Arhive blog

VIDEO: Omilie a Arhimandritului Elisei Simonopetritul despre Viața și învățăturile părintelui său duhovnicesc, Gheronda Emilianos Simonopetritul (†2019) – subtitrare Ro.

Canalul YouTube Orthodoxia ne prezintă o omilie minunată a Arhim. Elisei Simonopetritul, în care ne înfățișează viața și învățătura plină de Har a lui Gheronda Emilianos, la picioarele căruia a ucenicit din tinerețe.

De asemenea, omilia Părintelui Elisei se poate citi (și downloada) în format text PDF de la linkul de mai jos: https://drive.google.com/file/d/1o5icCIGzQr2bYszv4bPOjVS-2V55m3Wm/view

AUDIO: Arhimandritul Efrem Filotheitul – „Aurul, dacă nu trece prin topitoare, nu are valoare!” (subtitrare Ro)

AUDIO: Arhimandritul Efrem Filotheitul – „Aurul, dacă nu trece prin topitoare, nu are valoare!” (subtitrare Ro)

VIDEO: Arhimandritul Zaharia Zaharou – Dumnezeiasca Liturghie ca mod deplin de rugăciune (subtitrare Ro)

Arhimandritul Zaharia Zaharou vorbește aici despre Taina Dumnezeieștii Liturghii în care devenim temple nefăcute-de-mână ale Dumnezeirii și contemporani Evenimentului veșnic, având posibilitatea să schimbăm mica noastră viață cu Marea Viață a lui Hristos.

Sursa: www.pemptousia.gr

Cum a vindecat Sfântul Efrem Sirul o prostituată de patima ei

Cum a vindecat sfântul Efrem Sirul o prostituată de patima ei

Se spune că pe când se afla Sfântul Efrem Sirul în cetatea Edesei o prostituată ce locuia aproape de dânsul, s-a făcut unealtă a diavolului celui rău. Într-o zi, pe când Efrem fierbea o mâncare, acea femeie deschise fereastra şi, aplecându-se cu neruşinare şi obrăznicie, căută la Cuviosul Părinte şi-i zise: „Binecuvântează părinte”. Iar el, cu blândeţe ii zise: „Domnul să te binecuvânteze”. Şi, cu râs deşănţat femeia a zis iarăşi: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar Sfântul a zis: „Trei pietre şi puţin lut, ca fereastra aceasta să se astupe”.

Iar ea cu obrăznicie îi zise: „Pentru că te-am cinstit, aceasta te-a adus pe tine la mândrie? Eu voiam a dormi împreună cu tine şi tu de la început îmi tai orice nădejde?”. Sfântul Efrem o surprinde pe femeie cu răspunsul său: „De voieşti împreună cu mine să dormi, apoi trebuie să mergi unde îţi voi spune eu”.

Iar ea, dacă a auzit cuvântul acesta, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu în alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetăţii, voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de oamenii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Atunci Sfântul a zis îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta rea, dar, oare, de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează întru ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom înspăimânta, cu atât mai mult?”

Acestea destul au fost ca să înduplece pe prostituată a se depărta de pofta vicleană către Sfântul Efrem şi să se căiască de cele mai dinainte fapte rele ale ei. Şi îndată, apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertare pentru nebunia faptei ei. Şi, plângând cu amar pentru faptele ei a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem, în calea cea către mântuire.

AUDIO: Vedenia Starețului Efrem din Arizona și primejdiile apostoliei sale – Cuvânt al Mitropolitului Athanasie de Limassol la adormirea Starețului Efrem din Arizona (8 Decembrie 2019), subtitrare Ro.

Vedenia Starețului Efrem din Arizona și primejdiile apostoliei sale – Cuvânt al Mitropolitului Athanasie de Limassol la adormirea Starețului Efrem din Arizona (8 Decembrie 2019).

Subtitrare RO Dinu Elena / Dacă găsiți folositoare traducerile, vă recomandăm abonarea la acest canal YouTube.

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfântul Ignatie Briancianinov: Livada în vremea iernii

În anul 1829 am petrecut iarna în sihăstria Plosceansk. Până în ziua de azi se află acolo, în livadă, o chilie de lemn însingurată, în care locuiam cu tovarăşul meu. Pe vreme lină, în zilele senine şi însorite, ieşeam în cerdac, mă aşezam pe lăicioară şi priveam livada întinsă. Goliciunea ei era acoperită cu un acoperământ de nea: în jur – totul era lin: o tihnă moartă şi măreaţă.

Această privelişte a început să-mi placă: privirile gânditoare fără de voie se îndreptau spre ea, se pironeau de ea, ca şi cum ar fi întrezărit în ea o taină. Şedeam odată şi mă uitam cu stăruinţă la livadă. Deodată a căzut un văl de pe ochii mei: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Această carte, dată spre citire lui Adam cel întâi zidit, este o carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului, asemenea dumnezeieştilor Scripturi.

Dar ce învăţătură am desluşit în livadă? Învăţătura despre învierea morţilor, învăţătură puternică, învăţătură dată printr-o lucrare asemănătoare cu învierea. De nu ne-am fi obişnuit să vedem învierea naturii primăvara, ni s-ar fi părut un lucru cu totul de minune, de necrezut. Nu ne minunăm deoarece ne-am deprins cu ea; văzând de atâtea ori minunea, parcă nici nu am mai vedea-o!

Privesc la ramurile despuiate ale pomilor şi ele îmi spun, cu glas vrednic de crezare, în limba lor tainică: „Vom învia, ne vom acoperi cu frunze, ne vom umple cu bună mireasmă, ne vom împodobi cu flori şi roade: cum nu vor învia şi oasele omeneşti uscate în vremea primăverii lor?”.

Ele vor învia, se vor înveşmânta cu trup; cu un chip nou vor păşi într-o viaţă nouă şi într-o lume nouă. Precum pomii care, nesuferind asprimea gerului, şi-au pierdut viaţa – pe Dumnezeu – vor fi adunaţi în ziua cea din urmă a acestui veac, în începătura veacului veşnic care va să vie şi vor fi aruncaţi în focul care nu se stinge. De ar fi cu putinţă să găsim un om care să nu cunoască prefacerile pe care le naşte schimbarea anotimpurilor, de l-am aduce pe acest străin în livada care cu măreţie doarme în vremea iernii somnului morţii, i-am arăta pomii despuiaţi şi i-am povesti despre bogăţia în care se înveşmântează aceştia primăvara în loc de răspuns el s-ar uita la noi şi ar zâmbi – în aşa măsură i s-ar părea un basm cu neputinţă de împlinit cuvintele voastre!

În acelaşi chip şi învierea morţilor le pare cu neputinţă acelor „înţelepţi” ce rătăcesc în bezna înţelepciunii pământeşti, care nu ştiu că Dumnezeu este Atotputernic, că înţelepciunea Lui cea de multe feluri poate fi contemplată, dar nu pătrunsă de mintea zidirilor. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: pentru El nu există minuni. Slabă e cugetarea omului: ceea ce nu ne-am deprins să vedem ni se pare lucru cu neputinţă de împlinit, minune de necrezut. Lucrurile lui Dumnezeu, la care privim mereu şi deja cu nepăsare, sunt lucruri minunate, lucruri mari, neurmate. Şi natura repetă în fiecare an, înaintea ochilor întregii omeniri, învăţătura despre învierea morţilor, zugrăvind-o printr-o tainică lucrare de prefacere!

Sfântul Ignatie Briancianinov

Sfântul Vasile cel Mare: Către tineri

Sfântul Vasile cel Mare: Către tineri

I

Multe sunt, copiilor, pricinile care mă îndeamnă să vă vorbesc despre lucrurile pe care le socot cele mai bune şi le cred a vă fi de folos de le veţi urma. Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi destula participare şi la bucuriile, şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sunt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale.

Prin înrudirea de sânge, sunt pentru voi îndată după cei ce v-au născut şi vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri. Şi, dacă nu cumva mă înşel în privinţa voastră, cred că, uitându-vă la mine, nu veţi dori părinţii, iar dacă veţi primi cu plăcere cele ce vă voi spune, veţi face parte din ceata a doua a celor lăudaţi de Hesiod, iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiţi de versurile în care acela spune: „Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce trebuie să facă; bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii; dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor” – Hesiod.

II

Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care-i frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sunteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.

Drept urmare, începând de aici, vă voi spune care sunt învăţăturile ce trebuie lăsate la o parte şi cum le putem deosebi. Noi, copiilor, gândim că viaţa aceasta omenească n-are absolut nicio valoare şi nici nu socotim şi nici nu numim în general bine ceea ce se sfârşeşte în această viaţă pământească. Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi.

Susţinem că trebuie să iubim şi să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieţi, iar pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea, să le trecem cu vederea, ca fiind fără de valoare. Care este această viaţă, unde este şi cum o vom trăi, sunt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte pentru că ne-ar depărta de subiectul de faţă, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vârstă decât voi. Poate că v-aş arăta îndeajuns spunându-vă atât numai, că dacă cineva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca să mă folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cât este mai de preţ tuturora sufletul decât trupul, pe atât este şi deosebirea dintre cele două vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină.

Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vârstei noastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exersăm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitând pe soldaţii care fac exerciţii de luptă pe câmpul de instrucţie: aceştia, exersându-şi mâinile şi picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei sunt victorioşi în lupte. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea un folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi, cu oarecare operaţii, obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină, după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui.

Aşadar, dacă există vreo înrudire între aceste două feluri de învăţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos; iar dacă nu-i nicio înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punându-le faţă în faţă; şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bun. Cum dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele? După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa cum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă.

Se spune că marele Moise, al cărui nume este foarte mare în faţa oamenilor, din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este, numai după ce şi-a exersat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor. Asemănător acestuia, deşi în timpuri mai noi, se spune că şi înţeleptul Daniil, pe când era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile cele dumnezeieşti.

VIII

Pentru viaţa veşnică, v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că este greu şi că este nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. Este ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii. Voi, însă, din cele trei feluri de boală ce există să nu păreţi a suferi de o boală trupească ce nu se poate vindeca, şi nici să aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sunt fără vindecare.

Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor, cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care cu nici un chip nu se poate vindeca nu-i primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi niciodată de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune…

/ fragment din Omilia XXII-a către tineri sau cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini, Sfântul Vasile cel Mare, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Bucureşti, 1986 / 

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Câteva minuni ale Sfântului Nichifor Leprosul legate de Muntele Athos

1. Mă numesc Leon Gheorghe, am 22 de ani și sunt absolvent al Athoniadei. Aș vrea să vă povestesc, cu frica lui Dumnezeu, o experiență minunată pe care am avut-o, cu puțină vreme în urmă, cu Părintele Cuvios Nichifor. Într-o seară, mergând să-mi fac canonul în biserica școlii (foto n. edit.), pe când mă închinam, am zărit în strană un monah care se ruga cu un metanier foarte lung. După ce mi-am făcut semnul crucii, m-am apropiat de el și, punându-i metanie, i-am zis: „Binecuvântați, Părinte!” El mi-a răspuns: „Domnul, copilul meu!” În momentul acela s-a ridicat și cu un zâmbet senin m-a privit în ochi. Nu pot exprima ce am simțit înlăuntrul meu. Am început să îi pun câteva întrebări. Întâi l-am întrebat: „Părinte, cum vă numiți?” El a răspuns: „Mă numesc Nichifor, copilul meu, și sunt de la Biserica Sfinții Doctori fără de arginți.”

Apoi a început să îmi dea răspunsuri la unele lucruri care mă frământau. Îmi cunoștea până și gândurile. Am rămas uimit de cele ce mi-a spus. M-a mai povățuit să rostesc neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pre mine păcătosul”, să fac ascultare de duhovnic, să mă nevoiesc cu smerenie și răbdare. L-am întrebat apoi dacă am binecuvântare să merg și să-l vizitez cândva, iar el mi-a zis: „Da, copilul meu, să vii. Te voi aștepta cu mare bucurie să vii să mă vezi. Să știi că mă voi ruga întotdeauna pentru tine.”

După ce m-a binecuvântat cu semnul crucii pe cap, mi-a zis: „Născătoarea de Dumnezeu să fie cu tine! Și nu te teme, copilul meu, să înfrunți ispitele cu credință și răbdare, iar eu voi fi alături de tine!” Am plecat din biserică crezând că Părintele este vreun cunoscut al directorului. După o jumătate de oră, ceva mă îndemna să merg iarăși în biserică. Nu rămăsese înăuntru decât o puternică și plăcută mireasmă. Nu am spus nimănui nimic. După câteva zile, un monah mi-a dăruit o carte. Cum am văzut fotografia și numele de pe copertă, am izbucnit în lacrimi, căci cel din icoană era tocmai Părintele cu care vorbisem, Cuviosul Nichifor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să îl cunosc pe acest Sfânt. De atunci îl am la mare evlavie și îl iubesc foarte mult. De multe ori îi simt prezența vie alături de mine. (Gheorghe Leon, seminarist)

2. În luna iunie a anului 2009 am născut prematur la Spitalul Papagheorghiu din Tesalonic. În aceeași lună, din cauza unor probleme de sănătate ale copilașului meu, am fost transferați cu elicopterul la Atena, la Spitalul pentru Copii Sfânta Sofia. În timpul șederii noastre acolo, l-am cunoscut, dintr-o carte pe care ne-a dăruit-o un părinte athonit, pe Cuviosul Nichifor Leprosul. Noul nostru născut avea probleme cardiace și respiratorii, iar doctorii ne-au spus că avea nevoie de o intervenție chirurgicală.

Acesta era motivul pentru care nu se hrănea cum trebuie și ar fi fost necesar mult timp până să poată fi hrănit cu biberonul, ca apoi să îl putem lua acasă. Era încă hrănit artificial. Neliniștea sporea de la o zi la alta și nu știam ce să credem, din moment ce ne aflam la terapie intensivă; la vizita care dura câte o jumătate de oră, de două ori pe zi, vedeam cum copilașul nostru uneori se simțea bine, iar alteori rău. Văzând părintele athonit toate aceste probleme și făcându-se părtaș la suferința noastră, ne-a încredințat sfintele moaște ale Cuviosului Nichifor Leprosul, care se păstrează într-o raclă, zicându-ne: „Să închinați copilul trei zile la rând, făcând semnul crucii cu moaștele peste incubator!” Și așa am făcut. Dimineața, după ce am citit Paraclisul Sfântului, am plecat spre spital. Am intrat la terapie intensivă și am închinat atât pe copilul nostru cât și pe ceilalți copii cu sfintele moaște. La amiază, mergând la a doua vizită, înainte ca toți părinții să intre, a ieșit medicul de gardă și ne-a spus: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar astăzi toți copiii sunt bine. Nu pot spune mai multe și nici nu-mi pot explica.”

Noi îndată ne-am privit cu uimire și am zâmbit. Cuviosul Nichifor nu a întârziat să ne asculte rugăciunile și să ne arate dragostea sa. În următoarele două zile am mers iarăși să-l vedem. Am continuat să ne rugăm și să-l închinăm. După numai câteva zile, cu toate că doctorii ne spuneau că îi va lua mult până să poată fi hrănit cu biberonul, am mers într-o dimineață și am descoperit ceva surprinzător: Bebelușul nostru mâncase deja o cantitate mare de lapte cu biberonul. „În patru-cinci zile veți pleca acasă”, ne-a zis doctorul cu admirație. (Aris-Dora Stamu)

3. În luna iulie a anului 2009, am mers în Sfântul Munte, la chilia unui monah care s-a mutat între timp la Domnul. Intrat în chilie, îl așteptam să îmi aducă puțină apă. Când a mers la bucătărie, l-am auzit vorbind cu cineva și zicând: „Nichifor, vorbim după aceea, acum am oaspeți.” Auzind dialogul, m-am mirat și l-am întrebat pe monah când s-a întors: „Cine este Nichifor, Părinte?” El mi-a răspuns: „Este un vrednic nevoitor al răbdării și al rugăciunii.” Fiind curios, l-am întrebat: „Îl cunosc cumva?” Părintele mi-a răspuns: „Vei afla despre el”. Nedumerit, din nou l-am întrebat: „Cum adică?” Atunci mi-a povestit următoarea întâmplare: «Cu puțin timp în urmă am aflat despre o femeie căsătorită care avea cancer și care dacă ar fi murit ar fi lăsat după ea cinci copii, dintre care cel mai mare avea nouă ani. Atunci m-am gândit să îl rog pe Domnul să îmi dea mie cancerul, căci sunt bătrân și nu mai am ce să fac în această lume. După ce am făcut rugăciunea, în vis am văzut un nor uriaș, pe care stăteau doisprezece Bătrâni dintre care pe unul nu îl cunoșteam. Atunci le-am cerut binecuvântarea, iar Bătrânul necunoscut mi-a zis că Domnul i-a trimis să mă învețe că nimeni nu-i poate lua crucea celuilalt de pe umeri, căci astfel ar fura cununa gătită lui.

De asemenea, Bătrânul mi-a mai spus că eu am deja multe cruci și că nu trebuie să mai cer altele. După toate acestea, l-am întrebat pe Bătrânul necunoscut de pe nor care îi este numele, iar acela mi-a răspuns, Nichifor Leprosul, și că pentru jertfa și dragostea mea, o va tămădui pe mama bolnavă de cancer.» După ce Părintele a sfârșit povestirea, l-am întrebat: „Până la urmă, s-a făcut bine femeia?” „Da”, mi-a răspuns, „dar încă îl întreb pe Domnul pentru ce nu mi-a dat mie cancerul”, și râdea spunând acestea. Făgăduindu-i Părintelui atunci că nu voi spune nimănui nimic despre această minunată întâmplare, v-o dezvălui numai dumneavoastră acum, după adormirea lui, căci o socotesc o foarte importantă mărturie despre Cuviosul Nichifor. (Pr. Theologos Gasparatos)

Cartea din care au fost extrase aceste minuni o găsiți la linkul de mai jos:
http://www.edituraiona.ro/Sfantul-Nichifor-Leprosul.html

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

via marturieathonita.ro

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Nouă apariție editorială: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – „Dumnezeiescul urcuș. Tâlcuire la Cuviosul Teognost” (Editura Sfântul Nectarie, 2020)

„Volumul de față cuprinde tâlcuirea lui Gheronda Emilianos, făcută în primăvara anului 1987, la capetele Cuviosului Teognost Despre făptuire, contemplație și preoție. Ea se adaugă firesc și necesar la tâlcuirile Părintelui Emilianos deja editate, fiind întemeiată, în bună măsură, pe experiența sa personală și făcută cu scopul de a transmite învățătura patristica fiilor săi duhovnicești, monahii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și monahiile Sfintei Mănăstiri Ormylia, dar și pentru a-și tăinui trăirile personale în spatele cuvintelor Părinților.

În tâlcuirea sa, Gheronda Emilianos îl urmează pe Cuviosul Teognost, dar și învățătura Bisericii noastre despre preoția generală, adăugând și trăirile sale personale, prilejuite de întâlnirile sale tainice cu Sfântul Duh și de împărtășirea sa cu Trupul și Sângele lui Hristos la slujirea aproape zilnică a Dumnezeieștii Liturghii.

Gheronda se referă la făptuirea și la contemplația cu care trebuie să se împodobească atât fiecare credincios, în calitatea sa de preot, cât mai cu seamă preotul, care are preoția sacramentală.”

Arhim. Elisei Simonopetritul

296 pag. / 13 cm x 20 cm
traducere din elină de părintele Agapie Corbu

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/2X33Pbv ]

Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor

Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor

Sfântul Serafim de la Sarov

Stareţul nu permitea copiilor să vorbească împotriva părinţilor, chiar şi a celor care aveau neajunsuri evidente. Un om a venit la stareţ cu mama sa, care era robită de patima beţiei. Cînd fiul doar a încercat să vorbească despre asta, părintele Serafim i-a astupat gura cu mîna şi nu l-a lăsat să spună nici un cuvînt. Apoi, adresîndu-se mamei, a zis: “Deschide buzele tale” şi, cînd aceasta a deschis gura, a suflat de trei ori peste ea. Dîndu-le drumul, părintele Serafim a zis: “Iată, vă dau testamentul meu: să nu ţineţi în casa voastră nici vin şi nici măcar vase pentru vin, pentru că de acum înainte nu vei mai suferi vinul”.

La întrebarea dacă este bine să studieze copiii limbile străine şi alte ştiinţe stareţul răspundea: “Ce-i rău în a şti ceva?”

Sfântul Teofan Zăvorîtul

Vă tînguiţi pentru copii. Dar pentru asta sînteţi mamă, ca să vă tînguiţi pentru copii. Dar adăugaţi la tînguire şi rugăciunea.. Iar Domnul va avea grijă de copii. Amintiţi-vă de mama fericitului Augustin. A plîns cît a plîns, s-a rugat cît s-a rugat! Şi a obţinut ceea după ce a plîns, că Augustin şi-a venit în fire, şi a început să fie cum trebuie.

Nu vă neliniştiţi pentru fiu. Luaţi-i în consideraţie caracterul, dar viaţa mai tîrziu vă va face să vă cruciţi. Că iubeşte averea, asta încă nu-i mare nenorocire. Va fi mai gospodăros. A nu avea nu este cu putinţă, pentru că trebuie să mănînci, să bei, să ai casă şi altele. Numai pe lîngă avere să ai şi nădejde în Dumnezeu, iar o parte să o dai săracilor. Învăţaţi-l să dea cîte o copeică săracului, măcar duminica. Începînd de la asta, va merge şi mai departere.

Iar cu rugăciunea să nu-l sîcîiţi, îl puteţi plictisi. Sfătuiţi-l să se roage măcar puţin dimineaţa şi seara, fără să citească vreo rugăciune, ci, aşa, cu mintea înălţîndu-şi ochii către Dumnezeu. Seara – să mulţumească lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut, dimineaţa – să ceară pentru ziua ce începe – cu cuvintele sale, cum ştie, numai să o facă. Şi asta ajunge. Închinăciuni vreo trei-patru cu aceste gînduri. Şi ziua lasă să se mai adreseze lui Dumnezeu cu o rugăciune scurtă: “Doamne, miluieşte; binecuvîntează, Doamne”. Mai mult decît atît nu trebuie. “E greu asta, să-l întrebaţi, ei, dar adu-mi această mîngîiere…”

Tinerii vor să trăiască pe pămînt şi pămînteşte. Că nici nu se poate fără asta, pentru că noi sîntem pămînteni. Numai că nu trebuie să uităm că pe pămînt sîntem pentru o vreme, şi încă scurtă, deci, chiar dacă sîntem pămînteni, nu pentru pămînt am primit viaţă.

Înstrăinarea copiilor – este neobişnuită. Dar vedeţi, dacă nu cumva dumneavoastră sînteţi pricina. Dacă dumnea-voastră ba citiţi, ba trebăluiţi, iar de copii vă ocupaţi puţin, aşa încît ei nu văd mîngîiere de la dumneavoastră… atunci ce-i de mirare în faptul că se înstrăinează de dumneavoastră? Nu puteţi să vă mîntuiţi singură sufletul. O parte însemnată în aceasta o reprezintă grija de copii, mîngîierea, gingăşia maternă, înţelepţirea fără cuvinte.

Sfântul Ioan de la Kronştadt

Părinţi şi educatori! Păziţi copiii voştri cu toată grija de mofturile în faţa voastră, altfel copiii vor uita degrabă preţul iubirii voastre, îşi vor umple inima de ură, vor pierde de timpuriu sfînta, sincera, aprinsa dragoste a inimii, iar odată cu atingerea maturităţii vă vor reproşa că în copilărie i-aţi dădăcit prea mult, satisfăcîndu-le mofturile inimii. Moftul – este germenele stricăciunii sufletului, rugină inimii, molie a dragostei, sămînţa răutăţii, urîciune înaintea Domnului.

Omul, se spune, este liber, el nu poate fi sau nu trebuie să-şi impună nici credinţa, nici învăţătura. Doamne, miluieşte! Ce părere drăcească! Dacă nu s-ar impune, ce ar mai ieşi după asta din oameni? Ei, ce va ieşi din tine, înghiţitorule de reguli nou gîndite, dacă tu nu te vei impune nici la o fapta bună, ci vei trăi aşa cum îţi dictează dictează să trăieşti inima ta stricată, mintea ta înfumurată şi mioapă, trupul tău păcătos? Spune, ce va ieşi din tine? Oare tu nu te impui la nimic, nu zic bun, dar măcar la ceva folositor şi trebuincios? Cum putem exista fără să ne impunem la ceva? Cum putem să nu-i îndemnăm şi să-i impunem şi pe creştini să îndeplinească prescripţiile credinţei şi cucerniciei? Nu se spune oare în Sfînta Scriptură că “Împărăţia Cerului se ia cu sila”, că “cei cei se silesc o dobîndesc” (Mt. 11, 12)? Dar cum să nu-i impunem mai ales pe băieţi spre învăţătură, rugăciune? Ce va ieşi din ei? Oare nu leneşi? Oare nu ştrengari? Oare nu se vor deprinde ei la tot răul?

Sfântul Ambrozie de la Optina

Îmi scrieţi: “Aşi dori să evităm împreună cu soţul acele păguboase neînţelegeri în problema educaţiei, pe care le văd aproape în toate familiile”. Da, fapta aceasta este cu adevărat plină de înţelepciune! Dar a vă arăta neînţelegerile faţă de copii şi singuri v-aţi dat seama că nu-i folositor. De aceea în caz de neînţelegere mai bine sau să vă abateţi şi să plecaţi, sau să arătaţi că nu aţi auzit bine, dar nicidecum să nu discutaţi despre părerile voastre contrare faţă de copii. Sfatul despre aceasta şi judecarea trebuie să aibă loc în singurătate şi dacă se poate cît mai rece, ca să fie mai obiectiv. De altfel, dacă veţi reuşi să sădiţi în inima copiilor voştri frica de Dumnezeu, atunci diferitele apucături omeneşti nu-i vor mai putea influenţa negativ.

Pe copii trebuie să-i învăţaţi, dar de la copii trebuie să şi învăţaţi, după cele zise de Însuşi Dumnezeu: “Dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerului”. Iar Sfîntul Apostol Pavel a tîlcuit aceasta aşa: “Nu fiţi copii la minte, ci la mînie copilăroşi; mintea însă să fie desăvîrşită”.

Foto: Nikolaos Gyzis, “To krifó scholió” (Secret School), Oil on canvas, 1885/86. Emphietsoglou collection, Athens, Greece.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Mitropolitul Neofit de Morfou – Aprinzând flacăra Sfinților

Aprinzând flacăra Sfinților
Mitropolitul Neofit de Morfou

Fragment din conferința din 25 februarie 2020, Akaki, Morfou,
traducere Laura Irina Mega

Vă spun că în lunile care vor urma, Biserica nu va mai avea nevoie de episcopii care nu vor înfrunta lumea! Auziți ce vă spun? Știu că este o afirmație gravă!

Ce înseamnă să înfrunți lumea? Înseamnă să o ajuți să se pocăiască pentru păcatele ei! Pocăința (metanoia) este terapie! Dacă nu pot stopa toate aceste catastrofe, măcar să îngrădesc răspândirea lor: o mică răspândire! Și putem împlini asta noi, creștin-ortodocșii! Putem să reușim, să se întâmple răul mai mic, nu cel mare!

Așa cum i-a spus Maica Domnului morarului Stelian, în 1964, căruia i s-a arătat în Evrychou (un sat din Cipru). I-a spus “Steliane, trebuie să priveghezi, de la ora 12 la 3 noaptea! Să îngenunchezi, să te ridici și iar să îngenunchezi, în rugăciune!

“Și de ce, Maica mea”, a întrebat el, “să priveghez?”

“Peste zece ani”, i-a spus atunci, în 1964, “o să se întâmple un rău foarte mare în Cipru!”.

Si sărmanul Stelian, așa simpluț cum era, a întrebat-O:
“Dacă se va întâmpla răul acesta, de ce să mai îmi pierd eu somnul cu privegherile?

”Și dulcea noastră Maică din ceruri, i-a răspuns:
“Pentru ca să se întâmple răul mai mic, Steliane!” (n.t. în 1974 a avut loc invazia turcească a Ciprului).

Auziți cum lucrează Dumnezeu? Cu dragoste pentru oameni, cu milă! El nu pedepsește! El ne învață! Face o operație care să ne tămăduiască! Diavolul este cel care își dorește să distrugă lumea întreagă! Și pentru că nu Îl poate distruge pe Dumnezeu, distruge icoana lui Dumnezeu, creația lui Dumnezeu! Asta își dorește el! Noi încercăm să devenim o icoană curată a Domnului! Fără dorințe rele, fără mânie, fără necredință! Dumnezeu apreciază încercările și lupta fiecăruia!

Să le vorbim despre pocăință oamenilor noștri, care sunt interesați. Și mai important, să ne rugăm cu stăruință! L-am întrebat pe un om al lui Dumnezeu:
“Le voi vorbi acum unor oameni care știu că mă vor asculta, deoarece sunt foarte îngrijorați cu evenimentele care au loc în lume, războaiele, dar mai ales, bolile. Nu știi de unde va veni răul! Ce să le spun?”

Ce credeți că mi-a răspus?
“Roagă-te Sfântului Haralambie, fă-i paraclisul, pentru că el a învins ciuma în vremurile trecute.”

Ce este ciuma? O epidemie! Și oamenii mureau fără să știe de ce. Sfântul acesta a câștigat mare evlavie în inimile oamenilor pentru că a îndepărtat boala aceasta! Dacă mergeți în Deneia (un sat din Cipru) și-i întrebați pe locuitorii de acolo de ce l-au ales protector pe Sfântul Haralambie, o să vă răspundă că a fost ciumă și a ajuns în Deneia, dar Sfântul Haralambie a îndepărtat-o. ȘI nu a intrat ciuma în satele de dincolo de Deneia.

Mai vreți să știți un alt Sfânt, care s-a arătat el însuși a fi ajutător împotriva acestei boli molipsitoare (coronavirusului)? Sfântul Nichifor Leprosul!

Dumnezeu îi va da har celui care îl va chema pe Sfântul Nichifor Leprosul ca protector!

(…)

Știți de ce în timpul persecuțiilor ale creștinismului primar mulți au devenit creștini? Pentru că și atunci exista o epidemie, holera, chiar și copiii Împăratului aveau holeră. Doctorii de la curte, ținuți până atunci în puf de către împărat, au dispărut. Și cine a mers să îi cerceteze pe copiii bolnavi ai Împăratului? Creștinii din închisori! Făceau rugăciuni, Sfântul Maslu și mulți se vindecau! În acest fel mulți deveneau credincioși! Datorită faptelor bune și a temerității creștinilor! Acum vom vedea câtă credință avem și noi în Dumnezeu. Dacă o avem, indiferent de statutul nostru social, să ne cercetăm fratele bolnav, să îi ducem măcar un pahar de apă!

Sfântul Anthimos a trăit în secolul 20, în insula Chios printre leproși, pe care i-a slujit, a săvârșit Liturghia pentru ei, i-a împărtășit. Dar Sfântul nu s-a îmbolnăvit, nici nu a murit din cauza leprei, ci a trăit până la 95 de ani! Sfântul meu Evmenie, ucenic al Sfântului Nichifor Leprosul, a luat lepra din mănăstirea unde a trăit. Dumnezeu a îngăduit să fie încercat prin această boală. A mers la colonia de leproși, Sfânta Varvara din Aigaleo (municipalitatea Atenei). Lepra începuse să îl supere. “Teribile dureri”, îmi spunea el, “ca și cum un pieptene de fier mi-ar străpunge carnea și ar trage-o jos de pe oase!” Așa mi-a descris durerile leprei. Dar el își ridica mâinile spre Dumnezeu:

“Hristoase, Îți mulțumesc pentru Crucea pe care mi-ai trimis-o!”
“Cruce mare, Înviere Mare!”
“Te rog doar atât, trimite-mi un om care să mă învețe rugăciunea inimii!”

Și pe cine i-a trimis Dumnezeu? Prin Sfântul Anthimos i l-a trimis pe Bătrânul Nichifor din Chios, la colonia de leproși din Aigaleo! I-a trimis o scrisoare în care îi scria: “Părinte, îți trimit un tezaur, care să te învețe ceea ce cauți! Ai grijă de el și vei deveni moștenitorul acestui tezaur! “Și m-a învățat Sfântul Nichifor toată viața spirituală a sfințeniei!”, mi-a spus bătrânul Evmenie.

Până la urmă s-a găsit leacul împotriva leprei. Erau cinci maici, pe care le-am cunoscut, care erau și ele leproase. Știți ce legământ au făcut? Ca să vedeți cum înfruntă creștinii Coronavirusul, lepra și toate relele. Aceste maici vedeau cât suferă leproșii, ce dureri, unii deznădăjduiau și se sinucideau; pentru că erau stigmatizați, temuți. Nu toți leproșii erau precum Anthimos sau Nichifor! Oamenii sunt diferiți. Așadar, sărmanele maici empatizau cu cei care sufereau și erau ele însele bolnave.

Și ce au spus ele?
“Hristoase, un doctor smerit să găsească leacul pentru lepră și noi ne legăm pe viață, din momentul în care noi și ceilalți leproși sunt vindecați, că nu o să mai mâncăm niciodată mâncare cu ulei. Nici măcar de Paști!”

Auziți? Nici măcar de Paști! Și a fost găsit leacul. Vedeți cum intervin creștinii în istoria lumii? Cu rugăciunile lor! Cu sacrificiul lor! Cu postul lor! Cu sfințenia lor! Leacul a fost descoperit. Ce credeți că au făcut cele cinci maici? Și-au ținut legământul! Într-un an, am sărbătorit Paștile împreună! Dumnezeu m-a luminat să vin în Cipru să mă călugăresc. Și mi-am spus că de ultimul Paște ca mirean, nu voi merge la Sfântul Iakov Tsalikis în Evvia, voi merge la Bătrânul Evmenie, să sărbătoresc Paștile împreună cu acești oameni! A fost cea mai frumoasă sărbătoare a Paștelui pe care am avut-o!

Hristos a înviat! Repede, repede! Să mâncăm supă de pui, souvla! Gherontisa Filothei, una dintre cele cinci maici, mi-a spus: copilul meu, te rog coboară candela de la icoana Mântuitorului! Am coborât-o, ea și-a înmuiat un deget în ulei, apoi l-a trecut peste buze și acesta a fost uleiul pe care l-a mâncat! S-a întors apoi la cartofi fierți, ea, împreună cu celelalte patru maici. Au fost dezgropate și oasele lor sunt bine mirositoare. Se numără printre sfinții ascunși.

Sfântul Evmenie s-a vindecat și el, după descoperirea leacului. Leproșii s-au vindecat și ei, s-au întors la casele lor, dar familiile, comunitățile de unde proveneau, nu i-au primit. Le-au spus, voi sunteți leproși, nu vă vrem! Trei sute de leproși, vindecați, s-au întors așadar în colonie, pentru că nu au fost acceptați de ceilalți.

Sfântul Evmenie, când a văzut, nu s-a mai întors la mănăstirea lui și a rămas să îi slujească și să îi îngrijească pe leproșii bătrâni și pe Sfântul Nichifor. A închis pe rând ochii leproșilor și astfel s-a sfințit și el. Unii l-au văzut în cer și se află în ceata alăturată Cuviosului Paisie Aghioritul. A devenit și preot, pentru că era doar călugăr, și i-a împărtășit pe leproși. Apoi el consuma Sfintele. Vă spun asta vouă, preoților tineri, să nu spuneți că vă puteți molipsi de vreo boală din Sfânta Euharistie. Care este puțina credință și micimea sufletească? Aceasta este! Cu adevărat! Dumnezeu ne păzește! Nu de boală, asta este după voia Domnului! Ci de credința puțină! De micimea sufletească!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Update: 

Cipru. Decembrie 2020. A răspuns oficial la închiderea totală a Bisericii Neofit de Morfou.
Bisericile din jurisdicția sa își vor continua neschimbat slujbele fără măsuri de limitare a credincioșilor, nici a orelor de slujbă. Mitropolitul își asumă întreaga responsabilitate în fața lui Dumnezeu, precum și în fața legilor statului.

Sfântul Paisie Aghioritul i-a prezis acestui mitropolit „o moarte altfel”.
Vezi de la minutul 10.50:

Sfântul Nicolae Velimirovici: Nu te răzbuna!

Nu te răzbuna!
Sfântul Nicolae Velimirovici

Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).

Pe cine să mă răzbun, o, Doamne? Pe o parte din turmă în calea ei spre abator?

Se răzbună vreun medic pe pacienţi fiindcă e blestemat de aceştia pe patul lor de moarte?

Pe cine să mă răzbun? Pe zăpadă, fiindcă se topeşte, sau pe iarbă că se vestejeşte? Se răzbună un gropar pe cei ce coboară în groapă?

Pe cine să mă răzbun? Pe nătăfleţi, fiindcă ei socotesc că pot face răul altcuiva în lume în afara lor înşile? Se răzbună vreun dascăl pe copiii analfabeţi fiindcă aceştia nu ştiu să citească?

Veşnicia îmi stă drept mărturie că toţi cei iuţi la răzbunare sunt greoi la cititul şi înţelegerea tainelor răzbunării.

Timpul îmi e martor că toţi cei ce s-au răzbunat, au strâns otravă în ei înşişi şi cu otrava ei s-au şters singuri din cartea celor vii.

În ce chip puteţi voi, răzbunătorilor, să vă făliţi dinaintea potrivnicilor voştri, în afară de faptul că sunteţi capabili să le repetaţi răul? Nu spuneţi voi prin aceasta: „Noi nu suntem cu nimic mai buni ca voi?”.

Dumnezeu mi-e martor: atât voi, cât şi potrivnicii voştri sunteţi la fel de nesăbuiţi şi incapabili de a face binele.

Am văzut un cireş decojit şi pus pe foc de copii, totuşi el le-a dat fructe coapte aceloraşi copii.

Şi am văzut vaci pe care oamenii le chinuiau cu poveri grele, dându-le lapte aceloraşi oameni.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi: de ce este natura mai milostivă cu oamenii, decât oamenii între ei?

Natura îmi este martoră, răzbunătorilor: un om e mai tare decât cei ce îi fac răul doar când acesta este neputincios de a repeta faptele lor rele. Nu există ca­păt pentru răzbunări şi moştenitorii continuă lucrarea părinţilor lor şi apoi pleacă, lăsând-o neterminată.

Răul aleargă la drumul mare şi din fiecare luptă el dobândeşte forţă şi teren şi îşi înmulţeşte suita.

Un om înţelept părăseşte drumul şi lasă răul să alerge (singur).
O bucată de pâine potoleşte un câine care latră mai mult decât o grămadă de pietre aruncate asupra sa.

Cel ce i-a învăţat pe oameni: dinte pentru dinte, i-a învăţat şi cum să rămână toţi orbi.

Pe cine să mă răzbun Cerescul meu Părinte? Pe o porţiune din turmă în calea ei spre măcelărie?

Ah, cât de nenorociţi sunt toţi răufăcătorii şi răzbunătorii! Cu adevărat ei seamănă cu o turmă în drum spre abator şi inconştientă încotro se îndreaptă, ei se luptă cu coarnele între ei şi perpetuează măcelul înaintea măcelului.

Eu nu caut răzbunare, Părintele meu, ci mai degrabă ca Tu să-mi dai o mare de lacrimi, aşa încât să pot deplânge nenorocirea celor ce se află în calea lor spre abator, inconştienţi de locul spre care se îndreaptă.

Sursa: Rugăciuni pe malul lacului, LXXIV, Sfântul Nicolae Velimirovici
Foto Sfântul Nicolae Velimirovici în vremea copilăriei

Sfântul Nicolae Velimirovici: Unei femei singure şi bolnave, despre sinucidere

Unei femei singure şi bolnave, despre sinucidere
Sfântul Nicolae Velimirovici

Eu ştiu că ţi-e greu. Acum câţiva ani ţi-a murit soţul. L-ai jelit şi l-ai răsjelit. Ţi-ai însurat singurul fiu – bucuria s-a întors. După aceea, te-a bucurat şi mai mult nepoţelul. Dar ceea ce ai iubit tu a iubit si Dumnezeu, şi ţi-a luat. Îndată ce nepoţelul s-a înălţat în zbor la lumea nevăzută, ţi s-a îmbolnăvit şi nora. Au us­cat-o mâhnirea şi jalea, şi s-a dus în urma fiului. În urma lor a plecat şi cel unul-născut al tău. Şi ai rămas singură pe lume. Ai încercat o dată să te otrăveşti. Ai rămas în viaţă. După aceea, ai pregătit un laţ ca să te spânzuri. A dat însă peste tine o fată din vecini. Văzându-te sub ştreangul pregătit, ţi-a spus cum a auzit ea din bătrâni că sinuciderea este păcat fără iertare în amândouă lumile. Bine ţi-a zis. Această fată ţi-a mântuit sufletul. Cu ade­vărat, ea ţi-este cel mai mare binefăcător din lume. Doar mulţumită ei poţi nădăjdui că te vei vedea pe lumea cealaltă cu fiul, nora, nepotul şi soţul.

Biserica lui Hristos dintru început s-a împotrivit cu hotărâre sinuciderii, ca unui foarte greu păcat. Dascălul apusean al Bisericii, Augustin, a zis: „Cine se omoară pe sine, a omorât un om”. Aşadar, sinucigaşul este pus de către el alături de ucigaş. În Biserica noastră de Ră­sărit, sinuciderea este însă judecată mai aspru. Potrivit canonului 14 al patriarhului Timotei al Alexandriei, sin­ucigaşul este lipsit de prohod şi de înmormântare bise­ricească. Biserica Ortodoxă a hotărât pedeapsă aspră chiar şi pentru încercarea de sinucidere. Asupra celui ce încearcă să se sinucidă, ea pune o epitimie de 12 ani. Ştiu ce vei gândi: că această pedeapsă este din cale-afară de aspră. Această asprime vine însă din milă. Adevăr îţi spun: Biserica este atât de aspră în privinţa sinucide­rii din curată milă faţă de oameni. Fiindcă Biserica are în vistieria sa duhovnicească experienţa vizionară potri­vit căreia sinucigaşii nu intră în împărăţia vieţii fără de moarte şi a milei veşnice. Şi prin asprimea sa, Biserica vrea să-i ferească pe oameni de pieirea veşnică. În Sfân­ta Scriptură sunt amintiţi numai doi oameni ce şi-au luat viaţa. Unul este Ahitofel, trădătorul împăratului David, celălalt Iuda, trădătorul Domnului Iisus Hristos. Departe să fie de tine şi gândul de a te afla în această tovărăşie dincolo de mormânt.

Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui, a grăit Domnul. Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât ţi-ar fi de greu uneori, aminteşte-ţi de două lucruri: primul, că însuşi Tatăl tău Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea ta. Dacă îţi vine câteodată gândul la sinucidere, leapădă-l ca pe o şoaptă a Satanei.

Mila lui Dumnezeu să te întărească!

Sursa: Scrisoarea a 73-a, din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și educația copiilor – 9 texte scurte, esențiale

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și educația copiilor – 9 texte scurte, esențiale –

[ linkuri interne ]

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/06/copiii-nu-se-zidesc-prin-laudele-necontenite-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Învăţaţi-i pe copii să ceară ajutorul lui Dumnezeu – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/06/invatati-i-pe-copii-sa-ceara-ajutorul-lui-dumnezeu-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Prin rugăciune şi sfinţenie puteţi să-i ajutaţi şi pe copii la şcoală – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/prin-rugaciune-si-sfintenie-puteti-sa-i-ajutati-si-pe-copii-la-scoala-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Sfinţenia părinţilor este cea mai bună educaţie în Domnul – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/sfintenia-parintilor-este-cea-mai-buna-educatie-in-domnul-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Multă rugăciune şi puţine cuvinte copiilor –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/multa-rugaciune-si-putine-cuvinte-copiilor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/copilul-vrea-alaturi-de-el-oameni-cu-o-rugaciune-fierbinte-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Ocrotirea peste măsură lasă copiii necopţi –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/ocrotirea-peste-masura-lasa-copiii-necopti-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor – https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/ceea-ce-i-mantuieste-si-i-inraureste-spre-bine-pe-copii-este-viata-din-casa-a-parintilor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Educaţia copiilor începe din ceasul zămisliri lor –
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/05/educatia-copiilor-incepe-din-ceasul-zamisliri-lor-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!