Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii? Răspunde Părintele Macarie Simonopetritul

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?

Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfâr­șitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.

În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcțio­nează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împă­răției lui Dumnezeu.

/ Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu / via Pelerin ortodox

Recomandăm
Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

și Video: Părintele Ieromonah Macarie Simonopetritul în dialog cu tinerii (Arad, 18 octombrie 2015)

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Dar există această tradiţie în Biserica Ortodoxă de a avea doi îndrumători, adică unul care îmi este duhovnic şi altul doar spoveditor?

Biserica Ortodoxă are şi multe tradiţii nescrise, dar care sunt corecte şi valabile. La romano-catolici toate problemele sunt reglementate în scris, iar atunci când există cazuri particulare sau se schimbă contextul problemei, ei vin cu explicaţii şi precizări la regulamentele vechi sau elaborează altele noi. La noi nu este aşa şi fiecare om este lăsat să-şi formeze conştient şi liber relaţia sa cu duhovnicul. Dacă cineva îi spune unui preot doar anumite lucruri, iar altuia altele, atunci persoana respectivă este în înşelare şi nu va avea folos nici de la o spovedanie, nici de la alta. Eu pot merge să mă spovedesc la un preot din altă parte, dar nu pentru că îmi este ruşine de cel din parohie sau invers, ci pentru că am întrebări şi nevoi duhovniceşti pe care trebuie să le discut cu cineva mai experimentat sau cu care mă înţeleg mai bine. Şi nu este corect ca preotul din parohie să interzică enoriaşilor săi să meargă la alţi preoţi pentru povăţuire duhovnicească sau spovedanie. 

Dar dacă am un duhovnic care îmi place foarte mult, dar totuşi nu este de acord cu împărtăşirea mai deasă, ce pot să fac?

În mod normal trebuie să facem ascultare de preotul locului. S-ar putea ca duhovnicul cu care mă văd mai rar, dar cu care mă înţeleg mai bine, să mă îndrume pentru o împărtăşire mai deasă, dar preotul din parohie să nu vrea acest lucru. În acest caz, când voi fi la biserica duhovnicului mă voi împărtăşi ori de câte ori voi putea, dar când voi fi la biserica din cartier sau din sat, să fac aşa cum zice preotul locului, căci şi în aceasta este folos duhovnicesc. Este corect şi bine să ne împărtăşim mai des, dar aceasta nu este totul în viaţa duhovnicească. Eu sunt pentru o împărtăşire mai deasă, dar dacă în anumite Biserici Locale acest lucru nu se practică, credinciosul va face ascultare şi răbdare în parohia lui, iar dacă va merge undeva unde se dă mai des împărtăşania, se poate folosi de aceasta, dar cu discernământ. Împărtăşirea sistematică a credincioşilor este un lucru important, dar nu cred că este motiv de scandal sau de revoluţie, dacă anumiţi preoţi nu înţeleg sau poate au motive îndreptățite să nu dea prea des împărtăşania.

În ce situaţii îmi pot schimba duhovnicul?

Atunci când văd că nu există o comunicare sănătoasă, când observ că preotul mă leagă mai mult de el şi nu de Dumnezeu; când preotul îmi cere să fac lucruri care în mod clar contrazic principiile evanghelice şi morala creştină. Bineînţeles, în mănăstire, lucrurile stau altfel, dar în lume mirenii au mai multă libertate, numai să ştie să o folosească corect, nu pentru a-şi justifica sau ascunde patimile, ci pentru a scăpa de ele şi a se apropia de Dumnezeu.

În interviul de data trecută am atins şi problema relaţiilor conjugale dintre soţi. Unii au găsit acolo răspuns la frământările pe care le aveau şi încearcă să vă urmeze sfaturile. Au mai apărut însă întrebări legate de familiile care nu pot avea copii. Unii preoţi sunt de acord cu fertilizarea „in vitro”, iar alţii categoric nu. De exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă permite fertilizarea „in vitro” dacă materia genetică este de la soţi şi nu este implicată o a treia persoană (donator). Se mai precizează şi inadmisibilitatea dea a face experimente şi manipulări genetice cu celulele sau embrionii. Ce ne puteţi spune la acest subiect?

Aceasta este o problemă foarte complicată şi ca monah nu ştiu dacă voi putea spune prea multe. Există aceste două abordări de care aţi amintit: unii aplică iconomia şi permit fecundarea „in vitro” dacă se foloseşte doar celulele soţilor – şi trebuie să precizăm că aceasta este o iconomie!, dar constatăm că pe lângă embrionul fecundat „in vitro” există şi alţi embrioni, care sunt lăsaţi să moară sau sunt omorâţi, lăsându-se doar unul sau doi pentru gestaţie şi naştere. Deci, atâta timp cât metoda fecundării „in vitro” nu poate folosi un singur embrion, fără să omoare alţi embrioni fecundaţi, problema rămâne foarte serioasă şi tot mai mulţi duhovnici şi chiar oameni de ştiinţă consideră că nu este etic ca de dragul unui embrion să omori mulţi alţii, pentru că toţi sunt egali şi din momentul fecundării fiecare embrion este un om întreg. În acest caz, cea mai bună soluţie pentru familiile fără copii rămâne înfierea. Şi sunt multe cazuri când după ce soţii au înfiat unul sau mai mulţi copii, Dumnezeu le-a dat şi proprii copii, concepuţi şi născuţi pe cale naturală.

Dar sunt familii care deja au recurs la fecundarea „in vitro” şi acum sunt fericiţi că în sfârşit au un copil. Cum abordăm aceste cazuri?

Nu ştiu ce să spun. La moment, din tot ce ştim despre fecundarea „in vitro”, observăm că aceasta implică o formă de avort, pe care medicii încearcă să o numească cu termeni pe care nimeni nu-i înţelege, dar noi o numim ucidere de om, căci credem că embrionul este un om. Dacă cineva a recurs la fecundare „in vitro” din neştiinţă, vom trata cazul cu îngăduinţă şi înţelegere, iar pruncul născut pe această cale trebuie abordat ca şi orice alt copil. În general însă, soţii credincioşi trebuie îndemnaţi să nu facă acest lucru, ci ori să înfieze copiii străini şi să-i crească ca pe ai lor înşişi, ori să rămână fără copii, căci naşterea de copii nu este un scop în sine, ci un rod al iubirii dintre soţ şi soţie. Există soţi care nu pot avea copii, dar pentru că au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu, ei trăiesc în credinţă, sunt fericiţi şi mulţumiţi, fără să cârtească. Bineînţeles, dacă unul dintre soţi are careva probleme de sănătate ce pot fi tratate prin medicamente sau chirurgical, acest lucru se acceptă şi nu este păcat. Dar e bine ca în astfel de cazuri să ne adresăm la medici credincioşi, care să nu recurgă la metode abortive. La fel şi în cazul contracepţiei: se poate aplica iconomia în anumite cazuri de contracepţie neabortivă, dar nicidecum nu pot fi acceptate metodele abortive de contracepţie. Trebuie cu multă înţelepciune şi atenţie să spunem acest lucru mirenilor, iar preoţii din lume trebuie să fie informaţi şi să aibă o abordare echilibrată şi părintească faţă de problemele familiei de astăzi.

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 2018

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest interviu, continuare a celui din 2016, pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

MS: Este vrednică de laudă această acrivie pentru slujbele Bisericii, dar nu este aplicabilă în practică, pentru că oamenii din lume pur şi simplu nu mai vin la astfel de slujbe. Ceea ce a făcut Patriarhia Ecumenică şi Biserica Elladei în sec. XIX a fost bun ca intenţie, dar nu s-a făcut tocmai corect. Au luat elemente din diferite tradiţii vechi şi noi, care nu totdeauna au putut fi bine armonizate. De aceea, în multe parohii şi catedrale din Grecia slujbele se fac mai scurte, dar nu în baza tipicului lui Violakis (cu Evanghelia abia la sfârşitul Utreniei ş.a.), ci adaptând în diferite forme Tipicul neo-savait, devenit tradiţional pentru Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles, acele tipicuri din sec. XIX nu au fost inventate de mintea unor oameni neavizaţi; cu toate acestea, rânduiala acelor slujbe nu este general acceptată şi nici nu este foarte logică. De exemplu, nu se mai cântă Canoanele, ci doar Catavasiile, care de multe ori nu au legătură cu sărbătoarea din acea zi. De exemplu, la Schimbarea la Faţă a Domnului auzim în parohii Catavasiile Crucii (care sunt rânduite în această perioadă), dar nu auzim nimic din Canonul acestui Praznic. De aceea, consider că este foarte greu de găsit o soluţie general valabilă pentru slujbele parohiale, deşi înţelegem că ele nu pot fi ca cele din mănăstiri.

Sinteza tipiconală neo-savaită din sec. XIV, care a abolit „slujba cântării” de la Constantinopol şi a dat prioritate tipicului monahal, a fost de fapt o lucrare providenţială a lui Dumnezeu, care a ajutat la păstrarea unităţii ortodoxe, mai ales că, imediat după aceasta, a avut loc o perioadă lungă de turcocrație, când slujbele nu mai puteau avea fastul de altă dată din Constantinopol, ci au urmat rânduiala şi duhul slujbelor monahale. Şi cred că această tradiţie neo-savaită trebuie să fie păstrată, dar pentru fiecare loc şi timp trebuie găsite modalităţi pastorale de implimentare şi adaptare la realităţile concrete în care trăieşte o anumită comunitate, atât monahală, cât mai ales din lume. Există mai multe posibilităţi de adaptare şi scurtare a Tipicului, şi chiar marele liturgist grec Ioannis Foundoulis îndemna mai degrabă spre o variantă adaptată a tipicului monahal, decât spre elaborarea de rânduieli cu totul diferite pentru parohii. Trebuie să ştim să folosim cu discernământ această diversitate liturgică a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii care nu înţeleg necesitatea pastorală de adaptare a Tipicului şi vor să citească totul ca la mănăstire, vor rămâne singuri, pentru că nu va mai merge nimeni la slujbele lor.

PP: Îmi amintesc, de exemplu, că Tipicul Sf. Teodor Studitul anula citirea Ceasurilor în duminici, la marile sărbători şi în toate perioada Penticostarului. Şi aceasta nu era o inovaţie parohială, ci o regulă mănăstirească, însă puţini sunt cei care ştiu despre aceasta, ca să poată avea un suport istoric în necesitatea de adaptare a rânduielilor actuale.

MS: Vechile rânduieli liturgice erau destul de flexibile şi, dacă vom cerceta cu atenţie manuscrisele, vom observa o diversitate foarte mare de rânduieli şi texte imnografice, care s-au uniformizat abia prin ediţiile tipărite ale cărţilor de cult. Deja şi credincioşii s-au obişnuit cu aceste rânduieli uniformizate, încât este greu să se mai schimbe ceva în esenţă. Pot exista însă diferite modele de adaptare a slujbelor monahale pentru parohii, aşa încât ele să fie mai scurte şi mai înţelese, iar cei care vor slujbe mai lungi, le pot avea la mănăstire, unde tipicul trebuie păstrat cu mai multă acrivie. Dar nici în parohii şi nici în mănăstiri nu trebuie să se exagereze, iar preoţii care vor să adapteze tipicul la realităţile parohiilor lor, trebuie să ştie bine istoria slujbelor, pentru a nu scurta sau înlătura elemente esenţiale de dragul celor secundare.

PP: Observăm, de exemplu, în Biserica Rusă, că majoritatea preoților încearcă să respecte tipicul privind citirea Psaltirii la Utrenie şi, de fiecare dată, citesc Catismele 2 şi 3 (nu totdeauna integral), aşa cum Tipicul prevede pentru ziua de duminică. Însă această rânduială este pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi şi se citeşte întreaga Psaltire. N-ar putea să existe măcar în această privinţă o mai multă flexibilitate şi o redistribuire a Catismelor?

MS: Sunt multe posibilităţi de a face slujbele mai vii şi mai dinamice. Dar episcopii şi preoţii trebuie să ţină cont şi de conştiinţa poporului, pentru că există locuri unde orice schimbare trebuie făcută cu multă precauţie. Iar acolo unde preotul învaţă poporul şi îi explică sensul slujbelor, cred că este foarte bine să se citească pe rând întreaga Psaltire: dacă o Catismă pare prea mult, se poate citi doar o „Slavă” sau anumiţi Psalmi mai relevanți, dar este important să existe această varietate care îmbogăţeşte şi dă viaţă slujbelor.

S-ar putea ca şi această recomandare simplă să nu fie acceptată de toţi, de aceea, Biserica Ortodoxă evită să consemneze în scris toate aceste recomandări, lăsând pe fiecare preot să hotărască când şi cum poate dinamiza slujbele în comunitatea sa. Este adevărat că cei mai mulţi nu ştiu să aprecieze ce este important şi ce este secundar în slujbe şi, de aceea, în loc să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, ei scot catapeteasma din faţa altarului, fac Proscomidia în mijlocul bisericii şi multe alte inovaţii de genul acesta care, în cel mai bun caz, aduc un fel de entuziasm de moment, iar de multe ori smintesc şi traumează conştiinţa religioasă a credincioşilor. Astfel de experimente se pot observa în mai multe parohii din Occident, iar mai nou şi în Răsărit – şi toate sunt rezultatul aşa numitei „eclesiologii euharistice” şi a teoriilor lui Schmemann şi Zizioulas. De aceea, subliniez încă o dată faptul că preoţii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în istoricul slujbelor şi să le înţeleagă duhul, ca atunci când vor face o schimbare, aceea să fie spre zidirea comunităţii, nu de dragul modernismului sau a comodităţii. Şi, uneori e bine să păstrăm unele lucruri care poate nu sunt foarte corecte, decât să smintim lumea, care este foarte sensibilă la detaliile ce ţin de slujbe. Totul depinde şi de nivelul de catehizare al comunității…

PP: În prelungirea acestei idei vreau să vă întreb ce părere aveţi despre structura actuală a Lecţionarului biblic? Uneori citim aceleași pericope evanghelice de mai multe ori pe an, dar lăsăm necitite multe alte pericope care sunt la fel de importante. Ar putea preotul să înlocuiască pericopa evanghelică de duminică cu alta din timpul săptămânii, pentru a diversifica şi predicile?

MS: După cum ştiţi, Lecţionarul este cea mai veche carte de cult a Bisericii. A apărut încă prin sec. IV şi a rămas aproape neschimbată de prin sec. XI încoace. Acest lucru nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi teologi, deja de multă vreme, au observat că sistemul este bun doar pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi, dar nu este deloc potrivit pentru parohii, unde se slujeşte doar în duminici şi sărbători.

Îmi dau seama că această întrebare provine dintr-o preocupare pastorală foarte corectă, numai că ea se referă la detalii foarte sensibile pentru cultul ortodox. De aceea, eu cred că nu trebuie să modificăm Lecţionarul, dar putem să adăugăm la Evanghelia de rând a duminicii o a doua pericopă, la alegerea preotului, pe care ar putea-o explica şi la predică.

Analizând experienţa nefericită a schimbărilor pe care le-au făcut romano-catolicii după Conciliul II Vatican, vedem că o modificare importantă în cult atrage după sine multe alte modificări care devin incontrolabile şi periculoase. E ca şi cum ai deschide puţin poarta unui baraj, dar după aceea nu mai poţi opri nicicum viitura.  

PP: Dar cum vedeţi sistemul lecturilor biblice la romano-catolici, unde au împărţite toate pericopele pe durata a trei ani (anii A, B şi C), aşa încât credincioşii care participă în fiecare duminică la slujbe, au ocazia să audă textele şi comentariile la întreg Noul Testament?

MS: Ceea ce au făcut romano-catolicii este foarte corect. La elaborarea acestui sistem au lucrat teologi foarte bine pregătiţi, care au reuşit să facă o reformă foarte bine gândită din punct de vedere teologic. Dar modalitatea prin care au implementat acest sistem, împreună cu alte reforme liturgice mai puţin reuşite, a fost una modernă şi lumească. Din punct de vedere teoretic, soluţiile propuse de teologii apuseni erau destul de bune, numai că, în această lume căzută, este foarte greu să limitezi schimbările doar până la un punct, apoi să spui că mai departe nu-i voie. De obicei se creează o avalanșă care nu mai poate fi oprită, pentru că omul modern a pierdut duhul ascetic al slujbelor Bisericii şi foloseşte astfel de reforme conform propriilor slăbiciuni. La prima vedere, se creează impresia unei dinamizări a slujbelor şi o deschidere a clerului către popor, dar în final, se produce o desacralizare şi o secularizare totală a slujbelor şi a întregii vieţi a Bisericii. Apusenii nu recunosc aceasta, dar reformele liturgice ale Conciliului II Vatican au generat cea mai mare criză din istoria Bisericii Romano-Catolice…

De aceea, după părerea mea, dacă şi ortodocşii vor modifica substanțial sistemul lecturilor biblice, se va produce o adevărată revoluţie cu urmări imprevizibile, pentru că o astfel de modificare ar atrage după sine şi alte modificări, precum ar fi scoaterea catepetesmei sau scurtarea drastică a slujbelor ş.a. Pentru a rezolva problemele pastorale şi misionare ale comunităţilor ortodoxe, nu trebuie să facem reforme liturgice substanţiale, ci să îmbunătăţim lucrarea pastorală şi catehetică în parohii, pentru a găsi soluţii particulare de rezolvare a fiecărei probleme în parte. Însă formele tradiţionale ale slujbelor şi structura Tipicului bisericesc nu trebuie modificate prin hotărâri oficiale, care să fie impuse tuturor.

PP: De exemplu, în parohia în care slujesc acum în Portugalia, Canoanele Utreniei le punem la Pavecerniţa Mică, pe care o citim seara după Vecernie, ca Utrenia cu Liturghia de duminică să aibă împreună o durată rezonabilă. Totodată, la Vecernie, chiar dacă nu avem rânduite Paremii, deseori citim câte o pericopă din Vechiul Testament, pe care o şi tâlcuim, iar la Utrenie citim integral câte o Catismă din Psaltire. Am observat că şi alte parohii au început să implimenteze aceeaşi rânduială, fără să se confrunte cu careva împotriviri sau probleme din partea credincioşilor, ba chiar sunt mulțumiți şi participă într-un număr mai mare la slujbe, atât dimineaţa, cât şi seara. Credeți că este acceptabilă o astfel de adaptare a Tipicului?

MS: În primul rând constat că toate adaptările pe care le-aţi făcut se înscriu perfect în tradiţia liturgică a Bisericii şi nu reprezintă modificări de esenţă ale cultului. Se vede că cunoaşteţi istoria slujbelor şi sensul fiecărui element în parte, aşa încât aţi făcut o dinamizare destul de bună a slujbelor. Pavecerniţa Mică, chiar dacă e o slujbă monahală, face parte din Laudele Bisericii şi are un moment special prevăzut pentru citirea Canoanelor. Faptul că aţi mutat Canoanele Utreniei la Pavecerniţă nu este deloc greşit, pentru că acestea nu sunt legate strict de slujba de dimineaţă, aşa cum sunt alte elemente ale Utreniei (cei Şase Psalmi, cele 12 rugăciuni ale preotului, Luminânda, Doxologia ş.a.), care nu pot fi puse decât dimineaţa. De asemenea, citirea unui fragment din Vechiul Testament la Vecernie şi tâlcuirea lui este o veche rânduială a Bisericii, care trebuie recuperată şi dezvoltată; iar necesitatea de a scurta timpul Utreniei, de asemenea este justificată, mai ales în diaspora, unde mulţi credincioşi vin de la distanţe foarte mari. Cu toate acestea, deşi aceste adaptări par foarte bune şi cu temeiuri clare în istoria şi tradiţia liturgică, nu cred că un astfel de tipic poate fi impus peste tot. Uneori, pentru a ajunge la o astfel de adaptare a slujbelor, este nevoie de mulţi ani de catehizare şi educaţie duhovnicească a credincioşilor, care s-ar putea să nu înţeleagă detaliile acelor adaptări, dar să simtă în duh dacă ele corespund sau nu Tradiţiei Bisericii.

PP: Ce părere aveţi despre rânduiala liturgică a Mănăstirii Essex din Anglia, unde Vecernia şi Utrenia sunt înlocuite cu rostirea în comun a rugăciuni „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”? Din câte ştiu, iniţial, această rânduială a fost condiţionată de faptul că nu aveau traduse în engleză toate cărţile de cult, iar „rugăciunea lui Iisus” ar fi fost singura modalitate de a se putea ruga împreună monahii şi monahiile de diferite naţionalităţi. Această rânduială însă continuă şi acum, când există deja traduse cărţile de cult, iar diferite mănăstiri şi chiar parohii din lumea ortodoxă încearcă să împrumute şi să implimenteze aceeaşi practică. Cum vedeţi acest lucru?

MS: Această rânduială este proprie Mănăstirii Essex şi părintelui Sofronie, şi nu este legată doar de lipsa cărţilor de cult, ci şi de specificul gândirii şi trăirii acestui stareţ. În primul rând trebuie să precizăm că părintele Sofronie nu a vrut să facă o mănăstire. El însuşi spunea că are un grup de ucenici cu care vrea să se roage împreună. Abia mai târziu tinerii din jurul Sfinţiei Sale au început să devină monahi şi să fie organizaţi după modelul unei mănăstiri mai mult sau mai puţin chinovitice. Dacă analizăm gândirea şi duhul părintelui Sofronie, ne dăm seama că el, încă pe când era la Russikon, avea o dificultate faţă de slujbele foarte lungi, care i se păreau rigide şi obositoare. De aceea, imediat ce stareţul său Siluan a trecut la Domnul, părintele Sofronie a ales calea pustiei, unde a practicat doar rugăciunea inimii. Aici în Muntele Athos, în special la colibe şi chilii, se practică înlocuirea Laudelor cu un anumit număr de komboskini (şirag de metanii) numai că, fiecare monah face această pravilă în particular. Aici e marea diferenţă! Biserica nu cunoaşte tradiţia ca rugăciunea lui Iisus să se spună în comun în locul Laudelor. Vorbeam o dată cu papa Efrem Katunakiotul şi-mi spunea că atunci când este singur, în locul Laudelor spune rugăciunea inimii, dar dacă are un ucenic sau un vizitator, slujeşte Laudele tradiţionale (chiar dacă într-o formă mai simplă). Monahul nu poate trăi fără slujba Laudelor („psalmodie” – cum o mai numesc Părinţii) şi, dacă nu are condiţii pentru a le săvârşi, le poate înlocui cu „rugăciunea lui Iisus”, dar dacă sunt mai mulţi fraţi, e bine să fie săvârşite Laudele tradiţionale care, prin textele şi duhul lor, ne încadrează în Trupul comun al Bisericii. Deci, în tradiţia athonită Laudele sunt slujbe comune, iar „rugăciunea lui Iisus” este o rugăciune particulară; ele se completează reciproc, dar nu se substituie una alteia.

În concluzie, ceea ce a rânduit părintele Sofronie pentru Essex poate să fie valabil doar la Essex, dar nu mi se pare corect să fie preluat şi de alte mănăstiri, pentru că aceasta, deşi pare interesant din punct de vedere duhovnicesc, are şi implicaţii eclesiologice foarte profunde, care nu trebuie neglijate. Nu ne îndoim de sfinţenia şi autoritatea părintelui Sofronie, dar acea rânduială de slujbe trebuie să rămână o particularitate doar pentru acel loc, care are şi o istorie aparte.

PP: În comunitatea în care slujesc, în special când credincioşii stau în rând la împărtăşire sau la miruit, din cauza spaţiului mic şi a multor copii, se face multă gălăgie. Am încercat diferite metode pentru a depăşi această problemă, iar cea care mi s-a părut mai eficientă este chiar „rugăciunea lui Iisus”. Adică, în timp ce preotul împărtăşeşte credincioşii, toată lumea, inclusiv copiii, rostesc împreună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – şi astfel se face linişte, iar cei care stau în rând continuă să se pregătească şi să păstreze trezvia necesară pentru împărtăşire. Ce părere aveţi de această abordare?

MS: Mi se pare o soluţie bună. Până la urmă este o metodă pastorală ce ţine de o problemă concretă a unei comunităţi. Dacă aceasta ajută la păstrarea liniştii şi crează o atmosferă mai potrivită pentru acel moment al slujbei, este foarte bine. Întrebarea precedentă însă era despre înlocuirea slujbelor tradiţionale, în special Vecernia şi Utrenia, cu „rugăciunea lui Iisus”, ceea ce e cu totul altceva.

PP: Există mănăstiri, dar şi preoţi de mir, care în Postul Mare slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi (de luni până vineri). Tot mai mulţi preoţi slujesc această Liturghie seara, pe la orele 17:00 sau chiar 19:00, când credincioşii termină munca, iar preoţii le cer să postească întreaga zi pentru a se împărtăşi. Cum vedeţi Sfinţia Voastră aceste lucruri?

MS: Există şi în Sfântul Munte mănăstiri care slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi, dar acest lucru nu este corect. Postul Mare presupune abstinenţă inclusiv de la împărtăşirea euharistică. Tocmai de aceea Biserica interzice săvârşirea Liturghiei obişnuite în zilele de rând, şi numai de două ori pe săptămână (miercurea şi vinerea) ne împărtășim spre întărire din Darurile Înaintesfinţite. Deci, logica Postului Mare este să trezim prin post dorul după Hristos, ca după Paşti să ne împărtăşim în deplină bucurie duhovnicească. Noi însă am schimbat această logică a Bisericii cu o logică omenească şi ne împărtăşim mai des în Postul Mare, iar după Paşti, cei mai mulţi, nu se împărtăşesc deloc. Acest lucru este greşit şi mi se pare deplasată practica unor preoţi de mir care se cred mai tradiționaliști decât călugării, sfidând de fapt Tradiţia Bisericii.

Iar în ce priveşte ajunarea pe parcursul întregii zile, desigur este un lucru lăudabil, dar nu poate fi impus sau considerat ca normă. De obicei, chiar şi în pustie, monahii posteau până la ceasul IX din zi, adică aproximativ orele 15:00. Acolo unde se săvârşeşte Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la această oră, se poate pretinde ajunarea totală până la împărtăşire. Dar în lume, unde oamenii muncesc din greu toată ziua şi termină serviciul abia pe la 17-18, nu se poate pretinde o astfel de ajunare totală. Deci, este corect să se slujească Liturghia Înaintesfinţitelor seara, căci numai aşa i se înţelege sensul şi se respectă ciclul zilelor liturgice, dar în acest caz mirenii pot mânca mâncare de post în partea de dimineaţă a zilei, apoi să ajuneze cel puţin şase ore până la împărtăşire. Chiar dacă, la prima vedere, nu se ajunează suficient, totuşi mi se pare această practică mai corectă decât slujirea Liturghiei Înaintesfinţitelor dimineaţa.

PP: Vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie. Sunt sigur că multora le va fi de folos…

Sursa: teologie.net

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest dialog liturgic pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Interviu cu Părintele Macarie Simonopetritul despre Spovedanie

Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.

Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?

Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie. 

Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică şi nu poate să se împărtășească, Spovedania sacramentală îl ajută să se întoarcă în Biserică şi să se vindece pentru a se putea împărtăşi. Acesta era rolul primordial al Spovedaniei: nu de a-i respinge pe oameni sau de a-i ţine mulţi ani departe de împărtăşanie, ci de a-i vindeca şi a-i întoarce în comuniune cu Biserica prin împărtăşire. În trecut, oamenii îşi mărturiseau doar păcatele grave, iar Biserica nu era un tribunal care să-i judece sau să-i condamne, ci le oferea un medicament duhovnicesc pe care-l considera mai potrivit. Biserica nu spune că dacă ai făcut cutare sau cutare păcat, 10-15 ani nu ai voie să te împărtășești, ci dacă ai făcut ceva grav, boala ta duhovnicească este atât de adâncă încât 5 sau 10 ani va trebui să posteşti mai mult, să te rogi mai mult, să faci milostenie etc., ca să te vindeci. Canonul nu este o aşteptare pasivă până la „ispăşirea pedepsei”, ci o lucrare activă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat şi încercarea de schimbare a vieţii.

În sec. 7-8, simultan în Răsărit şi în Apus (dar independent unii de alţii), vechea practică a Bisericii a fost influențată de practica monahală a descoperirii gândurilor şi mirenii au început a se spovedi chiar şi pentru păcatele mai mici. Între timp, această practică s-a generalizat, iar în secolele următoare s-a ajuns la rânduiala Spovedaniei pe care o avem şi astăzi. Mărturisind şi păcatele mici, şi chiar gândurile, Spovedania nu mai putea fi făcută o singură dată în viaţă, aşa cum era iniţial şi cred că această este cea mai importantă schimbare, pentru că în trecut, Biserica dădea o singură şansă de reîmpăcare (după Botez) şi oamenii luau în serios pocăinţa; iar acum, când sunt mărturisite şi păcatele mici, pocăinţa şi iertarea sunt trăite mai superficial.  

În tradiţia monahală fraţii merg la părintele duhovnicesc pentru a-şi descoperi şi gândurile, nu doar păcatele; deci nu mărturisesc doar ce este negativ, ci şi pe cele pozitive, îşi deschid conştiinţa. Şi astfel, atât părintele duhovnicesc cât şi monahul, pot să înţeleagă care sunt rădăcinile păcatelor şi gândurilor, care sunt patimile şi, ce-l mai important, îl învaţă cum să lupte pentru a-şi curăţi trupul şi sufletul de patimi. Dacă părintele duhovnicesc este şi preot, mărturisirea păcatelor poate avea loc simultan cu descoperirea gândurilor, dar ele sunt totuşi distincte şi nu trebuie confundate. A te mărturisi, înseamnă a cere iertare pentru careva păcate săvârşite, iar a-ţi descoperi gândurile înseamnă a-ţi deschide conştiinţa, a cere sfaturi, a adresa diferite întrebări… Uneori chiar monahii, dar mai ales mirenii, confundă aceste lucruri şi transformă Taina Spovedaniei într-o discuţie duhovnicească sau psihologică; nu spun păcate, ci caută o discuţie cu preotul. Şi acest lucru nu este rău, dar trebuie să înţelegem că aceasta nu este Taina Spovedaniei! Deci, dacă mă spovedesc, trebuie să spun concret cu ce fapte, vorbe sau gânduri am greşit faţă de Dumnezeu, dar nu să înșir tot ce-mi trece prin minte sau să discut problemele familiare sau personale. Şi acelea pot fi discutate cu preotul, dar într-un alt cadru…

A se spovedi cineva sistematic este bine, dar practica aceasta diferă de la o Biserică locală la alta. De exemplu, în Bisericile Rusă şi Română, cu mici excepţii, credincioşii trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Este bine că oamenii sunt puşi în situaţia de a medita la viaţa lor şi de înţelege că nu te poţi împărtăşi fără pocăinţă, dar pocăinţa nu implică obligatoriu şi de fiecare dată spovedania. De multe ori, prin parohii, preoții nu reușesc să-i spovedească pe oameni în ajun şi sunt nevoiţi să-i primească în grabă chiar înainte de împărtăşanie. În acest ritm, penitentul abia dacă ajunge să spună două cuvinte, ia „biletul” pentru împărtăşire şi iese fără să înţeleagă nimic. Acest lucru este rău, pentru că golește spovedania de pocăinţă şi o formalizează. Pocăinţă fără spovedanie poate exista, dar spovedanie fără pocăinţă nicidecum! Deci, dacă nu avem păcate concrete de spovedit, nu trebuie să facem o spovedanie formală, pentru a ne linişti conştiinţa, ci ne pregătim şi mergem direct la împărtăşanie. Spovedania şi împărtăşania nu trebuie puse la pachet.

În Biserica Greacă, nu este obligatorie spovedania înainte de fiecare împărtăşire. Această practică ţine separate aceste două taine şi-l lasă pe credincios să se hotărască singur dacă are de mărturisit ceva; îi respectă libertatea. Deci fiecare merge la preot atunci când simte nevoia, e ceva care ţine de pocăinţa personală. Partea proastă a lucrurilor este că mulţi nu se mai spovedesc deloc, chiar dacă se împărtăşesc la marile sărbători. Unii au auzit de spovedanie abia când au ajuns în Sfântul Munte, deşi aveau păcate mari.

Cred că trebuie să ne întoarcem la vechea practică şi să mergem la spovedanie de fiecare dată când avem păcate grave care rup comuniunea noastră cu Dumnezeu, iar criteriul trebuie să fie conștiința noastră.

Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lucru în practica spovedaniei?

Diferenţa de mentalitate implică în primul rând o altă percepţie a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioşii săi, ca să le trezească conştiinţa păcătoşeniei şi să le spună ce este păcat şi ce nu. De fapt e o problemă generală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai ştie şi nici nu este învăţat care este sensul şi scopul acestor Taine.

O altă problemă a omului modern este abordarea fie prea raţională, fie prea psihologică a spovedaniei. Şi observăm cum mulţi merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca şi el… Într-adevăr, oamenii au astăzi multe probleme psihologice şi psihice, dar spovedania e altceva şi ea începe cu simţul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alţii etc., dar trebuie să încep spovedania cu faptele şi vorbele concrete cu care am păcătuit, fără să mă îndreptăţesc sau să mă ascund după nişte stări ale sufletului. Duhovnicul stabileşte dacă acele stări sunt circumstanţe agravante sau atenuante, nu eu… Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jigneşte şi e păcat. Faptul că sunt complexat sau nervos este o problemă psihologică şi ea trebuie rezolvată, dar la spovedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptăţeşte să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil şi mai degrabă să-mi înfrânez limba şi să mă smeresc…

Deci, la spovedanie spunem doar păcatele şi primim iertarea, iar dacă vrei să-ţi rezolvi şi alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuţi în afara Spovedaniei. Preotul poate da sfaturi omului în funcţie de situaţia şi maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spovedaniei, nu trebuie totuși să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bisericii.

Din păcate, nu toţi preoţii sunt învăţaţi să dea sfaturi duhovniceşti omului. Ei toţi au aceeaşi putere de a dezlega păcatele, dar nu toţi au înţelepciune şi discernământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoanele Bisericii, dar fiecare le aplică după cum ştie. Găseşti acolo câţi ani trebuie să opreşti de la împărtăşire pentru cutare şi cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu criteriu după care înţelegi care păcat e mai grav şi care mai puţin grav.

Dacă eu merg la preot să mă spovedesc şi văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfricoşez. Înseamnă că nu merg la medic, ci la judecător. Cum spunea şi Sf. Paisie Aghioritul, „canoanele (gr. kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu ştie să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apropie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepărteze. Preotul, ca un medic care are un depozit de medicamente, trebuie să înveţe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greşeşte tratamentul, îl îmbolnăveşte pe om şi mai mult, iar uneori poate şi să-l omoare.

De exemplu, în trecut era o ruşine dacă cineva nu mergea la biserică sau nu se împărtășea. Iată de ce, oprirea de la împărtăşire nu era doar expresia teologică a ruperii păcătosului de Hristos şi de Biserică, ci şi o trezire a conştiinţei şi ruşinii, o „marginalizare pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit ruşinos să mergi la biserică şi să te împărtăşeşti, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtăşanie, el se va îndepărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulţi, ci a celor puţini. La modul practic Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să depăşească ruşinea în sens invers decât în trecut, şi să se rupă de cei mulţi, ca să se împărtăşească împreună cu cei puţini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în acelaşi timp trebuie să înţeleg că a opri pe cineva de la împărtăşire pe termen lung nu este o soluţie, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menţine şi mai mult în lumea păcatului. Deci e nevoie de multă înțelepciune pastorală, pentru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar putem şi să-l îndepărtăm…

Credeţi că o revizuire sau o sistematizare a Canoanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orienteze la Spovedanie?

Nu cred. Canoanele sunt o moştenire a Tradiţiei şi ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu şi specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentinţe, ci indicatoare. Codificarea şi sistematizarea canoanelor făcută de romano-catolici a transformat viaţa Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodoxiei. Canoanele pentru ortodocşi, ca şi dogmele, nu pot fi sistematizate. Noi nu-L excludem pe Duhul Sfânt din Tradiţia şi experienţa noastră. Da, avem nişte texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar acestea nu-l epuizează. Biserica este plinătatea harului şi adevărului, şi formulează o dogmă atunci când o impune situaţia, dar niciodată nu-şi propune să sistematizeze învățăturile de dragul unei ordini aparente. Acelaşi lucru e valabil şi cu Canoanele…

De exemplu, în secolul 4 nu se punea problema avortului aşa cum se pune acum. Avem unele referinţe canonice, dar ele sunt vagi şi ne oferă doar criteriul patristic, dar care trebuie adaptat la situaţia de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la împărtăşire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toate este nevoie de înţelepciune, iar problema începe cu pregătirea preoţilor.

Cum credeţi că ar trebui pregătiţi viitorii duhovnici şi ce calităţi trebuie să aibă un duhovnic?

De multe ori atunci când viitorii preoţi învaţă despre spovedanie, fac un fel de „psihologie pastorală”; este bun şi acest lucru, dar nu-i suficient. Este important ca viitorii duhovnici să înveţe nu doar litera, ci mai ales duhul canoanelor. Pot să citească şi cărţi psihologice, dar mai ales să aibă ei înşişi experienţa duhovnicească a Bisericii, pe care o găsim expusă în cărţile părinţilor pustiei. Acestea trebuie studiate şi trăite, pentru că numai aşa duhovnicul va putea să aibă discernământ şi să ştie dacă cutare canon se potriveşte unui om sau nu; îi face bine sau rău… Nu va ajunge fiecare preot un Cuvios Varsanufie, dar va avea totuşi ceva din duhul părinţilor.

Bineînţeles, şi preoţii trebuie să aibă la rândul lor un duhovnic. Dacă preotul n-a fost niciodată un bun ucenic, nu va putea ajunge vreodată bun părinte. Dacă el însuşi nu ştie să se spovedească, niciodată nu va şti să spovedească pe alţii.

Totodată, preotul care spovedeşte nu trebuie să se pretindă a fi un stareţ, iar credincioşii nu trebuie să-l ia drept stareţ. La acest capitol, situaţia din mănăstire este total diferită de cea din lume. În mănăstire eu mi-am ales stareţul şi ascult de el în toate şi pentru totdeauna. Am lăsat lumea şi familia, şi-l urmez pe stareţ, care este pentru mine icoana lui Hristos, de aceea fac ascultare desăvârşită. Acesta e monahismul! Mireanul însă merge la preot ca prin el să fie în legătură cu Biserica. S-ar putea ca anumiţi preoţi să aibă trăire de stareţ sau să fie stareţii unor monahi, dar legătura pe care o are un mirean cu duhovnicul său nu pot fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieţii, aşa cum ascultă un monah de egumenul său. Aceasta nu este corect! Mireanul are o altă libertate şi o altă responsabilitate faţă de familie şi societate, nu răspunde doar de el însuşi. Nu e corect ca cineva să-şi întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vândă ceva, unde să meargă în vacanţă sau altele de genul acesta. Duhovnicul îi poate da fiului duhovnicesc nişte orientări generale în viaţa duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebuie şi să-l înveţe să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia în viaţă. Şi să nu confundăm toată această povăţuire cu Taina Spovedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toată responsabilitatea pe umerii preotului, dar un duhovnic adevărat îl va învăţa pe mirean să-şi folosească corect libertatea şi-i va spune că nu se poate implica în anumite aspecte ale vieţii lui, în dormitorul lui sau în afacerile lui… E altceva în mănăstire, unde stareţul cunoaşte şi hotărăşte fiecare detaliu al vieţii monahului, dar acest mod de viaţă a fost ales benevol şi el presupune alte condiţii de viaţă, care nu sunt aplicabile oamenilor din lume.

 Aţi spus mai devreme că duhovnicul nu trebuie să se implice în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre multe familii, deşi au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi, se protejează şi nu mai vor alţi copii. Unii duhovnici îi opresc pe aceştia de la împărtăşanie, iar alţii sunt mai indulgenţi. Cum vedeţi sfinţia voastră această problemă?

Orice relaţie trupească în afara căsătoriei este păcat, dar uneori se fac păcate şi în cadrul familiei, inclusiv păcate împotriva firii. Acestea trebuie spovedite, dar consider că nu-i corect ca preotul să-i întrebe pe oameni dacă au făcut aşa ceva sau să intre în careva detalii. Poate să le dea ceva să citească, poate să facă cateheze cu familiile din parohie şi să le spună la modul general că există aşa păcate, iar omul va înţelege singur dacă a păcătuit sau nu; iar când va veni la Spovedanie, preotul doar îl va asculta şi-l va îndruma cu înţelepciune. Dacă unul din soţi a spovedit un păcat împotriva firii, iar celălalt se ruşinează sau nu înţelege că trebuie să-l spună, preotul poate pune unele întrebări, dar fără să atenteze la libertatea şi intimitatea omului. De asemenea nu mi se pare corect ca preotul să le spună soţilor de câte ori şi cum să aibă relaţii. Noi le spunem ce recomandă Biserica în privinţa postului, dar fiecare cuplu are măsura şi vârsta sa duhovnicească…

Iar subiectul naşterii de copii e şi mai complicat şi cred că nu putem oferi soluţii generale, ci fiecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întreabă pe preot despre anticoncepționale, preotul trebuie să-i spună ce învaţă Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afla credinciosul? Dar oprirea de la împărtăşire cred că ar trebui să depindă de mai mulţi factori. Dacă o familie are 3-4 copii şi condiţiile lor materiale, spaţiul locativ şi altele probleme nu le permit să aibă mai mulţi copii, cred că se poate aplica iconomia, dar cu condiţia ca metodele de contracepţie folosite de ei să nu fie abortive; nu poţi să le spui să nu aibă relaţii, dar se stabilesc anumite limite.

Iar dacă cineva are doar un copil sau doi, au sănătate şi condiţii, dar nu vor să mai aibă copii, nu-i putem obliga, dar cred că aceştia trebuie să se împărtăşească mai rar, doar la marele sărbători, până vor înţelege că metodele de contracepție pot fi tolerate doar în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, soţii nu vor fi îndepărtaţi de Biserică, dar, în același timp, vor înţelege că modul lor de viaţă nu corespunde chemării şi binecuvântării pe care au primit-o la Cununie, relaţia lor fiind marcată de slăbiciune, egoism, moda timpului etc. Deci nu putem stabili careva şabloane, pentru că şi condiţiile de viaţă ale fiecărei familii diferă de la un caz la altul. Preotul trebuie să aibă înțelepciune şi discernământ, nu doar să lege şi să dezlege.

Mulţumim mult, părinte Macarie. Domnul să ne ajute!

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 07-09-2016

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Video: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Timpul liturgic, timpul mântuirii” (Iași, 15 octombrie 2015)

Partea I: Expunerea

Partea a II-a: Întrebări și răspunsuri

Conferința „Timpul liturgic, timpul mântuirii” susținută de Părintele Macarie Simonopetritul a avut loc în sala de lectură a Colegiului „Sfântul Nicolae” din Iași în data de 15 octombrie 2015. Traducere: Pr. Roger Coresciuc

Video: Părintele Ieromonah Macarie Simonopetritul în dialog cu tinerii (Arad, 18 octombrie 2015)

Duminică, 18 octombrie 2015, Părintele Macarie Simonopetritul a avut un dialog de suflet cu tinerii în Sala Ferdinand a Primăriei Aradului.

Vezi și înregistrarea conferinței ce a avut loc la Arad pe 17 octombrie:
Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

Principii de viață monahală după învățătura Starețului Emilianos de la Simonopetra

Ieromonah Macarie Simonopetritul [1]

Starețul Emilianos a fost în ultimii ani unul din principalii responsabili ai reînnoirii vieții monahale pe Muntele Athos și în Grecia în general.

Strălucirea învățăturii sale a devenit evidentă din momentul în care s-a îmbolnăvit (1995), odată cu publicarea cărților, care sunt transcrieri ale învățăturii sale orale pe care a dat-o timp de douăzeci de ani comunității noastre de la Simonos Petra și de la Ormilia. Anterior, era considerat ca fiind un stareț bun și un predicator strălucit, dar puțini oameni, cu excepția familiei noastre duhovnicești, puteau să intuiască profunzimea viziunii sale asupra monahismului.

Această viziune nu era consecința studiilor teoretice, deși încă din copilărie urmase școala Sfinților Părinți ai Bisericii, ci era mai curând expresia experienței sale personale, a întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Schiță biografică

Hrănit din evlavia tradițională a grecilor Asiei Mici, în special de către bunicii săi, care s-au refugiat în 1924 din Iconia, Starețul Emilianos a crescut în Atena, frecventând mediul organizațiilor religioase influențate de pietatea occidentală, care dețineau pe atunci aproape întreg monopolul activităților pastorale ale Bisericii Greciei, și a manifestat de foarte tânăr talent în catehizarea și îndrumarea tineretului. Ajuns la vârsta studiilor uniersitare, după ce a studiat pentru scurt timp la Facultatea de Drept, studii care îi vor folosi ulterior în organizarea mănăstirilor, a urmat studii de teologie la Universitatea din Atena. La sfârșitul studiilor a fost hirotonit preot, în 1961, de către episcopul Dionisie de Trikala, care fusese inițial călugăr la Marea Lavră a Sfântului Munte, și care dorea să dea un nou elan monahismului de la Meteora, care se afla în declin peste tot în Grecia postbelică.

Tânărul preot s-a așezat imediat în mănăstirea aproape abandonată a Sfântului Visarion, zisă Doussikon. Acolo s-a simțit dezorientat, fără îndrumător și lipsit de inspirație pentru a-și începe viața călugărească, și și-a exprimat durerea în nopți de rugăciune, ținând moaștele Sfântului Visarion, făcătorul de minuni. Într-o noapte, pe când se afla în pragul disperării, chilia sa a fost luminată de o lumină care nu provenea din nicio sursă vizibilă. Inima și întreaga sa ființă i s-au umplut de această lumină necreată și a căzut în extaz, astfel încât atunci când a intrat în biserică, a îmbrăcat veșmintele și a început Liturghia, nu știa dacă se află în cer sau pe pământ, deoarece era transportat la un alt nivel al vieții. Această Liturghie, pe care nu a uitat-o niciodată, a devenit baza vieții sale ulterioare și a învățăturii sale. Ulterior, de fiecare dată când săvârșea Sfânta Liturghie, ca o veritabilă mistagogie, se putea simți că se afla în extaz, că se găsea într-o altă realitate. A asista la o asemenea Liturghie era cu adevărat o experiență bulversantă, care pentru mulți dintre noi a devenit motivul vocației noastre monahale.

 După această experiență, tânărul ieromonah devenise alt om, dobândise în câteva clipe o asemenea experiență a lui Dumnezeu, manifestat în slava Sa, încât răspândea această slavă divină în întreg comportamentul și cuvintele sale. Fiind deja înzestrat cu darul învățării, cuvântul său a dobândit o forță de atracție extraordinară, încât la puțin timp după ce a devenit stareț la marea mănăstire a Schimbării la Față de la Meteora, a creat o mișcare de entuziasm pentru viața duhovnicească în rândul tineretului din regiune. Astfel au început să se organizeze cele două comunități ale noastre, care erau formate din tineri și tinere care îl vedeau pe Stareț ca modelul de urmat și părintele ale cărui tandrețe și învățătură erau garanția drumului lor pentru a-L întâlni pe Hristos.

Treptat, în timpul anilor în care fusese singur la mănăstire, șia îmbogățit experiența prin studierea intensă a textelor fundamentale ale Tradiției, ale Sfinților Părinți și ale tipicelor mănăstirești, astfel încât viața sa mistică să poată deveni sursa unui nou elan dat monahismului.

Viziunea sa referitoare la monahism este prin urmare, consecința experienței slavei lui Dumnezeu care se descoperă în rugăciunea nocturnă și în cursul Sfintei Liturghii. Aceste trei puncte vor fi axele învățăturii sale.

Mănăstirea ca Biserică

Pentru Starețul Emilianos, fiecare mănăstire este o descoperire a tainei Bisericii în deplinătatea sa. Se identifică cu Biserica. Acesta spunea:

„Viața monahală este o viață universală, căci este viața în Biserică, este o viață care pornește din Biserică, sfârșește în Biserică și care este ea însăși Biserica”[2].

„Obștea constituie tocmai locul de întâlnire a sufletelor care au același cuget și care și-au propus ca scop al vieții lor practicarea poruncilor evanghelice”[3].

Spunea de asemenea:

„Obștea nu este o coabitare rece a indivizilor izolați, ci apropierea sufletelor, drumul comun al persoanelor reunite într-un singur Trup, trăind într-o intensă dragoste fraternă …, neavând decât o singură inimă și un singur suflet…”[4].

O mănăstire ortodoxă nu s-a limitat niciodată la o organizație instituțională. Aceasta rămâne întotdeauna un eveniment harismatic și eshatologic, este imaginea Bisericii și pregustare a Împărăției cerurilor.

„Faptul de a locui împreună, în realitatea sa cotidiană și dincolo de ceea ce se vede, este numit adunare sfântă și Biserică. Unită în inima sfinților, aceasta este cortul lor viu și tronul lui Dumnezeu, care ne-a apărut nouă și care sălășluiește în noi”[5].

În special în timpul slujbelor, care sunt o imagine a doxologiei continue a îngerilor, dar de asemenea în toate activitățile obștii, mănăstirea este o cetate cerească, iar rolul părintelui duhovnic este acela de a face reală această dimensiune, devenind el însuși omul care trăiește în veacul ce va să fie, fără să fie distras de grijile materiale inerente slujirii sale.

Obștea

Reuniți în jurul lui Hristos, care este prezent în mijlocul lor, monahii sunt uniți nu printr-o afecțiune umană sau sentimentală, ci prin legătura comuniunii sacramentale și fraterne. Pe când lumea nu oferă decât coexistența indivizilor, care de cele mai multe ori sunt în concurență unii cu alții pentru dobândirea puterii, banilor sau a slavei deșarte, mănăstirea cultivă „persoane”, care își găsesc plenitudinea în comuniunea fraternă „în același loc” (cf. F. Ap. 2, 1): tinzând toate spre același scop. Criteriul progresului duhovnicesc va fi deci sporirea în iubire, în aceptarea celuilalt, în respectul fratelui și nu în satisfacerea egoismului.

În timp ce viața isihastă poate să ascundă multe înșelări sau dorințe de a ne plăcea nouă înșine, dacă nu este controlată prin ascultarea de un bătrân experimentat și de discernământ, care se dobândește după mulți ani de asceză, viața de obște, atunci când rămâne deschisă acestei dimensiuni a dezvoltării armonioase a persoanelor, oferă garanția experienței Bisericii. Din acest motiv, unul din marii isihaști ai timpului nostru, părintele Efrem de la Kanounakia, obișnuia să spună: „Am petrecut 60 de ani ca pustnic în pustia Sfântului Munte, dar cred în obște!”.

Viața comunitară are avantajul de a permite fiecăruia dezvoltarea darurilor personale în legătură cu ceilalți și de a concura astfel la edificarea întregului Trup al lui Hristos, și aceasta permite de asemenea împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, ceea ce ar fi imposibil unei persoane singure.

Criteriul autenticității frăției monahale este, conform Starețului Emilianos, iubirea frățească, care nu se exprimă prin multe cuvinte, ci prin respectul reciproc și recunoașterea celuilalt în unicitatea și identitatea sa. Așa cum a subliniat Ava Isaia, căruia Starețul i-a făcut un comentariu lung și luminos, călugării trebuie să-și dea toată silința pentru a nu răni cu nimic conștiința fraților.

Acest principiu îl accentuează de asemenea în Regulamentul mănăstirii Ormilia, care este chintesența învățăturii sale

„Inima fiecăruia trebuie să fie deschisă, plină de simplitate, de sinceritate și de tandrețe”[6].

O dimensiune fundamentală a vieții unei comunități monahale este deci reprezentată de acest efort de a cultiva dragostea în raporturile reciproce. Aceasta era de asemenea tema frecventelor adunări pe care le convoca Starețul, și în cadrul cărora pornea de la evenimente din viața cotidiană – care puteau fi neînsemnate în ele însele – pentru a ne reaminti de aceste principii.

Cugetul comun

Această comuniune a comunității bisericești care este mănăstirea se exprimă în principal prin cugetul său comun, prin scopul său comun și unitatea de gândire. Starețul reamintește că într-o frăție unde există păreri particulare sau voință proprie, vor apărea în mod necesar tensiuni, dezacorduri și se vor crea tabere opuse. În asemenea condiții monahii nu vor mai putea privi spre cer fără să fie distrași, se vor diviza și într-o zi obștea se va dizolva.

Acest cuget comun nu se dobândește însă o dată pentru totdeauna, dar trebuie să fie permanent cultivat și înnoit, și acesta este rolul principal al starețului sau al stareței.

Starețul și binecuvântarea lui Dumnezeu

Starețul – egumenul sau egumena – deține în mijlocul obștii călugărești locul lui Hristos în mijlocul Apostolilor, nu din cauza virtuții sale personale – deși și aceasta joacă un rol important – ci datorită tainei Bisericii. Slujirea sa este „taină”, după cum este și cea a episcopului în Biserica locală. Rămâne un om cu slăbiciuni, dar ocupă „locul lui Dumnezeu”, este „chip al lui Hristos”[7], este o icoană vie și din acest motiv, semnele de respect pe care le manifestă monahii nu sunt formale, ci exprimă taina care se împlinește în adunarea monahală.

Starețul Emilianos a acordat o importanță excepțională rolului starețului sau stareței, până într-acolo încât poate fi greșit interpretat, crezându-se că favoriza cultul personalității. Însă nu o făcea deloc! Avea conștiița deplină a fragilității personale a superiorului, dar voia să accentueze caracterul tainic și divin al relațiilor sale cu monahii.

Toate în mănăstire trebuie să aibe loc cu binecuvântarea Starețului, căci aceasta este garanția binecuvântării lui Dumnezeu.

„Binecuvântarea părintelui duhovnicesc sau a egumenului este forța susținătoare a obștii, care abolește voia proprie, care împărtășește cuvântul și judecata lui Dumnezeu și care asigură unitatea”[8].

Atunci când monahul primește binecuvântarea starețului, aceasta este o comuniune cu voia lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Relația dintre stareț și ucenic, plină de încredere reciprocă, este deci un mister divin, care devine loc al acțiunii Duhului Sfânt. Atunci când călugărul merge înaintea starețului pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a-și descoperi gândurile, pentru a-și exprima posibilele sale dificultăți, dar și pentru a-i vorbi despre bucuriile și harurile pe care i le dă Dumnezeu, nu se apropie de el ca de un om, ci se prezintă în fața lui ca înaintea tronului lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și încredere, căci știe că este iubit și înțeles.

Slujirea cuvântului

Cu excepția sarcinilor sale administrative, starețul este înainte de toate, părintele duhovnicesc al obștii. Această paternitate o exercită în principal prin slujirea cuvântului și a îndumării sufletelor.

Conform vechii tradiții monahale, care se păstrează în Muntele Athos și în Grecia, în general, starețul este în mod normal părintele duhovnic al tuturor călugărilor din obștea sa. Această îndrumare spirituală nu se limitează la mărturisire căci, în marile mănăstiri, această sarcină poate fi delegată altor duhovnici, dar întotdeauna starețul va fi cel care va decide direcțiile principale ale vieții monahului, canonul său de rugăciune, slujirea (diaconia) sa, tipul de relație pe care îl va avea cu frații și cu lumea exterioară, etc. Această relație trebuie să fie dinamică și să însoțească progresul călugărului, să îl susțină în încercări și să fie pârgia care să îl ridice la cer. Starețul este un „antrenor al sufletelor”, care îi întărește pe monahi în lupte vitejești.

Această slujire a cuvântului și a pedagogiei spirituale o exercită pe de o parte în discuțiile particulare regulate cu monahii, dar de asemenea în catehezele comune, pe care le poate susține mai mult sau mai puțin regulat (în sinaxe). Părintele Emilianos avea obiceiul să spună că o mănăstire căreia îi lipsește cateheza vie și care se mulțumește cu simpla observare a Tipicului, este condamnată la decădere morală și moarte spirituală.

Această cateheză nu este însă un învățământ teoretic. Obiectivul ei nu este de a transmite cunoștințe care sunt necesare, dar pe care monahii le pot dobândi prin lecturile lor. Este vorba de a le oferi un cuvânt viu care să constituie energia dinamică a vieții obștii, care să trezească entuziasmul monahilor, amintindu-le de motivele pentru care au renunțat la lume și perspectiva eternității care se deschide înaintea lor.

Această cateheză este deci nervul care animă obștea, în funcție de starea ei reală, pe care doar starețul o poate judeca, în măsura în care păstrează contactul personal cu fiecare dintre călugării săi.

Ascultare și libertate

Ascultarea este desigur prima virtute a monahului și tema principală a învățăturii Sfinților Părinți despre monahism. Dar această ascultare călugărească nu are nimic de a face cu o simplă disciplină sau cu o supunere față de ordinele date.

Călugărul trebuie să asculte fără să cârtească nu numai de stareț, dar și față de oricare frate învestit cu autoritate, chiar dacă este mai tânăr decât el, ceea ce adesea este dificil. Prin renunțarea la ideile sale, care pot fi de altfel juste și rezonabile în ele însele, arată că împărtășește „cugetul” obștii.

Ascultarea se exercită mai ales în muncile comune, dar de asemenea în toate celelalte activități. Ea îi permite de a se elibera de părerile sale personale și de „cugetele” sale. De aceasta este considerată temelia rugăciunii lipsite de distragere și avea o importanță considerabilă la Părinți precum Starețul Iosif Isihastul (1959), care era sub acest aspect de o rigoare implacabilă față de ucenicii săi.

Monahul se bucură în slujrea fraților, dar lucrarea sa principală rămâne rugăciunea, atât liturgică cât și personală, căci prin rugăciune exprimă dorul de Dumnezeu.

Rugăciunea liturgică

Cultul liturgic este centrul vieţii mănăstirii, care este înainte de toate o „adunare liturgică permanentă”. În Sfântul Munte şi în multe mănăstiri, biserica se găseşte în centrul clădirilor monahale, şi din aceasta încep toate activităţile pentru a reveni în aceasta.

În cadrul cultului monahii nu găsesc doar comuniunea sacramentală în Trupul lui Hristos, ci şi împlinirea speranţei lor: „Biserica este locul visurilor noastre”, ne spunea frecvent Stareţul.

Viaţa liturgică, deşi este primordială şi constituie fundamentul, nu este însă singura activitate a mănăstirii şi trebuie să se armonizeze cu celelalte slujiri, care dobândesc un caracter liturgic, în conexiune cu cultul (de exemplu, bucătăria).

Stareţul sublinia adesea că slujbele trebuie să determine entuziasmul monahilor. Acestea sunt o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să menţină în celebrarea lor caracterul eshatologic al bucuriei şi încântării în faţa Domnului venit în slavă. Acesta este motivul pentru care insista ca la slujbe să cânte corul şi nu cântăreţi izolaţi, monofonic.

Rugăciunea personală şi privegherea

Dacă slujbele sunt fundamentale pentru viaţa mănăstirii, trebuie de asemenea să ajute viaţa personală a monahilor, şi se cuvine ca fiecare, în cadrul obştii, să îşi cultive relaţia personală cu Dumnezeu şi căutarea „singurului lucru de folos”. Chilia monahului este locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Este „cuptorul Babilonului” în care va fi încercat de focul gândurilor, dar care va deveni, cu ajutorul Domnului, un adevărat sanctuar, „locul lui Dumnezeu şi poartă a cerului”, de unde va vedea, asemenea Patriarhului Iacov, scara care duce la cer (cf. Gen. 28, 12).

Chilia monahală nu este un loc de odihnă, ci arena luptei spirituale şi în mod normal nu ar trebui să amintească de nimic din această lume.

În timpul lungilor ore ale nopţii, care sunt cele mai favorabile acestei întâlniri zilnice cu Dumnezeu, monahul trebuie să exprime în cel mai bun mod posibil dorul său după Dumnezeu: prin studiul Sfintei Scripturi sau al Sfinţilor Părinţi, unit cu rugăciunea, prin metanii, prin citirea de rugăciuni dar în special a rugăciunii inimii, prin chemarea numelui lui Iisus, care va deveni bucuria sa. Atunci va putea să fie încercat în lupta contra distragerii atenției și a gândurilor viclene, a somnului și lâncezelii. Își va putea arăta lui Dumnezeu neputința sa, implorându-L pe Domnul să îi vină în ajutor.

Întunericul lăuntric, confuzia gândurilor, eventualitatea dificultate chiar de a spune Rugăciunea lui Iisus vor deveni pentru acesta o experiență a „luptei cu Dumnezeu” și aceste dificultăți îi vor aduce bucurie, independent de simțirea sau nu a prezenței lui Dumnezeu în aceste momente dureroase ale luptei. Este bucuria luptei eroice, care se laudă chiar și pentru înfrângerile sale.

Iar atunci când vine clipa pentru a merge la biserică pentru slujba de dimineață, pentru a cânta cu ceilalți frați, monahul aleargă cu căldură, plin de această experiență tainică, care va fi hrană pentru întreaga obște, confirmând faptul că într-o mănăstire nicio zi nu seamănă cu alta și că ascensiunea este permanentă.

Cultul divin în biserică este deci însuflețit și îmbogățit de experiența nevoinței nocturne a fraților care, în sânul obștii, au de asemenea posibilitatea să guste experiența adevăraților isihaști. Și, pe parcursul zilei, relațiile lor reciproce în ascultările mănăstirii, vor oferi multiple ocazii de a dovedi autenticitatea experienței rugăciunii lor nocturne. Și în mod reciproc, bucuria comuniunii fraterne îi va oferi monahului puterea de a suporta, cu harul lui Dumnezeu, eventualele dificultăți pe care le-ar putea întâlni în viața de obște.

Bucuria

Criteriul infailibil care îi permite monahului să înțeleagă dacă sporește realmente în Dumnezeu este bucuria, care îi va umple inima, chiar în ciuda dificultăților și a încercărilor. Este o bucurie plină de certitudinea că se află pe calea cea bună deschisă de sfinți, și că în ciuda slăbiciunii sale, este susținut de harul lui Dumnezeu. Este bucuria care îl face să exclame împreună cu Psalmistul: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1). Starețul Emilianos ne asigura că nu conferea tunderea în monahism unui novice dacă acesta nu dovedea o asemenea bucurie, care se dobândește după încercările de a se acomoda vieții de mănăstire și când s-a eliberat de toate legăturile care îl țineau lipit de lume. Voia ca mănăstirea să fie un ansamblu de oameni liberi și veseli, care să simtă că se găseau deja în cer în comuniune cu toți sfinții.

Sinteză între isihasm și viața de obște, cenobitică

Așa cum am menționat la început, deși avea o cunoaștere aprofundată a teologiei patristice privitoare la sfârșitul ultim al omului care trăiește în Hristos, Starețul Emilianos nu era un ideolog. Tinzând cu întreaga sa ființă spre Hristos, care ne este dat în Biserică, fără să își cruțe nici trupul, nici timpul, cu prețul unei asceze extreme, Hristos era totul pentru el, iar noi aveam conștiința deplină că Domnul însuși era Cel care vorbea prin el și ne invita să-L urmăm.

Învățătura sa duhovnicească și principiile după care organiza cele două comunități ale noastre, erau expresia unei experiențe, a unei viziuni a tainei vieții monahale ca desăvârșire a vieții evanghelice. Înțelesese din experiență că cheia învățăturii Sfinților Părinți privitoare la viața monahală se găsea exact în această relație organică și intimă între comunitatea fraternală pe care o oferă obștea și nevoința isihastă a rugăciunii, lucruri care au fost adesea separate în două forme instituționale deosebite în decursul îndelungatei istorii a monahismului ortodox. Viața într-o mănăstire care oferă o asemenea sinteză – desigur întotdeauna imperfectă – poate deveni scena unor nevoințe eroice pentru Dumnezeu și ocazia unui progres constant spre Împărăția care va să vină.

În concepția Starețului Emilianos, oamenii care văd o mănăstire ar trebui să zică: „Iată împreuna locuire a lui Dumnezeu cu oamenii!”. Este o „cetate” unde totul este pregătit pentru unirea nupțială a locuitorilor săi cu Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca omul să devină în El fiu al lui Dumnezeu. Este de asemenea un fel de laborator, unde condițiile de viață sunt izolate de lume, pentru a se ajunge la experiența transformării oamenilor trupești în ființe spirituale și în profeți ai Noului Testament, care să anunțe lumea că promisiunile Evangheliei nu sunt utopice ci reale și astăzi. Aceștia sunt purtători de Dumnezeu, trăiesc împreună purtați de energia divină a dragostei și înțeleg zi după zi că au găsit „mărgăritarul de mult preț”, „comuniunea unei vieți desăvârșite”[9].

Traducere din neogreacă diac. Florin Toader Tomoioagă

[1] Conferință susținută de Preacuviosul Părinte Macarie Siminopetritul în cadrul manifestărilor „Doxologia – comuniune și filantropie” organizate de Arhim. Teofan Mada în data de 17 octombrie 2015.

[2] Arhimandritul Emilianos, „Viața monahală”, Cateheze și cuvântări, vol. II, Ormilia 1998, p. 132.

[3] Arhim. Emilianos, „Studiu asupra modului de revenire la vechea administrație canonică a sfintelor mănăstiri și a principiului cenobitismului”, Cateheze și cuvântări, vol. I, Ormilia 1995, p. 57.

[4] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 3, Cateheze și cuvântări, vol. I, p. 187.

[5] Idem, cap. 48, p. 182.

[6] Idem, cap. 41, p. 179.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, ‘Ασκητικαί Διατάξεις, 22, 4 PG 31, 1409.

[8] Arhim. Emilianos, „Regulament al Sfintei Obști a Ormiliei Halkidiki”, cap. 41, p. 205.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, ‘Ασκητικαί Διατάξεις, 18, 2 PG 31, 1381-1384.

Sursă text: teofanmada.ro

Arad, 17 octombrie: Părintele Ieromonah Macarie Simonopetritul va susține conferința „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul”, iar în următoarea zi va purta un dialog de suflet cu tinerii arădeni (update: înregistrarea video a celor două conferințe)

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, vor avea loc manifestările pastoral-spirituale Doxologia, Comuniune şi Filantropie, în perioada 12-18 octombrie 2015. Manifestările Doxologia, ediţia a II-a, vor fi închinate tematicii Anului Omagial al Pastoraţiei în Parohii şi în Mănăstiri, după cum ne-a precizat Coordonator Arhim. Teofan Mada, Vicar eparhial.

Printre invitaţi se numără Părintele Pimen Dejanovici, stareţul Sf. Mănăstiri Vitovniţa, Serbia, care va avea o conferinţă cu tema Părintele Tadei, duhovnicul iubirii, la Facultatea de Teologie Ilarion V. Felea, luni, 12 octombrie 2015, ora 18:00.

Invitatul de seamă al acestei ediţii va fi Părintele Macarie Simonopetritul, personalitate teologică şi duhovnicească de excepţie a Sfântului Munte Athos. Părintele Macarie va ţine o primă prelegere la Teatrul de Stat, sâmbătă, 17 octombrie 2015, ora 19:00, cu o temă dedicată Pastoraţiei în general: Viaţa duhovnicească după învăţătura stareţului Emilianos Simonopetritul. În continuare, Părintele Macarie va avea şi un dialog de suflet cu tinerii, eveniment organizat la Sala Ferdinand a Primăriei Aradului, duminică, 18 octombrie 2015, ora 17:00.

Update:

Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

„De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Vezi prima parte a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

– Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?

– Când am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.

Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.

Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.

– Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

– Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.

         – Ce vă doriţi pentru viitor?

– Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăzi” – „acum încep”.

– Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?

– Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.

– Ce aţi dori să spuneţi poporului român?

– Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă!” Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.

– Care este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?

– Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.

– Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?

– Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.

– Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?

– Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.

– Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?

– Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.

Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.

– Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?

– Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.

– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?

– Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.

Ajuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos (foto) a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.

Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.

Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.

Vorbeau atât de mult cuvintele de Sfântul Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.

– În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?

– Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.

În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.

A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.

Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi, „numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.

Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.

În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.

Simonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.

Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.

– Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?

– Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.

Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.

O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.

Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.

Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.

Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă”, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.

În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.

E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.

Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.

Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.

Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.

Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.

– Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?

– Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.

Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.

Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.

– Există puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?

– Da! Se cunoşteau bine.

– Au colaborat?

– Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.

El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.

Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.

Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.

– În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.

– Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.

Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.

În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.

– Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?

– Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.

– De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?

– Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.

Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.

Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.

– Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?

– Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.

Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.

Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.

De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.

– Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…

– Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.

– Vă mulţumim foarte mult.

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Icoana Sfântului Siluan Athonitul, (3). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul slujind, (4). Mănăstirea Simonopetra, (5). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul la biroul său, (6). Părinţii Emilianos Simonopetritul şi Sofronie Saharov, (7). Mănăstirea Simonopetra, (8). Trapeza Mănăstirii Simonopetra (jos).

„Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.

Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.

– Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

– Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci „Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezer-vele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

– Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a serbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

– Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

– Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

– Muntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

– Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.

Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

– Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

– Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al inte-reselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

Fireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi în-coace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul „λογισμός” (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

– Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

– Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

– Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

– Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

– Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

– Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

– Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

– Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan?” ori „ce se petrece în Irak?” etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση („εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Dincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

– Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

– De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

– Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

– În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

Stareţul nostru, părintele Emilianos (foto) era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: „ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. „Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

– Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

– Vă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

– Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

– Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma ur-melor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

– Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

– Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfâr-şitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

– Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

– A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

– Dar cum să devii un om nou?

– Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

– Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

– Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

– Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui ce este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

– Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

– Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

– Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

– Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

Partea a II-a a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Racla cu mâna caldă a Sfintei Maria Magdalena, (3). PS Siluan Şpan şi Ierom. Makarios Simonopetritul, (4). Monah rugându-se cu metanierul, (5). Icoană a protectorilor Sfintei Mănăstiri Simonopetra: Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Simonopetritul, (6). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul, (7). Prinţul Charles în pelerinaj la Mănăstirea Simonopetra, (8). Iconostasul katholikonului de la Simonopetra, (9). Mănăstirea Simonopetra (jos)

Sâmbăta morţilor – moşii de iarnă, Ieromonah Makarios Simonopetritul

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Comemorarea „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor”

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate celor trecuți la Domnul, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări generale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalitatea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

„Doamne, Cel ce primeşti pe cei ce au adormit cu credinţă, pe toţi îi odihneşte!”

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor, pe toţi îi odihneşte!”.

E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

„Pe cei ce au fost cârmuiţi de dreapta credinţă, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi”

Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea liturgică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

„Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasă a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru călăii lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

“Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele defuncţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor.

Sâmbăta morților are o dimensiune de pedagogie duhovnicească

Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâmbătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supunerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimensiune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”

Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

Sursa: „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, Ieromonah Makarios Simonopetritul, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008 via Doxologia

Foto (jos): Ieromonah Makarios Simonopetritul

 

Cum am venit la Ortodoxie. Destăinuirea Ieromonahului Macarie (Gerard Bonnet) de la mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos

Cum am venit la Ortodoxie.
Destăinuirea  Ieromonahului Macarie (Gerard Bonnet) de la mănăstirea  Simonos Petras din Muntele Athos

Sunt francez de origine şi am fost crescut ca romano-catolic. Dar o dată cu marile schimbări care au avut loc în catolicism după Conciliul Vatican II mi-am pierdut interesul în frecventarea bisericii şi am urmat mişcările intelectuale ale timpului. Am fost implicat în parte în mişcările studenţeşti de la Paris din mai 1968, fiind foarte interesat de găsirea unei noi căi, a unei soluţii pentru societate.

Eram încă la liceu, dar puneam sub semnul întrebării tot ceea ce se petrecea în Biserică şi societate. Pe atunci nu chestiunile politice erau importante, ci o nevoie culturală de altceva, de un alt mod de viaţă. De aceea, n-am fost mulţumit cu soluţiile politice şi ideologice impuse rapid acestei mişcări în 1968. Studiam ştiinţele sociale într-o universitate care era foarte marxistă, astfel că nu era posibil să fii altceva decât marxist-leninist sau maoist, ori să ai altfel de concepţii. Dar, împreună cu un grup de prieteni, am început să căutăm ceva esenţial.

Am descoperit că în întreaga istorie a umanităţii numai societatea oc­cidentală încercase să edifice o societate fără Dumnezeu. Cu ajutorul unor prieteni am înaintat mai adânc într-o căutare a vieţii spirituale. Dat fiind că nu văzusem nimic mistic în educaţia noastră creştină, am făcut-o în afara creştinismului. Am studiat mult filozofia indiană şi alte lucruri de acest gen. Dar am ajuns să ne dăm seama că tot ceea ce găseam în mistica orientală necreştină şi încă ceva pe deasupra se găsea deja în tra­diţia creştină, mai precis în tradiţia Părinţilor greci ai Bisericii.

La vremea potrivită, cu ajutorul unor prieteni care ne-au călăuzit şi prin harul lui Dumnezeu, am întâlnit oameni care ne-au oferit lucru­rile de care aveau nevoie sufletele noastre. Eram în Paris şi aici sunt bi­serici ortodoxe, dar pe atunci era greu să ajungi la ortodocşi. Am început să participăm la Liturghii ortodoxe, dar fără a cunoaşte pe nimeni în aceste biserici. Am întâlnit apoi un preot palestinian unit cu Roma, mare iubitor al Sfinţilor Părinţi greci ai Bisericii. Ştia pe de rost scrieri întregi din Sfântul Ioan Hrisostom şi alţii, în greaca veche. Câţiva ani de zile acest preot a fost părintele nostru duhovnicesc. După un timp însă am descoperit că nu era suficient să ai un părinte duhovnicesc. Aveam ne­voie de Biserică.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am descoperit atunci o mică comunitate de monahi catolici cistercieni, care primiseră autorizaţia de a întemeia la Aubazain un mic schit ce urma toate rânduielile ortodoxe, tot tipicul or­todox. Iubeam această comunitate, dar simţeam că nu era o soluţie pentru mine.

Mă hotărâsem deja să mă fac monah şi să devin membru al Bisericii Ortodoxe. Aşa că în 1975 am vizitat mănăstirile româneşti, vizită care m-a marcat mult. Împreună cu prietenii mei cistercieni am întâlnit câţiva mari părinţi duhovniceşti din România acelei vremi, care ne-au primit foarte bine, ca pe nişte „prieteni ai Ortodoxiei”.

Am ajuns apoi, în acelaşi an, la Sfântul Munte Athos, unde însă n-am mai fost primiţi aşa. Monahii de aici spuneau: „Sau sunteţi ortodocşi, sau nu sunteţi ortodocşi, trebuie să alegeţi!” Şi mai spuneau: „Să nu vă preo­cupaţi de reputaţia voastră. Lăsaţi-o pe seama Proniei lui Dumnezeu şi urmaţi calea pe care v-o arată Dumnezeu”. L-am întâlnit atunci pe Gheron (Bătrânul) Paisios († 1994), care era foarte strict şi spunea: „Aveţi încredere în Dumnezeu. Trebuie să vă faceţi ortodocşi, pentru că Dumnezeu v-a atras la Ortodoxie; şi nu vă mai gândiţi la consecinţe!”. După această vi­zită, am ajuns la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde am găsit multă înţelegere din partea egumenului, Gheron Emilianos. Aceste două întâl­niri au fost decisive. Am revenit apoi la Sfântul Munte de mai multe ori în 1976 şi 1977. În iunie 1977 prietenii mei cistercieni au fost primiţi la Simonos Petras în Biserica Ortodoxă prin Botez, cum se obişnuieşte la Sfântul Munte, în tot acest timp pregătindu-mă ca şi catehumen pentru Botez şi monahism mi-am scris teza despre caracterul mistagogic al timpului în Triod, pe care am încheiat-o în 1977 (lucrarea părintelui Macarie, „Triodul explicat”, a apărut de curând şi în limba română la Editura Deisis, n.red.)

După serviciul militar efectuat în 1978, am sosit în sfârşit la Simonos Petras la începutul lui 1979, primind aici Botezul în Sâmbăta Mare, care venea să încununeze magnific cercetările despre „mistagogie” încorporate în teză, şi care se dovedise a fi o veritabilă cateheză, de pe urma căreia am profitat imens. Am rămas aici, fiindcă aici am găsit uşa duhovnicească după care tânjeam. Şi, cu harul lui Dumnezeu, sunt, iată, aici de peste 20 de ani.

De atunci spun în fiecare zi tuturor ortodocşilor: Bucuraţi-vă şi slăviţi pe Dumnezeu! Căci aveţi sau aţi găsit mărgăritarul de mult preţ, rar şi unic. Şi dacă vă uitaţi puţin în voi înşivă şi cultivaţi acest mărgăritar, veţi descoperi slava lui Dumnezeu, în afara ei nu mai e nimic altceva. Aţi aflat plinătatea. Şi această plinătate o avem chiar şi în sărăcia noastră, în cele mai grele împrejurări. Ni s-a dat totul. Harul e în noi. Dar numai prin tăgăduirea noastră de sine, prin renunţarea la egoismul nostru vom descoperi că avem deja totul, pentru că acest tot ni l-a dat Biserica. Bise­rica e realizarea Trupului lui Hristos. E prezenţa tainică a împărăţiei lui Dumnezeu prin Liturghie şi Sfintele Taine, dar şi ca experienţă personală în viaţa duhovnicească şi rugăciune. E experienţa vieţii viitoare, a fap­tului că trăim deja în împărăţie. Biserica este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, e Ierusalimul de sus care coboară din cer pe pământ. Misiunea Bisericii în lume e de a fi prezenţa acestui Ierusalim ceresc. E o experienţă totală a acestei prezenţe a lui Dumnezeu între noi şi în noi, cu trupul şi cu sufletul.

Sursa: Curierul Ortodox

 

Cum se fac slujbele la Simonopetra. Împărțirea zilei liturgice și rânduiala laudelor zilnice, Ieromonah Petru Pruteanu

Recent am stat aproape 3 săptămâni la Mănăstirea Simonos Petras din Athos şi am avut ocazia să merg la slujbele lor şi chiar am slujit de mai multe ori acolo, atât în sobor, cât şi singur. Cu această ocazie aş dori să vă împărtăşesc din observaţiile mele liturgico-tipiconale şi, în special, să descriu elementele care sunt specifice fie pentru Athos, fie pentru această mănăstire (ştiindu-se că chiar între mănăstirile athonite există anumite diferenţe în slujbe).

Încep cu felul în care această mănăstire, şi în general tradiţia athonită (cu unele excepţii) împart sărbătorile. În funcţie de această împărţire a sărbătorilor sub aspect liturgic, se fixează un anumit program de lucru (ascultare) şi un anumit meniu alimentar. Deci am văzut următoarele tipuri de slujbă:

1. Slujba din zilele de rând, aşa cum o ştim noi după Tipic. Ceasul 9 şi Vecernia încep la orele 15.00, după care urmează trapeza şi Pavecerniţa. Dimineaţa slujba începe la 3 cu Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I şi Liturghia. Urmează apoi un pic de odihnă, iar la orele 9.00 se citesc Ceasurile 3-6 şi se dă prima masă, după care urmează ascultările. Detaliile liturgice le voi descrie mai târziu, aici spun doar că la Liturghie, la o astfel de slujbă, ei cântă Antifoanele Liturghiei bizantine: Ps. 91 cu refrenul „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, Doamne…”; Ps. 92 cu refrenul „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…” + „Unule Născut”, în schimb, la Antifonul al 3-lea, în loc să cânte Ps. 94 cu refrenul „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu…” (aşa cum ar fi corect după vechea tradiţie), ei cântă totuşi Fericirile cu 6 sau 8 tropare intercalate.
2. Slujbe cu Doxologie, în funcţie de cinstirea Sfântului, dar cu aceleaşi Antifoane la Liturghie, ca şi la slujbele simple. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, nu se dă dezlegare la ulei şi vin. Acest tip de slujbă se face mai ales la unii sfinţi cuvioşi, pe care monahii în cinstesc, dar vor să le urmeze şi în asprimea postului.
3. Slujbe cu Doxologie, dar şi cu Antifoanele Obedniţei (Ps. 102, 145 şi Fericirile) la Liturghie. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, se dă dezlegare la ulei şi vin, dar la peşte nu dezleagă nici dacă este Polieleu (spre deosebire de Biserica Rusă). Mai departe, la toate tipurile de slujbe vor fi Antifoanele Obdedniţei (Typika) la Liturghie.
4. Slujbe cu Evanghelie la Utrenie şi, bineînţeles şi Doxologie, dar fără Polieleu, adică nu pun Psalmii 134-135, care la ei tot timpul se cântă integral (aprox. 35-45 de minute). În acest caz, la Vecernie se va citi Catisma de rând (nu „Fericit bărbatul…”), iar la Utrenie, după al 2-lea rând de Sedelne se cântă imediat „Din tinereţile mele…” şi totul până la Canoane, cu excepţia rugăciunii „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”. Restul slujbei este după rânduială.
5. Slujbă cu Polieleu, după rânduiala care este şi la noi, doar că ei cântă integral prima stare a Catismei 1 („Fericit bărbatul”), Polieleul tot integral, iar în loc de Mărimuri cântă aşa-zilele „Megalinarii”, care sunt o selecţie de stihuri tematice din Psalmi (pentru ierarhi, mucenici, cuvioşi etc.), aşa cum avem şi noi la Mărimuri, numai că mult mai multe şi fără refrenurile noastre, ci doar cu Aliluia. În acest caz slujba se face cu diacon şi acesta citeşte şi rugăciunea „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”, care la ei este relativ scurtă (fără prea mulţi sfinţi), dar se rosteşte rar, în timp ce strana recită încet după fiecare sfânt („Cu ale lui/ei sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”). Trebuie să mai menţionez că în bisericile lor, pe lângă horos (acel candelabru în formă de cerc care la slujbele mari se roteşte), există şi candelabrul numit Polieleu, care stă în mijlocul horosului şi care atârnă de turla centrală a bisericii. Există însă şi un candelabru-polieleu mai mic, între solee şi horos, şi la slujba descrisă acum anume aceste se aprinde şi se clatină, nu cel mare, care e folosit doar în duminici şi la slujbele cu priveghere.
6. Slujba de duminică, în tot Athosul, nu se face cu Priveghere, decât atunci când duminica coincide cu o altă sărbătoare. Această are o rânduială de mijloc între slujba cu Polieleu şi cea cu Priveghere, dar la aceleaşi ore ca şi slujbele de rând: 3 noaptea (Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Liturghia şi trapeza) şi 3 după-amiază (Ceasul 9, Vecernia, trapeza şi Pavecerniţa). Duminica, Ceasurile 3-6 nu se pun. Un element specific este citirea simplă a Catismei I (fără ectenii mici între stări), dacă nu este o sărbătoare cu Polieleu.
7. Slujbele cu Priveghere, despre care vom scrie un material aparte. Acum doar spun că Ceasul 9 cu Vecernia Mică se fac la orele 14.00, după care trapeza, apoi puţină odihnă + se serveşte o cafea. Privegherea începe la orele 18.00 şi trec puţin de miezul nopţii. A doua zi, la orele 6.00 se încep Ceasurile 3-6 şi Dumnezeiasca Liturghie. Dacă slujba are „Fericit bărbatul” (la sfinţi), nu se cântă Anixandare, iar dacă nu este „Fericit bărbatul” (la Praznice Împărăteşti) atunci se cântă Anixandare (Ps. 103). Duminica şi în zilele cu Priveghere rânduiala la trapeză este deosebită: stareţul merge la masă îmbrăcat în mantie şi cu cârjă arhierească, după caz se face rânduiala Panaghiei (foarte frumos), apoi se merge iarăşi în biserică unde se zice o ectenie întreită şi se face Apolisul (deşi înaintea de asta s-au mai făcut vreo 5 Apolise).

Vreau să mai remarc două lucruri pe care le-am discutat şi cu renumitul liturgist, părintele Macarie Simonopetritul, care este şi tipicarul principal al Mănăstirii.

Dacă se doreşte punerea slujbei unei sfânt canonizat recent, se procedează în felul următor: tipul de slujbă este o hotărât de tipicar împreună cu stareţul, dar foarte rar la sfinţii recent canonizaţi se fac Privegheri sau chiar Polieleu. Chiar dacă slujba este scrisă complet, cu Priveghere (că ele aşa se scriu cam toate), aceasta se face pentru bisericile unde este hram sau în regiunea unde a trăit sau s-a nevoit sfântul respectiv. Ei pun de obicei slujbă cu Doxologie sau cu Evanghelie la Utrenie (dar fără Polieleu). Dacă în această zi sunt alţi doi sfinţi în Minei şi slujba unuia trebuie lăsată, aceasta va fi pusă anul următor alături de slujba sfântului recent canonizat, care nu are slujba în Minei, dar se doreşte a fi prăznuit. Cel puţin la Simonos Petras, dar şi la alte mănăstiri, nu există obiceiul de a pune canoane la Pavecerniţa şi tocmai de aceea s-a ales această variantă de a pune slujbele alternativ de la un an la altul.

Cu alte detalii voi reveni într-un alt articol. (v. mai jos)

***

După ce am descris felul în care simonopetriţii (şi aproape toţi athoniţii) clasifică zilele liturgice, voi încerca să fac o prezentare sumară a unei slujbe din zilele de rând.

Toaca şi clopotul mic sunt bătute de 3 ori înainte de slujbă: cu 30 de minute înainte, cu 15 şi cu 2-3 minute înainte de binecuvântare. Acest lucru e valabil atât pentru slujba de seară, cât şi pentru cea de dimineaţă. Slujbele se încep exact la timp, dar nimeni nu se grăbeşte să le termine la o anumită oră (chiar dacă acest lucru se întâmplă de la sine).

ceasul XI se începe în pronaos (numit şi lition, pentru că tot acolo se iese la litie). Perdeaua dintre pronaos şi naos este trasă (închisă), iar accesul în naos se face prin uşile laterale. Preotul de rând (efimerios), fiind îmbrăcat şi în mantie, ia epitrahilul din cuierul care este lângă iconostasul pronaosului şi dă binecuvântarea. Stareţul sau locţiitorul acestuia spune „Împărate ceresc”, iar dacă nu sunt de faţă, atunci o spune chiar preotul slujitor. Citeţul „Sfinte, Dumnezeule…” şi… „Tatăl nostru”. Preotul zice ecfonisul, apoi lasă epitrahilul şi se aşează în stasidia rezervată preotului slujitor, prima din strana stângă. Când zice „Că a Ta este împărăţia” înainte de Condacul Ceasului, nu-şi (mai) pune epitrahilul, iar la ecfonisul „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi” (spus la toate Ceasurile, fără deosebire), îşi pune epitrahilul şi apoi tot el zice şi rugăciunea finală a Ceasului XI (şi la fel va face la Ceasurile III şi VI, citite tot în pronaos). Ceasul XI se încheie cu Otpustul mic, apoi se deschide perdeaua şi se intră în naos.

Ajungând preotul în faţa Sfintelor Uşi, ia deja epitrahilul care atârnă de iconostasul din faţa Altarului şi dă binecuvântarea, continuând să citească rugăciunile din timpul Ps. 103, care este citit de cel mai mare sau de un oaspete mai important. Perdeaua (dar şi Sfintele Uşi), în tot Athosul se deschid din afară de către paraclisier, nu din altar de preot sau diacon. Urmează ectenia mare, la care ieromonahul continuă să aibă pe cap doar potcapul, nu şi cuculia (acea pânză, numită la români camilafcă, iar la ruşi prinsă de potcap şi numite împreună clobuk). După ectenie preotul lasă epitrahilul şi merge în altar, iar la strană se citeşte Catisma de rând de către cel rânduit de tipicar. Formulele „…Şi acum, Aliluia (de 3 ori), Doamne miluieşte (de 3 ori), Slavă…” sunt spuse tot timpul de canonarh, care are o stasidie specială între strana stângă şi altar. Paralel cu el, între strana dreaptă şi altar stă tipicarul care supraveghează întreaga slujbă.

Urmează ectenia mică, apoi canonarhul anunţă glasul, iar cântăreţii cântă „Doamne strigat-am” cu stihurile şi stihirile, pe rând, în cele 2 strane. Preotul face cădirea mare, după o rânduială deosebită de cea a românilor şi mai ales cea a ruşilor. În toate aceste acţiuni, afară de cădirea de la Heruvic şi alte câteva momente, preotul poartă potcapul, dar nu şi cuculia.

„Lumină lină” se citeşte (de cel mai mare sau de un oaspete), chiar şi sâmbătă seara când este Vohod, şi se cântă doar la slujbele cu Priveghere. Urmează direct Prochimenul zilei rostit de canonarh şi cântat consecutiv de cele 2 strane. „Pace tuturor” înainte de Prochimen ei nu spun niciodată, nici la Liturghie, ci numai înainte de Evanghelie, iar prochimenul este totdeauna început direct de canonarh sau citeţ. Istoric acest lucru nu se justifică, dar asta e deja o altă problemă.

Cel mai mare spune „Învredniceşte-ne, Doamne”, apoi ectenia cererilor din faţa Sfintelor Uşi şi Stihoavna. În timpul cântării acesteia, de fiecare dată (inclusiv la Utrenie) are loc închinarea la icoane şi cererea binecuvântării de la stareţ (gheronda). Se închină mai întâi stareţul la icoane, apoi vine în mijloc şi se închină la cele 2 strane şi merge la stasidia sa (mai specială). Urmează locţiitorul stareţului, preotul de rând, oaspeţii clerici, apoi toţi fraţii în ordinea tunderii în călugărie şi la sfârşit mirenii. Închinarea se face, de obicei, cu o singură însemnare cu semnul sfintei cruci, iar icoanele se sărută cu cuculia pe cap şi numai la icoana Maicii Domnului se scoate cuculia şi rămâne totuşi potcapul (dar la Simonos Petras nu este vreo icoană mare a Maicii Domnului pentru închinare, deci cuculia la închinare nu se scoate).

Cel mai mare spune „Acum slobozeşte”, iar canonarhul „Sfinte, Dumnezeule”. Urmează troparele (apolitikia), ectenia întreită (după o rânduială puţin diferită) şi Otpustul. La toate Otpusturi toţi iese din stasidii.

Imediat se merge la cină, după care toţi se întorc la Pavecerniţă şi abia apoi la chilie. După aceasta mai este timp de aproape 1h.30 de ascultare (mai ales cei de la trapeză, dar nu numai), iar la orele 18.00 se sună clopotul de retragere şi se închide poarta mănăstirii. După acest clopot fiecare îşi urmează propriul program de odihnă şi canon, fără să aibă dreptul de a vorbi unul cu altul, iar la orele 3.00 se începe slujba de dimineaţă cu Miezonoptica.

Rânduiala Miezonopticii se face asemănător cu Ceasul IX, după care se intră în naos pentru Utrenie. Rânduiala acesteia este în mare parte ca la noi, având totuşi câteva deosebiri (afară de cele deja menţionate). Ectenia întreită de după cei 2 psalmi „împărăteşti” (19-20) este foarte scurtă, din 2 cereri: prima şi cea „pentru conducerea ţării şi toţi dreptslăvitorii creştini”, apoi Hexapsalmul. Mai departe nu întâlnim nimic deosebit decât faptul că athoniţii cântă Canoanele împreună cu cântările biblice („ale lui Moise”), aşa cum şi este corect, pentru că odele Canoanelor nu au fost scrise pentru citire, ci pentru cântare, aşa cum o spune şi numele lor. La Simonos Petras se cântă doar cântările 1-3, apoi 4-8 se citesc, iar după „Ceea ce eşti mai cinstită” a 9-a iarăşi se cântă. Urmează iarăşi rânduiala obişnuită, cu închinare la Stihoavnă. După „Întăreşte, Dumnezeule…” (rostit de cel mai mare), se sună clopoţelul de proscomidiar şi în acest timp fiecare îşi pomeneşte viii şi morţii, iar preotul scoate în acest timp miride. După vreo 15-20 secunde de pomeniri, citeţul începe „Veniţi să ne închinăm” şi Ceasul I, iar fraţii revin în stasidii. În timpul Ceasului I preotul acoperă Cinstitele Daruri şi face o cădire mică (cu Sf. Uşi deschise). La sfârşitul Ceasul I se face Otpust apoi se începe Liturghia, despre care voi relata mai târziu.

Ieromonah Petru Pruteanu

Precizare: Textul de mai sus însumează două postări ale părintelui Petru Pruteanu. Mulțumim pentru îngăduința de a prelua textele sale pe blogul nostru.

Sursă: Cum se fac slujbele la Simonos Petras (Athos) – 1
și CUM SE FAC SLUJBELE LA MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRAS (ATHOS) – 2