Arhive blog

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Reclame

Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul împlinește astăzi 93 de ani

„Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi”

Unul dintre cei mai mari duhovnici athoniți contemporani, Părintele Iulian Prodromitul (n. 8 ianuarie 1926) împlinește astăzi vârsta de 93 de ani. Bunul Dumnezeu să-i dea sănătate și mulțime de zile pentru folosul celor ce-i caută sfatul!

Părintele Iulian Lazăr de la Prodromu – câteva repere biografice
Ioan Lazăr, precum se numea mai înainte de a deveni ieromonahul Iulian, s-a născut la data de 8 ianuarie 1926, în localitatea Vorona, județul Botosani. Părinții săi, Ilie și Elisabeta, oameni simpli și credincioși nu l-au împiedicat pe tânărul Ioan să îmbrățișeze viața monahală. Astfel, în anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, județul Neamț. În anul 1950, el va termina armata, lucru obligatoriu la acea vreme. Petrecând zece ani în rugăciune și ascultare, în anul 1956, Domnul l-a învrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, preot.

În anul 1977, împlinind vârsta de 50 de ani, părintele Iulian de la Sihăstria vine în Sfântul Munte Athos, loc unde va și rămâne până astăzi. Viețuind vreme de patru ani la Schitul Lacu, abia mai apoi, în anul 1981, el ajunge la Schitul Prodromu unde este pus duhovnic. Până astăzi, el spovedește și îndrumă obștea schitului și pelerinii veniți din țară.

Mai jos aveți linkuri către diverse articole de folos cu și despre Părintele Iulian Prodromitul

Avva Iulian Prodromitul şi inteligenţa artificială

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

Despre moarte şi îndumnezeire cu Avva Iulian, duhovnicul care primeşte cuvintele de la Dumnezeu

Despre sănătatea sufletului. Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

„Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi”, interviu cu Părintele Iulian Lazăr, duhovnicul Schitului Prodromu

Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Ierodiacon Iustinian Stoica: 1. Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? 2. Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV, 29.10.2018)

Vezi și

Despre primejdiile acestui veac. Interviu cu Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel

Gheronda Parthenios,
despre primejdiile acestui veac

George Crasnean & părintele Gherasim Prodromitul

Are 87 de ani, din care 71 i’a petrecut în mănăstire, iar 44 ca stareţ! S’a închinoviat de prunc – la 16 ani! – într’o mănăstire din Kefalonia, apoi, în 1956, la 25 de ani, a venit în Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, de unde n’a mai plecat vreodată. În tinereţe, vreme de şapte ani, a fost pădurar în preajma schitului Lacu, iar din 1974 a schimbat ascultarea cu cea de egumen al mănăstirii Agiou Pavlou.

Dintre toţi stareţii Sfântului Munte, părintelui Partenie i se potriveşte cel mai bine cuvântul „avva”. Gheronda Parthenios este unul dintre monahii aghioriţi înduhovniciţi, cu foarte dreaptă socotinţă şi cu mare dragoste pentru aproapele său. Care „aproape” poate fi şi român, pentru că el a ajutat mult neamul nostru în Sfântul Munte. Iar dovada cea mai vie se află în schitul Lacu, care are acum optsprezece chilii (cincisprezece cu vieţuitori) în care se nevoiesc mai mult de cincizeci de călugări români. Spre ştiinţă, în 1974, când gheronda Parthenios ajungea egumen la Agiou Pavlou (mănăstirea de care face ascultare schitul), în Lacu se mai osteneau pentru mântuire doar vreo cinci bătrâni din neamul nostru…

Despre măsura lui duhovnicească se spun multe – unele care pot fi istorisite acum, altele poate mai târziu (ori poate trebuiesc ţinute în cămara sufletelor noastre). Pentru că mi’e drag sufletului meu, l’am căutat vreme de mai mulţi ani – acum cinci ani am stat două zile la „Sfântul Pavel” ca să capăt zicere de folos de la gheronda, însă n’a fost de la Dumnezeu, căci tocmai atunci s’a întâmplat să fie sinaxa mare a mănăstirii. Anul acesta însă, grăit’am iarăşi cu părintele Iosif (monahul român din preajma stareţului Partenie) să ia binecuvântare de la gheronda pentru câteva cuvinte de trebuinţă şi cu părintele Gherasim Prodromitul – care mi’a fost iscusit tălmaci şi fără de care nu s’ar fi întâmplat acest sfat de taină în faptul unei seri de iarnă. La toţi le mulţumesc pentru dragoste…

Evlogite gheronda!

O Kirios!

Gheronda, domnul George Crasnean ar voi să’i spuneţi câteva cuvinte de folos pentru o revistă a monahilor din România…

Există aşa ceva?

Da gheronda. De fapt nu e numai pentru monahi. E la fel de binevenită şi mirenilor, dar aşa se numeşte: „Lumea monahilor”.

Bine. Deci nu sunteţi dintr’aceia iscoditori…

Nu gheronda. Eu lucrez la o revistă care caută să fie folositoare sufletelor: să „zidească”, nu să „dărâme”. Încercăm să scriem „cu duh”, ca omul să nu se lipsească de ea după ce o citeşte – am adăugat eu.

Bine atunci.

Cum aţi ajuns în Athos, gheronda?

A existat un om un om de Pateric în tinereţile mele care, deşi era mirean (inginer, de profesie), predica în Duhul lui Dumnezeu. Cuvintele acestui omilet – scrise şi nescrise –, viaţa şi însăşi persoana lui, m’au ajutat mult în râvna tinereţilor mele. Vorbele sale se concentrau pe cele ale Mântuitorului: „Pocăiți’vă căci s’a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei IV, 17). Cu omul acesta am venit întâia oară în Athos.

Aţi putea să ne spuneți ceva despre noua generație de monahi? Știți și sfinția voastră că monahii din zilele noastre nu mai sunt ca cei de odinioară. Drept este că s’au înmulţit parcă şi ispitele, de când cu smartphone-urile şi internetul…

Uite cum stau lucrurile, după părerea mea: Noi cunoaștem că a fost un rai – o grădină a raiului – în care au fost așezați protopărinții noștri Adam și Eva și lumea lor era bună foarte și toate erau minunate. Apoi și noi, aici, în Athos, trăim tot într’un „rai”; într’o grădină a Maicii Domnului, plină de minuni. Dar acum, lumii de astăzi – și monahilor deci – li se oferă și o altă grădină, un alt paradis: cel al internetului. Internetul este locul în care se pun toate cuvintele acestea (textul de faţă), dar și… celelalte. Este ca o nouă grădină în care cresc toate cuvintele, în care găsești toate florile, dar și toate… buruienile.

Dumnezeu și în primul rai pe toate le’a făcut „bune foarte” şi, atunci când l’a creat pe Adam, i le’a dat pe toate în stăpânire. Ca unui basileu i le’a dat: tu să stăpânești, toate sunt ale tale, căci pentru tine le’am făcut. Și într’adevăr, toate le avea raiul, paradisul cel adevărat.

Acuma, acest nou paradis numit internet, pare că și acesta are de toate: logia și para-logia, poli logia (cuvinte și ne-cuvinte, poliloghie nesfârșită). Dar mai mult decât cuvinte, acest nou paradis are o înfricoșătoare imagine fotografică.

Aşa este și în lume gheronda: părinții îşi cadorisesc pruncii de mici cu telefoane performante. Eu sunt dascăl și văd copii chiar de clasa I cu asemenea smartphone-uri și observ dependența lor de aceste gadget-uri datorată utilizării lor fără maturitate – ca și Adam înainte de cădere.

Ca să continui ideea – când am venit eu în Sfântul Munte nu existau nici telefoane clasice pe la mănăstiri. Ne scriam scrisori unii altora la toate nevoile. Apoi, prin anii ’55, a venit un inginer care ne’a instalat unul dintr’acela cu disc și în felul acesta a apărut primul telefon la mănăstire. Ehei, de atunci și până acum au apărut pe lume atâtea că nici nu mai știi… Uite și dumneavoastră mă înregistați acuma tot pe un telefon…

Da, așa e, dar acesta e unul clasic, cu taste. (Nokia E50).

Iar acuma vin ingineri, ca cel despre care v’am povestit mai ’nainte, și se minunează cum tehnica a pătruns peste tot, chiar şi în Sfântul Munte. Dar vedeți… omul duhovnicesc le judecă pe toate, ele însă nu pot fi judecate de cineva.

Dacă Adam – care era atât de înțelept încât a pus nume tuturor plantelor și animalelor – şi uite ce a devenit după cădere: trăieşte în sudoarespini și pălămidă; ce credeți că îi așteaptă pe toți care se înfruptă din roadele necoapte ale acestui nou paradis numit internet? Aceiași spini, ba chiar mai mulţi decât cei pentru Adam, fiindcă răul este și mai pervers astăzi. Dacă au ajuns să facă chiar și magie pe internet! Vai de această tânără generație!

Şi dacă Adam, care era ca un înger de frumos și de înțelept și creat chiar de mâna lui Dumnezeu, și tot a căzut; apoi cine ne credem noi, care vrem să gustăm din roadele acestui nou paradis fără să cădem? De aceea trebuie multă trezvie și realism duhovnicesc!

Șarpele de demult ispitește cu aceeaşi cunoaștere, ca și atunci: să vezi și aia, să asculți și ailaltă, că vei ști toate şi veți fi ca … Dumnezeu. Câtă viclenie! Și omul se încântă și, ca de obicei, se înșală și… cade! Și diavolul își râde de noi, ca și atunci de Adam și de Eva.

Și cum ne trezim? Goi. Gol-goluț ca Adam. Și cu ce rușine… Și Dumnezeu ne întreabă: Cine ți’a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul acela? Nu cumva ai păcătuit? Greșeala…

Vedeți, Adam era atât de atât de nevinovat încât nici nu știa că era gol. Și aceasta pentru că atât timp cât ești sub acoperământul harului, nu te ascunzi de nimeni. Dar când cazi în păcat, fugi și de fața ta! Apoi, cu fiecare, iarăşi vine darea pe față – spovedania – în care, din păcate, fiecare ne îndreptățim: „Nu eu, ci Eva!”.

De aceea zic: acest nou paradis – internetul – este ispita cu prilej de cădere a generației de monahi de astăzi. Ca și pentru cei din lume de altfel.

Căci spuneți’mi voi: cine are atâta minte și luare-aminte încât să facă față acestui nou paradis numit internet? Dacă Adam o singură poruncă mică a avut de ținut în Eden și a căzut, cum ar putea oamenii de azi, în așa-zisul nou paradis pe internet, să se păzească de atâtea și atâtea ispite la tot pasul?

Să nu ne amăgim! Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Cum ați rezistat sfinția voastră de’a lungul anilor?

Păi în primul rând mie nu mi’au plăcut niciodată gâlcevile și nici smintelile. Niciodată nu m’am băgat în vreo sfadă. Nu mi’au plăcut și n’am urmat calea învrăjbirilor. Bine, acum vorbesc după încercările de’o viață, dar nu m’am trezit nici eu egumen. Douăzeci de ani am făcut ascultare sub trei stareți: am văzut lucrarea fiecăruia și am luat aminte.

Pe deasupra și de acasă, din familie, am primit o bună educație şi morală creştină. Mi’aduc aminte cât mă frământam (copil fiind) cum să fac să lucrez ceva, ca să’mi pot ajutora surorile mai mici.

Deci ceea și cu ceea ce am plecat din familie, iar mai apoi ce am dobândit în mănăstire de la înaintașii mei – acestea m’au ajutat în viaţă, pentru că am păstrat totul cu luare aminte. În afară de acestea – după cum v’am spus deja – m’am ferit ca de foc de toate smintelile şi vrăjmăşiile. De aceea încerc să păstrez și acum, ca egumen, ceea ce am învăţat de la cei trei stareți de dinainte, şi sub care am trăit în ascultare cinstită.

Eu aş vrea să’i previn pe toţi călugării – nu numai pe cei care fac ascultare de mine – că telefoanele acestea pot face o stricăciune atât de mare, încât pot aduce o întreagă catastrofă sufletului unui monah. Şi nu numai monahilor ci şi celor din lume. Poate mai cu seamă lor. Şi asta pentru că au atât de multe și mari și periculoase posibilități încât, fără o aşezare duhovnicească, nimeni nu poate face faţă înşelărilor diabolice ale noului paradis.

Ce ne trebuie atunci? De ce este nevoie?

Ce trebuie? Frică de Dumnezeu. Cei care au frică de Dumnezeu se mântuiesc, pentru că aceia nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Toţi ştim că există telefoane prin mănăstiri și la călugări. Cei care le folosesc simplu, doar pentru comunicare, aceia sunt înțelepți. Dar în general, ele sunt o nouă catastrofă pentru un monah, fiindcă sunt foarte alunecoase. De la ușurătatea comunicării se trece printr’o subtilă oarecare nevoie și apoi urmează numai înșelări și înșelări.

Aşadar, ferice de mine că folosesc un telefon simplu…

Da, vedeți? Cuvântul „telefon” vine de la noi, din limba greacă: „tile-phono” (τηλεφωνο) şi înseamnă „a’l auzi pe cel de departe”; iar aparatul, în sine, este folositor omului pentru ușurătatea comunicării. Restul (aplicaţiilor) însă, sunt pentru oamenii care au înţelepciune și frică de Dumnezeu…

Iar înţelept este cel ce’şi stăpâneşte voile – spune Sfântul Marcu Ascetul.

Da. Doar aceia se vor mântui. Altminteri își bagă singuri cancerul în buzunar. În amândouă înţelesurile (la propriu şi la figurat). Mai demult oamenilor le era teamă de boala aceasta, acuma însă, odată cu telefoanele, singuri şi’o pricinuiesc.

Dar cum să facem părinte, să convingem lumea să rabde? Să nu se mai îndreptăţească atâta, ci să’I lase lui Dumnezeu dreptatea. Eu ţin minte un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul de care mult m’am folosit în viaţă: „Cel ce poate să rabde o nedreptate şi’i stă în putinţă s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

Asta vine de la nejudecare şi deci, de la dragoste. Să nu uităm niciodată porunca Domnului: „iubește pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar pentru noi cuvântul este: Să nu slăbim pe cale! Și mai ales „să nu judecăm pe nimeni”, fiindcă atunci cădem și mai repede, cădem ca frunzele. Şi nu trebuie să uităm că la plinirea vremii, după cuvintele noastre vom fi judecaţi. După „judecăţile” noastre.

Cuvintele Domnului sunt pururea adevărate pentru noi: „Cereți și vi se va da!”. Însă noi nu ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru ceea ce avem trebuinţă cu adevărat, ca să și primim. Și uităm adesea şi celălalt cuvânt veșnic: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”.

Dar pentru monahi: îi poate mântui ascultarea?

Că să îl câștige pe Hristos, da. El este Primul care a făcut ascultare Tatălui. Deci înaintea ascultării tale pune pe Însuși Începătorul ascultării, pe Hristos Domnul, pe Împăratul cel de sus și’ți va fi mai ușor și te vei mântui. Gândiţi’vă întotdeauna de la ce slavă la ce smerenie a coborât, ca să ne mântuiască pe noi. Dacă ții minte asta niciodată nu’ți va fi greu și te vei mântui ușor.

Însă nu este bine să uităm de tristețea Lui față de Israel: „poporul acesta mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”. Acuma noi suntem Israelul cel nou, care de multe ori îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima suntem departe de El. Şi Dumnezeu ne face atenţi: „Țineți poruncile Mele, că în ele găsiți Viaţa”. Deci, dacă suntem doar cu numele creștini și ieşim din porunci… suntem pe potriva cuvântului: „mulți chemați, puțini aleși”. Și putem vedea asta încă dintru începuturi: Biserica a ales şapte diaconi pentru slujire, dar unul dintre ei, Nicolae, a ajuns să întemeieze o erezie: pe cea a nicolaiților. Deci iată: toți şapte au fost chemați, dar nu toți s’au dovedit a fi vrednici de chemarea lor.

În altă ordine de idei, vrem să vă întrebăm despre Schitul Lacu (Lakkou – „Groapă”) – știm că renovarea acestuia vi se datorează în mare parte.

Nu! Greșiți! Panaghia a vrut aceasta! Da. Preasfânta. A fost lucrarea Maicii Domnului. Eu așa cred. Bine, am făcut şi eu ascultare acolo vreme de şapte ani. Ca pădurar al mănăstirii. Și nu puteam să nu văd părăsirea aceea mare. Cum se pustiau chiliile pentru că nu mai erau părinți în Lacu. În afară de kiriakon (biserica centrală), nu mai rămăsese aproape nimic. Mă duceam acolo mai ales duminica, la Sfânta Liturghie și îi cercetam pe bătrâni. Mai apoi, unii dintre ei au trecut la Domnul la noi, în bolnița mănăstirii. Dar lucrarea cea mare, tot Dumnezeu a făcut’o. Şi „Preasfânta”. Și „Aghios Dimitrios”. Nu noi. Noi doar L’am ajutat pe Dumnezeu.

Și dacă i’ați cunoscut pe acei bătrâni, v’ați folosit cu ceva de la ei?

Adevărat, eu i’am cunoscut cam pe toţi bătrânii monahi români care s’au nevoit în Schitul Lacu. Mai erau cinci, şase români acolo. Care s’au dus rând pe rând și ei, în cei şapte ani cât am stat acolo. Și mă gândeam cu durere la molima pe care a adus’o comunismul peste voi, peste întreaga voastră țară și peste monahism. De altfel, în majoritatea țărilor ortodoxe a fost la fel, iar una din urmări a fost că și monahismul aghiorit a avut de suferit.

Dar pentru că i’am cunoscut bine şi pe cei vechi şi pe cei de acum, v’aş spune un cuvânt: cei mai mulți români au venit aici din evlavie și s’au nevoit cu cinste în „Grădina Maicii Domnului”. Unii însă, din cauza neputinței omenești, după ce s’au obișnuit cu locul (care este „meli kai galamiere și lapte”), au uitat pentru ce s’au înstrăinat și au început să se certe, şi chiar din pricini mărunte. Şi acum vă grăiesc vouă, aghioriţilor români, eu, care sunt om bătrân, ca să mă ascultați: aici este „topos metanias – loc de pocăință”! Iar voi ați venit de departe, din România, în Sfântul Munte, şi sunteţi străni în ţară străină (cum e cel mai bine pentru un călugăr!). Fiți dară înțelepți şi nu vă mai sfădiţi atâta între voi, doar ați venit aici pentru viață duhovnicească şi nu pentru gâlcevi mărunte! Păstraţi’vă menirea cea dintâi pentru care ați venit aici!

Ce ne spuneți despre viața Sfinției voastre? Cum v’ați format? Ce v’a atras spre monahism?

Eu m’am dus la şaisprezece ani la mănăstire, dar m’am pregătit sufletește pentru aceasta încă de prin clasa a IV-a, de când a început războiul. M’am născut în 1931 și aveam nouă ani în clasa a IV-a, în 1940, când a început al doilea război mondial, care a adus atâtea greutăți peste noi.

Dar deși aveam doar nouă ani, am trăit foarte adânc toate ororile războiului din anii aceia pentru că m’au marcat destul de profund. Pe la şaisprezece ani, când începusem să văd cum merg lucrurile cu țara, cu comuniștii stabiliți la noi, și cu problemele pe care le întâmpinam ca familie, și fiind oarecum de acum bărbat, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc ceva de muncă ca să îmi ajut surorile și mama. Și m’am gândit atunci să mă fac jandarm, că regimul ăsta nou căuta tineri pentru aceasta. Însă tata, om înţelept – care făcuse opt ani de război (din 1914 până în 1922) și îndurase multă suferinţă –, înțelegând mult mai deplin lucrurile decât mine, nu m’a lăsat. El știa ce înseamnă războiul, deportarea. Văzuse murind şi pribegind aproape trei milioane de greci în Asia Mică, atunci.

Și deci ați plecat la mănăstire direct în Sfântul Munte atunci, la 16 ani?

Nu, am plecat inițial la o mănăstire de la noi, din Kefalonia, unde obişnuiam să mă spovedesc la vremea aceea. Era o mănăstire, „Kipureon”, adică așa numită a „grădinarilor”. De ce am plecat acolo? Pentru că am urmat sfaturile părinților şi ale duhovnicului. Așa am hotărât încotro s’o apuc. Dar, mai presus de toate acestea, a lucrat Dumnezeu.

Ţin minte că tata îmi spusese: „Dacă vrei să mori ca un câinele legat în vie, du’te la jandarmi”. L’am ascultat și nu m’am mai dus. Mama însă, care vedea cum mă chinuiam sufletește și căutam să izbândesc cumva în viață, mi’a dat o icoană a Maicii Domnului și m’a sfătuit cu drag: „Roagă’te fiule Maicii Domnului, ca să’ți arate ea calea pe care trebuie să mergi!”. Iar eu mi’am agăţat icoana în cameră, pe un perete şi de atunci am început să mă rog în fiecare noapte, cum vedeam că face mama: mă deşteptam în fiecare miez de noapte și mă rugam o jumătate de ceas. Simplu, cu rugăciunile știute, cu închinăciuni, iar cu rugăciuni; și așa noapte de noapte, ca să găsesc o cale pentru viața mea.

Pentru că acasă eram cinci frați, îl rugam mereu pe Dumnezeu să m’ajute să’mi găsesc ceva de lucru, ca să pot fi şi eu de folos familiei mele. Pentru asta mă rugam.

Şi tot rugându’mă așa, simplu, în fiecare noapte, într’una din ele am căzut așa într’o stare în care mi’am pierdut mintea cumva: nu mai știam cuvintele, ce fac, nu mai înțelegeam ce trebuie să fac. Stăteam doar în fața icoanei Maicii Domnului ca răpit, mintea mi se oprise, nu mai știam ce trebuie să gândesc, ci doar mă uitam așa la Panaghia cu Pruncul în braţe. Mă oprisem la un singur gând: „Preasfânta mea, eu nu știu ce vreau, nu înţeleg ce e cu mine… voiam ceva, dar acum nu mai știu ce trebuia să voiesc! Rogu’te, ajută’mă tu, cu ceea ce știi că trebuie să vreau eu!”. Și în starea aceea încă fiind, am mai făcut trei metanii, mi’am însemnat patul cu o cruce și apoi m’am culcat. Și cum stăteam așa, întins pe pat, cu privirea către icoană, am aţipit. Și din icoană a venit de trei ori către mine un glas, foarte clar şi desluşit: „Tu, fiule, o să devii călugăr!”.

De aceea am și hotărât să devin călugăr. Mai întâi în obştea de la Kipureon și mai apoi, aici, la mănăstirea Sfântul Pavel, unde aveau obiceiul să vină kefaloniții noștri. Trebuie însă multă atenție, după o astfel de chemare. Fiindcă după aceea au urmat multe încercări de’a lungul vremii, unele de spus, altele de nedescoperit. Însă întotdeauna am simțit ocrotirea Maicii Domnului. Dar, vă repet: trebuie multă luare aminte de sine în tot ceea ce facem. Pentru că și dacă avem ceva, dobândim „ceva”, acel „ceva” nu este al nostru, este al lui Dumnezeu, căci de la El a venit.

Ce ai tu şi să nu fie primit?” (I Corinteni IV, 7)…

Așa mi’am încredințat eu viața lui Dumnezeu și Maicii Sale și cred că toți care au venit aici cu dorul acesta au venit.

Când aţi venit în Sfântul Munte, gheronda?

Din anul 1954 sunt aici. Iar egumen am devenit după douăzeci de ani, în 1974. Primii patru ani – din ’54 până în ’58 – au fost tare rodnici, fiindcă am fost pe deplin sănătos. Apoi însă m’am îmbolnăvit. Și a durat tare mult, vreme de douăzeci şi doi de ani, până în 1980. Încontinuu şi boală grea, boală de moarte. Şi chiar mărturisesc aceasta: faptul că acum mai trăiesc și sunt încă pe picioare, după atâția ani de boală grea, este o minune a lui Dumnezeu și mila Lui față de mine. De aceea am făgăduit și eu Domnului să împlinesc tot ceea ce mai pot să fac cu acest trup muritor izbăvit de boală după atâta vreme. În toţi anii aceştia de boală am mai învățat un lucru: cum să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nu mă las biruit de suferinţă și amărăciune. Și am simțit în inimă cum am primit ajutor neîncetat de la Dumnezeu și de la Maica Domnului și nu m’am lăsat îngenuncheat de năpastele acestei vieți – căci vă dați seama că am avut parte de destule încercări de’a lungul timpului. Asta m’a învățat pe mine boala: să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, după experiența sfinției voastre de atâția ani, și ca monah dar și ca gheronda, ce e mai ușor, să faci ascultare sau să dai ascultări?

Eu nu am devenit egumen dintr’o dată. Am stat mai întâi douăzeci de ani în ascultare la trei stareți…

Dar v’ați dorit vreodată asta? V’ați gândit că o să ajungeți totuși egumen?

Nu! Niciodată! Niciodată nu m’am gândit. Fiindcă n’am căutat niciodată asta. Dar așa a lucrat Dumnezeu încât a trebuit să primesc. Eu dragilor, m’am „înrolat”! Asta am făcut. Mi’am luat și crucea aceasta. Fiindcă, ca egumen, m’am pus pe mine însumi la mai multe osteneli. Dar și în ascultarea asta am învățat aceeași lecție: să dau „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

08 Februarie 2018, Agiou Pavlou

Textul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 134 / 20 august 2018

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul și fotografiile sale cu Gheronda Parthenios pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Vezi și Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie

Cuvinte vii din Sfântul Munte (audio/video, subtitrare ro.): Cuviosul Paisie, Starețul Emilianos, Starețul Grigorie. Postate pe youtube prin râvna fraților de la Orthodox Teaching of the Elders pe al cărora canal veți găsi încă multe alte înregistrări, în special traduse în limba engleză.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: Starețul Dionisie de la Colciu – „Cuvinte din Sfântul Munte Athos”

Starețul Dionisie de la Colciu – Cuvinte din Sfântul Munte Athos
Editura Predania, 2018
288 pagini / 14×20 cm

Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos.

Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.

Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într’un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sânt trăite, sânt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.

Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi
Sfântul Munte

Ca o completare la Cuvântul înainte:

Cartea este disponibilă în librării.
Online, cărțile editurii Predania pot fi achizionate accesând linkul:
goo.gl/gghxsA

Nouă apariție editorială: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu)
Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”
Editura Reîntregirea, 2018

„Dumnezeu vorbeşte şi omul nu mai înţelege”, spunea Părintele Rafail (Noica). Trăim într-o lume în care noimele vieţii duhovniceşti nu par doar o „limbă străină”, ci chiar, pentru unii, ceva ce frizează absurdul. S-a schimbat înţelesul cuvintelor, conţinutul lor nu mai e susţinut de viaţa noastră. Pare aproape cu neputinţă să atingem ceea ce dobândiseră Părinţii noştri. Şi totuşi, „nu va neputinţà la Dumnezeu tot graiul” (cf. Luca 1, 37) – nimic din cele spuse nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie să citeşti sute de cărţi, spunea Arhimandritul Sofronie de la Essex, ci ajung câteva pagini pe zi, un sfert de oră – însă cu luare-aminte să înfăptuim în viaţă ceea ce citim. Având dreaptă înţelegere, putem dobândi şi dreapta făptuire. Însuflat de acest gând, Părintele Melhisedec, Stareţul Mănăstirii Lupşa, a încercat să „traducă” aceste noime ale vieţii duhovniceşti pe înţelesul omului post-modern, pentru a le putea aplica în viaţa lui, şi mai cu seamă ceea ce acelaşi Părinte Sofronie numea „temeiul întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti”: pocăinţa.

Cartea se găsește în librăriile de carte ortodoxă. Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/DrRjXu

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți.

Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți.

Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minunate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc.
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul…”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin.

De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?… Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim.

Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri.

Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufletului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădejdea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat.

Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec
Stareţul Mănăstirii Lupşa

 

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța (19 octombrie 2017) – audio

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța (19 octombrie 2017)

Harul Maicii Domnului în Sfântul Munte. Starețul Efrem Vatopedinul povestește despre întâlnirea sa cu un ateu la Mănăstirea Vatopedi (video, cu subtitrare în limba română)

Harul Maicii Domnului în Sfântul Munte. Starețul Efrem Vatopedinul povestește despre întâlnirea sa cu un ateu la Mănăstirea Vatopedi

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Ne vorbește Sfântul Paisie Aghioritul (audio, cu subtitrare în limba română)

Înregistrările audio cu Sfântul Paisie Aghioritul sunt extrem de rare și neprețuite. Avem bucuria să descoperim acum, la început de ianuarie 2018, când s-au împlinit 3 ani de la oficiala sa proslăvire, o înregistrare de peste 6 minute, mai puțin cunoscută creștinilor ortodocși de la noi. Înregistrarea beneficiază de subtitrare în limba română grație efortului celor de la Orthodox teaching of the Elders și a colaboratoarei noastre, Elena Dinu, care a „urcat” înregistrarea pe contul personal de youtube, cărora le mulțumim pentru osteneală. Să avem parte cu toții de rugăciunile Cuviosului Paisie și folos din dumnezeieștile sale cuvinte! – LD

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Cuvânt la praznicul Nașterii Domnului al Cuviosului Iosif Isihastul

HRISTOS SE NAȘTE, SLĂVIȚI-L!

Hristos Se naște pentru a mântui pe toți oamenii. Bucurați-vă, deci, și vă veseliți cu îngerii și cu păstorii, împreună cu toată zidirea, iubiți fii ai lui Iisus Hristos, Domnul nostru.

Mai întâi vă aduc, precum Magii, vestea strălucitoare că dulcele Iisus Se naște și întreaga fire se bucură și răspândește bună mireasmă, deoarece vede purtat în brațe pe Creatorul ei. Îngerii se bucură împreună și cântă cu glas melodios:

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace”!

Pentru că S-a născut Domnul păcii. Cel care a făcut veacurile și înainte de veacuri era, și care în tăcere deplină a făcut Puterile cerești ale sfinților Îngeri. Acela, astăzi, este ținut în brațe de Preadulcea Sa Mamă. Este alăptat și crescut ca să ne mântuiască pe noi toți.

S-a născut dulcele Iisus ca să ne nască din nou pe noi. S-a făcut om, pentru ca să ne arate modul în care putem să-L urmăm și să imităm faptele Lui. Ne-a lăsat porunci pentru ca să nu ne rătăcim alături de cale și să pășim în întuneric.

A luat trup dulcele Iisus pentru că noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Preacuratei Sale Maici. Și, în cele din urmă, să devenim întru toate următori lui Hristos și fii după har ai Tatălui Ceresc. 

Gheron Iosif (Isihastul) (1898-1959)
din Mărturii din viața monahală, Scrisoarea 56 (fragment), editura Bizantină, pp. 263-264.

Foto sus: Icoana Naşterii Domnului, Mănăstirea Stavronikita, Sfântul Munte Athos, facere de Theofan Cretanul

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Monolog – „A nu-ți fi milă de tine”

Un frumos monolog pe tema „a nu-ți fi milă de tine” al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .