Arhive blog

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză / Marca Syndicado

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Reclame

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Continuăm în acest număr istorisirea întâmplărilor care au marcat a doua parte a vieţii Cuvioasei Macrina Vassopoulos, punând în lumină o parte din învăţăturile duhovniceşti cu care îşi hrănea maicile din obşte, dar şi pe numeroşii ucenici şi ucenice nevoitori în lume. Cuvinte care îşi trag seva dintr-o experienţă duhovnicească rar întâlnită şi care au puterea să tămăduiască şi astăzi sufletele. În încheiere, veţi găsi fragmente dintr-un cuvânt pătrunzător ţinut la înmormântarea Fericitei Macrina de stareţul Efrem Filotheitul – cel ce i-a fost călăuză duhovnicească după mutarea la cele veşnice a Cuviosului Iosif Isihastul. Un panegiric elocvent, care îi înfăţişează cititorului virtuţile în care a strălucit de-a lungul vieţii Cuvioasa Macrina.

prima parte la linkul:

Intrarea în monahism. Alegerea ca stareță

Gheron Iosif Isihastul a profețit că Maria va urma calea monahală. Pe când Maria încă se afla în lume, bătrânul îi trimitea regulat scrisori prin care o călăuzea duhovnicește. Odată, Maria și o prietenă de-a ei întru Hristos, Fotini, l-au rugat pe starețul Iosif să le trimită ca binecuvântare o cruciuliță meșterită de el. Acesta le-a îndeplinit dorința: când trei pelerini din Volos l-au cercetat în Sfântul Munte, le-a dat cruciulițele pentru Maria și prietena ei, dezvăluindu-le că Maria va îmbrăca schima îngerească, iar Fotini se va căsători.

La vârsta de 36 de ani, Maria părăsește lumea și alege să viețuiască alături de surorile sale întru Hristos, monahiile Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania. Toate făceau ascultare totală de starețul Iosif Isihastul. Urmau întru totul programul său duhovnicesc centrat pe îndeletnicirea continuă cu Rugăciunea lui Iisus, ascultare și priveghere. Maria devine, prin dumnezeiasca pronie, Macrina. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu, starețul Iosif cunoștea de la mare distanță starea duhovnicească a fiecăreia dintre ucenicele sale și le oferea prin scrisori sfaturile potrivite.

În biografia pe care i-a dedicat-o starețului Iosif Isihastul, părintele Efrem Filotheitul relevă foloasele duhovnicești pe care le dobândește creștinul care se nevoiește să rostească des Rugăciunea lui Iisus. Astfel, Rugăciunea lui Iisus are „puterea de a domoli patimile”, fiindcă: 1. Prin Rugăciunea lui Iisus „mintea nu se răspândește în multe cuvinte, precum se întâmplă la slujbe, ci se adună în puține cuvinte”, „absoarbe rugăciunea cu mai multă ușurință și intră împreună cu ea în adâncul inimii”; 2. Rugăciunea lui Iisus „este la îndemâna oricui (…) indiferent de erudiția sau sporirea duhovnicească pe care o are”; 3. „Poți să rostești Rugăciunea toată ziua și oriunde”, iar „ea pe toate le sfințește și pe demoni îi înfricoșează.” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, 2010)

Între anii 1962 și 1963, maicile au cumpărat terenul din satul Portaria-Volos și au zidit așezămintele Mânăstirii Maicii Domnului Hodighitria. În 1963, a fost tunsă în monahism Victoria, mama starețului Efrem Filotheitul. Îmbrăcând haina monahală, Victoria a primit numele de Teofana. La rândul ei, maica Teofana i-a fost nașă de călugărie Mariei. Iar Maria a devenit maica Macrina, primind numele Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Intrarea Mariei în cinstitul cin monahal s-a săvârșit în timpul Pavecerniței. Tunderea ei în monahism a fost săvârșită de starețul Efrem. Cu acest prilej, maica Macrina s-a învrednicit de următoarea vedenie: se făcea că soarele răsărea din Sfântul Altar, scăldând întreaga biserică în nezidita lumină. Vreme de 40 de zile sufletul maicii Macrina a rămas în această stare binecuvântată: petrecea într-un duh de pocăință atât de adâncă încât lacrimile i se prelingeau continuu pe obraz. Această stare de străpungere a inimii se manifesta și în alt chip. În primele zile după îmbrăcarea în schima mare, de fiecare dată când își îndrepta privirea spre icoana Judecății de Apoi, care era zugrăvită în afara chiliei sale, sufletul îi intra în stare de contemplație și simțea acut flăcările iadului. (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 41)

Monahiile care viețuiau în mânăstirea din Volos aveau mare nevoie de o stareță care să le îndrume. Pe Maria, deși o recomandau virtuțile duhovnicești pe care le dobândise deja, nu o recomandau anii: unele monahii erau mai în vârstă ca ea. L-au rugat pe starețul Iosif să facă rugăciune pentru ca Dumnezeu să le descopere voia Sa. La scurtă vreme, în timp ce se ruga, starețul Iosif a văzut o livadă cu multă verdeață, iar pe Maria stând în mijlocul ei, înconjurată de oi. Dintr-odată, s-a ivit o maimuță care voia să se apropie de oi, însă Maria a gonit-o cu un baston din trestie. Gheron Iosif le-a scris maicilor: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună.” Dar fiindcă Maria, din smerenie, refuza să accepte funcția de stareță, starețul Iosif s-a rugat ca Domnul să îi adeverească voia Lui. Răspunsul a venit sub forma unei vedenii pe care Maria a avut-o: se făcea că Sfântul Ioan Botezătorul se urca la cer, ținând un baston în mână, iar Maria pășea în urma Înaintemergătorului Domnului, fiind urmată de restul monahiilor. (idem, pp. 35-37) După ce a primit această încredințare, maica Macrina a acceptat să își asume rolul de conducătoare a mânăstirii din Volos și de povățuitoare duhovnicească a surorilor sale întru Hristos.

În cuvintele pe care le adresa ucenicelor sale, stareța Macrina punea un accent deosebit pe virtutea ascultării, pe pomenirea continuă a Numelui Domnului și pe manifestarea dragostei jertfelnice față de aproapele. Spunea, spre exemplu: „Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.” „Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul. Sau: nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă, și surorii noastre.” „Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său.” „Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile.” (idem, pp. 67, 84, 86)

Harismele maicii Macrina

Maica Macrina învățase de la tatăl ei și de la pustnicul pe care l-a întâlnit în satul Sfântului Lavrentie valoarea enormă pe care o are milostenia pentru mântuirea sufletului. Monahiilor aflate sub ascultarea sa le spunea adesea: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută.” Deseori le împărțea străinilor care poposeau la mânăstirea din Volos pâine proaspătă, frământată și coaptă cu multă dragoste de maici.

Rugăciunea a fost o altă virtute duhovnicească pe care maica Macrina a cultivat-o încă din copilărie. Odată a implorat- o pe Maica Domnului să o învețe rugăciunea curată, care ajunge nestingherită la Dumnezeu. Noaptea i s-a înfățișat un înger înveșmântat în alb, care i-a arătat cum trebuie să se roage, pornind de la starea duhovnicească pe care o are în acel moment. Astfel, când inima credinciosului e cuprinsă de dragostea desăvârșită pentru Dumnezeu, el trebuie să își înalțe mâinile. Când duhul omului petrece în smerenie, cugetând la patimile Domnului, trebuie să își plece spre pământ capul și să își împreuneze mâinile; iar când este războit aprig de patimi, să își așeze mâinile dinapoia sa, ca un condamnat la moarte. Apoi maica Macrina a văzut îngerul îngenuncheat, plângând cu amar și întinzându-și mâinile ca și cum ar fi vrut să cuprindă picioarele Mântuitorului. Și a înțeles că în acest fel trebuie să se roage cel care se simte mai prejos de toate făpturile zămislite de Dumnezeu.

Maica Macrina primise și darul de a se ruga pentru sufletele celor adormiți și de a descoperi starea duhovnicească în care se găsesc acestea. Îi pomenea asiduu la rugăciune, cu multă frângere de inimă, mai ales pe cei care se săvârșiseră din viața pământească nespovediți sau pe aceia care plecaseră din această lume ducând cu ei păcate de moarte.

Avea multă evlavie pentru Sfântul Efrem Sirul și își hrănea continuu sufletul cu scrierile sale. Odată, pe când se afla în chilie, Sfântul Efrem i s-a înfățișat sub chipul unui pustnic îmbrăcat în schimă, purtând pe umăr o traistă. I-a dezvăluit cine este, a chemat-o la sine, a binecuvântat-o și a sărutat-o părintește pe cap. Apoi s-a făcut nevăzut. Zile în șir, maica Macrina și-a simțit sufletul învăluit de căldură și bucurie. (idem, pp. 41-48)

„Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

Printre personalitățile duhovnicești pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții maica Macrina s-au numărat starețul Efrem Katunakiotul (1912-1998), ucenicul lui Gheron Iosif, părintele Sofronie Saharov (1896-1993) și sfinții Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) și Paisie Aghioritul (1924-1994). Rugându-se odată părintele Efrem Katunakiotul pentru maica Macrina, a primit înștiințare de la Duhul Sfânt că este foarte sporită în viața duhovnicească, ea ajungând la măsurile starețului ei, Gheron Iosif. Altădată, la vremea rugăciunii, părintelui Efrem i s-au arătat în vedenie doi stâlpi de lumină care se înălțau deasupra Mânăstirii Portaria din Volos. Ei simbolizau rugăciunea de foc a stareței Macrina și a maicii Teofana, mama părintelui Efrem Filotheitul. Starețul Efrem se mira: „Ia te uită! Noi aici [în Sfântul Munte Athos], pe stâncile astea, atât de mult ne ostenim ca să aflăm câteva fărâmituri, iar acestea, în lume fiind, primesc atât de mult har! Ce fac ele acolo?” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, op. cit., p. 377).

Primind odată câteva semințe uscate de la maica Macrina, Gheron Efrem Katunakiotul i-a mărturisit celui care i le adusese: „Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

În 1990, vizitându-l pe Sfântul Iacov Țalikis (1920-1991) la Mânăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia, maica Macrina era însoțită de mai multe surori din obște. La un moment dat, Cuviosul Iacov le-a spus acestora: „Stareța Macrina nu este numai maica voastră, ci este și maica noastră și maica întregii Biserici. Dacă aș fi fost în Volos, aș fi mers în fiecare dimineață și i-aș fi sărutat mâna. Atât de mare evlavie am față de stareța Macrina.”

În 1992, maica Macrina a plecat în America, în statul Pennsylvania, pentru a le întări duhovnicește pe maicile care întemeiaseră în 1989 Mânăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe stareța lor, Taxiarhia (1938-1994).

„Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh”

În anul 1987, maica Macrina a descoperit că suferă de cancer la intestinul gros. A călătorit până în localitatea Roustika, situată lângă Rethimnos, pentru a-l întâlni pe părintele Stavros Țagarakis. Acesta moștenise din familie o cruce care avea înăuntru o părticică din Cinstitul Lemn pe care a fost răstignit Mântuitorul. Și astăzi este cercetat de numeroși bolnavi, care vin cu credința că atingându-se de Lemnul pe care a pătimit Domnul vor dobândi tămăduire trupească și sufletească. Părintele Stavros a binecuvântat-o pe maica Macrina, iar stareța „a trăit atunci cu intensitate lucrarea tămăduitoare a Cinstitei Cruci, simțind micșorarea cancerului.” (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 57)

Nu după multă vreme, maica Macrina a plecat la Londra, pentru o intervenție chirurgicală. Au însoțit-o părintele Efrem Filotheitul – care, după adormirea întru Domnul a starețului Iosif, i-a fost călăuză duhovnicească – și două monahii, Efrema și Macrina. A luat cu sine și o icoană a Sfinților Doctori fără de arginți, pe care o primise ca binecuvântare de la Gheron Iosif. În timpul convalescenței, stareța a fost îngrijită în chip minunat de Sfinții Doctori fără de arginți, iar la căpătâiul patului a văzut cum o vegheau, privind-o duios, doi vestitori cerești: îngerul păzitor și îngerul schimei mari. Îngerul păzitor i-a făcut cunoscut că nu o va lua atunci de pe pământ, ci peste șapte ani.

Când s-au scurs cei șapte ani, simțind că în curând va părăsi viața pământească, le-a încunoștințat pe maici despre aceasta. Stareța și-a amintit cuvintele îngerului păzitor și a avut un vis în care se făcea că stareța Taxiarhia, care trecuse deja la Domnul, s-a apropiat cu pași repezi de ea și a vrut să o ia cu sine.

De multă vreme, maica Macrina dorea să se închine înaintea Brâului Maicii Domnului. Dumnezeu i-a îndeplinit și această dorință din urmă: Cinstitul Brâu a ajuns în mânăstirea maicilor din Volos, iar stareța l-a așezat cu adâncă evlavie în biserica mare, al cărei hram era Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a închinat, a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca.” Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, maica Macrina și-a chemat ucenicii răspândiți prin lume, le-a dăruit ultimele povețe duhovnicești și le-a împărțit ca binecuvântare obiecte din chilia ei. S-a mutat la cele veșnice pe 4 iunie 1995, într-o zi de duminică, de praznicul Sfinților Părinți.

În pătrunzătorul cuvânt pe care l-a rostit la înmormântare, starețul Efrem Filotheitul a spus la un moment dat, evidențiind nenumăratele virtuți și harisme cu care Domnul a împodobit-o pe ucenica sa: „Ai adormit somnul sfinților, o, sfințit cap și preacinstită Macrina. Sufletul tău cel curat și fără patimă a zburat spre înălțime, spre Cel pe Care L-ai dorit din fragedă copilărie și cu căldură L-ai urmat, pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai adorat și de mii de ori mai dorit decât orice. Iar acum, curat și mai adevărat – oglinzile dezlegându-se – vezi față către față pe cerescul Mire al sufletului tău, pe Împăratul slavei, Iisus Hristos.

O, binecuvântată adunare, cuvioșilor părinți stareți și cuvioase maici starețe, sfințită obște a acestei sfinte mânăstiri, ceată feciorească de monahi și monahii, binecuvântați creștini și frați ai mei în Duhul Sfânt, cu adevărat sfinte moaște înmormântăm astăzi! Trup fecioresc predăm astăzi pământului, maicii noastre de obște. Și într-adevăr înmormântăm astăzi o adevărată monahie – după omul cel dinlăuntru –, care a cinstit cum se cuvine marea și îngereasca schimă a tagmei noastre monahale cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh. (…)

Dormi de acum, o, fericită și de trei ori fericită Sfântă Stareță Macrina, până la slăvita A Doua Venire a lui Hristos. Noi, smeriții tăi fii și frați, am scris în inimile noastre cu litere de neșters sfaturile tale pline de duh și neînșelate. Și vom călători cealaltă vreme a vieții noastre potrivit învățăturilor tale cele insuflate de Dumnezeu. Ai unit într-un chip desăvârșit și discret trăirea sfântă a vieții monahale cu dragostea maternă curată și dezinteresată față de toți. Pentru aceasta ai și fost atât de mult iubită de miile de ortodocși, clerici, monahi și mireni, pe care i-ai hrănit duhovnicește, povățuindu-i la calea cea următoare a lui Hristos, la urmarea smereniei Lui și la tămăduirea patimilor trupului și sufletului lor. Călătorește acum către Ierusalimul cel de Sus, către Iisus Hristos, pe Care atât de mult L-ai iubit, și stând înaintea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toți, o, sfântă și pururea Fericită Maică Macrina!”

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 132 / iunie 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

 

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul

Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul

Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

George Crasnean: Întâmplări cu părintele Grigorios Zumis, charismaticul stareţ al Dochiariului (1942–2018)

Atunci când umblăm prin lume auzim chemarea către păcat. Tot aşa, când umblăm prin Grădina Maicii Domnului, auzim chemarea către mântuire”. (arhimandritul Grigorie, „Ucenic la oameni nevoitori”)

Când a trecut la Domnul egumenul Grigorios Zumis, m’am grăbit a doua zi către Dochiariu, cu gând ca să ajung la înmormântarea lui. Era pe la ceasurile două ale amiezii, când am intrat la arhondaric şi l’am întrebat pe părintele Hristodul unde îl pot găsi pe gheronda, iar el mi’a arătat „ekklesia”. „Bine-bine, dar biserica e închisă!”, am zis eu mirat. „Nu. E lângă biserică deja”. Lăsase cuvânt ca să fie îngropat repede, ca să nu vină nimeni la înmormântarea sa. Să fie o îngropăciune „în familie”.

Când a venit de la Sochos, acum o săptămână, a cerut să i se facă Sfântul Maslu, iar pe urmă a ales şase fraţi şi i’a făcut monahi. Peste încă o zi, pe alţi trei i’a hirotonit ierodiaconi. După încă un Maslu părea că se simte mai bine, dar el s’a spovedit şi împărtăşit, iar noaptea, pe la unsprezece jumătate (23.30) a trecut la cele veşnice. Şi’a plinit toată datoria faţă de toţi monahii, mai ’nainte de’a muri”, mi’a povestit părintele Hristodul, arhondarul.

-Ce monah adevărat! – am grăit eu către părintele Manase, cu care venisem la Dochiariu.

-Da. Era dintre stareţii cu mare har, a răspuns părintele. Acum îmi pare bine că m’am învrednicit a mă întâlni de mai multe ori cu el…

-Povesteşte’mi şi mie despre el, părinte.

-Bine. Ca să’ţi fie de folos, o să’ţi spun câteva întâmplări trăite cu el.

Odată, mai demult, venisem, tot aşa ca acum, cu cineva la închinare la Dochiariu şi, aşteptându’i pe mireni, mă aşezasem pe o scândură, sub arcada de la intrare, lângă un călugăr destul de bătrân şi îmbrăcat cam ponosit. Nu m’am mirat de hainele lui pentru că auzisem că stareţul Dochiariului dădea monahilor ascultări grele, aşa că şi straiele lor erau pe măsură. După o vreme am intrat în vorbă cu el:

-Cine’i stareţ aici, părinte?

-Un nebun! Vrea să ne omoare cu munca! Dar ne’am sfătuit să’l omorâm noi mai întâi! Ce zici? Eşti cu noi şi tu?

-Eu? Cum să fiu, de vreme ce nici măcar nu’l cunosc, părinte! – i’am răspuns, şocat de cele auzite.

Nu mult după aceea a trebuit să fac cale întoarsă, aşa că am plecat fără să ştiu că stătusem de vorbă cu… egumenul Dochiariului!

M’am întâlnit apoi de mai multe ori cu el, pentru că veneam cu pelerini să se închine la icoana Maicii Domnului Gorgo Epikoos („Grabnic Ascultătoarea”) şi, de obicei, îi aşteptam la intrare…

-Şi lui îi plăcea să stea pe banca de lângă chioşc…

-Da. Am venit odată cu un creştin din neamul nostru împreună cu doi olandezi – prieteni cu românul ce lucra în Rotterdam – care n’aveau nicio treabă cu Ortodoxia. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu credeau în ceva! Atunci a fost momentul când mi’am dat seama cine era stareţul mănăstirii, pentru că am văzut câţiva pelerini greci care tocmai luau binecuvântare de la părintele Grigorie. Am luat şi eu blagoslovenie, dar olandezii erau încurcaţi; nu ştiau ce să facă. Atunci părintele Grigorie le’a dat două palme peste cap încât i’a clătinat de pe picioare. Nu le’a spus nimic, i’a pălmuit şi a plecat mai departe prin curte. Şi s’a întâmplat un lucru de mare mirare: începând cu acel moment, Thomas şi prietenul său s’au închinat la icoanele din biserică, însemnându’se cu semnul crucii, fără să’i fi îndemnat cineva! Mai mult: peste vreo jumătate de an, s’a întâmplat să fac ascultare ca arhondar şi am vorbit odată cu românul din Olanda la telefon. L’am întrebat atunci şi ce’i mai fac prietenii cu care fusese în Sfântul Munte şi mi’a răspuns că Thomas merge frecvent la o biserică ortodoxă din Rotterdam!

Altădată, tot aşa stăteam, unul lângă altul, pe banca de la intrare şi s’a apropiat de noi un călugăr dochiarit de vârstă mijlocie, înalt la stat şi îmbrăcat ca vai de el. Şi’mi zice gheronda (destul de tare, ca să audă şi monahul celălalt): „Îl vezi pe sârbul ăsta? Nu’i bun la nimic! Nu’i de nicio nădejde!”. Şi luând binecuvântare, a plecat smerit aghioritul sârb. Atunci s’a întors părintele Grigore către mine şi, cu lacrimi în ochi, mi’a zis: „Ştii cum slujeşte? Dumnezeieşte! Dumnezeieşte!”.

-Vezi dar că el lucra la mântuirea fiecăruia şi’l durea inima de fiecare suflet ce’i fusese încredinţat!

Odată a trecut pe lângă noi un pelerin şi gheronda Grigore i’a zis: „Degeaba crezi că eşti mai elin decât noi, că te’a schimbat America prea tare!”. Şi era adevărat: pelerinul era american de origine greacă şi convins că e mai grec decât grecii!

-Ştiu că pusese două steaguri negre cu cruci roşii pe care a scris „Ţineţi’l pe antihrist în afara Muntelui Sfânt!” – referindu’se la prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, care voia să viziteze Athosul împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu.

-Ei! Chiar mai mult de’atât. Se spune că, atunci când se discuta despre primirea lor în Athos, s’ar fi ridicat în sinaxă şi ar fi zis: „Până când o să mai toleraţi lucrurile astea? Dacă voi îl lăsaţi pe Tsipras în Sfântul Munte, eu o să dau mănăstirea… românilor! Şi’aşa Lăpuşneanu este ctitor la noi (la Dochiariu)”.

-Extraordinar! Mulţumesc părinte!

Arhimandritul Grigorios Zumis era absolvent al Universității din Atena şi fusese călugărit la mănăstirea Lombardos. O vreme s’a nevoit în Paros, locul lui de obârşie, apoi a vieţuit în Patmos, ca ucenic al părinţilor Filotei Zervakos şi Amfilohie Makris. Mai înainte de a fi stareţ al Dohiariului, a fost egumen al mănăstirii din Myrtia și al chinoviului Prousou din Karpenissi. A trecut la Domnul la 76 de ani, după ce a refăcut mănăstirea aghiorită a Dochiarului şi a împodobit’o cu numeroase paraclise.

agionoros.ru îl citează pe părintele Grigorie:

Conducătorii noștri nu pot tolera tot ce miroase a tămâie și lumânări și luptă în mod conștient cu aceasta. Ei luptă cu Biserica și încearcă să înlăture din calea lor această „problemă“. Cu disperare luptă să nu fie nicăieri cruci, să nu mai audă clopote, să nu se aprindă lumânări. Pentru ca plajele să nu fie înfrumuseţate cu biserici, ci cu baruri și cafenele.

Ei adoptă legi hulitoare, care sunt contrare firescului și legitimează nefirescul. Au anulat ajutoarele financiare pentru mamele cu mulți copii. Biserica nu era pregătită de secera și ciocanul partidului de guvernământ SYRIZA. Am văzut și onestitatea lor politică. Promițând să nu semneze memorandumul cu creditorii europeni, ei nu numai că l’au semnat, dar au profanat Grecia. Parcă intenţionat vor să genereze sărăcie și deznădejde. Doar iau și nu dau nimic înapoi.

Acum, ei doresc să restricționeze circulația banilor în numerar: cu card bancar voi cumpăra lumânări în biserică? Cu cardul de plastic voi face milostenii? Sunteţi tăcuţi, pentru că vă este frică să vorbiţi? Dar conducătorii în fiecare zi se distrează la înmormântările noastre și dansează pe mormintele noastre cântând: „Noi i’am zdrobit, distrus, muls“.

Peste tot am instalat aparate de muls electronice. Ei ne tratează ca pe nişte vite! Străzile sunt pline de oameni care încearcă să’şi găsească hrană în containerele de gunoi. Oribil, de nesuportat și de necrezut!

Grecilor, din orice motiv, li se pot lua casele dar, pe banii blestematei Uniuni Europene, se cazează refugiați. Mai întâi dezrădăcinează oamenii din locurile lor de baştină, iar apoi încep să „aibă grijă“ de ei.

Jos cu orice valori morale, jos cu simboluri religioase și patriotice, jos cu adevărurile Evangheliei! Jos cu eroii și de sărbătorile naționale – toate informația e prezentată copiilor într’un mod distorsionat! Trăiască minciunile și teroarea!

Înainte nu ne încuiam casele cu cheia. Acum am baricadat şi bisericile şi casele.

Înainte era suficient să strigi: „Creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum… nimeni. Toţi îşi înclină capul cu frică, ca să nu cumva să se ştie că sunt creștini. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea monahilor nr. 137 / 20 noiembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Despre primejdiile acestui veac. Interviu cu Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel

Gheronda Parthenios,
despre primejdiile acestui veac

George Crasnean & părintele Gherasim Prodromitul

Are 87 de ani, din care 71 i’a petrecut în mănăstire, iar 44 ca stareţ! S’a închinoviat de prunc – la 16 ani! – într’o mănăstire din Kefalonia, apoi, în 1956, la 25 de ani, a venit în Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, de unde n’a mai plecat vreodată. În tinereţe, vreme de şapte ani, a fost pădurar în preajma schitului Lacu, iar din 1974 a schimbat ascultarea cu cea de egumen al mănăstirii Agiou Pavlou.

Dintre toţi stareţii Sfântului Munte, părintelui Partenie i se potriveşte cel mai bine cuvântul „avva”. Gheronda Parthenios este unul dintre monahii aghioriţi înduhovniciţi, cu foarte dreaptă socotinţă şi cu mare dragoste pentru aproapele său. Care „aproape” poate fi şi român, pentru că el a ajutat mult neamul nostru în Sfântul Munte. Iar dovada cea mai vie se află în schitul Lacu, care are acum optsprezece chilii (cincisprezece cu vieţuitori) în care se nevoiesc mai mult de cincizeci de călugări români. Spre ştiinţă, în 1974, când gheronda Parthenios ajungea egumen la Agiou Pavlou (mănăstirea de care face ascultare schitul), în Lacu se mai osteneau pentru mântuire doar vreo cinci bătrâni din neamul nostru…

Despre măsura lui duhovnicească se spun multe – unele care pot fi istorisite acum, altele poate mai târziu (ori poate trebuiesc ţinute în cămara sufletelor noastre). Pentru că mi’e drag sufletului meu, l’am căutat vreme de mai mulţi ani – acum cinci ani am stat două zile la „Sfântul Pavel” ca să capăt zicere de folos de la gheronda, însă n’a fost de la Dumnezeu, căci tocmai atunci s’a întâmplat să fie sinaxa mare a mănăstirii. Anul acesta însă, grăit’am iarăşi cu părintele Iosif (monahul român din preajma stareţului Partenie) să ia binecuvântare de la gheronda pentru câteva cuvinte de trebuinţă şi cu părintele Gherasim Prodromitul – care mi’a fost iscusit tălmaci şi fără de care nu s’ar fi întâmplat acest sfat de taină în faptul unei seri de iarnă. La toţi le mulţumesc pentru dragoste…

Evlogite gheronda!

O Kirios!

Gheronda, domnul George Crasnean ar voi să’i spuneţi câteva cuvinte de folos pentru o revistă a monahilor din România…

Există aşa ceva?

Da gheronda. De fapt nu e numai pentru monahi. E la fel de binevenită şi mirenilor, dar aşa se numeşte: „Lumea monahilor”.

Bine. Deci nu sunteţi dintr’aceia iscoditori…

Nu gheronda. Eu lucrez la o revistă care caută să fie folositoare sufletelor: să „zidească”, nu să „dărâme”. Încercăm să scriem „cu duh”, ca omul să nu se lipsească de ea după ce o citeşte – am adăugat eu.

Bine atunci.

Cum aţi ajuns în Athos, gheronda?

A existat un om un om de Pateric în tinereţile mele care, deşi era mirean (inginer, de profesie), predica în Duhul lui Dumnezeu. Cuvintele acestui omilet – scrise şi nescrise –, viaţa şi însăşi persoana lui, m’au ajutat mult în râvna tinereţilor mele. Vorbele sale se concentrau pe cele ale Mântuitorului: „Pocăiți’vă căci s’a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei IV, 17). Cu omul acesta am venit întâia oară în Athos.

Aţi putea să ne spuneți ceva despre noua generație de monahi? Știți și sfinția voastră că monahii din zilele noastre nu mai sunt ca cei de odinioară. Drept este că s’au înmulţit parcă şi ispitele, de când cu smartphone-urile şi internetul…

Uite cum stau lucrurile, după părerea mea: Noi cunoaștem că a fost un rai – o grădină a raiului – în care au fost așezați protopărinții noștri Adam și Eva și lumea lor era bună foarte și toate erau minunate. Apoi și noi, aici, în Athos, trăim tot într’un „rai”; într’o grădină a Maicii Domnului, plină de minuni. Dar acum, lumii de astăzi – și monahilor deci – li se oferă și o altă grădină, un alt paradis: cel al internetului. Internetul este locul în care se pun toate cuvintele acestea (textul de faţă), dar și… celelalte. Este ca o nouă grădină în care cresc toate cuvintele, în care găsești toate florile, dar și toate… buruienile.

Dumnezeu și în primul rai pe toate le’a făcut „bune foarte” şi, atunci când l’a creat pe Adam, i le’a dat pe toate în stăpânire. Ca unui basileu i le’a dat: tu să stăpânești, toate sunt ale tale, căci pentru tine le’am făcut. Și într’adevăr, toate le avea raiul, paradisul cel adevărat.

Acuma, acest nou paradis numit internet, pare că și acesta are de toate: logia și para-logia, poli logia (cuvinte și ne-cuvinte, poliloghie nesfârșită). Dar mai mult decât cuvinte, acest nou paradis are o înfricoșătoare imagine fotografică.

Aşa este și în lume gheronda: părinții îşi cadorisesc pruncii de mici cu telefoane performante. Eu sunt dascăl și văd copii chiar de clasa I cu asemenea smartphone-uri și observ dependența lor de aceste gadget-uri datorată utilizării lor fără maturitate – ca și Adam înainte de cădere.

Ca să continui ideea – când am venit eu în Sfântul Munte nu existau nici telefoane clasice pe la mănăstiri. Ne scriam scrisori unii altora la toate nevoile. Apoi, prin anii ’55, a venit un inginer care ne’a instalat unul dintr’acela cu disc și în felul acesta a apărut primul telefon la mănăstire. Ehei, de atunci și până acum au apărut pe lume atâtea că nici nu mai știi… Uite și dumneavoastră mă înregistați acuma tot pe un telefon…

Da, așa e, dar acesta e unul clasic, cu taste. (Nokia E50).

Iar acuma vin ingineri, ca cel despre care v’am povestit mai ’nainte, și se minunează cum tehnica a pătruns peste tot, chiar şi în Sfântul Munte. Dar vedeți… omul duhovnicesc le judecă pe toate, ele însă nu pot fi judecate de cineva.

Dacă Adam – care era atât de înțelept încât a pus nume tuturor plantelor și animalelor – şi uite ce a devenit după cădere: trăieşte în sudoarespini și pălămidă; ce credeți că îi așteaptă pe toți care se înfruptă din roadele necoapte ale acestui nou paradis numit internet? Aceiași spini, ba chiar mai mulţi decât cei pentru Adam, fiindcă răul este și mai pervers astăzi. Dacă au ajuns să facă chiar și magie pe internet! Vai de această tânără generație!

Şi dacă Adam, care era ca un înger de frumos și de înțelept și creat chiar de mâna lui Dumnezeu, și tot a căzut; apoi cine ne credem noi, care vrem să gustăm din roadele acestui nou paradis fără să cădem? De aceea trebuie multă trezvie și realism duhovnicesc!

Șarpele de demult ispitește cu aceeaşi cunoaștere, ca și atunci: să vezi și aia, să asculți și ailaltă, că vei ști toate şi veți fi ca … Dumnezeu. Câtă viclenie! Și omul se încântă și, ca de obicei, se înșală și… cade! Și diavolul își râde de noi, ca și atunci de Adam și de Eva.

Și cum ne trezim? Goi. Gol-goluț ca Adam. Și cu ce rușine… Și Dumnezeu ne întreabă: Cine ți’a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul acela? Nu cumva ai păcătuit? Greșeala…

Vedeți, Adam era atât de atât de nevinovat încât nici nu știa că era gol. Și aceasta pentru că atât timp cât ești sub acoperământul harului, nu te ascunzi de nimeni. Dar când cazi în păcat, fugi și de fața ta! Apoi, cu fiecare, iarăşi vine darea pe față – spovedania – în care, din păcate, fiecare ne îndreptățim: „Nu eu, ci Eva!”.

De aceea zic: acest nou paradis – internetul – este ispita cu prilej de cădere a generației de monahi de astăzi. Ca și pentru cei din lume de altfel.

Căci spuneți’mi voi: cine are atâta minte și luare-aminte încât să facă față acestui nou paradis numit internet? Dacă Adam o singură poruncă mică a avut de ținut în Eden și a căzut, cum ar putea oamenii de azi, în așa-zisul nou paradis pe internet, să se păzească de atâtea și atâtea ispite la tot pasul?

Să nu ne amăgim! Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Cum ați rezistat sfinția voastră de’a lungul anilor?

Păi în primul rând mie nu mi’au plăcut niciodată gâlcevile și nici smintelile. Niciodată nu m’am băgat în vreo sfadă. Nu mi’au plăcut și n’am urmat calea învrăjbirilor. Bine, acum vorbesc după încercările de’o viață, dar nu m’am trezit nici eu egumen. Douăzeci de ani am făcut ascultare sub trei stareți: am văzut lucrarea fiecăruia și am luat aminte.

Pe deasupra și de acasă, din familie, am primit o bună educație şi morală creştină. Mi’aduc aminte cât mă frământam (copil fiind) cum să fac să lucrez ceva, ca să’mi pot ajutora surorile mai mici.

Deci ceea și cu ceea ce am plecat din familie, iar mai apoi ce am dobândit în mănăstire de la înaintașii mei – acestea m’au ajutat în viaţă, pentru că am păstrat totul cu luare aminte. În afară de acestea – după cum v’am spus deja – m’am ferit ca de foc de toate smintelile şi vrăjmăşiile. De aceea încerc să păstrez și acum, ca egumen, ceea ce am învăţat de la cei trei stareți de dinainte, şi sub care am trăit în ascultare cinstită.

Eu aş vrea să’i previn pe toţi călugării – nu numai pe cei care fac ascultare de mine – că telefoanele acestea pot face o stricăciune atât de mare, încât pot aduce o întreagă catastrofă sufletului unui monah. Şi nu numai monahilor ci şi celor din lume. Poate mai cu seamă lor. Şi asta pentru că au atât de multe și mari și periculoase posibilități încât, fără o aşezare duhovnicească, nimeni nu poate face faţă înşelărilor diabolice ale noului paradis.

Ce ne trebuie atunci? De ce este nevoie?

Ce trebuie? Frică de Dumnezeu. Cei care au frică de Dumnezeu se mântuiesc, pentru că aceia nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Toţi ştim că există telefoane prin mănăstiri și la călugări. Cei care le folosesc simplu, doar pentru comunicare, aceia sunt înțelepți. Dar în general, ele sunt o nouă catastrofă pentru un monah, fiindcă sunt foarte alunecoase. De la ușurătatea comunicării se trece printr’o subtilă oarecare nevoie și apoi urmează numai înșelări și înșelări.

Aşadar, ferice de mine că folosesc un telefon simplu…

Da, vedeți? Cuvântul „telefon” vine de la noi, din limba greacă: „tile-phono” (τηλεφωνο) şi înseamnă „a’l auzi pe cel de departe”; iar aparatul, în sine, este folositor omului pentru ușurătatea comunicării. Restul (aplicaţiilor) însă, sunt pentru oamenii care au înţelepciune și frică de Dumnezeu…

Iar înţelept este cel ce’şi stăpâneşte voile – spune Sfântul Marcu Ascetul.

Da. Doar aceia se vor mântui. Altminteri își bagă singuri cancerul în buzunar. În amândouă înţelesurile (la propriu şi la figurat). Mai demult oamenilor le era teamă de boala aceasta, acuma însă, odată cu telefoanele, singuri şi’o pricinuiesc.

Dar cum să facem părinte, să convingem lumea să rabde? Să nu se mai îndreptăţească atâta, ci să’I lase lui Dumnezeu dreptatea. Eu ţin minte un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul de care mult m’am folosit în viaţă: „Cel ce poate să rabde o nedreptate şi’i stă în putinţă s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

Asta vine de la nejudecare şi deci, de la dragoste. Să nu uităm niciodată porunca Domnului: „iubește pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar pentru noi cuvântul este: Să nu slăbim pe cale! Și mai ales „să nu judecăm pe nimeni”, fiindcă atunci cădem și mai repede, cădem ca frunzele. Şi nu trebuie să uităm că la plinirea vremii, după cuvintele noastre vom fi judecaţi. După „judecăţile” noastre.

Cuvintele Domnului sunt pururea adevărate pentru noi: „Cereți și vi se va da!”. Însă noi nu ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru ceea ce avem trebuinţă cu adevărat, ca să și primim. Și uităm adesea şi celălalt cuvânt veșnic: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”.

Dar pentru monahi: îi poate mântui ascultarea?

Că să îl câștige pe Hristos, da. El este Primul care a făcut ascultare Tatălui. Deci înaintea ascultării tale pune pe Însuși Începătorul ascultării, pe Hristos Domnul, pe Împăratul cel de sus și’ți va fi mai ușor și te vei mântui. Gândiţi’vă întotdeauna de la ce slavă la ce smerenie a coborât, ca să ne mântuiască pe noi. Dacă ții minte asta niciodată nu’ți va fi greu și te vei mântui ușor.

Însă nu este bine să uităm de tristețea Lui față de Israel: „poporul acesta mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”. Acuma noi suntem Israelul cel nou, care de multe ori îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima suntem departe de El. Şi Dumnezeu ne face atenţi: „Țineți poruncile Mele, că în ele găsiți Viaţa”. Deci, dacă suntem doar cu numele creștini și ieşim din porunci… suntem pe potriva cuvântului: „mulți chemați, puțini aleși”. Și putem vedea asta încă dintru începuturi: Biserica a ales şapte diaconi pentru slujire, dar unul dintre ei, Nicolae, a ajuns să întemeieze o erezie: pe cea a nicolaiților. Deci iată: toți şapte au fost chemați, dar nu toți s’au dovedit a fi vrednici de chemarea lor.

În altă ordine de idei, vrem să vă întrebăm despre Schitul Lacu (Lakkou – „Groapă”) – știm că renovarea acestuia vi se datorează în mare parte.

Nu! Greșiți! Panaghia a vrut aceasta! Da. Preasfânta. A fost lucrarea Maicii Domnului. Eu așa cred. Bine, am făcut şi eu ascultare acolo vreme de şapte ani. Ca pădurar al mănăstirii. Și nu puteam să nu văd părăsirea aceea mare. Cum se pustiau chiliile pentru că nu mai erau părinți în Lacu. În afară de kiriakon (biserica centrală), nu mai rămăsese aproape nimic. Mă duceam acolo mai ales duminica, la Sfânta Liturghie și îi cercetam pe bătrâni. Mai apoi, unii dintre ei au trecut la Domnul la noi, în bolnița mănăstirii. Dar lucrarea cea mare, tot Dumnezeu a făcut’o. Şi „Preasfânta”. Și „Aghios Dimitrios”. Nu noi. Noi doar L’am ajutat pe Dumnezeu.

Și dacă i’ați cunoscut pe acei bătrâni, v’ați folosit cu ceva de la ei?

Adevărat, eu i’am cunoscut cam pe toţi bătrânii monahi români care s’au nevoit în Schitul Lacu. Mai erau cinci, şase români acolo. Care s’au dus rând pe rând și ei, în cei şapte ani cât am stat acolo. Și mă gândeam cu durere la molima pe care a adus’o comunismul peste voi, peste întreaga voastră țară și peste monahism. De altfel, în majoritatea țărilor ortodoxe a fost la fel, iar una din urmări a fost că și monahismul aghiorit a avut de suferit.

Dar pentru că i’am cunoscut bine şi pe cei vechi şi pe cei de acum, v’aş spune un cuvânt: cei mai mulți români au venit aici din evlavie și s’au nevoit cu cinste în „Grădina Maicii Domnului”. Unii însă, din cauza neputinței omenești, după ce s’au obișnuit cu locul (care este „meli kai galamiere și lapte”), au uitat pentru ce s’au înstrăinat și au început să se certe, şi chiar din pricini mărunte. Şi acum vă grăiesc vouă, aghioriţilor români, eu, care sunt om bătrân, ca să mă ascultați: aici este „topos metanias – loc de pocăință”! Iar voi ați venit de departe, din România, în Sfântul Munte, şi sunteţi străni în ţară străină (cum e cel mai bine pentru un călugăr!). Fiți dară înțelepți şi nu vă mai sfădiţi atâta între voi, doar ați venit aici pentru viață duhovnicească şi nu pentru gâlcevi mărunte! Păstraţi’vă menirea cea dintâi pentru care ați venit aici!

Ce ne spuneți despre viața Sfinției voastre? Cum v’ați format? Ce v’a atras spre monahism?

Eu m’am dus la şaisprezece ani la mănăstire, dar m’am pregătit sufletește pentru aceasta încă de prin clasa a IV-a, de când a început războiul. M’am născut în 1931 și aveam nouă ani în clasa a IV-a, în 1940, când a început al doilea război mondial, care a adus atâtea greutăți peste noi.

Dar deși aveam doar nouă ani, am trăit foarte adânc toate ororile războiului din anii aceia pentru că m’au marcat destul de profund. Pe la şaisprezece ani, când începusem să văd cum merg lucrurile cu țara, cu comuniștii stabiliți la noi, și cu problemele pe care le întâmpinam ca familie, și fiind oarecum de acum bărbat, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc ceva de muncă ca să îmi ajut surorile și mama. Și m’am gândit atunci să mă fac jandarm, că regimul ăsta nou căuta tineri pentru aceasta. Însă tata, om înţelept – care făcuse opt ani de război (din 1914 până în 1922) și îndurase multă suferinţă –, înțelegând mult mai deplin lucrurile decât mine, nu m’a lăsat. El știa ce înseamnă războiul, deportarea. Văzuse murind şi pribegind aproape trei milioane de greci în Asia Mică, atunci.

Și deci ați plecat la mănăstire direct în Sfântul Munte atunci, la 16 ani?

Nu, am plecat inițial la o mănăstire de la noi, din Kefalonia, unde obişnuiam să mă spovedesc la vremea aceea. Era o mănăstire, „Kipureon”, adică așa numită a „grădinarilor”. De ce am plecat acolo? Pentru că am urmat sfaturile părinților şi ale duhovnicului. Așa am hotărât încotro s’o apuc. Dar, mai presus de toate acestea, a lucrat Dumnezeu.

Ţin minte că tata îmi spusese: „Dacă vrei să mori ca un câinele legat în vie, du’te la jandarmi”. L’am ascultat și nu m’am mai dus. Mama însă, care vedea cum mă chinuiam sufletește și căutam să izbândesc cumva în viață, mi’a dat o icoană a Maicii Domnului și m’a sfătuit cu drag: „Roagă’te fiule Maicii Domnului, ca să’ți arate ea calea pe care trebuie să mergi!”. Iar eu mi’am agăţat icoana în cameră, pe un perete şi de atunci am început să mă rog în fiecare noapte, cum vedeam că face mama: mă deşteptam în fiecare miez de noapte și mă rugam o jumătate de ceas. Simplu, cu rugăciunile știute, cu închinăciuni, iar cu rugăciuni; și așa noapte de noapte, ca să găsesc o cale pentru viața mea.

Pentru că acasă eram cinci frați, îl rugam mereu pe Dumnezeu să m’ajute să’mi găsesc ceva de lucru, ca să pot fi şi eu de folos familiei mele. Pentru asta mă rugam.

Şi tot rugându’mă așa, simplu, în fiecare noapte, într’una din ele am căzut așa într’o stare în care mi’am pierdut mintea cumva: nu mai știam cuvintele, ce fac, nu mai înțelegeam ce trebuie să fac. Stăteam doar în fața icoanei Maicii Domnului ca răpit, mintea mi se oprise, nu mai știam ce trebuie să gândesc, ci doar mă uitam așa la Panaghia cu Pruncul în braţe. Mă oprisem la un singur gând: „Preasfânta mea, eu nu știu ce vreau, nu înţeleg ce e cu mine… voiam ceva, dar acum nu mai știu ce trebuia să voiesc! Rogu’te, ajută’mă tu, cu ceea ce știi că trebuie să vreau eu!”. Și în starea aceea încă fiind, am mai făcut trei metanii, mi’am însemnat patul cu o cruce și apoi m’am culcat. Și cum stăteam așa, întins pe pat, cu privirea către icoană, am aţipit. Și din icoană a venit de trei ori către mine un glas, foarte clar şi desluşit: „Tu, fiule, o să devii călugăr!”.

De aceea am și hotărât să devin călugăr. Mai întâi în obştea de la Kipureon și mai apoi, aici, la mănăstirea Sfântul Pavel, unde aveau obiceiul să vină kefaloniții noștri. Trebuie însă multă atenție, după o astfel de chemare. Fiindcă după aceea au urmat multe încercări de’a lungul vremii, unele de spus, altele de nedescoperit. Însă întotdeauna am simțit ocrotirea Maicii Domnului. Dar, vă repet: trebuie multă luare aminte de sine în tot ceea ce facem. Pentru că și dacă avem ceva, dobândim „ceva”, acel „ceva” nu este al nostru, este al lui Dumnezeu, căci de la El a venit.

Ce ai tu şi să nu fie primit?” (I Corinteni IV, 7)…

Așa mi’am încredințat eu viața lui Dumnezeu și Maicii Sale și cred că toți care au venit aici cu dorul acesta au venit.

Când aţi venit în Sfântul Munte, gheronda?

Din anul 1954 sunt aici. Iar egumen am devenit după douăzeci de ani, în 1974. Primii patru ani – din ’54 până în ’58 – au fost tare rodnici, fiindcă am fost pe deplin sănătos. Apoi însă m’am îmbolnăvit. Și a durat tare mult, vreme de douăzeci şi doi de ani, până în 1980. Încontinuu şi boală grea, boală de moarte. Şi chiar mărturisesc aceasta: faptul că acum mai trăiesc și sunt încă pe picioare, după atâția ani de boală grea, este o minune a lui Dumnezeu și mila Lui față de mine. De aceea am făgăduit și eu Domnului să împlinesc tot ceea ce mai pot să fac cu acest trup muritor izbăvit de boală după atâta vreme. În toţi anii aceştia de boală am mai învățat un lucru: cum să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nu mă las biruit de suferinţă și amărăciune. Și am simțit în inimă cum am primit ajutor neîncetat de la Dumnezeu și de la Maica Domnului și nu m’am lăsat îngenuncheat de năpastele acestei vieți – căci vă dați seama că am avut parte de destule încercări de’a lungul timpului. Asta m’a învățat pe mine boala: să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, după experiența sfinției voastre de atâția ani, și ca monah dar și ca gheronda, ce e mai ușor, să faci ascultare sau să dai ascultări?

Eu nu am devenit egumen dintr’o dată. Am stat mai întâi douăzeci de ani în ascultare la trei stareți…

Dar v’ați dorit vreodată asta? V’ați gândit că o să ajungeți totuși egumen?

Nu! Niciodată! Niciodată nu m’am gândit. Fiindcă n’am căutat niciodată asta. Dar așa a lucrat Dumnezeu încât a trebuit să primesc. Eu dragilor, m’am „înrolat”! Asta am făcut. Mi’am luat și crucea aceasta. Fiindcă, ca egumen, m’am pus pe mine însumi la mai multe osteneli. Dar și în ascultarea asta am învățat aceeași lecție: să dau „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

08 Februarie 2018, Agiou Pavlou

Textul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 134 / 20 august 2018

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul și fotografiile sale cu Gheronda Parthenios pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact.

Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem (foto – centru, n.edit.) va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26)

Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

a doua parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”

V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.

Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.

Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc.  Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.

Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)

Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.

Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12).  Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire.  (…)

Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!

Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.

Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gherontie Prodromitul

Din 1982, am început să am legături strânse cu Schitul românesc Prodromu, pentru că de atunci, cu binecuvântarea starețului meu, părintele Gheorghe, am început să învăț limba română și în acest scop coboram adesea la Schit pentru a fi ajutat de părintele Petroniu la învățarea limbii. În vremea aceea, părinții nu erau mai mult de douăzeci și cinci. Printre ei se distingeau figuri cuvioase care au străbătut întunericul veacului acestuia cu cuget ascetic, cu fapte de virtute și pocăință. L-am cunoscut pe părintele Matei care venise la Schit de tânăr. El s-a nevoit, și a fost și conducătorul Schitului pentru o vreme. Un alt părinte era monahul Vartolomeu, care era orb și care venea la biserică printre primii, și obișnuia să spună slujba Miezonopticii și cei șase psalmi pe de rost. Altul era diaconul Arcadie, care venise la Schit la vârsta de 12 ani. Știa foarte bine și limba greacă. L-am cunoscut puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire. M-a mirat răbdarea lui în durerile pe care le avea, nădejdea pe care o nutrea față de Maica Domnului și pacea adâncă ce stăpânea inima lui.

De asemenea, o puternică impresie mi-a făcut Bătrânul Gherontie. De câte ori mergeam la Schitul românesc, îl vedeam alergând peste tot unde-l chemau spre ajutor, având un zel tineresc, deși vârsta lui depășea 80 de ani. În urmă cu mulți ani, își rupsese un picior, iar medicii, pentru a i se suda osul, i-au pus o tijă de fier cu șuruburi. De aceea, părintele umbla cu dificultate, șchiopătând. Cu toate acestea, nu își împuținase râvna și dragostea și alerga peste tot pentru a da ajutor.

Părintele Gherontie provenea din Moldova și venise de tânăr la Sfântul Munte. Era printre ultimii dintre vechii părinți ai Schitului. Era scund de statură și puțin adus de spate. Părintele Petronie îmi spunea despre el următoarele: „Acest monah mi-a rămas în amintire ca o icoană a ascultării, a smereniei, a nevoinței chinoviale. A trăit aproape cincizeci de ani la Schitul nostru. În ultimii douăzeci de ani nu a mai ieșit deloc pe ușa Schitului. A trecut pe la toate slujirile mănăstirii, la grajduri, bucătar, brutar, grădinar. Când își termina slujirea, alerga să-i ajute pe ceilalți părinți la slujirile lor. Dacă îi mai rămânea puțin timp, mergea în chilie și citea Psaltirea, pe care o avea întotdeauna deschisă pe analog. Vă mai spun și aceea că citirea Psaltirii, pentru popoarele slave, este la mare cinste și socotită una dintre cele mai importante lucrări ale monahului. Această influență s-a transmis și nouă, românilor, din pricina apropierii geografice pe care o avem față de slavi.”

Simplitatea și sărăcia părintelui Gherontie nu pot fi descrise în cuvinte. Dacă primea de la cineva bani, cum ar fi de la vreun oarecare închinător, îi dădea pe toți la secretariatul Schitului, spunând fratelui: Ia-i, pentru că nu vreau să mă găsească moartea cu bani în mâini. Mare impresie a produs asupra mea ultima zi a vieții sale.

Dimineața s-a dus să ajute la bucătărie, la curățitul zarzavaturilor și la pregătirea mâncării. Apoi a ieșit în curte și i-a văzut pe tinerii monahi care cărau nisip pentru construcția zidirilor celor noi. A luat și el un sac de nisip, o lopată, și a început să arunce nisip în căruță.

– De ce nu-i lași pe călugării mai tineri să facă munca asta, părinte Gherontie?

– Lăsați-mă, părinților, să vă ajut, pentru că apoi merg să mă odihnesc, iar părinții aceștia o să mai lucreze multă vreme.

În aceeași zi, brutarul a copt pâine, iar părintele Gherontie s-a dus și l-a ajutat la cernutul făinii. După ce și-a terminat treaba, brutarul, părintele Macarie, i-a zis:

– Părinte Gherontie, te rog să vii peste jumătate de oră ca să mă ajuți la frământat.

Părintele Gherontie i-a răspuns:

– Mă duc la chilie și, la vremea potrivită, anunță-mă!

După jumătate de oră, părintele Macarie s-a dus la chilia părintelui și a spus:

– Părinte Gherontie, poți să vii să mă ajuți?

Dar nu a mai primit nici un răspuns. A deschis ușa chiliei și ce să vadă? Părintele Gherontie era întins în pat, având deschisă lângă el Psaltirea. Credea că doarme și de aceea, a strigat a doua oară: Părinte Gherontie, haide să mă ajuți! Dar de această dată s-a întâmplat că ascultătorul părinte Gherontie nu a mai răspuns la chemarea fratelui. Primise deja chemarea de la Preabunul Dumnezeu și sufletul lui plecase să-și împlinească ascultarea la Dumnezeu, sus în ceruri, părăsind cele pământești pentru desfătarea celor cerești. Veșnică să fie pomenirea ta, părinte Gherontie!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 149-151, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Mănăstirii Filotheu: „Dumnezeu, prin iubirea Lui, ne face veşnici dacă Îl ascultăm”

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Sfintei Mănăstiri Filoteu din Muntele Athos, realizat de Arhim. Dr. Policarp Chițulescu și publicat în Revista Martyria,  nr. 2/2016.

Preacuvioase Părinte Nicodim, întâi de toate, vă mulțumesc că v-aţi făcut timp să ne vorbiți puțin pentru folosul preoților şi al creștinilor români. Îi mulțumesc şi părintelui Filotheu care este traducătorul dialogului nostru. Iată, sunteți stareț al Mănăstirii Filotheu de 15 ani.  Vă vizitează, vin în pelerinaj mulți ierarhi, preoți, monahi, teologi şi simpli creștini doritori de o clipă de odihnă sufletească.

N: Da. Aşa este. Sfântul Munte are mireasma lui de sfințenie căci aici s-au nevoit, au dus lupta cu patimile şi au atins culmile sfințeniei mulți monahi. Rugăciunea lor şi cu smeritele noastre rugăciuni sunt cele care întrețin văpaia Duhului care bucură şi odihneşte pe cei ce vin aici cu sinceritate şi râvnă.

P: Trăim într-o lume foarte tulburată, agitată. Am observat că sunteţi foarte bine informaţi. Sfânta Chinotită vă convoacă mereu pentru a găsi soluţii în problemele contemporane, iar  pe de altă parte, cei ce venim aici vă relatăm tot ce este în lume, aşa încât ştiţi bine ce se petrece în afara Sfântului Munte şi cunoaşteţi şi rănile pe care ni le face duhul lumesc.

N: Lumea este tulburată pentru că uită şi neglijează scopul vieţii. Dacă ar pune în cântar viaţa de aici şi nemurirea atunci nu ar mai sta pe gânduri.  Vedeţi și păziţi-vă de toată lăcomia spune Mântuitorul când ne dă pilda cu bogatul căruia îi rodise ţarina. Lăcomia era problema, nu bogăţia. Lipsa de măsură, împietrirea omului în poftele lui nenumărate au dus până într-acolo că omul nu mai ştie şi aproape nu mai poate să se oprească din a strânge, din a avea, din a rezolva şi pe aceasta şi pe aceea. În acest fel, neoprindu-se la timp el nu mai are vreme nici pentru rugăciune, nici pentru slujbă nici măcar pentru a-şi asculta propriile gânduri. De multe ori alergăm, chiar rezolvând treburi pentru Biserică, dar aceasta nu trebuie să ne desfiinţeze. Toate să le săvârşim cu măsură, în afară de dragostea pentru om, care este poruncă dumnezeiască. Aici la noi în Sfântul Munte avem slujbe de noapte pe care le-aţi gustat şi sfinţia voastră slujind cu noi. Aţi văzut că ele se săvârşesc neclintit. Aproape nimeni nu lipseşte. Zilnic toţi sunt prezenţi, inclusiv un număr mare de pelerini. De aici trebuie să ne hrănim, de la dumnezeiescul altar.

P: Acum aţi atins o altă problema pe care voiam să v-o înfăţişez. În mănăstirile din România, monahii, mai ales cei din provincie (unde sunt şi cei mai numeroşi) muncesc mult, excesiv. Oboseala le răpeşte puterea de a participa la sfintele slujbe sau atenţia pentru a se ruga. Nu mai ating aici problema canonului de chilie. Cum vedeţi un echilibru între muncă (ascultare), slujbele de la biserică şi canonul de chilie?

N: Cum spuneam mai devreme. Bieţii monahi sunt afectaţi şi ei de ritmul lumii. Munca fără discernământ distruge, nu construieşte. Să ne amintim că egiptenii, pentru a-i face pe evrei să uite de Dumnezeu, i-au pus la munci continue, istovitoare. Acum ne amintim şi acea pildă cum că nu putem nici să stăm numai în contemplaţie, adică trebuie să şi muncim pentru pâinea noastră. Echilibrul între muncă şi rugăciune şi studiu, aş spune, trebuie să-l  realizeze stareţul mănăstirii. El dozează cu grijă ocupațiile fiecăruia încât nimeni să nu se păgubească. Stareții vor da seama în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-au mântuit ori, Doamne ferește! s-au pierdut călugării lor. Mă înfricoșează această realitate, dar trebuie să o spun. De aceea, aici deși avem livezi cu pomi şi grădini mari, pădure şi carieră de piatră şi nenumărate ascultări la biserică unde petrecem cam 6-8 ore pe zi, în zilele obișnuite, nimeni nu lipsește de la slujbă fără un motiv întemeiat. Bătrânii din mănăstire au o tradiție veche a rugăciunii și noi cei care suntem mai tineri privim la ei când tindem să exagerăm cu cele administrative. Mai mult, le cerem des sfatul şi ne folosim de discernământul lor în cele sfinte.

P: pentru că tot vorbim de muncă şi rugăciune, ce să mai zicem de bieții creștini care în România nu mai au de mult program de muncă 8 ore ci 10, 12 sau chiar 14 ore.  Soții nu se mai întâlnesc între ei, copiii nu se văd cu părinții, duminica oamenii vor să doarmă în loc să meargă la Sfânta Liturghie. Cum se mântuiesc acești oameni, părinți, familiști, în acest context aşa de descurajator pentru viața sufletească, pentru câștigarea nemuririi, până la urmă?

N: Revin la punctul din care am plecat. Armele pe care le au călugării trebuie să le adopte şi mirenii. Întâi, credinţa ca devotament şi grijă de a fi cu Hristos te nelinişteşte când nu-ţi mai vezi soţia sau soţul, când nu-ţi mai creşti copiii şi când pur şi simplu, mâncăm, muncim, dormim. Deci doar o credinţă adevărată ne poate ajuta să rezistăm. Să ne mulţumim cu mai puţin (din cele pământeşti), dar  să ne facem timp pentru rugăciune zilnică, pentru oxigen duhovnicesc. Lipsa de încredinţare în voia şi grija lui Dumnezeu fac ca zilele noastre să devină chinuitoare, stresante. Aceste tensiuni şi nemulţumiri duc chiar la îmbolnăvirea trupului. Aşadar, creştinii să îşi facă timp pentru mărturisire periodică la duhovnic. Cine poate spune în cuvinte cât de curăţitoare şi liniştitoare este iertarea primită la spovedit şi limpezimea gândurilor pe care o primim după ce ne-am mărturisit? Vă daţi seama, părinte Policarp, această baie a sufletului ne înnoieşte. Ea aduce iertarea pe care nu o putem obţine de la nimeni decât de la Hristos prin mâna preotului prin care El lucrează după propria făgăduinţă şi poruncă. Oamenii să îşi înveţe copiii de mici să se roage, să-i ducă la spovedit şi împărtăşit, dar mai întâi să le explice de ce este bine un astfel de lucru.

P: Vă întrebam cum să se mântuiască creştinii în ritmul de azi?

N: Să se roage pe drum, la volan, să asculte rugăciuni la radio – am înţeles că aveţi un Radio şi o televiziune a Bisericii.

P: Da, Radio Trinitas şi Televiziunea Trinitas.

N: Nici nu vă imaginaţi cât bine aduc acestea în casele oamenilor. Desigur, că ei nu trebuie să înlocuiască mersul la biserică cu ascultatul sau vizionatul de emisiuni religioase. Dar este vorba că trebuie să ne creăm mijloace de a ne aminti de Dumnezeu. Eu le spun tuturor să citească Psalmii, Rugăciuni către Maica Domnului, către Mântuitorul, către Sfântul ocrotitor în pauzele de lucru şi oricând au răgaz. Cum să nu-i ajute Dumnezeu când ei nu-L uită şi se încred în puterea, mila, iertarea şi ajutorul Lui? Să nu-L supărăm pe Dumnezeu cerându-I bani sau succes lumesc. Să fim serioşi, El le cunoaşte pe acestea şi ni le dă cu spor când noi suntem ascultători voinţei Lui, poruncilor Lui care ne dezrobesc de pofte, de păcatele distrugătoare. Ştiţi întâmplarea cu acel pustnic sfânt pe care văzându-l creştinii pelerini ce veneau la mănăstirea lui, l-au pus episcop cu sila în cetatea lor. Iar bietul de el, văzând care sunt treburile eparhiei a început să alerge să le rezolve, neglijându-şi rânduiala lui de dinainte, adică rugăciunea care te predă lui Dumnezeu cu toate grijile şi gândurile. Mergând aşa lucrurile, cu timpul, a început să se neliniştească şi plângea că nu poate să rezolve toate. Într-una din nopţile albe de grijile ce avea, L-a văzut aievea pe Mântuitorul şi el, căzându-I  la picioare, L-a întrebat cu lacrimi de ce acum nu mai are liniştea pe care o avea înainte de episcopie? De ce acum are atâtea griji şi nu sporeşte, pe când în pustie, toate mergeau de la sine? Mântuitorul i-a răspuns: când erai pustnic, te lăsai în grija Mea şi nimic nu-ți lipsea, acum fiindcă te îngrijorezi şi alergi încercând să rezolvi singur, fără să ceri ajutorul Meu, te-am lăsat pe tine să te descurci. Deci vedem că nu trebuie să neglijăm, oricât de ocupați am fi, să vorbim cu Mântuitorul, să-L rugăm să ne descurce El. Aşa, toată osteneala se transformă în rugăciune. Aici este cheia. Să nu despărțim treburile noastre de rugăciune, de Hristos şi vom avea bucurie, spor şi mântuire.

P: Mărturisesc că sunt impresionat că sfinția voastră găsiți o cale de mijloc între grija lumii şi grija sufletului. De fapt, tot timpul Sfântul Munte a dat răspunsuri echilibrate şi inspirate de Dumnezeu. Aş vrea să vă întreb, Preacuvioase Păinte stareţ Nicodim, referitor la preoţi. Sfinţia voastră slujiţi altarul de peste 20 de ani, eu de aproape 15 ani. Spovedanii, probleme şi alte feluri de ispite care vin în viaţa preoţilor sunt adevărate provocări. Vreau să vă întreb ce să facă preoţii ca lucrarea lor să fie cât mai eficientă? Cum să-i apropie pe creştini de Hristos?

N: Anii de slujire, discuţiile cu nenumăraţi preoţi care vin după sfat la mănăstirea noastră şi în tot Sfântul Munte, consfătuirile cu nenumăraţi ierarhi din toată lumea care vin aici, mi-au arătat că problema cea mai serioasă pe care o avem duhovnicii de rezolvat este spovedania, adică îndrumarea, desluşirea modului cum un creştin îşi poate însuşi mântuirea, în funcţie de contextul în care trăieşte şi de pregătirea pe care o are. Căci cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Adică, întâi de toate noi trebuie să dăm un răspuns, o mărturie în această lume căzută.

P: Ce mărturie?

N: Că Dumnezeu există, că preoţii sunt demni de crezare prin vieţuirea lor devotată, fidelă lui Hristos. Oamenii nu ne judecă pe noi preoţii ca pe oamenii obişnuiţi, cu neputinţe şi slăbiciuni, ei nu acceptă să ne comportăm la fel ca ei, şi este şi pe bună dreptate. Nu poţi să-l vezi pe cel căruia i te spovedeşti că se ceartă cu vecinii, că se duşmăneşte cu oamenii. Nu-l poţi vedea pe preot că umblă beat, fără reverendă, amestecat în chefuri şi obiceiuri care sunt condamnabile. Dacă facem din preoţie un mijloc de trai, de câştig, cerându-le oamenilor bani pentru slujbe, atunci vom pierde turma. Aici este înţelepciunea şi credinţa: dacă ştim şi credem cu tărie că Hristos ne conduce şi ne apără, nu ne speriem că rămânem fără bani. Deci El ne va da tot ce ne trebuie. Aşa i-am sfătuit pe preoţii tineri care vin la noi, să nu ceară, să-L lase pe Hristos să-i ajute. Credeţi-mă, părinte Policarp, cu lacrimi mi-au spus cei ce m-au ascultat că e incredibil cât de mult le-a ajutat Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat ce vă spun. Altfel, ne transformăm în perceptori de taxe, ne pierdem sfinţenia altarului. Aici în Grecia este mare grijă pentru rânduiala bisericii. Preoţii nu scurtează slujbele şi ţin o curăţenie desăvârşită în biserici. Este mare păcat, ierosilie (batjocorire de cele sfinte), să ţii biserica neîngrijită, murdară, sfeşnicele, cădelnița necurățată cu anii. După cum mi-aţi relatat că aţi văzut sfinţia voastră. Ce sfinţenie, ce fior să simtă sufletul unui om când intră într-o biserică neîngrijită? Ştiţi ce se spune în Sfânta Scriptură despre batjocoritorii de cele sfinte. Dacă am ales preoţia, trebuie să ne-o asumăm. Noi nu mai suntem oameni obişnuiţi, cu obiceiuri comune. Să nu uităm acest lucru, nu ne mai aparţinem. De aceea şi hirotonia se dă celor însuraţi, după ce s-au căsătorit. De ce? Hirotonia este ultimul, supremul legământ pe care îl facem şi e de nedesfăcut…

Deci preoţii să-i caute la casele lor pe oamenii care nu vin la biserică, dar nu pentru a le cere ci pentru a-i cunoaşte. Să-şi  facă timp să le vorbească, să le dea cărţi, să le citească din ele, preoţii să vină pentru mireni ca din altă lume: reverenda, barba, curăţenia trupului sunt şi ele aspecte care fac mesajul nostru mai primit. Apoi, să-i mărturisească cu răbdare, să le citească rugăciuni la nevoie, să le facă botezurile şi cununiile pe îndelete, fără grabă şi cu frica lui Dumnezeu. Să-i povăţuiască continuu. Cum să-i aduci la biserică dacă nu sunt slujbe? Îmi povestea un tânăr preot că nu vin oamenii la slujbe şi că ce rost ar avea să le mai facă? I-am spus că pentru dragostea lui pentru parohieni şi pentru Dumnezeu să facă slujbele şi să se roage să vină. În timpul acesta, să-i slujească cum poate el mai bine. Ce credeţi, a venit după vreo doi ani şi mi-a spus că n-a fost zadarnic. Acum are biserica plină, după ce un an întreg a avut 2-3 oameni la slujbă. Vedeţi sfinţia voastră, depinde şi de păstor. Din cauza păstorului umblă oile în rătăcire… . Preotul să se ocupe de copii, să-i împrietenească cu biserica, să-i ajute pe vârstnici, să nu fie nepăsători la nevoile lor. Adică să le fie tuturor un adevărat părinte. Dar pentru aceasta trebuie credinţă adevărată şi vocaţie. Vai de preoţii care sunt neglijenţi sau indiferenţi. Certarea lui Dumnezeu îi va ajunge încă din lumea aceasta. Dar fericiţi vor fi păstorii care îi iubesc pe păstoriţii lor. Am văzut câtă lumină şi bucurie şi cât sens este în viaţa acestora. Să ne ferească mila Lui de pedepse.

P: Preacuvioase Părinte Stareţ, vă rog să transmiteţi un cuvânt preoţilor şi creştinilor care vor citi povăţuirile pe care le-aţi dat până acum.

N: Vedem că azi lucrarea răului este făţişă, este legiferată ironic, sub haina libertăţii şi a drepturilor omului. Dar pentru că viaţa nu ne-am dat-o singuri, ea trebuie trăită în echilibru, iubire, credinţă. Numai credinţa în Hristos aduce aceste măsuri. Omul devine liber când nu mai este stăpânit de patimi, de poftele distrugătoare. El nu e liber când şi le satisface ci când se înfrânează. Credinţa în Dumnezeu ne aduce nemurirea, merită să trăim credinţa ca pe unica realitate necesară. Cine poate stăpâni pământul? Pierim, aşa cum spune Psalmul, ca iarba câmpului, ca şi cum nici nu am fost pe pământ. Dar Dumnezeu prin iubirea Lui ne face veşnici dacă Îl ascultăm şi ne iubim între noi. Cine aduce pe alţii la credinţă, are mari şanse de mântuire. Cine crede că trăieşte credinţa fiind nepăsător faţă de cei din jurul lui, se înşeală groaznic.

P: Preacuvioase Părinte stareţ, vă mulţumesc şi vă rog să mă mai primiţi şi altă dată pentru cuvânt de îndrumare.

N: Vă aşteptăm cu drag aici, unde sunteţi ca acasă şi vă doresc tuturor sănătate şi zel duhovnicesc.

Arhimandritul Nikodim este stareţul Sfintei Mănăstiri Filotheu din Muntele Athos, a 12-a din şirul celor 20. Interviul a fost realizat în vara anului 2016 de părintele Policarp Chiţulescu, slujitor la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. El a fost publicat în revista Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 2 / 2016 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului 

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară de la Arhiepiscopia Râmnicului pentru îngăduința de a prelua interviul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Grădinarul chemat la demnitatea de stareț: Părintele Evloghie, noul egumen al Mănăstirii Sfântul Pantelimon (Russikon)

egumenul-evloghie-al-russikonului

Joi, 4 august 2016, schiarhimandritul Ieremia (Alyokhin), egumenul Russikonului, în varsta de 101 ani, a adormit întru Domnul.

Începând cu data de 2 octombrie, Mănăstirea Sfântul Pantelimon, lavra rusească athonită, are un nou egumen, pe părintele ierodiacon Evloghie (Ivanov) (între timp hirotonit întru preot și ridicat la rangul de arhimandrit). Site-urile ortodoxe de limbă rusă precizează că Părintele Evloghie a fost ales cu 23 de voturi din 34 de monahi care au votat în mod secret, părintele Macarie (Makienko), duhovnicul mănăstirii, primind 11 voturi.

Părintele Evloghie (58 de ani / născut pe 12 octombrie 1958), noul egumen, este originar din zona Nijni Novgorod, iar în mănăstire avea ascultarea de grădinar. Un monah din obștea Russikonului a declarat că părintele Evloghie nu dorea să-și depună candidatura, dar a făcut ascultare, cedând rugăminților părinților, aspect întărit și de cuvântul egumenului de la slujba de intronizare care a avut loc pe data de 23 octombrie.

LD
– după mai multe surse –

Russikon (21)

Ascultările monahului la Sfântul Munte

diakonima 1 IN

În mănăstirile de obște de la Sfântul Munte, ascultările se schimbă în fiecare an, începând cu 1 sau 7 ianuarie. De obicei, aceste slujiri sunt stabilite pentru o perioadă de un an sau chiar mai mult. Această practică provine de la Sfinții Părinți, avându-și originea în monahismul primar, în regulile stabilite de Sfântul Vasile cel Mare, cel care a organizat primele comunități monahale de obște în Pont și Capadocia. În îndrumările sale ascetice, Marele Vasile stabilește cum trebuie să viețuiască un monah într-o mănăstire de obște.

diakonima 2

În Sfântul Munte, distribuirea slujirilor este făcută de către egumenul obștii și de către epitropi, ținându-se mereu cont de specificul și de rânduiala internă a fiecărei chinovii. ,,Cei ce sunt rânduiți în mănăstiri de către sinaxa întâi-stătătorilor pentru diferitele ascultări, merg mai întâi și se închină la icoana sfântului protector al mănăstirii, apoi depun metanie în fața întâi-stătătorilor, arătând prin aceasta că primesc ascultarea ce le-a fost rânduită și că o vor duce la îndeplinire”.

diakonima 3

Atunci când se acordă ascultările se ține cont întotdeauna de vârsta, priceperea și pregătirea fiecărui monah. Ascultările care au legătură cu funcțiile administrative sunt acordate întotdeauna celor în vârstă sau celor aflați deja la conducerea mănăstirii. De obicei, aceștia rămân mai mulți ani în aceste funcții, tocmai pentru a se obișnui și a exista continuitate în lucrarea lor, sau tocmai pentru că sunt oameni care dețin experiență în aceste funcții. Cei de curând primiți în obște, precum și cei mai tineri, primesc, de obicei ascultările care îi solicită cel mai mult: la câmp, în livezi, în ateliere și multe altele.

DSC_1527

Începătorii trec, de obicei, prin toate ascultările pentru a se familiariza cu acestea și, căpătând experiență, să lucreze mai bine în slujba obștii. Toți împreună și fiecare în parte, după puterile lui, se îngrijesc pentru ca viața în obște să se desfășoare în bună rânduială.

diakonima 5

Ava Dorothei compară ascultările din mănăstire cu membrele trupului omenesc, spunând în acest sens: ,,Nu înțelegeți că toți formăm un trup și fiecare este un membru al acestui trup? Cei care se ocupă de conducerea mănăstirii reprezintă capul acelui trup. Cei care supraveghează și îndreaptă sunt ochii. Cei care îi slujesc pe ceilalți prin cuvântul lor reprezintă gura. Ochii sunt aceia care fac ascultare. Mâinile sunt aceia care lucrează. Picioarele, aceia care aleargă încoace și-ncolo cu diferite ascultări. Ești cumva capul? Atunci, trebuie să conduci. Ești ochi? Privește, înțelege bine ceea ce vezi! Ești gură? Vorbește, sfătuiește pe ceilalți. Ești ureche? Fă ascultare! Ești mână? Lucrează! Ești picior? Ai grijă de ascultarea ta! Fiecare să slujească trupului după puterile sale”.

diakonima 6

Sursă text și foto: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Cei dintâi ucenici

Deşi nu şi-a propus întemeierea unei obşti, totuşi, ca unul care a cunoscut din experienţă durerea de a nu avea un părinte duhovnicesc experimentat dar în acelaşi timp şi capabil de a îndruma pas cu pas spre desăvârşire pe cei aflaţi la începutul luptei ascetice, Stareţul Iosif a început să primească ucenici (mireni şi monahi), însă, deşi îi primea pe toţi cei care doreau… isihia şi viaţa duhovnicească…, nimeni nu putea să rămână lângă stareţ dacă nu devenea cu desăvârşire mort pentru această viaţă. Acesta e motivul pentru care obştea nu a devenit niciodată mare.

02 IN

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicii

Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord[1], de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile. Apoi, în 1933, s-a adăugat obştii Nicolae[2], fratele cel mai mic al Stareţului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţei lor trupeşti şi sufleteşti[3]. Printre aceştia s-au numărat atât oameni simpli, fără educaţie, ca monahul Ermolae, precum şi învăţaţii monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias[4], Athanasie Kabanaos[5], precum şi Efrem, duhovnicul din Volos[6]. Deşi nu au rămas până la sfârşit în obştea inspiratului Stareţ, totuşi cu toţii s-au folosit într-o mare măsură de felul de vieţuire, de sfaturile şi de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondenţă.

Între cei primiţi sub mantia sa, merită menţionat şi schimonahul Vasile. Acestuia, bolnav fiind de tuberculoză, i se refuzase tunderea în monahism, pentru a nu transmite boala şi altora, fiind alungat de stareţul care îl primise de când era doar un copil. În această situaţie l-a întâlnit Cuviosul Iosif, care, după un scurt moment de şovăială, l-a primit în obştea sa (cu toată împotrivirea celorlalţi părinţi), îngrijindu-se personal de acesta. L-a tuns schimonah cu câteva ore înainte de a muri, primind apoi înştiinţare prin vis de mântuirea acestuia.

Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareţ în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai  statornic ucenic avea să fie ieromonahul Efrem Katunakiotul[7]. Prima lor întâlnire a fost prilejuită de săvârşirea Sfintei Liturghii pe care o făcea, foarte rar de altfel, la bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul de la Chilia Sfântul Vasile, stareţul său Nichifor. Acesta l-a luat într-o zi a anului 1935, pentru a sluji Sfânta Liturghie, şi pe monahul Efrem, moment decisiv în evoluţia duhovnicească a tânărului monah. L-a surprins în mod plăcut prima întrebare adresată de Stareţul Iosif părintelui Nichifor, şi anume: dacă ucenicul său (adică Efrem) face ascultare.

În acea clipă, mărturisea mai târziu părintele Efrem Katunakiotul, mi-a venit să cad înaintea Stareţului Iosif şi să-i sărut picioarele, pentru că, în sfârşit, auzisem şi eu un cuvânt duhovnicesc. Am simţit că în acest Stareţ există viaţă şi Har. Căci datorită nepăsării ce domnea în acea vreme toţi întrebau: «Este deştept tânărul monah? Este harnic? Deprinde repede lucrul de mână?».

Efraim ieromonahos Katounakiotis8

Părintele Efrem Katounakiotul, la bătrânețe

Nu au putut păstra o legătură neîntreruptă decât după ce a primit Sfânta Taină a preoţiei (1936), primind binecuvântarea bătrânului Nichifor de a sluji la biserica Stareţului Iosif, pentru nevoile obştii sale. Reuşeau astfel să se întâlnească o dată pe săptămână, dar, sporind legătura duhovnicească dintre ei, ajunseseră să liturghisească şi de patru ori pe săptămână. Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea tânărului ieromonah Efrem, fără a-l scoate de sub ascultarea bătrânului Nichifor. Aşa cum Stareţul Iosif şi-a împropriat programul şi modul de viaţă a ieromonahului Daniil Isihastul, tot astfel ieromonahul Efrem va urma toată viaţa sa tipicul Cuviosului Iosif, îmbinând în mod fericit cele două feluri de viaţă monahicească, cel sihăstresc (practicat de Stareţ) şi cel de obşte (caracteristic obştii conduse de Nichifor).

Legătura dintre cei doi a fost una deosebită, întrucât ieromonahul Efrem, deşi nu făcea parte fizic din obştea Stareţului, a păstrat, totuşi, permanent legătura duhovnicească cu acesta, fiind unul din puţinii săi ucenici autentici.

***

Noua etapă a vieţii Stareţului Iosif, aceea de îndrumător duhovnicesc i-a creat de multe ori stări de întristare, din pricina ispitelor provocate de neascultarea celor care doreau a-i fi ucenici. Înţelegea acum motivul pentru care stareţii pe care îi cunoscuse în tinereţea sa (de ex. Gheron Calinic) nu primeau pe oricine ca ucenici şi nu-i învăţau meşteşugul mântuirii până ce nu arătau o supunere totală stareţului lor. Despre aceasta scria unui ucenic de al său, îmbărbătându-l la rându-i prin povestirea soluţionării problemei sale: Îmi povestea un frate că odată avea întristare pentru un alt frate pe care îl sfătuia mereu dar care nu-l asculta, şi se întrista tare pentru aceasta. Şi rugându-se, a căzut în extaz. Şi a văzut pe Domnul ţintuit pe Cruce în mijlocul unei lumini. Şi întorcându-şi capul către El, Hristos i-a zis: «Vezi cât am suferit Eu din dragoste pentru tine? Tu cât ai suferit?». Numai ce a auzit cuvântul acesta, şi toată întristarea a dispărut şi s-a umplut de bucurie şi pace şi, vărsând izvoare de lacrimi, s-a minunat şi se minunează de atâta înţelegere din partea Domnului, Care îngăduie necazurile dar mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura.

Neînţelegerile iscate din neascultarea repetată a părintelui Ioan, greutăţile locului (alimentele şi materialele necesare traiului), precum şi pierderea liniştii prin desele vizite făcute Stareţului, l-a determinat pe acesta să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţă.

Note:

[1] Ioan, zis şi Vlahul: nu este menţionat anul sosirii lui la Sfântul Vasile, dar cel mai probabil în 1933. Acesta avea să nu fie ucenicul potrivit: neascultarea sa faţă de Stareţ, manifestată în repetate rânduri, ducând la despărţirea de obştea nou înfiinţată, odată cu mutarea la Sfânta Ana Mică.

[2] Spre deosebire de fratele său, Nicolae avusese parte de o educaţie aleasă, fiind absolvent de excepţie al Şcolii Superioare de Comerţ, bun caligraf, înzestrat şi cu un deosebit dar muzical (în lume fiind studiase vioara, iar în Athos deprinzând cu măiestrie muzica bizantină). Pe lângă acestea, avea deosebite calităţi fizice, care s-au dovedit a fi mai preţioase obştii decât însuşirile intelectuale, el fiind până la moartea Stareţului cărăuşul obştii. Nici el nu a excelat în lucrarea niptică, însă a rămas în conştiinţa celor ce l-au cunoscut ca un mucenic, prin răbdarea pe care a arătat-o în suferinţele pricinuite de osteneala cărăuşiei. A adormit în Domnul la 11 septembrie 1983, la Mânăstirea Filotheu, aflată atunci sub conducerea mai tânărului său împreună nevoitor, Arhimandritul Efrem.

[3] Condiţiile de viaţă duse de multe ori la extrem (şi datorită locului dar şi datorită dorinţei de neagonsieală), cumulate cu un program duhovnicesc foarte strict (privegherea de toată noaptea, tăcerea desăvârşită, hrana minimă), dar mai ales povara ascultării necondiţionate tăiau elanul celor ce doreau să devină şi să rămână ucenicii Stareţului Iosif.

[4] Gherasim Menaghias s-a născut în 1881, la Atena, într-o familie bogată. Îşi face studiile la Zurich, iar în 1920 întră ca ucenic la Stareţul Calinic Isihastul. Din cauza problemelor de sănătate, Stareţul îl va trimite în 1925 la Schitul Sfântul Vasile, unde clima uscată şi liniştea locului ar fi trebuit să-i aline suferinţa. Prin 1934 va merge la Stareţul Iosif (sosit aici în 1928), care îl va ajuta să scape de suferinţă pentru o bună perioadă de timp. A fost cel care, cunoscând foarte bine limba germană, a redactat Epistola Sfintei Chinotite a Sfântului Munte către Hitler, în care cerea acestuia protecţia împotriva bulgarilor şi italienilor, totodată mijlocind pentru izbăvirea de la moarte a multor părinţi athoniţi, obţinând şi ajutoare umanitare pentru pustnici. Nu a rămas alături de Stareţul Iosif până la sfârşit, mutându-se la cele veşnice în 1957, pe când se afla în Mănăstirea Sfântul Pavel.

[5] Athanasie Kabanaos s-a născut în 1867, în Eghina, a studiat la Paris şi Viena, devenind un medic foarte bun. În 1881 se va închinovia la Mănăstirea Marea Lavră, devenind monah în 1901, fiind ales mai târziu stareţ al acesteia. A rămas în conştiinţa athoniţilor ca un om bun, smerit, binevoitor, iubirea sa faţă de aproapele devenind proverbială. Îl va cunoaşte pe Stareţul Iosif în 1935, dorind să-i devină ucenic (deşi era mai bătrân cu 30 de ani!). Vârsta, pregătirea academică, locul şi programul nu i-au permis şederea îndelungată la Sfântul Vasile, revenind la mănăstirea sa. În 1940 va trece la cele veşnice, Stareţul Iosif fiind înştiinţat despre aceasta printr-o vedenie.

[6] Părintele Efrem din Volos fost tuns de Stareţ cu numele Bătrânului său, dorind să-i fie ucenic nedespărţit. Îmbolnăvindu-se, a dorit să se trateze în afara Sfântului Munte, crezând că are tubercoloză (s-a dovedit a fi doar o hemoragie gastrică). Cu toate insistenţele Stareţului Iosif (care primise înştiinţare că odată plecat nu se va mai întoarce), va părăsi definitiv obştea acestuia. A ajuns un cunoscut duhovnic în Volos, intrând în mişcarea stilistă de acolo. A revenit pentru scurt timp în Athos, pe când Stareţul se afla cu obştea sa la Sfânta Ana Mică, plecând apoi la Montreal, Detroit și stabilindu-se definitiv în Texas. Îmbolnăvindu-se de cancer la stomac, a murit în 1984, regretând mereu despărţirea de Stareţ, care nu l-a uitat în rugăciunile sale, simţindu-i  adesea prezenţa acestuia.

[7] Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în 1912, în satul Ambelohori de lângă Thiva (Theba), unde bunicul său era preot, primind numele de Evanghelos. Părinţii săi, Ioan Papanikitas şi Victoria, se vor muta în Thiva pentru studiile copiilor lor. După terminarea gimnaziului va merge în 1933 în Sfântul Munte, intrând în ascultare la stareţii Efrem şi ieromonahul Nichifor, compatrioţi de ai săi (pe care îi cunoştea din copilărie), care se nevoiau la Katunakia (partea de miazăzi a Sfântului Munte). A fost tuns rasofor de bătrânul Efrem, primind numele de Longhin, iar după moartea acestuia Nichifor îi devine stareţ (de care va face ascultare timp de 40 ani). În 1935 va primi schima monahală, fiind tuns cu numele de Efrem, în cinstea Sfântului Efrem Sirul, ocrotitorul bisericuţei lor. Un an mai târziu, în 1936,  va fi hirotonit diacon şi apoi preot, fiind cunoscut apoi ca părintele Efrem Katunakiotul. După adormirea bătrânului Nichifor (25.09.1973), după 40 ani de grea ascultare, a devenit stareţ, întemeind o nouă obşte, pe care a povăţuit-o până în anul 1996, iar după o perioadă de pătimire mucenicească (din cauza unui atac cerebral, care l-a imobilizat complet) timp de un an şi jumătatea, a trecut la cele veşnice pe 14/ 27 februarie 1998.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică (video, 81 min)

Scurt fragment cu Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică. Părintele Dionisie cîntînd în paraclisul Sfîntului Gheorghe al chiliei sale de la Colciu (Athos). Filmare din anul 2002, primită de Mănăstirea Petru Vodă de la ucenicii Părintelui Dionisie.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos