Arhive blog

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Monolog – Unde e simplitate, acolo îngerii sunt cu sutele!

Un frumos monolog pe tema simplității al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

VIDEO: Cuvinte ziditoare de suflet (ÎPS Athanasie de Limassol, Părintele Zaharia Zaharou, Monahul Moise Aghioritul)

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Maica Domnului, Poarta Cerului

Părintele Zaharia Zaharou – Despre inima duhovnicească

Părintele Moise Aghioritul – Smerenia, temelia virtuților

Părintele Nicodim, însinguratul din Kapsala Athosului

nicodim-kapsala

Părintele Nicodim Ravaru este un călugăr care străbate calea către Dumnezeu însoţit de o mare smerenie. Bătrânul e unul dintre aceia care se mulţumesc cu puţin şi cred că de aceea are parte de mult. Dispreţuind tot ceea ce noi oamenii socotim bun şi fiind aprins de dragoste dumnezeiască, el a lăsat toate cele lumeşti în ţinutul Neamţului şi s‑a adăpostit sub oblăduirea Maicii Domnului, în grădina ei, în locul numit Kapsala Athosului, nu tare departe de schitul Sarrayului. A socotit că dragostea lumii acesteia ne desparte de dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea a cerut sfat de la cuviosul părinte Cleopa şi numai după încuviinţarea lui şi‑a părăsit tot rostul său din Piatra Neamţ. A fost o viaţă dascăl – şi el şi soţia lui – ba chiar a şi clădit două şcoale, cărora le‑a purtat de grijă ca director. Pe urmă, în bună înţelegere cu cea care i‑a fost tovarăşă de viaţă (şi care s‑a închinoviat înaintea lui) a lăsat toată chiverniseala altcuiva, iar el şi‑a luat câteva cărţi şi a apucat drumul Athosului…

„Coltul de rai” din Kapsala

Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului, pentru că este bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n‑a pus nici un indicator şi nici n‑a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său, ca să nu‑şi piardă liniştea.

–Părinte, sfântul Isaac Sirul zicea că „osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii” şi sfinţia ta ţi‑ai lăsat toată „osteneala tinereţii” şi ai venit la bătrâneţe aici în Kapsala, într‑un bordei şi zici că eşti în rai. Păi aşa arată raiul, părinte?

–Nu ştiu bine cum arată, da’ eu am aici un colţ din el. Gândeşte‑te şi tu: linişte am din belşug, doi pisoi îmi veselesc mereu zilele (pentru „Pat şi Pataşon”, bătrânul legase două jucării chiar la intrare). Mai am şi un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n‑are mai mult de patru metri pătraţi!) şi câţiva butuci de viţă de vie (strugurii mi i‑a dat mie, la kerasmă!), dar mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu aicea. Aşa pot să‑mi plâng în linişte greşalele mele – că la Judecată n‑o să dau samă de cele ce am păcătuit, dar că săvârşindu‑le nu m‑am pocăit şi nu m‑am întors la Domnul, o să fiu întrebat. N‑o să mă iscodească nimeni când voi muri: de ce n‑am făcut vreo minune, de ce n‑am fost văzător cu duhul, sau de ce n‑am teologhisit, da’ o să trebuiască să dau socoteală că n‑am plâns pentru toate câte le‑am făcut. Şi de făcut… slavă Domnului! – doar ştii că şi de‑ar trăi omul numai o zi şi tot ar avea pentru ce plânge şi cere iertare! Ş‑apoi, rugăciunea în liniştea bordeiului meu e mai curată de gânduri şi de năluciri şi mai neîmprăştiată – că sunt sub acoperământul Maicii Domnului aici.

– De‑asta sunt şi atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan, părinte?

– Da. Ajută în lupta cu gândurile: nu poţi gândi nimica rău când peste tot o vezi pe Maica Domnului, pe Mântuitorul şi toţi sfinţii cerului. Şi iarăşi mă rog şi mi‑aduc aminte de păcatele mele. Şi uite aşa aştept să vină moartea să‑mi îngroape păcatele.

– Se spune că atunci când ţi‑aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele, Dumnezeu ţi le uită…

– Numai să nu uit eu vreunul neplâns…

Pomelnicele de la Promachonas

Un călugăr e un călugăr. El nu poate să dea de pomană chiar dacă uneori ar vrea, pentru că a lăsat toate şi a urmat lui Hristos. Părintele Nicodim dă totuşi de pomană, pentru că răspândeşte multă pace şi bucurie celor ce‑l caută pe dânsul. Pentru aceasta întotdeauna ţi‑e dor de întâlnirile cu el. Dacă ţi se‑ntâmplă să‑l zăreşti prin Karyes – atunci când se‑ntoarce de la Liturghie, de la Sarray – negreşit o să‑i vezi şi straiţa românească purtată „arceşte”, precum şi nelipsitul său „caiet de mântuire”. Pentru gheron Nicodim lumea nu poate fi atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într‑o rugaciune – de‑asta poartă cu el mereu caietul cu pomelnice. Nu te va lăsa să te desparţi de el vreodată fără să‑i laşi un lung şir de nume cu toţi cei dragi ai tăi spre pomenire. Tot pomelnicele – şi Dumnezeu bineînţeles! – l‑au ajutat mai demult (pe când România nu intrase în UE) şi în vamă, la Promachonas, când se întorcea în ţară să‑şi reînnoiască paşaportul expirat de ceva vreme. Când vameşii greci au văzut de câtă vreme îi expirase paşaportul bătrânului şi cu cât depăşise termenul de şedere, s‑au luat cu mâinile de cap şi au început să‑i explice bătrânului câţi ani nu mai are voie să intre în Grecia şi ce amendă trebuie să plătească! Nu ştiu ce le‑a făcut bătrânul, dar vameşii nu l‑au lăsat să plece pâna nu i‑a trecut în caietul cu pomelnice şi până nu l‑au miluit şi cu câţiva bani de drum! Că „mult poate rugăciunea dreptului”…

Elineşte

In Athos e bine să ştii elineşte pentru că intâlneşti greci la tot pasul. Şi părintele Nicodim îi întâlneşte, pentru că noapte de noapte pleacă la rugăciune, de la bordeiul său din Kapsala, ori la Pantocrator, ori la Sarray, ori la Iviron – asta pentru că duce viaţă pustnicească şi ca să nu‑l tulbure duhul akediei, nu se lipseşte niciodată de Sfintele Taine. Şi totuşi spune că, dacă din greşeală îi staruie vreun cuvânt elinesc în memorie, îi trebuie cam două zile să‑şi deprindă mintea ca să‑l uite! Întâi m‑am mirat de lucrul ăsta, dar pe urmă am înţeles că de fapt bătrânul nu vrea să se gândească decât la cele sfinte şi să‑şi păstreze smerita cugetare – că de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va putea pregăti pentru nemurire. Şi mai zicea gheron Nicodim că monahul trebuie să se silească pe sine şi să caute singurătatea şi întunericul chiliei, ca să nu se întineze când se roagă. Să alunge toate din suflet ca să rămână doar el singur şi Dumnezeu…

Slove

În multe rânduri, la sărbătorile mari, primeam de la părintele Nicodim iconiţe şi urări de petrecere în pace a sărbătorilor. Nu uita bătrânul nici pe fetele mele, nici pe soaţa mea: tuturor ne aşternea câteva slove frumos caligrafiate ce deveneau semne ale aducerii sale aminte… Îi mulţămesc de dragoste măcar acum ca să plinim amândoi ceea ce s‑a zis oarecând cum că se se cere smerenie de la cei tineri şi dragoste de la cei bătrâni. (Îi dau dreptate acum bătrânului când spunea că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului!).

Batrânul şi gheronda Efrem

M‑am întâmplat odată la schitul Sarrayului, la slujba din noapte, pe când venise acolo şi un oaspete de vază, un „despota” din Grecia. După cum era bunul obicei al schitioţilor de la „Sfântul Andrei”, după Liturghia arhierească s‑a pus şi o masă întinsă, de la care n‑a lipsit nici cuvântul de învăţătură elinesc. Mai pe urmă, fiecare şi‑a văzut de‑ale lui: unii luând drumul chiliilor, alţii pe cel al Careii – cei mai vrednici chiar plecând către ascultările lor. Eu tăifăsuiam cu bătrânul Nicodim în poarta schitului, întârziindu‑l din drumul lui către casă şi iscuşindu‑l cu întrebările mele. Tot în acea vreme s‑a nimerit să purceadă către poartă şi gheronda Efrem, cucernicul egumen al schitului – om cu viaţă aleasă, respectat de tot neamul elinesc şi cipriot – care îşi petrecea oaspetele de vază către Karyes. S‑a întâmplat atunci un lucru de mare mirare pentru mine – şi pentru ceilalţi privitori aşijderea – căci stareţul Efrem, la vederea părintelui Nicodim, l‑a lăsat deoparte pe ierarhul grec, a venit către bătrân şi l‑a luat în braţe cu bucuria multă a întâlnirii cuiva drag inimii sale! I‑a spus câteva vorbe apoi l‑a prezentat despotului în cuvinte mişcătoare. Şi privind eu la acea scenă de tainică preţuire am înţeles atunci că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul. (Că nu pentru ostenelile noastre, ci mai degrabă pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu sufletului)…

Despre judecarea şi osândirea aproapelui

Acum câţiva ani, într‑un noiembrie cu soare, fiind noi mai mulţi adunaţi la sărbătoarea unuia dintre hramurile lavrei Grigoriului, la pomenirea sfintei Anastasia Romana (ale cărei moaşte se află în mănăstirea athonită), am avut vreme şi prilej de taifas în tihnă cu gheron Nicodim despre cele duhovniceşti….

– Când iubeşte Dumnezeu, părinte: când iartă sau când face dreptate?

– Totdeauna iubeşte, că nu este scădere la El în dragoste. Şi când face dreptate tot din dragoste o face, ca să curme păcatul. Dar Dumnezeu e milostiv, mai ’nainte de a fi drept. Dacă ar fi fost altfel eram pierduţi de mult!

– Şi eu trag nădejde să facă cu mine milă şi nu dreptate.

– Toţi vrem asta. Dar în mod sigur El judecă cel mai drept, că numai El cunoaşte inimile oamenilor. Judecata noastră nu‑i decât o mare nedreptate, pentru că noi cătăm la înfăţişare.

– De asta a zis Hristos să „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”? (Ioan 7, 24.). E greu tare cu judecata asta părinte, că poţi să‑ţi osândeşti aproapele şi patima asta e la mare căutare în ziua de astăzi. De ce s‑o fi răspândit aşa printre noi?

– Din lipsa dragostei.

– Da, toţi bătrânii spun că s‑a răcit dragostea…

– Dacă n‑ai dragoste n‑ai nici înţelegere pentru greşelile celorlalţi. Nici Mântuitorul n‑a judecat lumea ci i‑a adus dragostea. („Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” – Ioan III, 17). Iar cel care ia jugul Lui ajunge la iubirea de vrăjmaşi şi nu la judecăţi cu fraţii lui. Asta însă nu se poate fără smerenie. Şi să ştii că inima smerită se umple de dragoste dar cea împietrită, doar de mândrie.

– Cred că asta ne opreşte şi de la rugăciune părinte! Dar mai e câte o ispită „subţire” când ne îndeptăţim închipuindu‑ne că judecăm doar păcatul aproapelui şi nu pe el.

– Noi n‑avem voie să‑I răpim judecata lui Dumnezeu. Dacă El îl îngăduie pe aproapele meu să facă ceea ce face, cine sunt eu să‑l opresc sau să‑l judec?

Este o istorioară şi în Pateric cu un avva care gândea la fel.

– În afară de asta, ceea ce este dreptate la oameni poate să fie nedreptate la Dumnezeu. şi asta chiar de multe ori, că zice la Isaia „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”. (Isaia 55, 8-9).

Noi trebuie să ne judecăm doar păcatele noastre (pe care trebuie să ni le cântărim fără milă şi fără oprire) şi în afară de acestea numai pe diavol mai putem să‑l judecăm – ca să luăm aminte la întărirea lui în răutate şi să vedem unde poate să ducă lipsa pocăinţei: să ajungi din înger al luminii, demon!

– Deci tot mândria până la urmă…

– Da. Părerea asta bună despre noi şi îndreptăţirea ne duc pe aceeaşi cale diavolească, a osândei.

– Şi ce‑i de făcut părinte?

– Păi dacă osândeşti mereu pe celălalt în loc să‑ţi iei seama la greşelile tale, vei cădea mereu şi în felul ăsta alungi şi harul lui Dumnezeu de la tine.

– „Şi duhul Tău cel Sfânt nu‑l lua de la mine”…

– Dacă ai izgonit harul, tu singur nu te vei putea ridica. Poţi doar să‑ţi dai seama de asta şi să pui început bun prin pocăinţă şi lacrimi. Trebuie făcut ce spunea Isus Sirah: „Adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Ş‑atuncea poate vine din harul…

– De fapt, spunea cineva că, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine şi nu pe ceilalţi, pentru că atunci Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. 

– Aşa‑i.

– Dar pe eretici părinte? Pe ei cred că putem să‑i judecăm; avem şi pilda aceea din Pateric…

– Da. Chiar mai mult: sfântul Ioan Hrisostom zice că „pe eretic când îl auzi hulind pe Dumnezeu, să‑l loveşti peste gură, că ţi se sfinţeşte mâna”.

– A mai rămas ceva nejudecat de noi despre judecare părinte? Că i‑am judecat până şi pe draci…

– Da. Uite de ce nu e bine să judecăm pe nimeni…

– Ca să nu fim judecaţi (cf. Matei VII, 1)…

– Nu numai pentru asta ci mai degrabă pentru că noi luăm păcatul celui pe care‑l judecăm – că aşa spune Domnul şi El nu minte! – şi rămânem cu el, pe când aproapele nostru poate să scape de el prin pocăinţă (unii au ajuns şi la sfinţenie, iertându‑li‑se multe!).

– Zice înţelept despre asta avva Theodotos: „Nu‑l judeca pe curvar numai pentru că te înfrânezi căci şi tu încalci Legea, doar că într‑alt chip. Adevărat este că Cel care a spus să nu desfrânezi a mai zis şi să nu judeci pe alţii”.

– Amin!

Despre însingurare

– În zilele noastre vorbim tare mult între noi şi cu toate astea ne însingurăm tot mai mult părinte. Am citit odată scrisoarea unui tatã de familie care mărturisea că singura fiinţă care îl aştepta când se‑ntorcea de la muncã era câinele lui. Şi mai spunea, textual: „familia mea nu‑mi dã nici o atenţie!”. De ce rămânem totuşi mereu atât de singuri?

– Pentru că noi ne povestim unii altora singurătăţile fără să le alungăm. Numai Domnul poate face asta pentru că… „Dumnezeu este iubire”. În plus, Hristos a spus că nimenea nu‑şi poate căta mântuirea şi viaţa de veci neglijându‑l pe aproapele său. El nici nu vroia să fie căutat prin ceruri ’nalte ci în fratele tău. Nu ne zicea că „flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. (Matei XXV, 42-43). De‑L vezi pe Hristos în aproapele tău, nu va fi niciodată însingurare între voi. Cum să te însingurezi de la „faţa” lui Dumnezeu? Dar dacă însă „nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut” – spune Domnul. (Matei XXV, 45). Şi rămâi cu tine însuţi.

– Dar aici, în Kapsala, nu tot de însingurare e vorba părinte?

– Nu poţi grăi de însingurare când te retragi de la cele vremelnice, pentru că singur cu Dumnezeu înseamnă deja o lume întreagă… Însingurarea faţă de lume şi cele trecătoare ale ei e bună, dar nu şi faţă de cele sfinte ale lui Dumnezeu.

nicodim-din-kapsala-coperta-lumea-credinteiŞi drept este că aici în singurătate el nu aude cele ce nu sunt de folos, nu are cui grăi cuvinte deşarte, pe nimenea nu necăjeşte şi nu vede cele ce vatămă privirea. Aşa îndepărtând pricini ale păcatului îşi dobândeşte nerăspândirea la rugăciune, atunci când stă de vorbă cu Dumnezeu. Doar şi sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Şi aşa, depărtat de „lume” şi de toate vătămările ei, bătrânul Nicodim laudă mereu pre Domnul şi pre Maica Sa şi spune că aşteaptă să moară în fiecare zi. Dar eu cred că el a murit demult vieţii acesteia…

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 65-66 / noiembrie-decembrie 2012. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

avva Iulian-2016 (5)

Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”. (Peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem – Fericitul Augustin).

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase – mai cu seamă duhovniceşti. („Cine are ochi de văzut, să vadă”!). Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine. (Ori tu te foloseşti de el, ori el de tine). Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri.

Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) – m’am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel” – un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu’i lipsea nici trepiedul!). O vreme am crezut că Dumnezeu l’a trimis lângă mine (cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea!) ca să’mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: „Verweile doch, du bist so schön!”) dar, mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. (Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”)…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să’l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într’o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să’l sfădesc efectiv (mă rog de iertare!), ca să’l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor – deşi îi povestisem mai ’nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N’am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi dar, orbiţi fiind de patimi, nu’i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi’am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre avva Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi’vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v’aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de’ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să’l văd pe avva Iulian! Auzindu’l spunând odată că „patima cată infinitul dar s’alege cu nimicul” m’am hotărât să’l întreb şi eu despre păcate de’ale mele…

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10). 

Avva, trăim între duhuri­lor răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El.Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba părinte! Să mai staţi că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul Sfinţiei Voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare căci părintele Visarion mi’a adus aminte de osteneala Bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simpul fapt că avva Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crasnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016. Textul și fotografiile apar pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui George Crasnean, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Iulian-2016 (4)

 

Monolog – Duminica Iertării

Monolog – Duminica Iertării. Un frumos monolog pe tema iertării al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Arhimandritul Sofronie (Saharov) – Discuții duhovnicești [2CD, limba rusă]

sofronie-saharov-cd

Архимандрит Софроний (Сахаров): Духовные беседы [2CD] /
Arhimandritul Sofronie (Saharov) – Discuții duhovnicești [2CD] 

Год выпуска: 2005
Издательство: Свято-Елисаветинский монастырь
Формат: mp3
Аудио: MPEG Layer 3; 96 Kbps; 44,1 Khz; mono
Продолжительность: CD1 – 17ч 40мин, CD2 – 14ч 51мин

Описание: Архимандрит Софроний (Сахаров) (1896-1993) — ныне один из наиболее известных и читаемых писателей-аскетов прошлого столетия. Его книги “Старец Силуан”, “О молитве” и другие уже прочно вошли в сокровищницу православного предания. В настоящем издании предлагаются аудио записи бесед старца Софрония, которые он проводил с братией и паломниками Свято-Иоанно-Предтеческого монастыря с 1989 по 1993 год. В них отражен духовный опыт старца, который он стяжал более чем за полвека монашеского подвига и который он стремился передать своим молодым братьям монахам.

CD-1
01 – О совершенстве монашества и о возрождении Русской Церкви [48:15]
02 – О риске в духовной жизни, национализме и всечеловечестве [33:12]
03 – Об истощании [12:57]
04 – О структуре монастыря [32:25]
05 – Образ Иисуса Христа [25:14]
06 – О прелести [36:10]
07 – О вечности [29:39]
08 – О принципах монашеской жизни [42:33]
09 – Об организации жизни монастыря по принципу персоны [28:42]
10 – Как проводить Великий Пост [42:34]
11 – Пост и борьба с искушениями на пути к воскресению [29:30]
12 – Богопознание через подвиг истощания и плача [37:15]
13 – Богопознание через уподобление Христу в Его всечеловечестве [33:47]
14 – О хранении ума в Боге [35:30]
15 – Наше спасение – в нашем единстве [34:54]
16 – Богопознание и становление персоны [52:46]
17 – Путь к познанию Бога [53:04]
18 – Путь к богоподобию [36:30]
19 – О нашем изначальном богоподобии и падении [25:18]
20 – Спасение через любовь, а не богатство интеллектуальных познаний [28:43]
21 – Величие монашеского призвания [41:58]
22 – О борьбе за пребывание умом в Боге [28:59]
23 – О жизни в афонской пустыне [37:09]
24 – Как я хочу, чтобы вы все были поэтами [25:03]
25 – Прощеное Воскресение. Блажен ум, иже не иде на совет нечестивых [23:49]
26 – О цельности духовной жизни [40:37]
27 – Страдания, через которые познается единство человечества, как путь спасения в наше время [35:12]
28 – О сыноположении [38:56]
29 – От этики к онтологии [37:30]
30 – О богоудаленности [27:28]
31 – Прощальная беседа [23:41]

CD-2
32 – О программе монашества [22:46]
33 – О величии призвания к полноте богоподобия [36:24]
34 – О многоипостасном единстве всего Адама и его воплощении в монастырской жизни [29:19]
35 – О даре единства, о человеке в этом мире и о национализме [28:32]
36 – О смертной памяти, слове Христа и богоподобии [25:05]
37 – О монашестве, опытном богопознании и жизни вместе [28:34]
38 – О послушании и других путях духовного преуспеяния [33:50]
39 – Господь восходил на Голгофу, чтобы спасти всех [34:58]
40 – О восприятии греха, покаянии, богоподобии, молитве и других аскетических вопросах [44:50]
41 – О борьбе с помыслами, о кресте монашества и об усердии ко спасению [29:04]
42 – О наследии Силуана, о подвиге общежития и о святости [32:25]
43 – О единстве всех как заповеди жизни [27:13]
44 – Через послушание к воскресению [26:58]
45 – Проблема единства Церкви [22:45]
46 – Сила помысла и обладание над ним [20:47]
47 – Принцип персоны лицом к Лицу как основа нашего подвига [24:17]
48 – Откровение Бога как основа нашей веры [38:04]
49 – Как стать персоной и жить как личностный дух [47:12]
50 – Как преумножить ревность по Богу [36:17]
51 – О любви, познании и вере [17:56]
52 – О борьбе с помыслом [26:06]
53 – Метод умной борьбы против страстей [33:53]
54 – Вечность и время во Христе. Проблема календаря [34:38]
55 – Ипостась как состояние обоженного человека [29:42]
56 – О поучении в смирении Христовом [31:26]
57 – О трех периодах духовного роста и о тайне рождения слова в сердце [26:36]
58 – Монастырь как школа спасения чрез единство, послушание и доверие согласно духу прп. Силуана [23:52]
59 – Вонми, небо, и возглаголю. Покаяние и апофатика [33:02]
60 – О Литургии [15:02]
61 – О богоподобной свободе человека [29:32]

Sursa: Архимандрит Софроний (Сахаров): Духовные беседы [2CD]

Nume Dimensiune Data modificării
[directorul părinte]
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy.zip 199 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy2.zip 262 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy3.zip 161 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy4.zip 188 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy5.zip 215 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy6.zip 232 MB 07.12.2009, 00:00:00

Sfântul Paisie Aghioritul, o biografie chronologică de George Crasnean

Agios Paiisos o'Agioreitis

Sfântul Paisie Aghioritul
(Γέροντας Παΐσιος ο Αγιορείτης)

George Crasnean

Patriarhul ecumenic Bartolomeu şi Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă ordinară marţi, 31 decembrie 2014/13 ianuarie 2015, a aprobat referatul Comisiei Canonice şi a trecut în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe cuviosul Paisie Aghioritul – Arsenios Eznepidis pe numele său de mirean (25 iulie 1924–12 iulie 1994).

1924 – la 25 iulie (la Adormirea Sfintei Ana) se naşte în Farasa Cappadociei, Arsenios, fiul lui Prodromou Theodosiou şi al Evlampiei Eznepidis (cuvânt care înseamnă „străin”), unul din cei opt copii rămaşi în viaţă (două fete, Ekaterini şi Sotiria au murit de mici) ai acestei familii dreptcredincioase: Zoe, Maria, Rafail, Amalia, Haralambie, Arsenie (Paisie), Christina şi Luca. Mama sa era din neamul Frangopoulos şi era înrudită cu sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la 7 august, cu o săptămână mai ’nainte ca farasioţii să plece către Ellada (în schimbul de populaţii dintre Grecia şi Turcia – conform tratatului de la Lausanne), micul Arsenios este botezat de sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la cinci săptămâni după botez (14 septembrie), Arsenios, împreună cu familia şi ceilalţi farasioţi ajung în Pireu şi de acolo în Kerkyra (Corfu). După cum proorocise, la patruzeci de zile după strămutarea în Grecia, sfântul Arsenie a trecut la Domnul.

pr-paisie1925 – familia Eznepidis se mută în Igoumenitsa, iar mai apoi în Konitsa (din Epir). Aici avea să’şi facă şcoala primară micul Arsenie care, din pruncie umbla mereu cu o hârtie după el pe care îşi însemna toate minunile făptuite de marele Arsenie, sfântul cappadocian. Tot într’această vreme, după isprăvirea claselor primare, deprinde şi meşteşugul tâmplăriei.

1945–1949 – se înrolează în armată şi activează ca operator radio în războiul civil grec. Mai târziu avea să i se spună că a fost „operatorul radio al lui Dumnezeu”.

1950 – Arsenios intră pentru prima oară în Sfântul Munte.

1951 – revine acasă la rugămintea tatălui său.

1953 – intră în obştea mănăstirii Esfigmenou.

1954 – Arsenios capătă numele de Averkios, ca rasofor athonit.

1956 – mai mult de nevoie, Averkios se mută la mănăstirea Filotheou, unde intră sub oblăduirea bătrânului Simeon – la sfatul unchiului său, care era monah în această mănăstire.

1957 pe 3 martie primeşte schima mică şi numele de Paisios – în cinstea mitropolitului Paisie al II-lea de Caesarea, compatriotul său.

1958–1962 – se mută la mănăstirea „Nașterii Maicii Domnului” Stomio, din Konitsa şi îi ajută pe farasioţi să lupte împotriva prozelitismului protestant (acesta a fost şi motivul pentru care a ieşit din Athos).

1962–1964 – pleacă în peninsula Sinai şi vieţuieşte la chilia sfinţilor Galaction şi Epistimi. Beduinii s’au folosit mult de el în acest răstimp – atât duhovniceşte cât şi material – căci părintele îşi folosea banii obţinuţi pe rucodelie ca să le cumpere acestora mâncare.

1964 – pater Paisios revine în Athos şi se stabileşte la chilia „Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a mănăstirii Iviron.

1966 – la 11 ianuarie primeşte schima mare de la duhovnicul său, gheronda Tikhon (+1969) – care se nevoia la chilia „Sfânta Cruce”, a mănăstirii Stavronikita.

pr-paisie21967 – se mută la chilia Marii Lavre „Sfântul Ipatie” din Katounakia, după ce stă o vreme îndelungată în spitalul Papanikolau – unde i s’a extirpat o parte dintr’un plămân din cauza unei bronşectazii (o dilataţie a bronhiilor). Aici a început prietenia cu viitoarele maici de la Souroti care i’au donat sânge ca să’l salveze din boală, iar el mai apoi, a făcut tot ce a putut ca să le ajute să’şi construiască mănăstirea.

1968 – vine în mănăstirea Stavronikita şi va ajuta la refacerea obştii şi la trecerea de la viaţa idioritmică la cea chinovială.

1969–1979 – din martie, după moartea duhovnicului său, se mută – pentru zece ani – la chilia acestuia, „Sfânta Cruce”.

1979–1993 – gheron Paisios se mută la chilia „Naşterii Maicii Domnului” Panagouda (foto jos), de pe teritoriul Kutlumuşului – locul unde aveau să primească mângâiere sufletească mii de suflete care au trecut pe acolo…

1988 – începând cu acest an sănătatea părintelui Paisie e tot mai precară – datorită hemoragiilor, problemelor de respiraţie şi a unei hernii.

1993 – pe 4 noiembrie/22 octombrie părăseşte pentru ultima oară Sfântul Munte, după ce în ultimile săptămâni căzuse de mai multe ori în inconştienţă.

1994 – la 4 februarie este operat de cancer la colon la spitalul Theagnio din Salonic şi după zece zile este externat către mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul”, de la Souroti.

1994 – marţi, 12 iulie, la orele 11 din noapte, cuviosul părinte Paisie Aghioritul trece la cele veşnice şi este înmormântat la mănăstirea din Suroti. Cu o zi mai înainte s’a împărtăşit pentru ultima oară…

2014/2015 – după douăzeci de ani, tot într’o zi de marţi – 13 ianuarie 2015/31 decembrie 2014 – Patriarhia Ecumenică de Constantinopol îl canonizează pe cuviosul Arsenios Eznepidis sub numele de Sfântul Paisie Aghioritul.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

7 ziceri ale Sfântului Paisie Aghioritul

paisios1aDepărtarea omului de Dumnezeu este iad.

Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi.

Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu doar să nu păcătuiască.

Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.

Bucuria dumnezeiască vine doar atunci când dăruieşti.

Nedrepţii se nedreptăţesc veşnic, în timp ce aceia care primesc cu bucurie nedreptatea sunt îndreptăţiţi veşnic.

Dumnezeu ee îngrijeşte de noi, mai întâi, pentru viaţa cealaltă şi abia după aceea, pentru aceasta.

Apărut în Lumea monahilor 91/20 ianuarie 2015. Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Panaguda (1)

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Muntele Athos (3 volume apărute la Editura Prodromos)

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-1

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul I), Editura Prodromos, 2009

Volumul cuprinde, pe lângă dialogurile purtate cu bâtrânul avvă, un prolog semnat de Arhim. Efrem, stareţul Măn. Vatopedu, un cuvânt de introducere al ucenicilor părintelui Dionisie şi o scurtă biografie a acestuia. Temele pe care sunt purtate dialogurile sunt: viaţa mirenilor, modernismul, ortodoxia, ecumenismul, lupta cu patimile, despre preoţie, către tineri, despre post, spovedanie şi împărtăşanie, asupra rugăciunii minţii ş.a. precum şi “prima sută de capete ale Stareţului Dionisie”.
Cităm câteva astfel de capete, cuvinte puternice şi pătrunzătoare:
* O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.
* Dumnezeu este dragoste. Cine are dragoste, este în Dumnezeu. Dumnezeu este pace. Trebuie dragoste de aproapele, dar nu numai de cei prieteni, ci şi de vrăjmaşi.
* Egoismul e ca războiul atomic pentru călugăr.
* Mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru.

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-2

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul II – Lumea în vremurile de pe urmă), Editura Prodromos, 2010

Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica sa nu se mai puna problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc.

Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-3

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul III – Despre monahism și Sfântul Munte), Editura Prodromos, 2010

Calugaria nu-i grea, ca atuncea nu s-ar fi facut nimeni calugar, dar are secretul acela care noi nu vrem sa il facem si-i cel mai usor: „Smeritu-m-am si m-am mantuit.”
Vezi, in toate cartile scrie…. „Smeritu-m-am si m-am mantuit.”.
Nu te smeresti, fie tu cat de destept , fie tu cat de inaltat cu mintea, ai sa cazi la sigur, mai devreme sau mai tarziu.

Sfantul Munte e Gradina Maicii Domnului si aici sunt numai manastiri, aici sunt odoarele Ortodoxiei.
Oriunde te-ai duce, vezi multe sfinte moaste, multe icoane facatoare de minuni, si omul, cat de nepasator ar fi, daca vine si se inchina cu evlavie la tot ceea ce este in Sfantul Munte, o sa aiba o bucurie duhovniceasca in sufletul lui. ( Staretul Dionisie Ignat)

Cartea de fata, ultima din seria cuvintelor de folos ale Parintelui Dionisie, este dedicata moonahismului ortodox si vietii din Sfantul Munte, asa cum sunt traite in vremurile noastre. Cu luciditate si curaj, in duh de pocainta, cu simplitate si sinceritate, ea ne aduce in fata ochilor imaginea necosmetizata a vietii calugaresti contemporane.

gotovaruPr. Dionisie (Ignat), Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Cele 3 cărți pot fi comandate de la linkurile:

Vol. 1: http://www.librarie.net/p/128612/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Staretul-Dionisie/nia=454

Vol 2: http://www.librarie.net/p/151922/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Lumea-vremurile-urma/nia=454

Vol 3: http://www.librarie.net/p/185822/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-III-Despre-monahism/nia=454

Sfaturi de la Ieromonahul Ieremia de la Iviron

monk (2)Ieromonahul Ieremia de la Iviron: Important este să trăieşti pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi oameni, să te jertfeşti pentru ei. Nu trebuie să facem voia noastră, ci să uităm de nevoile noastre. Să luăm lucrurile aşa cum sunt, să le primim ca venite de la Dumnezeu şi să mulţumim Domnului pentru toate. Să ne lăsăm în voia şi în mâinile lui Dumnezeu. Un isihast aude liniştea, nu are nevoie să mai vorbească cu alţii; toată viaţa noastră trebuie să devină o liturghie.

Călugării de la Iviron au canon zilnic 600 de închinăciuni şi 150 de metanii. La această mănăstire ne împărtăşim de două ori pe săptămână, dar la altele se împărtăşesc şi de trei ori. Toţi călugării se împărtăşesc sâmbăta după postul de vineri, iar în celelalte zile după cum le recomandă duhovnicul. De aceea, aici, la slujbă, în loc să se citească o catismă din Psaltire, sâmbăta se citesc rugăciunile dinainte de împărtăşanie.

Să privim Biserica şi Mănăstirea la fel ca pe pântecele unei mame, care ne ocroteşte fără să ne facem griji de ceea ce se întâmplă în exterior. Foarte importantă în progresul rugăciunii lui Iisus este smerenia, căci atunci când o avem Dumnezeu ne dăruieşte rugăciunea. Şi ascultarea este importantă. Toată viaţa să devină o rugăciune. Să ne lăsăm viaţa în mâinile Domnului şi să ne dedicăm altora.

Fiecare mănăstire trebuie să fie ca o familie. Să nu fim egoişti, gândindu-ne la noi, ci la ceilalţi şi cum putem să-i ajutăm. A fi duhovnicesc în Ortodoxie înseamnă a avea deplină libertate, a nu fi închistat în formule sau gesturi. Nu-i putem judeca pe eterodocşi, dar le putem judeca dogmele. În Athos, nu se pune problema vechiului şi a noului calendar, ci problema apartenenţei la o Biserică canonică sau necanonică, indiferent de calendarul pe care-l are ea.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Cuvinte de folos de la Arhimandritul Vasilios Gondikakis, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron

vasilios-gondakikis1Părintele Vasilios, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron, scrie opere de teologie vie, trăită, teologie modelatoare de conştiinţe creştine. Nici nu putem aprecia cât de binefăcătoare a fost întâlnirea şi convorbirea cu sfinţia sa. Am desprins din sfatul lui câteva îndemnuri:

Trebuie să îndepărtăm nu numai stratul de depuneri de pe vechile icoane, dar şi stratul de murdărie, de depuneri de pe noi. Fiecare dintre noi este o imagine a lui Dumnezeu, iar patimile sunt această mizerie care ne acoperă. Dacă trăim în asceză şi în smerenie, reuşim să facem această îndepărtare, această curăţire şi suntem gata să primim harul Sfântului Duh. Abia atunci putem înţelege ceea ce e omul în realitate, care este rostul său şi că Biserica Ortodoxă este mama noastră. Abia atunci pricepem care sunt obligaţiile noastre faţă de toţi credincioşii ortodocşi şi, desigur, faţă de lumea întreagă.

Nu este simplu şi uşor să fii credincios ortodox, după cum nu este simplu şi uşor să fii om. Întotdeauna în istorie, ortodocşii au fost mai puţini ca alţii, dar totdeauna au fost partea dinamică, „sămânţa” care a produs marele arbore. Este ca o perlă preţioasă, pentru care fiecare om vinde tot ce are, ca să intre în posesia ei.

Unitatea şi libertatea noastră ne arată măreţia omului. Fiecare dintre noi nu este doar o parte dintr-un mare mister, dintr-un mare întreg, şi întregul este o parte din noi. Fiecare credincios nu este doar o parte a unei Biserici mai mari, ci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare dintre noi este o Biserică în miniatură. Fiecare din noi are în el tot misterul Bisericii.

Liniştea, isihia, poate fi identificată cu o activitate intensă, de aceea, după cum spune Filocalia, monahul este cel ce dăruieşte totul şi, în acelaşi timp, el combină totul în interiorul său. Dacă cineva se identifică cu unele lucruri, în mod automat se separă de alte lucruri. Dacă cineva vrea să se unifice sau să se asocieze cu toate, el o poate face doar separându-se de orice lucru. Aşa fac călugării de la Athos.

În definitiv, Sfântul Munte Athos vorbeşte mereu despre linişte. Cel care caută adevărul, poate asculta această voce a Athosului şi poate constata că există pretutindeni. Fiecare om poate fi o mică Biserică, un mic Sfânt Munte, vom constata că nu noi l-am vizitat, ci el ne-a vizitat pe noi. Ca să înţelegi Sfântul Munte, trebuie să ai inima unui copil şi să fii foarte sensibil. Toată viaţa de aici este o Liturghie – a spus un monah. Altul a spus că în Athos trăieşte ca în paradis.

Cu toţii, în lume sau în mănăstire, trebuie să avem acelaşi ţel de a atinge îndumnezeirea, prin smerenie. Misiunea fiecărui monah de aici e să se sfinţească. Însănătoşirea sufletească se produce mai ales în timpul Sfintei Liturghii şi în Săptămâna Mare. Prietenii lui Hristos nu sunt cei care-L iubesc, ci cei pe care El îi iubeşte, dar nu numai pe cei care-L iubesc, ci şi pe duşmanii Săi pentru care S-a şi jertfit.

Biserica Ortodoxă nu caută să te convingă, ci te cucereşte. Frumuseţea va salva lumea, a spus Dostoievski, dar acelaşi lucru l-a spus şi Sfântul Grigorie Palama şi isihaştii. Este vorba de frumuseţea smereniei. O spune şi Sfântul Isaac Sirul: „orice smerit este şi frumos. Cu toate influenţele care au venit din exterior, în Sfântul Munte s-a păstrat esenţa spiritualităţii ortodoxe. Influenţele apusene au acoperit încet ca un praf teologia, iconografia, muzica bizantină, iar acum noi încercăm să îndepărtăm acest praf. Este captivitatea babilonică a Bisericii Ortodoxe, de care vorbea părintele George Florovsky.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei, Stareţul Dionisie (Ignat) de la Colciu

pr-dionisi-ignat-colciu

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei
– convorbire cu Stareţul Dionisie (Ignat), Chilia Sf. Gheorghe – Colciu (1909-2004) –

Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne­zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă­car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te‑ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du­hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i‑a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă­tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta‑i har dumnezeiesc, har dumne­zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]

Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du­hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă‑i zici că ai făcut un păcat, să‑ţi zică: „Nu‑i nimic, frate, fă tot aşa, că nu‑i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du­hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du­hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov­nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de‑acuma su­fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de‑acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te‑ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu‑i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n‑o să‑i muncească pe păcătoşi pentru că‑s pă­cătoşi, o să‑l muncească pe cel care nu s‑a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr­cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n‑are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v‑aţi făcut de cap, ajunge cât M‑aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l‑ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într‑aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu‑ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu­nătatea lui Dumnezeu? N‑a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să‑ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te‑ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe­depsească de ce nu ne‑am pocăit, fiindcă nu‑i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

staretul-dionisie--duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-prodromosLumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa­cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa­tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într‑aceeaşi fărădelege. Scoală‑te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l‑a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s‑a terminat; veşnicia ia­dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu‑i altceva decât un martor că într‑adevăr te‑ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n‑ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu‑l poţi în­şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s‑a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n‑ai făcut nimic.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: „Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, vol. 1, Editura Prodromos, 2009 via familiaortodoxa.ro

Despre smerenie, osândire de sine şi egoism, Gheronda Efrem Filotheitul

Efrem Filotheitul222

✦ Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.

✦ Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.

✦ Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.

✦ Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.

✦ Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.

Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.

✦ Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.

✦ Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.

✦ Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.

✦ Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.

✦ Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.

✦ Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.

✦ Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.

✦ Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.

✦ Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.

✦ Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

✦ Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.

✦ Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!

✦ Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.

✦ Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.

✦ Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.

✦ Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.

✦ Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.

✦ Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.

✦ Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.

✦ Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.

✦ Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.

✦ Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.

✦ Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.

✦ În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…

✦ Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.

✦ Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.

✦ Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.

✦ Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.

✦ Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.

✦ În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.

✦ Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.

✦ Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.

✦ Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.

✦ Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.

✦ Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.

✦ Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…

✦ Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.

✦ Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.

✦ Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.

✦ Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

✦ Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.

✦ La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.

✦ Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.

✦ Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.

✦ Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.

✦ Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.

✦ Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.

✦ Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.

✦ Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.

✦ Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.

✦ Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.

✦ Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.

✦ Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…

✦ Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic. 

Sursa: „Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cuvinte ale Părintelui Sofronie Saharov înregistrate de călugări din Muntele Athos şi făcute abia acum cunoscute

sofronios-2

✦ „Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.

✦ „Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.

✦ „Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.

✦ „Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. „Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.

✦ „Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.

✦ „Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!'”

✦ „Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.

✦ „Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.

✦ „Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”

✦ „Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.

✦ „Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.

✦ „Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.

✦ „Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.

✦ „Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.

✦ „Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”

✦ „Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.

Sursa: lonews.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Părintele Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul ne sfătuieşte

arhim. Emilianos, Simonopetras

  • Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.
  • Iubirea constă în putinţa de a da bucurie celuilalt, de a mă lipsi pe mine pentru ca celălalt să aibă mai mult; de a mă jertfi pe mine pentru ca celălalt să se simtă confortabil, să simtă siguranţă în viaţa sa.
  • Dumnezeu vrea ca în viaţa noastră de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubească ceilalţi şi să ne simtă bucuroşi. Să poată comunica cu noi, să spună bucuria lor, tristeţea lor, problemele lor. Să simtă că suntem inimi ce trăiesc aproape una de alta şi că ne putem ajuta unul pe altul.
  • monahi-rugaciune-athosSă îl îngăduim deci, pe celălalt, aşa cum este. Unul mă va insulta; desigur. Altul mă va lăuda; desigur. Unul îmi va oferi o jumătate de pahar cu apă; desigur. Să nu ne amestecăm în viaţa altuia. Numai atunci când ne vor cere dragostea, să o dăm aşa cum o dă Dumnezeu „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Să păstrăm „unitatea Duhului”, adică credinţa sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea fac subiectul luptei noastre pe care o iubeşte Dumnezeu…
  • Aşa cum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au strâns mulţime de peşti, a spus Ioan lui Petru – „Domnul este!”, aşa şi noi, când întindem mrejele rugăciunii, putem repeta – „Domnul este!” cu toată convingerea, căci ne încredinţează biserica noastră că acolo se află El. Iată-L! Prezent Însuşi Dumnezeu! Dar, pentru ca prin rugăciune, credinciosul să se ilumineze şi să strălucească prin prezenţa Domnului, trebuie să fie atent ca însăşi viaţa lui să se asemene celei aflate în armonie cu Dumnezeu. Dacă îl doreşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu. Să tindă să scape de mizeria umană şi de nenorocire, să se întărească prin puterea cea sfântă, să lucreze, să devină vas încăpător al sfintelor harisme. Încă, să dorească curăţirea lui de tot păcatul, încredinţat de cuvântul adevărului că aceasta este cu putinţă. Cu dorinţa lui autentică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu să ajungă la nepătimire şi desigur să devină cu totul asemenea lui Dumnezeu.
  • … Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, aşa să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului. Trebuie să fim veseli. Când ne obişnuim să ne rugăm, ni se dăruieşte bucuria lui Hristos, şi încă din plin. Dacă atunci când te rogi te întristezi, dacă te mâhneşti, ceva înlăuntrul tău nu merge bine. Să te cercetezi cu atenţie căci caracterul omului exercită o mare influenţă.
  • vechi desen simonopetraMonahismul este o comunitate în toată regula, o sinaxă. În mănăstire nu suntem indivizi şi simple nume, ci, împreună alcătuim o inimă, un trup. Nu ne deosebim. Şi după cum mănăstirile, de cele mai multe ori, au mai mulţi monahi şi mai puţine chilii, unul se află aproape de celălalt şi respiră iubirea inimii lui. Toate câte sunt în monahism sunt întocmite după modelul ceresc. Biserica ia aceste modele şi e oferă credincioşilor, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi.
  • Lumea crede că atunci când cineva merge la mănăstire, pleacă din societate şi se sălbăticeşte. Spun asta pentru că nu cunosc faptul că monahii sunt cei mai sociabili oameni. Să ştiţi că nimeni nu poate deveni monah dacă nu este sociabil, dacă nu poate relaţiona cu oamenii şi înfrunta toate dificultăţile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să întemeieze o familie, nu poate să devină nici monah. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa sa. Mănăstirea nu e un loc de refugiu. Aşadar, monahul poate realiza toate acestea, pe care le iubeşte, nu le tăgăduieşte, nu le judecă, nu le dispreţuieşte, dar îşi doreşte ceva mai mult..
  • Căsătoria este o cale; începe de pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o angajare, o legătură cu Hristos, ce ne încredinţează că vom ajunge cândva în cer…
  • Mai presus de iubire, de soţul sau soţia ta, de întâmplările de zi cu zi, să-ţi aminteşti că eşti hărăzit cerului, că ai păşit pe calea care trebuie neapărat să te ducă acolo. Mirele şi mireasa îşi unesc mâinile, preotul le ţine pe ale amândorora şi înconjoară masa dănţuind şi psalmodiind. Aceasta înseamnă că nunta este călătoria ce se va încheia în cer, în veşnicie.
  • În taina cununiei pare că se unesc două persoane. Nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, femeia se căsătoreşte cu bărbatul iar împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină şi tot trei rămân de-a lungul vieţii.
  • Toate cele ce se folosesc la oficierea slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri ce arată că acolo este Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, înţelegi că a venit cineva. Nu îl vezi dar ştii. Te trezeşti dis-de-dimineaţă şi vezi orizontul roşu la răsărit. Va ieşi, spui, în curând, soarele..
  • Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, când îţi vezi necazurile şi toate din casa ta, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. Este ca şi cum ai auzi paşii Lui, ca şi cum ar veni, ca şi cum ar urma să îi auzi acum şi vocea. Toate acestea sunt umbre care arată că Hristos este cu noi. Este adevărat că datorită preocupărilor noastre nu Îl simţim prezent dar Îl vedem în umbre şi suntem siguri că este cu noi. Viaţa noastră este de acum împreună cu Hristos…

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
după Μοναχική Έκφραση | Ιερά Μονή Αγίου Νεκταρίου, t
extul sursă pdf, nr. sept.-oct. 2008, pag 26- 28.
Foto: Arhiva LD.
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (13)