Sfinții Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel – Apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei pe pământ transilvan (21 octombrie)

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Ioan din Galeş

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioaneş din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţa lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. Într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania ca să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi ca potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. În decembrie 1750, se număra printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa strămoşească. În acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa sa şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om si numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.

Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi lună, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.

Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucura de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului său, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).

În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţă din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urma să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.

Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem doua mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială a părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia sa în dreapta credinţă ortodoxă. Ţinând seama de viaţa şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfântă, Moise şi Ioan, ca nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare mila” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea poruncă ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.

La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.

Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”.

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Maria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif II, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.

Textul de mai sus reproduce Vieţile Sfinţilor Mărturisitori Moise şi Ioan din lucrarea Părintelui Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 121-125. 



În anul 2007 am avut bucuria de a edita cu binecuvântarea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, sub egida Apologet, o broșură cu Viața și Acatistul lor, într-un tiraj mic, dăruit parohiei din Galeș care-și serba hramul. – LD

Să nu ne afirmăm Ortodoxia călcând în picioare pe alții – Cuviosul Serafim Rose (2 septembrie)

Crescând în Creştinismul Ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:

Întrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:

1. Să nu-ți îngădui să rămâi cantonat în aspectul exterior al Ortodoxiei – fie că e vorba de splendidele slujbe bisericeşti (acea „high church”) de care ai fost atras în copilărie, de rânduiala din afară (post, metanii, etc), de „corectitudinea” după canoane, etc. Toate acestea sunt bune şi de folos, dar dacă le acorzi o importanță exagerată, o sa ai parte de necazuri şi încercări. Tu vii la ortodoxie ca să-L primeşti pe Hristos, şi nu ai voie să uiți niciodată acest lucru.

2. Să te fereşti de atitudinea exagerat de critică. Nu spun să-ți anulezi intelectul şi discernământul, ci mai curând să le subordonezi unei inimi pline de credință („inimă” însemnând nu doar „sentiment”, ci ceva mult mai profund – organul care îl cunoaşte pe Dumnezeu). Din păcate, sunt unii convertiți care se cred foarte „isteți” şi folosesc Ortodoxia ca pe un mijloc de a se simți superiori față de ortodocşii din alte jurisdicții. Desigur, teologia ortodoxă este mult mai profundă şi mai de bun simț decât teologiile greşite ale Apusului modern, însă atitudinea noastră de temei față de ea trebuie să fie una de smerenie, şi nu de mândrie. Convertiții care se mândresc că „ştiu mai bine” decât catolicii şi protestanții, ajung deseori să „ştie mai bine” şi decât preotul lor din parohie, şi decât episcopul, si până la urmă şi decât Părinții şi întreaga Biserică!

3. Adu-ți aminte de faptul că supraviețuirea ta de creştin ortodox depinde în mare măsură de legătura nemijlocită cu tradiția vie a Ortodoxiei. Este ceva cu neputință de aflat din cărți, cu neputință de definit. Dacă atitudinea ta este smerită şi fără criticism exagerat, dacă Îl aşezi pe Hristos pe primul loc în inima ta şi cauți să trăieşti o viață normală, după rânduiala şi practica ortodoxă, atunci vei avea parte de o astfel de legătură. Din păcate, majoritatea jurisdicțiilor ortodoxe din ziua de azi […] pierd această legătură, datorită duhului lor lumesc. Dar mai este şi o ispită „de-a dreapta”, purcezând din acelaşi hipercriticism despre care am vorbit. Biserica tradiționalistă (vechi-calendaristă) din Grecia se află într-un adevărat haos tocmai din această pricină, pentru că jurisdicțiile se luptă între ele şi se anatemizează reciproc unele pe altele din pricina „corectitudinii canonice”, pierzând din vedere întreaga tradiție în probleme de o mult mai mare finețe […].

Dumneata însuți ai destulă experiență de viață pentru a şti să te fereşti de asemenea ispite, care sunt specifice mai mult celor tineri şi neexperimentați; dar este bine să nu le uităm.

Sursa: Ieromonahului Damaschin, „Viaţa şi lucrǎrile Părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005 

Perspectiva ortodoxă asupra lumii – Cuviosul Serafim Rose (2 septembrie)

Cu o asemenea atitudine – vederea atât a lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume – este cu putinţă sa avem şi să trăim o perspectivă ortodoxă asupra lumii, adică, o perspectivă ortodoxă a tuturor aspectelor vieţii, nu doar asupra subiectelor restrânse bisericeşti. Există o opinie greşită, care din nefericire este mult prea răspândită astăzi, cum că e îndeajuns a avea o ortodoxie limitată la clădirea bisericii şi la activităţi „ortodoxe” formale, cum ar fi rugăciuni în anumite momente sau facerea semnului crucii; în toate celelalte, susţine părerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luând parte la viaţa şi cultura vremilor noastre fără nici un impediment, atât timp cât nu păcătuim.

Oricine a ajuns să realizeze cât de profundă este Ortodoxia, şi cât de deplin este angajamentul care i se cere unui creştin ortodox serios, şi, de asemenea, ce fel de cerinţe totalitariste are lumea contemporană asupra noastră, va vedea cu uşurinţă cât de greşită este această părere. Cineva ori este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare moment al vieţii – ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. Ortodoxia se vădeşte nu doar în vederile noastre strict religioase, ci în tot ceea ce facem şi spunem. Mulţi dintre noi suntem extrem de necunoscători asupra responsabilităţii creştine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumească a vieţilor noastre. Cel cu o adevărată perspectivă ortodoxă asupra lumii, trăieşte toate părţile vieţii sale ca un Ortodox.

Deci să întrebăm acum: Cum putem alimenta şi susţine această perspectivă ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră cotidiană? Primul şi cel mai evident fel este de a fi în legătură permanentă cu sursele de hrană creştină, cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare şi mântuire: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie citite, desigur, cărţile potrivite nivelului de înţelegere al fiecăruia, şi aplicată învăţătura Bisericii la propriile circumstanţe de viaţă; atunci ele pot fi rodnice în a ne călăuzi şi a ne schimba într-un mod creştin. Dar deseori aceste surse creştine fundamentale nu au efect deplin asupra noastră, sau nu ne influenţează cu adevărat, deoarece nu avem atitudinea creştină corectă asupra lor şi asupra vieţii creştine pe care ele ar trebui să ne-o inspire. Voi spune acum câteva cuvinte despre cum anume ar trebui să fie atitudinea noastră, dacă dorim să dobândim un folos real de la ele şi dacă vor fi pentru noi începutul unei adevărate perspective ortodoxe asupra lumii.

Înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura ei, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este doar academică şi şcolărească, nu vom reuşi să obţinem folosul care ar trebui. Astfel, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie numai pentru a fi informaţi – sau ca să ne arătăm cunoştinţele celorlalţi, înseamnă că nu i-am înţeles scopul; dacă învăţăm poruncile lui Dumnezeu şi legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecţi” şi pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalţi, înseamnă ca nu i-am înţeles scopul. Aceste lucruri nu trebuie să ne influenţeze doar ideile, ci trebuie să ne atingă in mod direct vieţile şi să le schimbe. În orice vreme de mare criză a treburilor omeneşti – la fel ca şi vremurile critice ce ne aşteaptă în lumea liberă – cei ce îşi vor pune nădejdea în cunoaşterea exterioară, în legi şi canoane şi în corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a căror educaţie ortodoxă le-a dat un simţ pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror ortodoxie se găseşte în inimă şi este capabilă să atingă alte inimi.

Nimic nu este mai tragic decât să vezi că cineva, crescut în ortodoxie, are anumite cunoştinţe de catehism, a citit câteva din Vieţile Sfinţilor, are o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă Ortodoxia, înţelege unele din slujbe, iar apoi este inconştient de ceea se petrece în jurul lui. Şi oferă copiilor săi această viaţă împărţită în două categorii: în timpul săptămânii – felul în care majoritatea oamenilor trăiesc şi Duminica – felul de petrecere ortodox (…). Când un copil este crescut astfel este foarte probabil să nu urmeze vieţuirea ortodoxă; va fi o parte extrem de redusă a vieţii sale, fiindcă viaţa contemporană este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni o urmează, este prea mult o parte a realităţii de astăzi, doar dacă a fost învăţat cu adevărat cum să o abordeze, cum să se păzească de efectele negative ale ei şi cum să se folosească de lucrurile bune care se află în lume.

Prin urmare, atitudinea noastră, începând din acest moment, trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, să nu fie un produs al imaginaţiei, al tendinţelor de evadare şi al refuzului de a fi confruntat cu realităţile, de multe ori neplăcute, ale lumii care ne înconjoară. O ortodoxie care este prea exaltată şi prea mult cu capul în nori aparţine unei sere şi este incapabilă de a ne ajuta în viaţa cotidiană, fără a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creştină şi înţelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească.

Deci, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine ci să ajungă la cei care îl caută pe Dumnezeu şi viaţa în El. În ziua de astăzi, oriunde se găseşte o comunitate ortodoxă majoră, ispita este de a o transforma într-o societate a mulţumirii de sine şi a încântării cu virtuţile şi realizările noastre ortodoxe: frumuseţea bisericilor noastre şi a ornamentelor din ele, măreţia slujbelor noastre, chiar şi puritatea doctrinei noastre. Dar adevărata viaţa creştină, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespărţită de împărtăşirea ei către ceilalţi. O ortodoxie care trăieşte prin aceasta luminează înspre ceilalţi – şi nu este nevoie de a contura un „departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevăratului creştinism se împărtăşeşte singur. Dacă ortodoxia noastră este doar ceva ţinut pentru noi înşine, şi ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar şi a celor cu un număr mare de tineri, dacă nu aprofundează credinţa lor. Nu e suficient să zicem că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce anume primesc ei din biserică, ce anume iau de la biserică, şi, dacă nu fac ortodoxia o parte a întregii lor vieţi, atunci chiar că nu este îndeajuns să spunem că ei se duc la biserică.

Asemenea, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poţi fi sigur cu adevărat”; „cel de acolo e cu siguranţă un spion”. Nimeni nu neaga că Biserica este astăzi înconjurată de duşmani, sau ca sunt unii ce se vor înjosi să profite de încrederea şi confidenţa noastră. Dar aşa a fost de pe vremea apostolilor, şi viaţa creştină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Chiar dacă se profită uneori de pe urma noastră şi trebuie să arătăm o oarecare precauţie în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră primară de dragoste şi de încredere fără de care vom pierde una din temeliile vieţii noastre creştine. Lumea, care nu îl are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contra, trebuie să fie plini de dragoste şi deschidere, sau altfel vom pierde esenţa lui Hristos din noi şi vom deveni la fel ca şi lumea, buni de aruncat şi de călcat în picioare. Un pic de smerenie când privim la noi înşine ne-ar ajuta să fim mai darnici şi iertători cu greşelile altora. Ne face o imensă plăcere să îi judecăm pe ceilalţi pentru ciudăţenia comportamentului lor; le spunem „ţicniţi” sau „convertiţi nebuni”. Este adevărat că trebuie să ne păzim de oamenii într-adevăr dezechilibraţi, care ne pot face mult rău în Biserica. Dar ce creştin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim în tiparele acestei lumi; dacă o facem, în lumea de astăzi, nu suntem nişte creştini serioşi. Astăzi, adevăratul creştin nu poate fi acasă în lume; nu are ce face decât a se simţi şi a fi considerat de ceilalţi ca fiind un pic „nebun”. Doar păstrarea vie astăzi a idealului din altă lume al creştinismului, sau botezul ca adult, sau rugăciunea serioasă, sunt suficiente pentru a fi internat într-un spital de nebuni în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări deschid calea pentru ca restul lumii să le urmeze.

Prin urmare, să nu ne fie frică să fim socotiţi un pic „nebuni” de lume, şi să continuăm a practica iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le va putea înţelege niciodată, dar după care tânjeşte în inimă.

În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceea ce, în lipsa unui alt cuvânt, voi numi inocenţă. Azi lumea pune mare preţ pe sofisticare, pe a avea experienţa lumii, pe a fi „profesionist”. Ortodoxia nu pune preţ pe aceste calităţi; ele omoară sufletul creştin. Şi totuşi acestea se strecoară în mod constant în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des pot fi auziţi mai ales convertiţi entuziaşti, exprimându-şi dorinţa de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele şi mănăstirile unde cândva mii de credincioşi se adunau, unde peste tot conversaţia este despre cele ale Bisericii, şi unde cineva poate simţi cât de important este ortodoxul, în cele din urmă. Că ortodoxia este o picătură într-un ocean când te uiţi la întreaga societate, dar în marile catedrale şi mănăstiri sunt atât de mulţi oameni, încât pare să fie cu adevărat un lucru important. Şi cât de des îi vede cineva pe aceşti oameni într-o stare jalnică după ce şi-au îndeplinit dorinţa, întorcându-se din „marile centre ortodoxe” amari şi nesatisfăcuţi, plini de bârfe şi critici la adresa bisericii lumeşti, nerăbdători înainte de toate să fie „corecţi” şi „în regulă” şi având experienţa lumii asupra treburilor bisericii. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, caracterul nelumesc, lăsându-se purtaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii Bisericii.

În diferite feluri, aceasta este o ispită pentru noi toţi, şi trebuie să o luptăm neîngăduindu-ne să preţuim în mod exagerat partea exterioară a Bisericii, ci mereu să ne întoarcem la „singurul lucru de folos”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre de această generaţie netrebnică. Nu trebuie să fim ignoranţi asupra a ceea ce se întâmplă în lume şi în Biserică – de fapt, trebuie să ştim pentru noi înşine – dar cunoaşterea noastră trebuie să fie practică, simplă şi onestă, nu sofisticată şi lumească.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

VIDEO: Stareţul Tadei de la Vitovniţa, „Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

Părintele Tadei s’a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma şi a primit numele de Toma.

După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava. Deoarece s’a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.

Începuturile vieţii sale călugăreşti sânt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea “nemărginită dragoste şi iertare”.

S’a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sânt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit în cinul de ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s’a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s’a reîntors în eparhia Branicevo cu dezlegare canonică şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak.

La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak. La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s’au îngrijit de stareţ în ultimi ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

Nouă apariție editorială: „Ortodoxie și schismă. Rusia, Ucraina, Constantinopol” – Gheorghiță Ciocioi

„Ortodoxie și schismă. Rusia, Ucraina, Constantinopol”
autor Gheorghiță Ciocioi
editura Lumea Credinței / 2019
13×20 cm / 192 pagini

Prefacerile și frământările din Ortodoxia ultimilor ani au fost atent urmărite, încă de la începuturile lor, de către autorul cărții de față, care abordează toate aceste subiecte fierbinți – în mare parte necunoscute publicului din România, sau cel mai adesea expuse greșit sau tendențios opiniei publice de la noi. Fiecare cititor – pe măsură ca avansează în citirea acestei radiografii cronologice – înțelege mizele, actorii, dar și sufleurii din spatele scenei… (Răzvan Bucuroiu)

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

…și lansarea cărții la București / 13 iunie 2019, ora 18.00 / librăria Sophia

 

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Mitropolit Ierótheos Vlachos – Ortodoxia: ideologie sau terapie?

Teologia ortodoxă este glasul, cuvântul Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, nici teologia ortodoxă, nici Biserica Ortodoxă nu reprezintă o ideologie, ci terapie, altfel spus, Biserica este un spital duhovnicesc, iar teologia ortodoxă – însăşi descoperirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu – cea care deţine ştiinţa tămăduirii omului.

1. Termenul Ortodoxie
Cuvântul Ortodoxie are două înţelesuri: pe de o parte, dreapta învăţătură despre Dumnezeu şi despre toate adevărurile privitoare la om şi mântuirea acestuia, iar pe de alta, dreapta slăvire adusă Dumnezeului Celui în Treime. Intre aceste două înţelesuri există o foarte strânsă legătură. Pentru a-I putea aduce lui Dumnezeu adevărată slăvire, trebuie să cunoaştem Cine este acest Dumnezeu.

Dacă avem, de pildă, impresia că nu este Unul în Treime şi Dumnezeu personal, ci o idee abstractă sau o forţă nevăzută care guvernează totul, atunci şi închinarea noastră se va îndrepta către un astfel de „dumnezeu” abstract. Iar cum un astfel de „dumnezeu” impersonal în realitate nici nu există, şi închinarea pe care i-o aducem este, la rândul ei, abstractă, nu are un caracter personal. In Omilia sa la Schimbarea la Faţă a Domnului, Sfântul Ioan Damaschin arată că numai ortodocşii ţin cu adevărat praznicele şi sărbătorile, de vreme ce sărbătoarea se află într-o strânsă legătură cu adevărul dogmatic: „Cine are sărbători şi praznice? Cine are desfătare şi veselie, dacă nu cei ce se tem de Domnul şi se închină Sfintei Treimi?” Iar în continuare spune: „Toată bucuria şi veselia praznicelor a noastră este (adică a ortodocşilor). Pentru noi a gătit Hristos sărbătorile; căci nu este cu putinţă celor necinstitori să se bucure.” Ale creştinilor sunt bucuria şi veselia praznicelor, şi, desigur, ale celor cu adevărat credincioşi, nu ale necinstitorilor.

De vreme ce închinarea adusă lui Dumnezeu este strâns legată de învăţătura despre El, Sfinţii Părinţi s-au luptat să păzească mărturisirea credinţei. Când credinţa se strâmbă, se strâmbă şi lucrarea mântuirii. Când credinţa se perverteşte, se pervertesc şi dragostea, nădejdea şi toate celelalte virtuţi evanghelice. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, credinţa în Hristos naşte frica, frica -înfrânarea, înfrânarea atotcuprinzătoare odrăsleşte virtuţile: nădejdea, răbdarea şi îndelunga-răbdare, nădejdea în Dumnezeu naşte nepătimirea, iar nepătimirea, dragostea. Astfel, putem vedea în chip lămurit că, odată pervertită credinţa, se pervertesc toate celelalte virtuţi, iar omul nu mai poate dobândi adevărata nepătimire şi dragoste. Sfântul Maxim îndeamnă: „Să păzim marele şi primul nostru leac spre mântuire, adică moştenirea cea bună a credinţei.” „Cel ce are credinţă nefalsificată în Hristos, acela are în el însumate toate harismele Dumnezeieşti”, spune Sfântul Maxim. In credinţa ortodoxă, buna cinstire nu stă în cuvinte, ci în însăşi viaţa omului: „Pentru noi, buna cinstire (credinţa) nu stă în cuvinte, ci în fapte”, potrivit Sfântului Grigorie Teologul. Statornicia noastră în credinţa ortodoxă ne dă putinţa de a ne mântui.

Dezvoltând această temă, putem spune că poruncile lui Hristos ne arată felul firesc şi desăvârşit al vieţuirii. Când doctorul îi prescrie celui bolnav un tratament, are în vedere starea omului sănătos la care vrea să-l aducă pe pacient. Tot astfel lucrează şi poruncile lui Hristos. Credinţa ortodoxă ne arată calea tămăduirii pentru a afla sănătatea duhovnicească, odată cu care vom ajunge şi la adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Când credinţa se perverteşte, se pervertesc deopotrivă modul şi metoda terapiei. Vedem aceasta în cadrul diferitelor religii şi confesiuni creştine.

Astfel, deosebirea dintre Ortodoxie şi celelalte confesiuni sau religii priveşte îndeosebi această problematică a tămăduirii omului. Ortodoxia are un sistem terapeutic desăvârşit. Cunoaşte starea sănătăţii omului, vede în chip lămurit rănile sale şi recomandă tratamentul cel mai potrivit. Aşadar, odată cu pervertirea credinţei, şi terapia, tămăduirea omului intră pe un făgaş greşit, încât omul nu mai are putinţa de a se vindeca şi a dobândi adevărata legătură şi părtăşie cu Dumnezeu.

2. Sfinţii Părinţi
Sfinţii Părinţi ne arată şi ne lămuresc această cale a tămăduirii. Şi luptele pentru credinţă s-au dus, în fapt, pentru păstrarea „metodei” de vindecare, altfel spus, a metodei prin care omul comunică cu Dumnezeu. în aceasta socotesc că este de aflat marea valoare a scrierilor patristice.

In vremurile mai vechi era răspândit îndemnul: „Inapoi la Părinţi!” De vreme ce, călăuzindu-se după logica sa omenească, omul nu a izbândit nimic, a conştientizat faptul că are trebuinţă de întoarcerea la Sfinţii Părinţi. Cuprins însă, mai apoi, de îndoială în legătură cu această „deviză”, în sensul că ea ar vădi o anumită „înapoiere”, a înlocuit-o cu o alta: „Inainte, alături de Părinţi!” Totuşi, nici aceasta nu exprimă în chip desăvârşit adevărul Bisericii. Indemnul „Inapoi la Părinţi!” nu este corect, deoarece Sfinţii Părinţi sunt fiii Bisericii. Ca unii ce au ajuns să se împărtăşească de luminare şi îndumnezeite, au exprimat apoi experienţa Bisericii. Astfel, Biserica este cea care îi naşte şi îi formează pe Părinţi, nu invers. De aceea, există şi astăzi oameni care s-au învrednicit să ajungă la luminare şi îndum- nezeire şi care pot vorbi despre problemele ce îl preocupă pe omul contemporan.

Fiecare epocă patristică este una bisericească sau, mai bine spus, este viaţă bisericească. Totodată, îndemnul „înainte, alături de Părinţi!” vădeşte mândrie şi, de asemenea, primejdia ca scrierile Sfinţilor Părinţi să fie tâlcuite de oameni care nu au dobândit prefacerea cea duhovnicească (transfigurarea), aşa încât teologia şi viaţa patristică ar putea deveni speculaţie raţională şi improvizaţie. Drept este să facem ascultare de Părinţii îndumnezeiţi, care există şi astăzi, de adevăraţii purtători ai Adevărului Revelat ce se păstrează în sânul Bisericii.

Astăzi, din păcate, suntem martorii unui proces de transformare a Ortodoxiei în ideologie. Mari adevăruri despre viaţă au devenit simple idei între multe altele, aşa încât creştinismul ni se înfăţişează ca fiind lipsit de orice izbândă, neputincios a răspunde cerinţelor epocii noastre. Poporul ortodox, dăruit cu o simţire ortodoxă, se scârbeşte de o astfel de viziune ideologică, ce nu are nici o legătură cu viaţa.

Mulţi nu văd în Părinţi organisme vii, ci scrieri învechite, „de muzeu”, fapt pentru care au şi ajuns la un studiu şi o abordare a Părinţilor dintr-o perspectivă sentimentală sau scolastică. Deşi sunt următori modelului apusean de cugetare şi de vieţuire, îi studiază şi pe Sfinţii Părinţi. Hristos a spus însă: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; (…) ci pun vin nou în burdufuri noi” (Matei 9:17). Este de trebuinţă schimbarea întregii gândiri şi mentalităţi pentru a putea gusta din vinul cel nou al creştinismului.

Această schimbare se numeşte pocăinţă, schimbarea minţii. Cu o mentalitate raţionalistă, cu o dispoziţie sentimentală, acţiuni neortodoxe şi practici cu totul nebisericeşti, nu poate pătrunde cineva în duhul Sfinţilor Părinţi. Pocăinţa adâncă, nu de suprafaţă, este cea care ne va curăţi de orice lucru vechi şi ne va izbăvi de stricăciunea vieţii de după cădere, adică de toate înşelăciunile omului căzut.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi cele ale Noului Testament, trebuie văzute drept scrieri terapeutice, care îl tămăduiesc pe om, precum şi roade ale terapiei, iar nu mijloace „de paradă”, prin care să-i impresionăm pe cei din jur, afişând noutatea şi moda. Schimbarea noastră în sânul Bisericii Ortodoxe va aduce cu sine ortodoxia credinţei şi a vieţii noastre şi ne va tămădui, astfel încât să-I putem aduce lui Dumnezeu adevărată închinare.

† Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului

Sursa: Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe, Editura Sophia, 2017

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/nGWKaE ]

Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)

avva Petronu Tănase (1916–2011)

despre învăţătura de credinţă cea adevărată

Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?

Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.

Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?

V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.

Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!

Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.

Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecută… fiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).

Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.

Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?

E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.

Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.

Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi creștinii nu credem așa ceva!

Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!

Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!

Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!

Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!

Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.

Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.

Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)

Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)

*

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!

Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.

„Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.

Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.

Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).

Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.

Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.

Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.

Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.

Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!

Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.

Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.

Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.

De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).

Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.

Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.

Și ce trebuie să facă creștinul?

Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.

Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.

materia: prisosul şi cumpătarea

Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

nesaţiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.

respirația sufletească a existenței noastre

Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.

Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere. 

raţiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

relaţiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.

În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.

neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

dreapta credinţă # noile eresuri

Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!

Nu grăiţi cu ereticii!

Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.

De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.

Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant

Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!

Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.

Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?

televizorul şi… coliva

Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.

Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.

Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.

necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă

Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.

Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.

Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!

puterea harică a Sfântului Duh

Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?

Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.

Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.

În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.

Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.

Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!

biserici şi catedrale

A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?

Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.

Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.

Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.

steaua şi Crucea

Ce ne spuneți de încheiere?

Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!

Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

Audio Ortodoxia, aplicație disponibilă pe telefoane și tablete Android

Vă invităm să audiați peste 71 de ore de învățături duhovnicești, adevărate comori pentru creștinul ortodox!

Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.audioortodoxia

– Sfânta Evanghelie – rostită de Pr. Mircea Stoleriu
– Noul Testament – rostit de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Psaltirea – rostită de Pr. Mircea Stoleriu
– Biblia povestită copiilor – rostită de Ierom. Ștefan Nuțescu
– File de pateric – rostite de Pr. Mircea Stoleriu
– Lumină lină (catehism ortodox) – rostite de Pr. Mircea Stoleriu
– Sfântul Nectarie (viața, minuni și învățături) – rostite de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Pravila zilnică a creștinului – rostită de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Sinaxar audio – rostit de Pr. Adrian Mazilița (sinaxar.ro)

În curând:
– Acatiste
– Pilde și povestiri pentru copii

Aplicația a fost realizată cu binecuvântarea Ierom. Ștefan Nuțescu de la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, la inițiativa părintelui Valeriu Botezatu din Sydney, Australia și cu sprijinul generos al Părintelui Mircea Stoleriu, preot paroh la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, cartierul Galata, Iași.

Precizare:

Aplicația are suport pentru Android Auto (pentru vehiculele echipate cu sistem multimedia) și necesită acces la Internet pentru redarea conținutului audio (face streaming, nu stochează local). Consumă date mai puțin decât YouTube, căci sunt doar audio.

S-ar putea să te intereseze și Psaltirea, Acatistierul, Cartea de rugăciuni și Viețile Sfinților pe telefoane și tablete Android

Iconari în Otopeni, Ediția a V-a

Ediția a cincea Iconari în Otopeni se deschide luni, 30 octombrie 2017 

tema ediției de anul acesta 

Apărători ai ortodoxiei și Sfinți Martiri din vremea comunismului 

ateliere deschise publicului larg

Centrul Cultural „Ion Manu” Otopeni 

1. Atelier deschis: 30 octombrie – 3 noiembrie, 9:00 – 13:00 și 14:00 – 19:00

2. Masă rotundă: 4 noiembrie, 10.00 – 12.30 și 14.30 – 18.30

3. Vernisajul expoziției: sâmbătă, 4 noiembrie, 19:00

Sub  pavăza acestei comemorări liturgice, 12 iconari din România, Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, Bielorusia, Ucraina, Georgia, Germania și Italia se întâlnesc în cadrul atelierului deschis al evenimentului “Iconari în Otopeni”, aflat la cea de-a cincea ediție. Iată cum, deloc întâmplător, anul acesta este în același timp declarat de Sfântul Sinod, an omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și an comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Ostășia pătimirii și scutul Chipului iconografic aduc împreună o serie de reprezentări, între care Sfinți Martiri din închisorile comuniste, mărturisitori și apărători ai Ortodoxiei, scene din Pătimirile Domnului.

În strădania acestei mărturisiri așezăm și chipul trăitor pe care încercăm să îl făurim în icoană pe lemn și mozaic, în lucrările participanților la atelierul deschis de anul acesta.  Astfel, întreg ciclul de icoane ce urmează a fi pictate se va înscrie în lucrarea mărturisitoare a Bisericii, fiind o reamintire a suferinței dar mai ales o rugăminte a mijlocirii către cei care au răspuns, în vremea comunistă, cu fericirea prigonirii chemării la jertfă. Icoanele vor fi proiectate astfel încât să se potrivească ulterior unui spațiu muzeal din cadrul Mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” din orașul Aiud, județul Alba.

Desfășurarea ediției a cincea continuă așadar să formuleze un prilej de descoperire și împărtășire a Tradiției bizantine în spațiul iconografic contemporan, o regăsire trăitoare și bine realizată tehnic. Deși în afara spațiului de cult propriu-zis, evenimentul nostru se dorește a fi o punte de legătură coerentă, în spiritul și în buna rânduială a bisericii vii, căreia îi aparținem.

Iconari participanți:

Alexei Vronski, Moscova, Rusia

Cristina Șchiop, Timișoara, România, sculptură lemn

Ivan Polverari, Roma, Italia 

Milan Pilipović, Bačka Palanka, Serbia, mozaic

Nicolai Smetanin, Rusia

Nikola Sarić, Hanovra, Germania

Petros Yorgos, Larnaca, Cipru

Qetevani Khajomia, Georgia

Vasile Lefter, Alba-Iulia, România

Viktor Dovnar, Minsk, Bielorusia

Vitalii Cherepan, Muncaci, Ucraina

Vladimir Andreev, Plevna, Bulgaria

Atelier

Perioadă desfășurare: 30 octombrie – 3 noiembrie (de luni până vineri)

Program de lucru: 9:00-13:00 și 14:00-19:00

Locație: Centrul Cultural ”Ion Manu” din Otopeni

Publicul va avea acces liber pe toată durata desfășurării atelierului.

Conferințe

Sâmbătă, 4 noiembrie, între orele 10:00-12:30 și 14:30-18:30, vor avea loc o serie de întâlniri și conferințe pe tema “Apărători ai Ortodoxiei și Sfinți Martiri din vremea comunismului”. 

Protosinghel Gavriil Varvaruc, starețul schitului Înălțarea Sfintei Cruci, Aiud – Simbolistica spațiului arhitectural de la Mănăstirea Aiud – Jertfă și Înviere

Daniel Gheorghe, deputat Ilfov, Otopeni

Radu Preda, director executiv IICCMER – Cultura memoriei și cultura vizuală”.  Aspecte etice și teologice

Pr. lect. univ. dr. Ioan Bizău, Cluj-Napoca – Icoana Bisericii – imagine liturgică a sfințeniei. Sacerdoțiul iconografilor

Ștefan Ionescu Berechet, Lector univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din București și membru al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei – Lucrarea iconarului în lumina iconologiei bizantine și a erminiilor de pictură

Monahiile Parascheva Avădanei și Irina Nedelcu de la atelierul de icoane al Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, com. Agăș, jud. Bacău – Reprezentări între pătimire și har ale mărturisitorilor din temnițe

Demostene Andronescu, Vasile Jacques Iamandi și prof. Marcel Petrișor, foști deținuți politici

Expoziție și catalog

Vernisaj: 4 noiembrie 2017 (sâmbătă) orele 19:00

Expoziția va rămâne deschisă până în luna decembrie 2017.

Catalogul va fi realizat după desfășurarea atelierului și a conferințelor.

Vă așteptăm cu drag!

http://iconariotopeni.blogspot.ro/

acces RATB: piața Unirii –Expres 783 și din Gara de Nord – Expres 780

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:

Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,

Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,

Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,

Mulțime de chinuri ai îndurat.

O, Constantine, lauda mucenicilor,

Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,

Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

Ieromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peru–ului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Stathis Tsangarusiános  pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: pemptousia.ro

Vezi și alte două articole despre Părintele Simeon Grigoriatul :

Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

Nouă apariție editorială: „Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake (Editura Renașterea)

„Muntele Athos. Istorie și înnoire în paradisul monahilor”, Graham Speake
Editura Renașterea, 2016
Traducere de Ierom. Nectarie Dărăban
282 pagini / copertă broșată

În Prefaţa la prima ediţie a volumului, Graham Speake, absolvent de Literae Humaniores la Oxford și Cambridge, membru al Societății Colecționarilor de antichități și autor a numeroase lucrări academice, arată că s-a convertit la Ortodoxie ca urmare a numeroaselor vizite pe care le-a făcut la Muntele Athos: „Călătoria spirituală spre Ortodoxie mi-a fost înlesnită inițial de către părinții de la mănăstirea Vatopedi, care astăzi sunt frații mei. Iar de la primirea mea, călăuzitor mi-a fost părintele meu spiritual, episcopul Kallistos de Diokleia. După știința mea, episcopul Kallistos este cel care aduce cel mai mult cu un geronda în afara Athosului și sunt profund onorat să mă număr între numeroșii săi fii duhovnicești. Datoria mea față de el și față de părinții de la Vatopedi e incalculabilă. Am scris această carte pentru că am resimțit nevoia unei astfel de cărți. Nu este nicidecum, mă grăbesc să adaug, «mărturia convertirii»: aceea ar fi o cu totul altă carte, dacă o voi mai scrie vreodată”.

Autorul se adresează, prin această carte, celor care au „o minte însetată de cele spirituale și care împărtășesc dorința de a afla mai multe despre misteriosul munte al monahilor, atât despre trecutul cât și despre prezentul lui. Athosul rămâne unul din cele mai fascinante locuri de pe pământ. Reînnoirea care are loc acum acolo îl face să fie și mai provocator și dinamic”. La 12 ani de la prima ediţie, în prefaţa celei de a doua ediţii, autorul menţionează că a adăugat un nou capitol în care vorbeşte despre schimbările petrecute la Muntele Athos în intervalul acestor ani.

Muntele panortodox
Graham Speake atrage atenţia că deşi Athosul se află în Grecia, „nu este grecesc, este Ortodox; mai mult decât atât, este panortodox”. Pe lângă majoritatea greacă a mănăstirilor, sunt şi mănăstiri sau schituri pentru ruși, sârbi, bulgari și români. Acestora li se adaugă monahi din întreaga lume în aproape toate mănăstirile – din Europa Occidentală, Statele Unite, Australia și chiar China.

„Pe parcursul istoriei sale Athosul a fost un centru supra­național și nu odată grecii au constituit o populație în minoritate. Spre deosebire de Biserica Greacă (care este autocefală, condusă de propriul arhiepiscop), Athosul intră sub jurisdicția spirituală directă a patriarhului ecumenic de Constantinopol”, arată autorul.

Graham Speake remarcă şi faptul că arhivele mănăstrilor deţin numeroase documente care acoperă întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX, alături de documente care interesează din punct de vedere politic, economic, juridic, social și cultural, astfel că Athosul „contează pentru oameni diferiți, pentru rațiuni diferite”.

Autorul afirmă că a fost preocupat să descrie renașterea de care s-a bucurat Muntele Athos în ultima perioadă, în pofida faptului că mulţi anticipau un sfârşit inevitabil al vieţii monahale pe Sfântul Munte. De asemenea, autorul mărturiseşte bucuria pe care a avut-o având acces la bogăţia informaţiilor şi a documentelor pe care le deţin arhivele mănăstirilor, şi reface, astfel, istoria, de la începuturi până în prezent al Muntelui Athos: „deși s-au scris multe despre diferite aspecte ale Sfântului Munte, puțini autori au încercat, după cunoștința mea, o istorie completă din cele mai vechi timpuri până în prezent. Sarcina a devenit mai laborioasă și răsplătitoare, dar și mai necesară odată cu publicarea încă în desfășurare a arhivelor mănăstirilor. Aceste arhive reprezintă o sursă de valoare unică și include nenumărate carte, hrisoave și alte documente acoperind întreaga perioadă a monahismului athonit începând cu secolul IX”.

După cum arată în Introducere, Graham Speake, Athosul este important, în primul rând, pentru tradiția sa spirituală, deoarece „timp de mai mult de o mie de ani Athosul a funcționat ca principalul centru al monahismului și spiritualității ortodoxe. La un moment dat se spune că a adăpostit 40000 de monahi. Numai Marea Lavră a dat 26 de patriarhi și mai mult de 144 de episcopi. Mănăstirea Vatopedi a oferit nu mai mult de 44 de sfinți recunoscuți. În secolul XX s-a înregistrat o scădere a numărului de monahi, însă tradițiile duhovnicești s-au păstrat, sfinții continuând să apară”.

Athosul este important şi pentru motive istorice: „Din clipa inaugurării de către împăratul Constantin cel Mare în 330, imperiul Bizantin a fost o instituție unicat, centrată pe Dumnezeu. Oricât de reduse i-ar fi devenit împrejurimile, împăratul a rămas un vicar al lui Dumnezeu pe pământ, suveran peste toți ceilalți domnitori creștini, uns de Dumnezeu, recunoscut de toți, popor, episcopi și patriarhi creștini. (…) Patriarhul și ceilalți membrii ai ierarhiei se bucurau de enorm prestigiu și mare bogăție; însă cel mai ciudat este faptul că monahii simpli și sfinții au fost mult mai influenți în societatea bizantină pe ansamblu; iar dacă se ivea vreodată un conflict între monahi și episcopi, cei care se bucurau de sprijinul poporului erau monahii. Acesta a fost unul din motivele pentru care împărații au fost atât de generoși cu așezămintele monahale și care explică imensa bogăție și putere dobândite de mănăstiri”.

Athosul este, de asemenea, important pentru moștenirea lui culturală, plecând chiar de la clădiri și conținutul lor: „chiliile și celelalte clădiri monahale răspândite în peninsulă reprezintă în mod covârșitor cea mai bună mărturie pe care o avem despre arhitectura domestică din Grecia în perioada otomană, marcate de un interesant adaos de stiluri rusești, sârbești, bulgare, române și georgiene.

Toate bisericile ortodoxe sunt decorate în încercarea de a face din ele simboluri vrednice ale cerului pe pământ, iar împodobirea bisericilor athonite se potrivește extraordinar cu paradisul pământesc pe care monahii sunt fericiți să-l locuiască. Câțiva din cei mai buni artiști și meș­teșugari bizantini au fost angajați la Athos iar monstrele glorioase ale operei lor pot fi admirate încă în multe mănăstiri. Pe lângă frescele care colorează zidurile, tavanele și cupolele multor biserici și trapeze, există neprețuite colecții de icoane, multe din ele socotite având pro­prietăți făcătoare-de-minuni. Pictarea icoanelor este o tradiție practicată încă de monahi și nu puține sunt schiturile ce găzduiesc o școală de pictură”. Foarte importante sunt şi colecțiile de manuscrise medievale și mai recente, texte liturgice, biblice sau patristice, unele împodobite cu frumoase miniaturi, după cum remarcă Graham Speake: „Bibliotecile și vistieriile găzduiesc adeseori obiecte prețioase cum ar fi coperți de carte împodobite cu pietre prețioase, vase de argint și aur, veșminte brodate, icoane de mozaic și nenumărate daruri din partea binefăcătorilor care împreună însumează celebra bogăție a edificiilor athonite”. De asemenea, de remarcat este importanţa deosebită a naturii înconjurătoare: „Datorită topografiei, geologiei și climatului variat, peninsula este casa unei flore larg răspândite incluzând un număr de specii endemice chiar pe vârful ei”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Studiu exhaustiv
Cuprinsul cărţii este structurat pe mai multe capitole, precum: „Athosul înainte de era creștină”, „Grădina Maicii lui Dumnezeu”, „Athosul bizantin”, „Athosul Paleologilor”, „Athosul otoman”, „Secolul XX la Athos”, „Athosul astăzi: pentru monah”, „Athosul astăzi: pentru pelerin”, „Athosul și lumea modernă”. La finalul volumului sunt prezentate şi câteva dintre recenziile de care s-a bucurat cartea în presa internaţională, aprecierile fiind dintre cele mai favorbile: „Cel mai cuprinzător studiu actualizat al istoriei, culturii, teologiei și spiritualității Muntelui Athos… Ca studiu al Athosului în toate dimensiunile sale, cu greu ar putea fi întrecut… un studiu excelent, splendid ilustrat, ce merită recomandat fără nicio ezitare”; „Speake acoperă toate subiectele: istoria, viața zilnică a monahilor și a pustnicilor, minunile, persecuțiile, icoanele, sfinții. Nu am citit niciodată un studiu mai înțelegător despre cea mai veche democrație continuă din lume”; „Cel mai reușit studiu exhaustiv scris de vreun autor de limba engleză… Călători și pelerini deopotrivă, precum și cei care preferă să rămână în confortul propriei case vor savura acest tur al istoriei Athosului, cu comorile și moaștele sale și, în parte, cu conștiința sa”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Raftul cu Cărți Ortodoxe [pagină facebook]

Intră pe Raftul cu Cărți Ortodoxe și alătură-te cu un like comunității noastre!

https://www.facebook.com/raftulcucartiortodoxe

Postăm constant recomandări mai vechi sau mai noi de carte ortodoxă.
La sfârșitul prezentării fiecărei cărți există un link de unde se poate comanda online.
Doamne, ajută!