De la Essex pentru ortodocșii din România. Cărți editate și traduse în limba română de Editura Mănăstirii Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul din Anglia (2022)

Pictura ca rugăciune. Arta Sfântului Sofronie Saharov
192 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Icoanele pot fi pictate ca un meșteșug, iar aceasta este un lucru bun, înaintea unor astfel de icoane ne putem ruga, însă icoanele pot fi și o artă, și spre această calitate ar trebui să năzuiască iconograful.
Aceasta carte dedicată părintelui Sofronie a fost scrisă înainte de canonizarea sa de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pe 27 noiembrie 2019, sub numele Cuviosul Sofronie Athonitul.
Cea mai mare parte a acestei creații o constituie desenele pregătitoare, studiile, schitele pentru picturi murale și icoane pe lemn, urmate de picturile propriu-zise. Ultima secțiune a cărții cuprinde diferite lucrări de design concepute de Părintele Sofronie.

Monahia Gabriela

CUPRINS: Introducere / Creativitatea, libertatea și icoana / Ilustrații în culori / Desene / Picturi murale / Trapeza veche / Biserica Sf. Siluan / Icoane pe lemn / Design / Biografie / Tehnicile Părintelui Sofronie / Note la ilustrații.

Starețul Siluan – un monah athonit. După biografia întocmită de Cuviosul Sofronie Athonitul
80 pagini / carte pentru copii
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Starețul Siluan este un adevărat mărturisitor al lui Hristos, un om duhovnicesc al vremurilor noastre. Cuvântul lui simplu, dar plin de putere mișcă inimile. Mărturia lui a salvat mulți oameni de la deznădejde.

Isihasmul, nevoința cultivării inimii
Arhim. Zaharia Zaharou
118 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Isihasmul înseamnă biruința omului asupra patimilor sale, atunci când Duhul Se odihnește în cămara de nuntă a inimii lui. Este o nevoință ascetică cu caracter îndoit: pe de o parte, presupune dezbăcarea și lepădarea de omul cel vechi, iar pe de altă parte, asumarea, îmbrăcarea și primirea plinătății omului celui nou. Nimeni nu va putea afla limanul cel neînviforat al isihiei dacă nu „a rămas mai întâi cu Hristos în încercările Lui”, dacă nu s-a suit pe Cruce împreună cu Domnul și nu a murit cu desăvârșire lumii, pentru a învia împreună cu Hristos și a deveni părtaș al plinătății vieții Sale.

Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Hristos, Calea vieții noastre. Studiu asupra teologiei Cuviosului Sofronie Athonitul
Arhim. Zaharia Zaharou
342 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Ca fenomen duhovnicesc, Sfântul Sofronie este un semn dăruit de Dumnezeu generației sale. El a trăit toată tragedia, neliniștile, frământările și căutările mult tulburatului secol XX, iar prin viața, prin rugăciunea și prin cuvântul său a dat răspuns la problemele arzătoare ale contemporanilor lui. […] originalitatea teologiei Cuviosului Sofronie constă în felul în care tâlcuiește anumite aspecte ale descoperirii creștine, răspunzând astfel problemelor teologice ale vremii sale. Axa centrală a teologiei lui empirice o reprezintă aprofundarea înțelesului pincipiului ipostatic în Ființa lui Dumnezeu și în ființa omului, precum și înfățișarea anumitor manifestări ale omului, care determină împlinirea deplină – pe cât este cu putință – a acestui principiu în hotarele existenței pământești. Această teologie se înfățișează ca o narațiune a întâlnirii personale a omului cu Dumnezeul cel viu și ca o istorisire a experienței Luminii Sale.

Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Cărțile se pot comanda de pe site-ul editurii Sophia: https://www.librariasophia.ro/editura/manastirea-stavropighie-sf-ioan-botezatorul

…la acestea adăugăm și un titlu semnat de Părintele Arhimandrit Zaharia, editat la Editura Basilica:

Monahismul – darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt
Arhim. Zaharia Zaharou
320 pagini
Editura Basilica, 2022

Fenomenul paradoxal al monahismului nu este înțeles cu ușurință nici chiar de toți monahii. Monah este cel care se așează pe sine mai prejos de toată făptura, adeverind cuvintele lui Hristos Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor (Marcu 9, 35) și cel care slujește este mai mare decât cel ce stă la masă. (cf. Luca 22, 27). Care dintre fiii veacului acestuia ar fi atât de nebun încât să se pună pe sine de bunăvoie mai prejos decât toți și să devină un nimic? Însă fiii luminii, care au gustat din viața cea veșnică și sunt călăuziți de Duhul Sfânt, primesc cu bucurie să Îl urmeze pe Hristos în pogorârea Lui, care este mai uimitoare chiar și decât înălțarea Sa mai presus de ceruri. Numai cei care au cunoscut din cercare nebunia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18-24) și s-au încredințat de acestea prin har au curajul să ia asupră-și această nevoință mai presus de fire.

Arhimandritul Zaharia Zaharou
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Sfântul Siluan Athonitul: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.

Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.

Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.

„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».

Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.

Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer – Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.

Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul l-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? – iată întrebarea noastră.

Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:

„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.

„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.

„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.

„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.

Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea.

Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Nouă apariție editorială: „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”, Vasile Călin Drăgan (Ed. Theosis, 2019)

Vasile Călin Drăgan, teolog cu discernământ, blogger ortodox cu preocupări pe linia duhovnicească ce o avem de la Sfântului Siluan și Cuviosul Sofronie, pictor înzestrat și iconar începător (cum se numește, smerit, pe sine) este o prezență odihnitoare în spațiul online.

De curând a publicat la Editura Theosis lucrarea „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos” cu subtitlul – Taina Persoanei în Învățătura Sfântului Siluan Athonitul și a Cuviosului Sofronie de la Essex.

Cartea va fi disponibilă în curând și pe site-ul editurii, www.theosis.ro

sau direct de la autor, ce poate fi contactat pe fb – Vasile Călin Drăgan

PDF online gratuit la linkul: În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos.PDF

Ultima chilie a Sfântului Siluan Athonitul: camera de pe coridorul smereniei lui Hristos.

„Despre coridorul Sfântului Siluan pe care-l descrie Arhimandritul Sofronie s-ar putea scrie cărți întregi. Este coridorul smereniei celei negrăite a lui Hristos: „Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea, se ducea adeseori într’o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într’un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla o și mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec. (…) Stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. (…) înlăuntrul său neîncetat purta focul iubirii lui Hristos. ”

(Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 196)

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Mitropolit Antonie de Suroj: Stareţul Siluan

În 1938 un om a murit la Muntele Athos (1). Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de douăzeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”, însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Notă:

(1) S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie, “The Undistorted Image”, the Faith Press, 1958. (între timp au apărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, de altfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea, precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Deisis, 1994, au apărut deja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie – n. tr.)

Sursă: Școala rugăciunii, Mitropolit Antonie de Suroj, editura Sophia. Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Jean-Claude Larchet: Cum recunoaşte omul prezenţa Duhului Sfânt în el

În viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.

Realizarea tuturor condiţiilor prezentate mai înainte – pocăinţa, întoarcerea de la păcate, curăţia, ascultarea, smerenia, iubirea de aproapele, rugăciunea – constituie un criteriu preţios, pe care, după cum am văzut, Sfântul Siluan îl aminteşte adesea. Dimpotrivă, dacă omul este lipsit de căinţă, dacă nu s-a lepădat de păcatele sale, dacă nu s-a curăţit de patimi, dacă nu-şi fereşte mintea de cugetele rele şi nu-şi opreşte inima de la alunecare, dacă nu este ascultător şi smerit, dacă nu-l iubeşte pe aproapele lui sau dacă n-are rugăciune neîncetată, este cu neputinţă ca Duhul Sfânt să vieţuiască în el, pentru că Duhul Sfânt nu află în el loc vrednic de venirea Sa.

La toate acestea Sfântul Siluan adaugă şi alte criterii. „Pe Duhul Sfânt sufletul îl recunoaşte după pacea şi dulceaţa Lui”; „sufletul simte venirea Ta […] Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii”. Orice prezenţă şi orice lucrare din suflet care iscă tulburare ori mânie şi iuţime nu pot fi, aşadar, atribuite Duhului Sfânt şi chiar trebuie socotite drept semn sigur al absenţei Sale.

Prin corelaţie, omul credincios recunoaşte prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt după pacea, iubirea şi mila pe care el însuşi le simte faţă de toţi oamenii („dacă se află în suflet puţin har, atunci cunoşti pacea şi simţi iubire faţă de toţi”), şi chiar pentru vrăjmaşii săi. Lipsa iubirii de vrăjmaşi şi a rugăciunii pentru ei este iarăşi semn sigur al absenţei Duhului: „cel ce n-a primit pe Duhul Sfânt nu doreşte să se roage pentru vrăjmaşii lui”; de aceea, spune el, „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, e semn că nu harul lui Dumnezeu e în tine, ci un duh rău”.

Pe o treaptă mai înaltă a vieţii duhovniceşti, spune Sfântul Siluan, „în suflet e o lumină şi o mare bucurie”.

Iar pe o treaptă şi mai înaltă, arată stareţul, „chiar şi trupul simte harul Sfântului Duh”: „Duhul Sfânt umple omul întreg: suflet, minte şi trup”; „Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: suflet, minte şi trup”; „Duhul Sfânt pătrunde sufletul, mintea şi trupul”. Stareţul mărturiseşte astfel că „Domnul mi-a făcut dar harul Sfântului Duh cu un asemenea belşug de revărsare, că a umplut întreg sufletul şi trupul meu cu har”; „Cel ce poartă harul în trupul şi sufletul său, acela a atins iubirea desăvârşită”. Sfântul Siluan se referă aici la acea încredinţare şi plinătate a inimii în care se sălăşluieşte Duhul Sfânt, despre care au vorbit înaintea lui unii Părinţi, ca Sfântul Macarie, Sfântul Diadoh al Foticeei sau Sfântul Simeon Noul Teolog, şi pe care ei l-au numit plerophoria.

Sfântul Siluan arată că încredinţarea că L-ai primit pe Duhul Sfânt în tine ţine de o experiere a inimii, care se face în chip minunat şi de nespus, pentru că este supranaturală – ca una care este dată de Duhul Sfânt însuşi – şi cu totul personală. De aceea, Sfântul Siluan se referă la propria sa experienţă: „Ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.” Semnul cel mai sigur al realităţii şi eficacităţii venirii Duhului Sfânt este însăşi această experiere a Lui în chip minunat. Omul care a avut o asemenea experienţă, spune Sfântul Siluan, cunoaşte sau altfel spus recunoaşte îndată harul Duhului Sfânt: „Sufletul ştie când e îmbogăţit de har […], dar în acea clipă nu vei fi în stare să scoţi un singur cuvânt, căci sufletul tău e schimbat prin revărsarea Sfântului Duh”; „sufletul ştie că un Oaspete preaiubit a venit […] şi spune: Trecerea Ta a lăsat o mireasmă în sufletul meu”. Această cunoaştere nu are, după cum se vede, nimic abstract; ea nu ţine de concepte, ci mai curând de o simţire duhovnicească: „Cel care a gustat o dată Sfântul Duh recunoaşte apoi gustul harului”, spune Sfântul Siluan; şi iarăşi: „Sufletul care a gustat Duhul Sfânt îl deosebeşte după gustul Lui, căci scris este: «Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul» (Ps. 33, 9)””. „Harul, scrie Sfântul Siluan, nu vine fără ca sufletul să-l cunoască”; cel care are în el harul Duhului Sfânt îl are „în mod simţit”. „Noi simţim prezenţa Lui în noi”; „sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt trăieşte în el”, repetă el. Cel care a experiat o dată prezenţa Duhului ştie şi când El pleacă, iar atunci îndură – prin simţirea părăsirii – o mare suferinţă, pe care omul de rând, care nu simte această absenţă, n-are cum s-o cunoască.

O asemenea experienţă, a prezenţei (şi absenţei) Duhului Sfânt, o au însă numai cei desăvârşiţi; încredinţarea adevărului ei le este dată lor de însuşi Duhul Sfânt. Ceilalţi oameni pot să ajungă în această privinţă la înşelare, căzând chiar pradă vicleniei demonilor şi a lui Satan, care adesea „se preface în înger al luminii” (2 Cor. 11,14).

Pentru a scăpa de o asemenea amăgire şi de astfel de curse, spune Sfântul Siluan, cei care n-au ajuns la desăvârşire trebuie să-şi găsească un părinte duhovnicesc încercat, care să-i ajute să deosebească duhurile: „începătorul are nevoie de o călăuză duhovnicească, întrucât până la venirea harului Sfântului Duh, sufletul duce mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama când vrăjmaşul este cel ce-i aduce dulceaţa la rugăciune. Numai cel ce a gustat el însuşi harul Sfântului Duh poate deosebi acesta.”

Sursa: Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este Iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

AUDIO: Conferința Părintelui Florin Botezan: „Sfântul Siluan și dorul după Dumnezeul cel viu” (Orăștie, 2009)

Conferința Părintelui Florin Botezan (Alba-Iulia) de la Oraștie (septembrie 2009): “Dorul după Dumnezeul cel Viu” (reflecţii pe marginea învăţăturilor Sfântului Siluan)

Studentul Roman Strijkov. Destinul unui „admirator al Sfântului Siluan”

Fotografie din Mănăstirea Sf. Panteleimon (septembrie 1933):
1. Cuviosul Siluan Athonitul († 1938); 2. Monahul Casian Korepanov; 3. Ierodiacon (pe atunci) Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Cuviosului Siluan, ctitorul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător de la Essex, UK († 1993); 4. Monahul Vasili Krivoşein, viitor Arhiepiscop de Bruxelles († 1985); 5. Admirator al preacuviosului Siluan, Studentul Roman Strijkov († 1995).

Vezi și: O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Roman Strijkov (ieromonahul Siluan Strijkov) (1911 – 1995), orfan, din numărul de refugiați care studiază în Athena și Belgrad. Student, așadar, la vremea întâlnirii cu Sfântul Siluan la Athos (identificat cu nr. 5 în poza de la Athos), mai târziu devine preot slujitor și arhimandrit, rector al bisericii Sf. Nicolae de la Casa Rusă din Sainte-Geneviève-des-Bois.

În a treia poză – „o vizită la Paris a Ierarhului Antonie Bloom” – Roman Strijkov (Arhim. Siluan Strijkov) apare al 5-lea de la stânga la dreapta, cu brâu roșu și purtător de cruce (http://e.korsoun.free.fr/p05/13_1.php).

În a patra poză, de la stânga la dreapta, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare al doilea – în spate (http://e.korsoun.free.fr/p05/05_1.php)

În a 5-a poză, de la dreapta la stânga, Ieromonahul Siluan (Strijkov) apare pe rândul din față, al treilea. http://e.korsoun.free.fr/p06/17.php

Despre întrega sa viață și interviu citiți aici: https://drevo-info.ru/articles/23449.html

În anul 1991 a dat câteva interviuri pentru Filmul: „Banca lui Siluan” al cărui protagonist este: https://youtu.be/HV4GIiNlhJI

„Banca lui Siluan” Скамейка Силуана (video):

Un film dedicat Ieromonahului Siluan (Strijkov): tânărul cu „nr. 5” din poza de la Athos cu Sfântul Siluan Athonitul și Cuviosul Sofronie, care a ajuns peste ani Ieromonahul Siluan (Strijkov) la Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris. Fotografii, viața de zi cu zi, interviu cu 4 ani înainte de trecerea de la Domnul.
Fragmente din video, traduse în limba engleză, mai jos!

Mulțumim fratelui Vasile Călin Drăgan pentru îngăduința de a posta din descoperirile sale pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

Notă: Ghilimele din titlul postării au funcția de citat si nu cea de dublu înțeles. În descrierea fotografiei studentul Roman este numit – Admirator al preacuviosului Siluan (n. edit.).

From min. 15: 36 : „Somehow in search of the answer to many questions I have gone to the Panteleimonovsky Russian monastery on Athos … A lot of negative saw, I saw a lot of small vanity, as well as at all people. The same people as we, only in search of something, and bring with ourselves the same nature, which at each person become monks.
And here I think: „Why I have arrived here? I am full beautiful, consolatory church services, but there is no living word”. And here, in such sad mood I left gate of the monastery and thought of that why I have arrived here. Suddenly calls some voice to me. I raise the head, I look – the gray-bearded monk, pleasantly smiles, the nice person. And, above all, has distorted me, I had such feeling that he has spotted, has read my thoughts with which I went. That minute it was very unpleasant. He addresses me:
– And what does it mean – to keep wisdom?
I have shrugged shoulders, interrogatively I look at him.
– To keep wisdom is not to accept thoughts. Thoughts, it is not thoughts. Thoughts are a condition of disappointment, spiritual weight…
It was the answer to my state with these gloomy thoughts.
– The wisdom consists in denying thoughts. That is not to accept these the heavy, confusing soul thoughts.
He has very much calmed, has consoled my soul for the rest of life. When I took monkhood 11 years later (Saint Silvanus the Athonite wasn’t alive any more). I have arrived to Athos again, I was named there, in memory his Siluan named.”

We never know how each soul is adjusted. And what strings one soul will touch at another. The more people it will be understood and to help to go each other to this light, the more they will unite. Someone from Saints said: „Than closer to the Sun, those beams of the Sun are closer to each other”. But it, of course, simple comparison. And without comparison it is only possible to tell that the only thing that it is possible to wish to each person that he looked for justifications of this life. Also you know, soul can die of a grief, for fear, of hopelessness, and the God’s Favour, sometimes through prayers can pull out them. Difficultly for each person to overcome the bad tendencies. And why these bad tendencies are left by God on freedom of the person? If to take away this gift of mental freedom, a gift of freedom to do good not only, but also evil from the person, then we will be as if pleasant kitties and doggies, but we will have no Image and God’s Similarity. And God looks not for slaves, but People free. The free people who have chosen a way of good. Freely fallen in love good. Good, as the highest sense of this life.
Without justification of those tests, any person will never speak as Christ spoke. Briefly: „There is no greater love than this: that someone lay down his life for his friends” (John 15:13). Not obligatory in the war from the fire of the person to pull out. It is possible to help every day. To forgive, understand. To judge by itself as it is difficult to overcome dark sides. You know, a prayer, it as a lightning. As a lightning which flies up into the sky about some person. It is necessary that heart of each person has touched the Evangelical Word.

– The father Siluan, what it is possible to wish to Russians in this hard time?
– This most. Because society consists of separate souls. And the more separate souls will understand it, the more people will unite in it. The more these people, these souls it will appear in all the people, the stronger it will affect. Preachers whom I heard touched soul of the person, and this most important – to find a key to each soul. And in each soul different locks and each soul on a unique lock it is closed”.

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța (19 octombrie 2017) – audio

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța (19 octombrie 2017)

Cluj, 1 martie 2018: Seară duhovnicească cu Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia)

Monahism sau căsătorie? La această întrebare foarte des întâlnită în cadrul conferinţelor noastre ne va răspunde Pr. Nicholas Saharov, pornind de la învăţătura Sf. Siluan despre acest subiect.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Cluj Napoca (A.S.C.O.R. Cluj) organizează în perioada Postului Mare serile duhovniceşti pentru studenţi şi publicul larg. Conferinţele, cu o tradiţie de peste 20 ani, ne invită şi ne învaţă să pătrundem mai adânc în trăirea spiritualităţii creştin ortodoxe, mai ales în perioada de post şi rugăciune pe care o aduce Postul Mare.

Ciclul serilor duhovniceşti din acest Post vor continua joi, 01 martie 2018 cu invitarea Pr. Nicholas Sakharov, de la mănăstirea cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Pr. Nicholas va participa la ora 18.00 la slujba pavecerniţei mari de la Catedrala Mitropolitană, la sfârşitul căreia va rosti un cuvânt de învățătură. urmând ca la ora 20:00 la amfiteatrul de la Facultatea de Chimie (Str. Arany Janos, 14) să se întâlnească într-un dialog cu tinerii. Tema întâlnirii va avea titlul: “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”.

Părintele Nicholas Sakharov este ucenicul și nepotul cuviosului părinte Sofronie Saharov şi autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nicholas Sakharov le va prezenta la Cluj vor fi în relație directă cu tema “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii îi sunt familiare Părintele Nicholas, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa pedagogică la Universitatea Essex, Cambridge și Moscova. “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei. Este şi doctor al Universităţii din Oxford.

O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex

Paraschevi, iubita soră întru Hristos, care numai din smerenie nu dorește să-i menționăm complet datele ei personale, dar care pe timpul studiilor ei în Anglia a fost una dintre primele fiice duhovnicești ale Bătrânului Sofronie, ne trimite fotografiile unor texte scrise de mână pe care i le-a trimis fericitul întru pomenire Egumen Sofronie (Saharov) de la Essex. – Pemptousia

Cel dintâi text este o felicitare de Crăciun pe care fericitul întru pomenire Arhimandrit i-a trimis-o în anul 1967, pe când destinatara trecea printr-un necaz, o serioasă problemă de sănătate a cuiva apropiat din familie.

Arhimandritul Sofronie
The Old Rectory, Tolleshunt Knight
Maldon, Essex
Crăciunul 1967,
†

Iubită în Hristos soră Paraschevi!
Harul și pacea Domnului să se înmulțească întru voi!
Și mai întâi vă urez Crăciun Fericit și un An Nou binecuvântat!

Paraschevi, vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când ați făcut ceva după binecuvântarea mea rezultatul să fie ceva vătămător?

Sau dimpotrivă, atunci când ați făcut ceva după ideea voastră, lăsând la o parte cuvântul meu și smeritul meu sfat, s-a întâmplat vreodată oare ca lucrurile să iasă după bunăvoința lui Dumnezeu și să fie reușite?

Așa și acum, să mă ascultați pe mine, cel lipsit de minte, și să faceți așa cum vă binecuvântez să faceți. Singura cale care vă va fi de folos, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru rudele dumneavoastră – este să vă terminați studiile, lucrând așa cum lucrează călugării mei, adică de dimineață până seară sau, mai degrabă, până noaptea. Alungați acum orice grijă lumească în ceea o privește pe [nume privat] și pe familia dumneavoastră.

Nevrednicul Arhimandrit Sofronie
Dragoste vă trimit toți cei care se află în mănăstirea noastră.

***

Celălalt text constituie dedicația autografă a Starețului către destinatară, datată 15 august 1975, atunci când Părintele Sofronie îi dăruiește noua lui carte, Starețul Siluan Athonitul. Dedicația citează și un cuvânt al Sfântului Siluan.

Iubitei noastre surori în Hristos, Paraschevi, calde urări și dragoste,
Arhimandritul Sofronie
15 august 1975

[Cu caractere tipărite:]

Celui s-a avântat din diferite patrii
și s-a sălășlui în Munte,
sălaș al Cuvioșilor Părinți,
celui care de cele împotriva firii s-a îndepărtat,
cele după fire a păzit
și la cele mai presus de fire s-a ridicat.

[Dedicație manuscrisă:]

Din Duhul Sfânt izvorăște dragostea și fără de această dragoste nimănui nu-i este cu putință să cunoască cele despre Dumnezeu ”așa cum se cuvine să cunoască”. SS, p. 443.

[Inițialele S.S. se referă la Starețul Siluan (Cuviosul Siluan Athonitul), încă nu avusese loc așezarea lui în rândul sfinților].

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”