Arhive blog

Studentul Roman Strijkov. Destinul unui „admirator al Sfântului Siluan”

Fotografie din Mănăstirea Sf. Panteleimon (septembrie 1933):
1. Cuviosul Siluan Athonitul († 1938); 2. Monahul Casian Korepanov; 3. Ierodiacon (pe atunci) Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Cuviosului Siluan, ctitorul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător de la Essex, UK († 1993); 4. Monahul Vasili Krivoşein, viitor Arhiepiscop de Bruxelles († 1985); 5. Admirator al preacuviosului Siluan, Studentul Roman Strijkov († 1995).

Vezi și: O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Roman Strijkov (ieromonahul Siluan Strijkov) (1911 – 1995), orfan, din numărul de refugiați care studiază în Athena și Belgrad. Student, așadar, la vremea întâlnirii cu Sfântul Siluan la Athos (identificat cu nr. 5 în poza de la Athos), mai târziu devine preot slujitor și arhimandrit, rector al bisericii Sf. Nicolae de la Casa Rusă din Sainte-Geneviève-des-Bois.

În a treia poză – „o vizită la Paris a Ierarhului Antonie Bloom” – Roman Strijkov (Arhim. Siluan Strijkov) apare al 5-lea de la stânga la dreapta, cu brâu roșu și purtător de cruce (http://e.korsoun.free.fr/p05/13_1.php).

În a patra poză, de la stânga la dreapta, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare al doilea – în spate (http://e.korsoun.free.fr/p05/05_1.php)

În a 5-a poză, de la dreapta la stânga, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare pe rândul din față, al treilea. http://e.korsoun.free.fr/p06/17.php

Despre întrega sa viață și interviu citiți aici: https://drevo-info.ru/articles/23449.html

În anul 1991 a dat câteva interviuri pentru Filmul: „Banca lui Siluan” al cărui protagonist este: https://youtu.be/HV4GIiNlhJI

„Banca lui Siluan” Скамейка Силуана (video):

Un film dedicat Ieromonahului Siluan (Strijkov): tânărul cu „nr. 5” din poza de la Athos cu Sfântul Siluan Athonitul și Cuviosul Sofronie, care a ajuns peste ani Ieromonahul Siluan (Strijkov) la Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris. Fotografii, viața de zi cu zi, interviu cu 4 ani înainte de trecerea de la Domnul.
Fragmente din video, traduse în limba engleză, mai jos!

Mulțumim fratelui Vasile Călin Drăgan pentru îngăduința de a posta din descoperirile sale pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

Notă: Ghilimele din titlul postării au funcția de citat si nu cea de dublu înțeles. În descrierea fotografiei studentul Roman este numit – Admirator al preacuviosului Siluan (n. edit.).

From min. 15: 36 : „Somehow in search of the answer to many questions I have gone to the Panteleimonovsky Russian monastery on Athos … A lot of negative saw, I saw a lot of small vanity, as well as at all people. The same people as we, only in search of something, and bring with ourselves the same nature, which at each person become monks.
And here I think: „Why I have arrived here? I am full beautiful, consolatory church services, but there is no living word”. And here, in such sad mood I left gate of the monastery and thought of that why I have arrived here. Suddenly calls some voice to me. I raise the head, I look – the gray-bearded monk, pleasantly smiles, the nice person. And, above all, has distorted me, I had such feeling that he has spotted, has read my thoughts with which I went. That minute it was very unpleasant. He addresses me:
– And what does it mean – to keep wisdom?
I have shrugged shoulders, interrogatively I look at him.
– To keep wisdom is not to accept thoughts. Thoughts, it is not thoughts. Thoughts are a condition of disappointment, spiritual weight…
It was the answer to my state with these gloomy thoughts.
– The wisdom consists in denying thoughts. That is not to accept these the heavy, confusing soul thoughts.
He has very much calmed, has consoled my soul for the rest of life. When I took monkhood 11 years later (Saint Silvanus the Athonite wasn’t alive any more). I have arrived to Athos again, I was named there, in memory his Siluan named.”

We never know how each soul is adjusted. And what strings one soul will touch at another. The more people it will be understood and to help to go each other to this light, the more they will unite. Someone from Saints said: „Than closer to the Sun, those beams of the Sun are closer to each other”. But it, of course, simple comparison. And without comparison it is only possible to tell that the only thing that it is possible to wish to each person that he looked for justifications of this life. Also you know, soul can die of a grief, for fear, of hopelessness, and the God’s Favour, sometimes through prayers can pull out them. Difficultly for each person to overcome the bad tendencies. And why these bad tendencies are left by God on freedom of the person? If to take away this gift of mental freedom, a gift of freedom to do good not only, but also evil from the person, then we will be as if pleasant kitties and doggies, but we will have no Image and God’s Similarity. And God looks not for slaves, but People free. The free people who have chosen a way of good. Freely fallen in love good. Good, as the highest sense of this life.
Without justification of those tests, any person will never speak as Christ spoke. Briefly: „There is no greater love than this: that someone lay down his life for his friends” (John 15:13). Not obligatory in the war from the fire of the person to pull out. It is possible to help every day. To forgive, understand. To judge by itself as it is difficult to overcome dark sides. You know, a prayer, it as a lightning. As a lightning which flies up into the sky about some person. It is necessary that heart of each person has touched the Evangelical Word.

– The father Siluan, what it is possible to wish to Russians in this hard time?
– This most. Because society consists of separate souls. And the more separate souls will understand it, the more people will unite in it. The more these people, these souls it will appear in all the people, the stronger it will affect. Preachers whom I heard touched soul of the person, and this most important – to find a key to each soul. And in each soul different locks and each soul on a unique lock it is closed”.

Reclame

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța (19 octombrie 2017) – audio

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța (19 octombrie 2017)

Cluj, 1 martie 2018: Seară duhovnicească cu Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia)

Monahism sau căsătorie? La această întrebare foarte des întâlnită în cadrul conferinţelor noastre ne va răspunde Pr. Nicholas Saharov, pornind de la învăţătura Sf. Siluan despre acest subiect.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Cluj Napoca (A.S.C.O.R. Cluj) organizează în perioada Postului Mare serile duhovniceşti pentru studenţi şi publicul larg. Conferinţele, cu o tradiţie de peste 20 ani, ne invită şi ne învaţă să pătrundem mai adânc în trăirea spiritualităţii creştin ortodoxe, mai ales în perioada de post şi rugăciune pe care o aduce Postul Mare.

Ciclul serilor duhovniceşti din acest Post vor continua joi, 01 martie 2018 cu invitarea Pr. Nicholas Sakharov, de la mănăstirea cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Pr. Nicholas va participa la ora 18.00 la slujba pavecerniţei mari de la Catedrala Mitropolitană, la sfârşitul căreia va rosti un cuvânt de învățătură. urmând ca la ora 20:00 la amfiteatrul de la Facultatea de Chimie (Str. Arany Janos, 14) să se întâlnească într-un dialog cu tinerii. Tema întâlnirii va avea titlul: “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”.

Părintele Nicholas Sakharov este ucenicul și nepotul cuviosului părinte Sofronie Saharov şi autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nicholas Sakharov le va prezenta la Cluj vor fi în relație directă cu tema “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii îi sunt familiare Părintele Nicholas, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa pedagogică la Universitatea Essex, Cambridge și Moscova. “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei. Este şi doctor al Universităţii din Oxford.

O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex

Paraschevi, iubita soră întru Hristos, care numai din smerenie nu dorește să-i menționăm complet datele ei personale, dar care pe timpul studiilor ei în Anglia a fost una dintre primele fiice duhovnicești ale Bătrânului Sofronie, ne trimite fotografiile unor texte scrise de mână pe care i le-a trimis fericitul întru pomenire Egumen Sofronie (Saharov) de la Essex. – Pemptousia

Cel dintâi text este o felicitare de Crăciun pe care fericitul întru pomenire Arhimandrit i-a trimis-o în anul 1967, pe când destinatara trecea printr-un necaz, o serioasă problemă de sănătate a cuiva apropiat din familie.

Arhimandritul Sofronie
The Old Rectory, Tolleshunt Knight
Maldon, Essex
Crăciunul 1967,

Iubită în Hristos soră Paraschevi!
Harul și pacea Domnului să se înmulțească întru voi!
Și mai întâi vă urez Crăciun Fericit și un An Nou binecuvântat!

Paraschevi, vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când ați făcut ceva după binecuvântarea mea rezultatul să fie ceva vătămător?

Sau dimpotrivă, atunci când ați făcut ceva după ideea voastră, lăsând la o parte cuvântul meu și smeritul meu sfat, s-a întâmplat vreodată oare ca lucrurile să iasă după bunăvoința lui Dumnezeu și să fie reușite?

Așa și acum, să mă ascultați pe mine, cel lipsit de minte, și să faceți așa cum vă binecuvântez să faceți. Singura cale care vă va fi de folos, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru rudele dumneavoastră – este să vă terminați studiile, lucrând așa cum lucrează călugării mei, adică de dimineață până seară sau, mai degrabă, până noaptea. Alungați acum orice grijă lumească în ceea o privește pe [nume privat] și pe familia dumneavoastră.

Nevrednicul Arhimandrit Sofronie
Dragoste vă trimit toți cei care se află în mănăstirea noastră.

***

Celălalt text constituie dedicația autografă a Starețului către destinatară, datată 15 august 1975, atunci când Părintele Sofronie îi dăruiește noua lui carte, Starețul Siluan Athonitul. Dedicația citează și un cuvânt al Sfântului Siluan.

Iubitei noastre surori în Hristos, Paraschevi, calde urări și dragoste,
Arhimandritul Sofronie
15 august 1975

[Cu caractere tipărite:]

Celui s-a avântat din diferite patrii
și s-a sălășlui în Munte,
sălaș al Cuvioșilor Părinți,
celui care de cele împotriva firii s-a îndepărtat,
cele după fire a păzit
și la cele mai presus de fire s-a ridicat.

[Dedicație manuscrisă:]

Din Duhul Sfânt izvorăște dragostea și fără de această dragoste nimănui nu-i este cu putință să cunoască cele despre Dumnezeu ”așa cum se cuvine să cunoască”. SS, p. 443.

[Inițialele S.S. se referă la Starețul Siluan (Cuviosul Siluan Athonitul), încă nu avusese loc așezarea lui în rândul sfinților].

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993), documentar Doxologia

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993)
Un documentar Doxologia.ro / 14 noiembrie 2016

Cuviosul Siluan și „angajații perfecți”. Pildă de rugăciune pentru subordonați

Siluan-foto
În 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri, care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”.

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început, mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-odată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”. Însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 147-149 via Doxologia

Foto jos: Vechea moară a Mănăstirii Russikon (astăzi nefuncțională), locul unde s-a nevoit în ascultare Cuviosul Siluan.

moara-unde-avea-ascultare-sfantul-siluan

9 conferințe susținute la Arad de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex (Anglia)

Conferința „Iubesc, deci exist” susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Ierarh Nicolae” al Parohiei „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad-Bujac în 04.03.2016

Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Biserica Nașterea Domnului din Parohia Arad Micalaca Veche II în 05.03.2016

Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Asociația Arsenie Boca din Arad în 06.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința „Adolescența, căsătoria și familia” susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad în 07.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința despre dimensiunile educației susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”din Arad în 07.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Colegiul Național “Vasile Goldiș” din Arad în 08.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Liceul de Artă “Sabin Dragoi” din Arad în 08.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad în 09.03.2016

Manifestările Filocalia – Conferința despre educația tinerilor în context multicultural susținută de Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la sala Regele Ferdinand a Primariei Aradului în 09.03.2016

Părintele Nikolai Vadimovich Sakharov (doctor al Universității din Oxford, ucenicul și nepotul fericitului Părinte Sofronie Sakharov) va lua parte la manifestările cultural-artistice și spiritual-liturgice ale Filocaliei în perioada 5-12 martie 2016. Părintele Nikolai este autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nikolai Sakharov le va prezenta la Arad vor fi în relație directă, misionară și pastorală, cu tema Anului omagial al educației tineretului ortodox în Patriarhia Ortodoxă Română. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii în licee sau colegii, precum și interviurile Tv vor avea în centrul atenției educația tineretului astăzi și provocările societății contemporane, teme care-i sunt familiare Părintele Nikolai, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa didactic-pedagogică (fellow la Universitatea Essex și visiting lecturer la Cambridge și Moscova).

Sursa: teofanmada.ro

Vezi și Predica Părintelui Nicholas Sakharov de la Essex la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad (video, 6 martie 2016)

Predica Părintelui Nicholas Sakharov de la Essex la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad (video, 6 martie 2016)

Predica Părintelui Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia) la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți în 06.03.2016 la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad

Cap. XLIII: Despre mândrie şi slavă deşartă [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un diacon admira părul frumos al Sfântului Simeon Filoteul, cel desculţ şi îmbrăcat cu o singură cămaşă lungă, căruia i se mai spunea şi «cel tuns». Aflând aceasta, cuviosul şi-a tăiat pletele şi i le-a dat.

chrismon

După două săptămâni de când Hristos i s-a arătat, Sfântul Siluan Athonitul a trebuit să lupte zilnic împotriva atacurilor viclene ale duhurilor rele. Erau zile şi nopţi obositoare, pline de suferinţe. Într-o noapte s-a sculat de pe scăunel ca să facă metanii. În acel moment a văzut un trup demonic uriaş, care stătea în faţa icoanei Mântuitorului, aşteptând să primească adorare. Chilia sfântului s-a umplut atunci cu demoni. S-a aşezat din nou şi cu inima plină de pocăinţă şi-a plecat capul şi se ruga:
– Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu inimă curată, dar demonii nu mă lasă. Învaţă-mă ce să fac, ca să nu mă mai tulbure.
Şi în sufletul lui a auzit răspunsul:
– Cel mândru întotdeauna suferă în felul acesta de la demoni.
– Doamne, a spus sfântul, învaţă-mă ce să fac ca să fiu smerit.
– Ţineţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, i-a spus Domnul inimii lui.

chrismon

În anii 1860, călugărul Sinesie din Halkidiki era la Mănăstirea Dohiariu şi avea ascultarea să cânte la slujbe, căci avea o voce foarte frumoasă. El o cinstea mai ales pe Sfânta Paraschevi, rugându-se ei zilnic. O ruga să-l ajute să-şi mântuiască sufletul, iar dacă ar fi în el vreo piedică pentru mântuire, s-o îndepărteze cum credea mai bine.
Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfintei Paraschevi (26 iulie), vocea cântăreţului deveni răguşită şi cu trecerea timpului starea lui se înrăutăţi. Toţi se rugau ca să se îmbunătăţească vocea lui, dar în zadar. Atunci i-a apărut Sfânta Paraschevi egumenului în vis şi i-a spus:
– De ce zilnic îl tulburi pe Dumnezeu cu rugăciuni pentru vocea lui Sinesie? Sinesie de ani îmi cere să îndepărtez de la el lucrul care ar fi un obstacol în calea mântuirii lui.
Egumenul l-a chemat pe Sinesie ca să-i confirme vorbele ei. Era adevărat, căci de fiecare dată când cânta era copleşit de un sentiment de mândrie şi slavă deşartă, din cauza vocii sale frumoase, şi nu-I aducea mulţumiri lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor, pentru darul Său. De când vocea lui Sinesie devenise răguşită, el se ruga tot timpul cu rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», şi el a devenit un credincios truditor al rugăciunii minţii, prin cea de trei ori binecuvântată smerenie.

chrismon

Un pustnic spunea:
– Nu da atenţie gândului ispititor că toţi vorbesc de tine. Ignoră-l, fiindcă vrăjmaşul nostru, satana, încearcă să creeze o obsesie de slavă deşartă. Diavolul tăinuieşte şi creează multe feţe diferite, încercând să vadă ce merge la un începător. Din această cauză, nu vă încredeţi în gânduri, chiar dacă aveţi dovezi despre ele, pentru că trebuie să ştiţi că acelaşi vrăjmaş le-a pregătit, ca să vă convingă.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, iubitul meu frate în Hristos, Nicodim, a vizitat un isihast din pustiul Vigla.
– Binecuvintează, părinte! a spus el.
– Domnul!
– Am vrea să ne spuneţi ceva de folos.
– Aş refuza, a spus el, dar de vreme ce văd că eşti duhovnic, îţi voi spune. Aşa că ascultă: Sufăr de mulţi ani, fiule, cu această soţie îngrozitoare, pe care mi-am luat-o. Nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Este un astfel de chin, fiul meu, o astfel de tortură.
– Cine-i această soţie, părinte?
– Cine altcineva decât mândria! Şi nu am nici o idee cum să mă salvez şi să divorţez de ea, a spus cu un oftat în timp ce-şi continua meşteşugul ascultării sale în chilia lui ascetică.

chrismon

Părintele Gherasim Menaghias*, un monah erudit, absolvent al Universităţii din Zürich, a avut mult de luptat împotriva slavei deşarte, care adesea îşi are rădăcinile în ştiinţa şi educaţia lumească. Din acest motiv, întotdeauna cerea cu smerenie sfatul părinţilor neînvăţaţi din pustie. Purta rase vechi, se nevoia în coliba mică a unei capre şi era ascultător părintelui Calinic şi părintelui Iosif, Locuitorul în peşteră, tăindu-şi voia întotdeauna şi pretutindeni.
*Am scris separat o biografie a acestui părinte.

chrismon

Un călugăr în vârstă şi cu discernământ spunea:
Odată, am întâlnit un călugăr – spun aceasta ca o mărturisire – a cărui buze se mişcau întotdeauna cu rugăciunea lui Iisus. Puteai să vezi. Altădată au venit nişte vizitatori, l-au văzut şi au spus: «O, ce om sfânt!».
Odată, călugărul mi-a spus:
– I-am scris acestui episcop, acelui mitropolit, pe altul l-am mustrat, iar altuia i-am sugerat să-şi schimbe felul de a fi, ca să fiu de partea lui.
– Dar pentru Dumnezeu, i-am spus lui, să examinăm logic.
– De ce te-aş asculta? Eşti mai puţin învăţat decât mine, căci eu nu pun un accent pe un «o», la fel cum ai putea face tu.
– Lasă ideile astea mari, i-am spus.
– Dacă ar fi numai unul ca mine, s-ar fi îndreptat Biserica.
Acum gândeşte-te la aceasta şi trage o concluzie. Dacă era nebun, l-aş fi putut ierta. Dar nu era nebun. Spunea Rugăciunea lui Iisus numai din obişnuinţă. E foarte periculos, pentru că în cineva plin de mândrie rugăciunea devine împovărătoare. Rugăciunea nu trebuie să obosească. Dar în acest caz, datorită mândriei, e tocmai ceea ce se întâmpla.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

chrismon

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

chrismon

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

chrismon

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

chrismon

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

chrismon

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

chrismon

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

chrismon

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

chrismon

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

chrismon

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

chrismon

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

chrismon

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

chrismon

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

chrismon

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

chrismon

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

chrismon

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

chrismon

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

chrismon

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

chrismon

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

chrismon

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

chrismon

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

chrismon

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

chrismon

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

chrismon

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

chrismon

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

chrismon

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

chrismon

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

chrismon

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

chrismon

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

chrismon

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

chrismon

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

chrismon

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

chrismon

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

chrismon

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

chrismon

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

chrismon

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

chrismon

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

chrismon

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

chrismon

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

chrismon

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu