curte şi s-a făcut monah într-o mănăstire din Hrisopolis, în apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei mănăstiri. În anul 627, Împăratul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discuţii despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. După cum se ştie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum şi Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnaseră erezia monofizită. Cu toate hotărârile sinodale şi legiuirile drastice impuse de împăraţi, monofizitismul nu a dispărut, ci s-a răspândit în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia şi Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxă. În veacul al VII-lea, Împăratul Heraclie, ce era de neam armean, şi Patriarhul Piros au încercat să atragă de partea lor populaţiile monofizite prin exprimări teologice împăciuitoare cu felul lor de gândire, temându-se să nu piardă cu desăvârşire din componenţa Imperiului acele provincii răsăritene. Ca soluţie de rezolvare a crizei, a fost născocit monotelismul şi, ca o consecinţă a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie şi Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu conţinut monotelit, intenţionând reunirea şi realipirea bisericilor monofizite răsăritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfântul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din această pricină, el a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu cei doi ucenici ai săi. A fost acuzat, fără dovezi, de complot politic şi surghiunit într-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat în Constantinopol pentru noi cercetări şi, după refuzul său de a semna „Typosul”, Sfântul Maxim a fost trimis iarăşi în exil, la Pervera. După şase ani, a fost chemat din nou în cetatea împărătească şi, după ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arată a fi pe cei înţelepţi” şi „din gura pruncilor săvârşeşte laudă”, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor. După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.

***

Din impresionanta viaţă a Sfântului Maxim, deosebim trei componente de bază ce caracterizează mărturisirea ortodoxă: frica lui Dumnezeu, adevărata smerenie şi curajul mărturisirii. El nu a cedat în faţa chinurilor, pricină pentru care şi moartea sa rămâne o mărturie veşnică a luptei purtate. Mărturisind Adevărul, Adevărul l-a slobozit de patimi şi l-a unit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. A suferit până la moarte ca să nu accepte minciuna şi să nu ascundă, de frică, Adevărul. „Mincinos este cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Sfântul Maxim s-a luptat nu doar să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu doar să fugă de păcat, ci şi să păstreze nealterată puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei înseamnă răspândirea directă a mesajului Evangheliei, propovăduit de apostoli şi transmis nouă de către sfinţi: faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit fiind, în toată plinătatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste să Se întrupeze şi să Se facă Om desăvârşit. În nici un caz nu s-ar putea pune la îndoială şi tăgădui deplina Dumnezeire şi Egalitate cu Tatăl a lui Hristos, din pricina slăbiciunii trupului omenesc luat odată cu întruparea Sa.

Sfântul Maxim, acest mare Părinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic în privinţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrări de o însemnătate teologică covârşitoare, dintre care enumerăm în treacăt: „Cuvânt ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Întrebări şi răspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse şi în Filocalie. În toate aceste lucrări, cu o iscusinţă teologică fără seamăn şi o uimitoare limpezime, Sfântul Maxim a expus în chip strălucit Hristologia. Râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a fost rodul îndelungatei sale nevoinţe din pustie. Îmbogăţit cu experienţe duhovniceşti înalte şi încercat în luptele ascetice, el şi-a asumat să ridice pe umeri greutatea teologică a înfruntării ereziei monotelite. Sfântul Maxim, al cărui nume e sinonim cu mărturisirea adevărului, rămâne o figură eroică şi luminoasă a Bisericii. Împăraţi, episcopi şi sinoade l-au condamnat din pricină că nu şi-a abandonat mărturisirea credinţei şi nu s-a lăsat purtat de valurile stârnite de vânturile unui compromis politic confortabil.

Astăzi, unele cercuri politice şi bisericeşti doresc unitatea creştinilor. Împăraţii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecând cu vederea deosebirile teologice ce-i despărţeau. Din pricina acestor compromisuri făcute de împăraţii de atunci, de dragul unei aşa-zise reconcilieri, au apărut acele erezii împotriva cărora a luptat Sfântul Maxim. Întărit în Adevăr, el a stat împotrivă la toate ameninţările puternicilor vremii, atât politici cât şi bisericeşti. Toate Patriarhiile vechi din Răsărit acceptaseră compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era împotrivă, cu aprobarea tacită a Basileului şi Senatului.

Lupta Sfântului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci şi pentru noi, cei de astăzi, deoarece el ne-a arătat ce trebuie să facă orice creştin, în orice vreme: creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor prin cuvinte şi fapte; niciodată să nu-L tăgăduiască sau să-L vândă, sau să mărturisească un „Hristos fals”. Când prigonitorii eretici i-au cerut Sfântului Maxim să tacă, el le-a răspuns: „A trece sub tăcere cuvântul este totuna cu a te lepăda de Hristos, fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvântul ce nu vine la arătare nu este cuvânt adevărat”. Mântuirea în ansamblul ei depinde nu doar de credinţa inimii, ci şi de mărturisirea acestei credinţe, după cum ne învaţă dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10:10).

Cu toţii ştim că au fost vremuri în trecut când părea că lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a ridicat câte un mărturisitor neînfricat, prin care credinţa a biruit. Astfel au fost Sfinţii Vasile cel Mare, Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului şi mulţi alţii. Proslăvindu-i pe aceşti mărturisitori ca sfinţi, Biserica ne dă vieţile lor drept exemple de urmat. În zilele noastre, în aceste vremuri de confuzie şi rătăcire, vieţile lor strălucesc ca nişte faruri pentru a ne călăuzi pe calea cea dreaptă.

Sfântul Maxim a mărturisit credinţa ortodoxă într-o epocă ce are multe asemănări cu cea a noastră. Politica basileilor de atunci urmărea înfăptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmăreşte şi astăzi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folosiţi şi oameni din Biserică, care au susţinut erezia de dragul unor oportunităţi lumeşti. Ei credeau că fac, chipurile, un pogorământ ecleziastic. Să nu uităm însă niciodată cuvintele Sfântului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserică Sobornicească deoarece ea păstrează Adevărul şi mărturisirea credinţei”.

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.

Adevărata unitate are sorţi de izbândă doar atunci când se face mai întâi unirea în credinţă, în dogme, în cult. Acesta este prototipul unităţii în Biserica primară. Diversitatea nu poate fi acceptată decât în probleme minore, legate de tradiţii şi obiceiuri locale.

Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică.

Fie ca rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfintei Parascheva care este atât de cinstită şi la care aveţi atâta evlavie, să ne acopere şi să ne întărească pe noi pe toţi în Adevărul credinţei noastre ortodoxe. Amin!

Sursă: IM Pantokratoros

Arhimandritul Efrem Vatopedinul despre Synodiconul Ortodoxiei

STUDENŢII: Ce este Synodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui să fie cunoscute[1] aceste lucruri şi în România?

ARHIM. EFREM: Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. În acelaşi timp, desigur, mărturisim credinţa celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?

PR. CONSTANTIN COMAN: Nu.

ARHIM. EFREM: Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama.

STUDENŢII: În legătură cu anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice, ce părere are Prea Cuviosul Stareţ despre curentul occidental care pătrunde şi admite reabilitarea [2] unor eretici aflaţi sub anatema, că Evagrie şi Origen?

ARHIM. EFREM: Acest curent este dominat de un duh al mândriei şi aceste lucruri sunt promovate de oameni care se cred mai înţelepţi decât Sfinţii Părinţi. În problema dogmelor Bisericii, iubiţii mei, nu trebuie să atingem nici o iotă! Pentru că Biserica, în Sinoadele ei Ecumenice acceptate de trupul Bisericii, se pronunţă infailibil.

***

[1] Referire la slujba din Duminica Ortodoxiei. Mentalitatea este veche în România: lezând „relaţiile” interconfesionale, această slujbă a fost exclusă din cărţile de cult „din socoteli subţiri”. În Triodul de la Neamţ [1833] deşi se încearcă totuşi o respectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, „nimic adăugând sau scăzând, ci întocmai pre cum iaste [Triodul] cel Grecesc”, s-a îngăduit însă o singură (!) excepţie: „… afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pravoslaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea Sobor, întru care blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoane şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stătut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvintează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi luminătorii cari s-au nevoit şi până la sânge au stătut pentru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravoslavnicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei credinţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fiind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n-au fost tipărit, nici noi n-am găsit de cuviinţă ca chiar în locul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel grecesc, să se tipărească. Ci pentru oareşi care supţiri socoteli (s.n. – ED), am poruncit ca pe urmă în deosebită filadă să se tipărească.”

[2] În România acest curent ataca tot mai virulent Muntele Athos, monahismul românesc, precum şi acrivia dogmatica a Părintelui Stăniloae – nota ed.

Sursa: Fragment din conferinţa susţinută de Egumenul Efrem la Facultatea de Teologie din Bucureşti în anul 2000 extras din volumul „Cuvânt din Sfântul Munte – Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România”, ediţie îngrijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reîntregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001, p. 173.

Preluare de pe Pemptousia