Nouă apariție editorială: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – „Casa lui Dumnezeu. Poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic” (Editura Sfântul Nectarie, 2022)

În volumul de fată sunt cuprinse cateheze și cuvantări ale Părintelui Emilianos Simonopetritul, rostite la Sfânta Manastire Simonos Petras și la Sfânta Mănăstire Ormylia între anii 1978 și 1982.

Toate aceste texte reprezintă esențializarea matură și plină de savoare a meditării profunde și trezvitoare de către Gheronda Emilianos a învățăturilor patristice despre monahism, stareț, ascultare, ucenicie, primirea în mănăstire, legaturile dintre monahi și legătura lor cu starețul. Scrieri patristice vechi sau mai recente, filtrate prin experiența personală a Starețului Emilianos care i s-a născut în inimă și prin cea dobândită prin povățuirea obștii, grăiesc astăzi cititorului și îi deschid zările luminoase ale viețuirii monahale.

352 pag. / 13 cm x 20 cm
traducere din elină de părintele Agapie Corbu

Cartea se găsește în librăriile online și la standurile de carte ortodoxă din librăriile mari.

Sfântul ocrotitor al bucătarilor: Sfântului Cuvios Eufrosin Bucătarul (11 / 24 septembrie)

Sfântul ocrotitor al bucătarilor: Sfântului Cuvios Eufrosin Bucătarul (11 septembrie)

Sfântul Cuvios Eufrosin, prăznuit în ziua de 11 septembrie, este socotit drept ocrotitor al bucătarilor. Acesta a trăit în secolul al IX-lea, într-o mănăstire din Palestina, și a slujit în obște ca bucătar. În sinaxar, găsim scris: „Slujea fraților, la bucătărie, dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se în ascultare ziua și noaptea.”

Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adâncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.

La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu că oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzându-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul. Fierbând bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).

Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dânsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo. A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblând, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sunt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”.

Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpânire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cât pot, pe atâta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mâna spre mere şi luând Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”. Şi îndată începu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptându-se şi în sine venindu-şi, socotea că un vis vedenia aceea. Apoi, întinzîndu-şi mâna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eufrosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunându-se pe pat. Şi lăsând merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stând la cântarea cea de dimineaţă. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurământ înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”. Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumnezeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părinte, în rai, când am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sunt, iar nu om”.

Deci, sfârşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea. Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut. Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dânşii, şi le-au dat spre binecuvântare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Citi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfântului Eufrosin. Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hârtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.

Cu rugăciunile cuviosului Eufrosin, să ne învrednicească şi pe noi Domnul sălăşluirii raiului. Amin.

Părintele Filimon arhondarul este noul Stareț al Schitului Sfântul Prooroc Ilie

În fiecare an, la întâi de august, Schitul Prooroc Ilie din Sfântul Munte, ce aparține de Mănăstirea Pantokrator, se îmbracă în haine de sărbătoare, făcându-se priveghere de toată noaptea pentru praznicul Sfântului Ilie, protectorul Schitului.

Anul acesta, 2021, bucuria prăznuirii a fost dublată de slujba de intronizare a noului Stareț al Schitului. Este vorba de Părintele Filimon arhondarul, atât de cunoscut și de iubit de pelerinii care au trecut pragul Schitului, despre care am scris oarecând mai multe gânduri AICI.

Pelerinii români la Sfântul Munte îl cunosc bine. Deși este turc de neam, aflând că grupul de închinători este de români, te întâmpină de fiecare dată cu câteva vorbe într-o românească tare haioasă:
Ce face? Bine face!…
Apa rece, dorul trece!…
Dragoste cu caru’, răbdare cu caru’, rugăciunea cu caru’ și… mai încet cu paharul.

Îi urmăm și noi părintelui Stareț Filimon păstorire îndelungată spre folosul obștii ce i-a fost încredințată de Maica Domnului și Sfântul Ilie. Axios! Vrednic este!

---

Amintim că Bătrânul Ioachim, fostul stareț, a plecat la Domnul pe 28 iunie! Bunul Dumnezeu să-l numere împreună cu drepții! Să avem parte de rugăciunile sale!

VIDEO: Cum se prepară pâinea la Mănăstirea Vatopedi. Alte slujiri din mănăstire

Cum se prepară pâinea la mănăstirea Vatopedi

Alte ascultări din mănăstirea Vatopedi

Lexicon athonit

LEXICON ATHONIT

AFIEROSIRE = închinare, dăruire.

ARHONDARIC = casă pentru găzduirea oaspeților (pelerinilor).

ARSANA = de la latinescul „arsenal” (chei, debarcader, cală). Toate mănăstirile athonite dispun de mici porturi cu chilii, magazii, chei și loc de ancorare pentru vapoarele de mic tonaj.

ASCULTARE = responsabilitate încredințată de Stareț unui ucenic; lucrul de care acesta trebuie să se ocupe.

ATHON = vârful cel mai înalt al Muntelui Athos.

AVATON = legea care oprește intrarea femeilor în Sfântul Munte.

BATIUȘCA = formulă rusească de adresare ce arată o dragoste și un respect deosebit.

BINECUVÂNTARE = încuviințarea pe care o dă Starețul unui monah pentru orice fel de lucru; darul pe care Starețul îl oferă unei persoane.

CANDELĂ NEADORMITĂ = candelă aflată de obicei în fața unei icoane făcătoare de minuni sau a icoanei hramului bisericii respective și care este astfel supravegheată încât să ardă continuu zi și noapte.

CANON = rânduiala de rugăciune personală pe care monahul o face la chilia sa; pedeapsă pe care o primește cel care a căzut în vreo greșeală.

CATISMĂ = chilie sau colibă al cărei viețuitor este întreținut de către mănăstirea de care ea aparține.

CHILIE = clădire de dimensiuni mai mari, cu bisericuță încorporată, deținând mai mult teren de jur-împrejur. Depinde de mănăstirea pe raza căreia se află și este mai mare decât coliba. Chilie se mai numește și camera personală a monahului.

CHINOVIE = mănăstirea în care toate sunt în comun (de obște).

COLIBĂ = (1) locuință monahală depinzând de un schit, cu bisericuță încorporată și foarte puțin teren în jur. (2) coliba comună, locuința monahală simplă.

DICHEU, DICHEOS = stareț al unei chilii care administrează întregul schit timp de un an de zile, având în grijă și biserica schitului și a pelerinilor.

ECLEZIARH = monahul care se îngrijește de biserica centrală a mănăstirii și, în general, de slujbele bisericești.

EPITROP = deținătorul celei mai mari responsabilități, după stareț. Într-o mănăstire, epitropii sunt doi sau trei și se aleg pentru un an de zile. Ei sunt administratorii mănăstirii.

IDIORITMIE, IDIORITMIC = mănăstirea idioritmică este cea cu viață de sine; monahii pot să aibă un mic venit și să-și rânduiască singuri masa și programul de rugăciune. Este administrată de epitropi, care se schimbă în fiecare an.

ÎNCHINOVIERE = stabilirea într-o mănăstire cu viață de obște și primirea ca membru al frățimii.

KATHOLIKON = biserica centrală a unei mănăstiri.

KIRIAKO = biserica centrală a unui schit, unde se adună monahii schitioți în Duminici și la praznice mai mari pentru slujbă. Lângă kiriako se află și arhondaricul schitului. Kiriako se mai numeau și catacombele primilor creștini.

METOC = clădire mănăstirească aflată la depărtare de mănăstirea de care aparține. Este condusă de un econom.

ORA BIZANTINĂ = este în vigoare în Sfântul Munte și este reglată după apusul soarelui, moment în care este ora 12. (ziua are întotdeauna 12 ore, iar noaptea 12 ore). Diferă de timpul obișnuit în funcție de sezon.

PARACLIS = bisericuță de mici dimensiuni.

PRIVEGHERE = slujbă care durează toată noaptea (aprox. 9 ore) în cinstea Domnului, a Maicii Domnului sau a Sfinților. În Sfântul Munte priveghere se mai numește și canonul personal de rugăciune al monahului.

PROIESTOS, PROISTAMEN = cei mai de seamă monahi dintr-o comunitate, deosebiți prin experiență și prin viețuire.

PROSMONAR = monahul care are în grijă o icoană făcătoare de minuni, păzindu-o și primind, în același timp, pe cei care vin să se închine.

RUCODELIE = (lucru de mână) denumește o lucrare pe care călugărul o împlinește cu binecuvântarea duhovnicului și din care se întreține. (ex.: pictură, sculptură, împletitul mătăniilor, etc.)

SCHIT = complex monahal alcătuit din mai multe chilii, care se supune mănăstirii pe teritoriul căreia să află.

SFÂNTA CHINOTITĂ = este formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri athonite, are sediul la Karyes și concentrează toată puterea administrativă a Sfântului Munte.

SINAXĂ = adunare.

STAREȚ = bătrân îmbunătțit; călăuzitorul duhovnicesc al obștei.

TREZVIE = starea de continuă atenție (priveghere) a monahului pentru a-și ține mintea curată de gânduri și ațintită către Dumnezeu.

TUNDERE (ÎN MONAHISM) = slujbă în timpul căreia fratelui i se taie patru șuvițe din păr în semnul Sfintei Cruci, i se schimbă numele și depune voturile monahale (ascultarea, sărăcia de bunăvoie și fecioria).

Sursa: Ieromonah Antonie, File de Pateric din Împărăția Monahilor. Sfântul Munte Athos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2000 via mărturie athonită .

Recomandăm cu drag și rubrica Lexicon athonit ținută de Părintele Silviu Cluci pe portalul Doxologia.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dialoguri athonite: Părintele Iulian Prodromitul

Dialoguri athonite
O stâncă de credință și un munte de duhovnicie

convorbiri duhovnicești cu părintele Iulian Prodromitul

Text: Arhimandrit Andrei Coroian
Fotografii: George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr, de la schitul românesc athonit Prodromu, este cunoscut de toată ortodoxia românească și grecească. Îl cunosc de aproape 20 de ani, mereu adâncit în rugăciune, dar cu fața și ființa radiind de lumină duhovnicească. Ochi-i sunt umeziți de lacrimi, iar inima-i un cuptor duhovnicesc. Un vulcan în fierbere, unde clocotesc credința, umilința, iubirea, răbdarea și milostivirea. El este duhovnicul a zeci de monahi și pustnici români athoniți, a multor credincioși care merg la Sfântul Munte Athos, iar faima și renumele său de duhovnic strălucește și luminează din grădina Maicii Domnului din Halkidiki și până în Țara României.

Te întâmpină mereu cu aceeași bunătate și blândețe, cu bucuria, lumina și răbdarea sa îngerească, cu disponibilitatea de a asculta, de a-ți fi de folos, de a te sfătui, lumina și îndruma duhovnicește. Toate acestea te fac să-l iubești. Sute și mii de monahi și credincioși români au fost sfătuiți de dânsul, de-a lungul zecilor de ani. Părintele nu caută și nu iese în evidență cu nimic, nu încântă, nu trezește admirație prin cultura sa teologică sau prin harisma oratoriei, ca părintele Cleopa, de pildă… El este firescul întrupat și normalitatea neschimbabilă. Are ceva din statornicia și neschimbarea veșniciei… Tocmai de aceea rămâi fericit ore și ore în prezența sa… Dar dacă-l privești mai din adânc, scrutând chipul și ființa sa cu ochii duhului, vezi în persoana lui o stâncă neclintită, un munte de credință și de duhovnicie.

Părintele Iulian este născut în duhovniceasca Moldovă. S-a format apoi duhovnicește la Sihăstria, la picioarele părintelui Cleopa, pe care-l venerează. L-a cunoscut pe părintele ieroschimonah și martir Daniil Tudor, care a fost schimnicit acolo și pe alți mari părinți duhovnici.

Odată mi-a povestit, cu duioasă amintire, despre trăirea cuvioșiei sale în Mânăstirea Sihăstria, unde s-a format duhovnicește și s-a călugărit. Despre marii părinți Cleopa și Paisie, despre alți părinți din această mare mânăstire de astăzi. În urmă cu trei sferturi de veac, aceasta era doar un schit, însă cu un stareț athonit cu viață sfântă (părintele Ioanichie Moroi), cu o rânduială sihăstrească aspră, foarte duhovnicească. Starețul Ioanichie a făcut din Sihăstria cea mai duhovnicească vatră sihăstrească din cuprinsul spațiului românesc. Mai apoi părintele Cleopa și ucenicii săi au dezvoltat aici o mare lavră, după modelul studit și athonit…

Născut la 8 ianuarie 1926, la Vorona, județul Botoșani, părintele Iulian se adaugă altor mari personalități pe care acest județ le-a dăruit României, în ultimele două secole. Aici au odrăslit poate cei mai importanți duhovnici, sfinți și oameni de cultură din țara noastră… Este îndeajuns să ne amintim doar de cuvioșii părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu sau de oameni de cultură ca Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian și alții…

A intrat de tânăr, în 1946, în Mânăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit și hirotonit. Părintele Iulian, cu dragoste și dor de Hristos, cu multă râvnă duhovnicească, și-a dorit să ajungă la Sfântul Munte, locul desăvârșirii, patria monahismului ortodox.

Acum este athonit și a intrat pentru vecie în cartea de istorie a miilor de cuvioși athoniți. De peste 40 de ani (din 1977) este viețuitor și duhovnic în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromu.

Transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei…

Am stat de multe ori de vorbă cu părintele Iulian. Mi-a vorbit cu multă admirație și dragoste duhovnicească despre părintele stareț Petroniu Tănase, fericit întru adormire… Despre râvna și neclintirea duhovnicească a acestui mare și sfânt nevoitor contemporan. Despre nevoințele sale ascetice și duhovnicești supraomenești. Părintele Petroniu, așa cum știm cu toții, a fost de o trăire ascetică și duhovnicească, teologică specifică marilor sfinți din istoria bimilenară a Bisericii… Istoria va consemna, peste veacuri, acest fapt, constatat, trăit pe viu de toți cei care l-au cunoscut.

Am stat odată o noapte întreagă cu părintele Iulian. Vorbea cu atâta căldură, cu atâta iubire duhovnicească, cu o răbdare, blândețe, smerenie, lumină și bucurie duhovnicească, care nu este din lumea obișnuită. Vorbea ca un adevărat părinte duhovnicesc, iubitor, cum tot mai rar poți să întâlnești, care transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei. Veșniciei fericite.

Ascultându-l, adesea mi-a venit gândul: De ce nu am venit oare pregătit să înregistrez cuvintele sale? Dar așa a fost să fie…

De obicei, merg și eu la Sfântul Munte așa cum o fac cei mai mulți, pentru folos duhovnicesc, pentru câteva zile de liniște, de tăcere și rugăciune. Întru acel loc unic, plin de tăcere și de har, de miresme de tămâie și de mir, cu biserici în care, prin podoaba frescelor bizantine, trăiesc vii sfinții cei din veacuri. Unde harul dulce al unor icoane minunate ale Preasfintei Fecioare Maria izvorăște bucurie, mângâiere și vindecări. Unde pretutindeni te întâmpină semnele că Maica Domnului nostru este Stăpâna Împărăteasă în acest loc de sfințenie și nevoință…

Aici, la Sfântul Munte, poți cinsti cu evlavie sfintele moaște bine înmiresmate ale apostolilor, proorocilor și mucenicilor, ale multor ierarhi și cuvioși, multe datând din primele secole. În acest loc, în cea mai mare lavră sau cel mai mic schit, într-o colibă pustnicească, se simte vie pliroma Bisericii cerești și pământești.

Slujbele și privegherile de toată noaptea din Athos coboară cerul pe pământ… Rugăciunea neîncetată, liniștea, isihia, smerenia, umilința te umplu de bucurie… Tăcerea acolo este o stare de har, auzire, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Este o stare de taină, de pace și de liniște, de mare bucurie. Aerul de aici se roagă, îngerii zboară și cântă nevăzuți. Din tăcerile cerești slăvesc cu cântări de taină pe Împărăteasa cerurilor și Stăpâna Muntelui Sfânt, pe Maica Domnului Pururea Fecioară.

În vara anului 2016, prin harul Mântuitorului Iisus Hristos și al Preacuratei Maicii Sale, cu binecuvântarea ierarhică trebuincioasă, am ajuns din nou la Sfântul Munte.

Prin bunăvoința părintelui stareț Atanasie Prodromitul, am stat câteva zile cu folos la schitul nostru românesc Prodromu, închinându-ne cu dragoste și bucurie icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoanelor minunate ale Sfântului Ioan Botezătorul, Cuviosului Atanasie Athonitul, precum și sfintelor moaște care fac parte din tezaurul schitului…

Am petrecut zile binecuvântare, mult folositoare în împărăția sfântă a Maicii Domnului. Din bogăția bine înmiresmată a duhovniciei athonite n-au lipsit nici micile pelerinaje în împrejurimile prodromite binecuvântate, bucurându-ne duhovnicește în locuri ca Peștera Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, Mânăstirea Marea Lavră, mormântul și moaștele Cuviosului Atanasie și alte multe sfinte moaște ale celor mai mari sfinți ai creștinătăți, aflate acolo la închinare, Peștera Sfântului Ioan Cucuzel, Chilia Sfântul Mare Mucenic Mina din capătul Viglei. Acolo se află minunatul părinte Iosif protopsaltul. Am mai fost și în alte locuri, precum Peștera Sfântului Nil izvorâtorul de mir, toate dintre acelea pe care este posibil să le cercetezi făcând drumul pe jos, dus-întors, într-o singură zi.

Slujbele din schit, săvârșite sub ochii blânzi și preacurați ai Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria din icoana Prodromița, întâlnirile și discuțiile cu părinții ne-au umplut de bucurie și pace.

Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară

De această dată am venit pregătit și din punct de vedere tehnic pentru o întâlnire și un dialog cu părintele Iulian. A acceptat cu bucurie, ca de fiecare dată, solicitarea fiind făcută prin părintele Daniel și un alt părintele care-l îngrijea. Ținând cont că odată cu vârsta, părintele Iulian a mai slăbit trupește, ne-am apropiat cu dorința și gândul sincer de a nu-l obosi peste măsură. Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară… Părintele a vorbit însă cu aceeași ușurință duhovnicească și bucurie ca și în alte dăți.

După cum am mai spus-o, vorbisem de multe ori cu sfinția sa, îi cunoșteam multe din cuvintele de folos, inclusiv cele rostite în versuri. Mă impresiona întotdeauna cu modul său temeinic de a vorbi, blând și ferm deopotrivă. De asemenea, patriotismul său cald, firesc, natural… Spunea: „Eu am venit aici să ajut și să fiu duhovnic călugărilor români, de aceea n’am învățat limba greacă”. De asemenea, modul său de a sfătui era întotdeauna argumentat teologic prin fiecare cuvânt.

În chilia sa erau tăinuite, după o perdea albă, vreo sută, poate două de cărți de profundă valoare duhovnicească și teologică. De aici scotea uneori câte o carte și cita din ea. Nu o dată mi-a citat în discuțiile noastre din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Iulian ne-a vorbit și acum despre importanța vieții curate. Despre starea înaintea lui Dumnezeu, despre ascultarea de El. Despre Moise și Ilie. Despre ispitele și suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Toate cuvintele sale de folos sunt întemeiate pe cuvântul sfânt al Scripturii, pe care-l citează cu multă familiaritate și exactitate teologică, aproape științifică. Cuvintele sale sunt experimentate în propria-i viață. Ele sunt făcute să ne întărească și nouă credința, să ne sporească râvna duhovnicească, dragostea și recunoștința față de Dumnezeu și față de pronia Lui. Dragostea față de Mântuitorul Iisus și Jertfa Sa, față de Maica Domnului și față de toți Sfinții.

Exact în urmă cu zece ani, în anul 2006, luam un interviu părintelui stareț Petroniu Tănase, pe care l-am publicat atunci în Revista Renașterea de la Cluj. Acum venise rândul avvei Iulian.

Ora stabilită era ora prânzului. La Sfântul Munte, masa se servește dimineața, după Sfânta Liturghie și seara, după Vecernie. Așadar, după slujba de dimineață și masă, vreme de un ceas-două, cercetasem împrejurimile schitului și iată-ne acum ajunși în chilia bătrânului avvă Iulian.

Pr. Andrei: Binecuvântați, părinte Iulian, sărutăm mâna! Ce mai faceți?

Pr. Iulian: Doamne-ajută! Bine ați venit! Luați loc acolo, pe scăunelul cela. Bine ați venit! Ce să vă spun eu, un om bătrân? Trec anii și-s tot mai bătrân. Ce să mai spun? „Bătrânețe, haine grele”!

Pr. Andrei: Dar sufletul întinerește zi de zi tot mai mult, cum zice Apostolul…

Pr. Iulian: Da, un cântec zice aceasta… Cântecele mai demult erau așa era de morale de plângeai. Îmi aduc aminte că la Târgu Neamț era un părinte bătrân, Calinic. Și cânta și el săracu’: „Bătrânețe, haine grele”… Cânta și plângea!

Pr. Andrei: Am auzit și eu un cântec duhovnicesc, despre moarte: „Moarte, moarte nemiloasă,/ tu pe toți îi scoți din casă…” L-am auzit cântat pe o casetă la Mânăstirea Sihăstria. Îl cântau niște părinți și o maică, dar l-am auzit și pe părintele Paisie Olaru cântându-l, așa, cu vocea sa bătrânească.

Pr. Iulian: La „Oastea Domnului” am auzit multe cântece populare (duhovnicești) și tot de la ei am învățat și poezii, pe care le-am mai uitat… Doar cântecul acesta mi-l mai amintesc… (Începe să cânte:) „Bătrânețe, haine grele,/ cum să fac să scap de ele?/ Trec zilele, trec și eu,/ bătrânesc și-mi pare rău…” Cântece bătrânești…, nu ca acum. Era și o poezie tare frumoasă, nu o mai știu toată. Când eram copil, acum 80 de ani, îmi aduc aminte cum mama sau bunica povestea copiilor înainte de Nașterea Domnului cum S-o născut Iisus Hristos… (Recită:)

„Afară ninge liniștit,/ și-n casă arde focul,/ iar noi pe lângă mama stând,/ de mult uitarăm jocul./ De mult și patul e făcut,/ dar cine să se culce,/ când glasul mamei repeta,/ cuvinte mari și dulce,/ cum S-a născut Hristos,/ în ieslea-I cea săracă,/ și boii cum suflau, milos,/ Căldură ca să-I facă…”

Și așa mergeam afară să vedem steaua și așteptam pe Domnul Care Se naște. Acum este altfel… Avem mass-media, copii au alte preocupări. Dar să vă spun o povestire: „La un bătrân vin niște frați tineri. (Mai vine câte unul pe aici și-i spun și eu ce pot. Că așa-i lumea, vrea să vadă bătrân, oricum cum ar fi el, că dacă-i bătrân tot mai știe câte ceva.) Și frații tineri erau în mânăstire și n-au mai putut rezista. Ca să poți rezista în mânăstire trebuie să te lupți (cu tine însuți – n. red.), să te împotrivești ispitelor trupești și diavolești, gândurilor rele. Sfântul Ioan Gură de Aur tare frumos ne mai spune, ne îndeamnă și ne sfătuiește să citim și să cunoaștem Sfânta Scriptură. Să ne învățăm noi din ea și să-i învățăm și pe alții. Căci «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu.» (Matei 5, 19) Și le spune frumos părintele fraților tineri. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim scris: «În lupta voastră cu păcatul încă nu v-ați luptat până la sânge.» (Evrei 12, 4) Deci trebuie să vă luptați până la sânge împotriva păcatului. Erau tineri frații și era un frate care avea un băț și se bătea, se lovea tare dureros când îi venea ispita, ca să poată rezista. Și după bătaia cu bățul îi trecea. Și-mi spune el odată: «Părinte, iar și iar vine ispita, dar numai ce mă uit la băț și-mi trece.» Și uite așa era.”

„Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge.”

Pr. Andrei: Trupul este ca și câinele din poveste: numai ce aprinzi becul și știe că-și primește porția.

Pr. Iulian: Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge, căci atunci revarsă Mântuitorul mila Sa peste noi. Căci spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5) Degeaba strângeți voi din dinți, vă încordați brațele, strângeți pumnii, zicând: Voi face așa și așa. „Fără Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul. Noi suntem în fața lui Dumnezeu oricând. Și mereu ne spune la fiecare că suntem întotdeauna în fața Sa. Păcatele pe care le facem ziua și noaptea, la miezul nopții, tot sub ochiul lui Dumnezeu le facem. Măcar la spovedanie (care se spovedesc, căci unii nu se mai spovedesc) să știm, să conștientizăm că suntem sub ochiul lui Dumnezeu. Le spun la oamenii care vin: Oameni buni! Suntem în fața lui Dumnezeu! Zăbovirea la băi, la plaje, vă întinează ochii și mintea. Spală-te frumos, dar ca și în fața lui Dumnezeu. Nu zăbovi, nu-ți întina privirea și mintea. Fiți cu mintea curată, căci toată lumea de acum, tineri, bătrâni, copii, se întinează. Le spun frumos, îs om bătrân. Măi, nu știu dacă cineva vă mai spune… Dar eu vă spun. Dacă faci astfel de lucruri, astfel de păcate, n-o să ai liniște.

Ce facem noi? Noi suntem în fața lui Dumnezeu întotdeauna. Orice ai face, să ai mintea curată, să fii curat la suflet și la trup, căci stăm în fața lui Dumnezeu. Atât de frumos se spune în Evanghelie: „Luați aminte că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) Deci împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, iar Sfântul Pavel zice către Corinteni: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește cu voi?” (I Corinteni 3, 16)

Trebuie să știți și voi că sunteți templul lui Dumnezeu cel viu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Atunci ce minte, ce suflet, ce viață ar trebui să am eu, dacă Duhul Sfânt locuiește în mine? Dacă este Duhul Sfânt în mine, atunci și Tatăl ceresc este, și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime este în mine. Iar unde este Sfânta Treime este Avraam, Isaac și Iacob, este Maica Domnului și toți Sfinții și Îngerii. Și atunci eu îi întreb: Crezi tu în Dumnezeu? Crezi tu în ceea ce nu se vede? Ei, iată, dacă crezi în Dumnezeu și în lumea de dincolo, acolo este Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții, și ei te văd. Noi credem în ceea ce nu se vede. Aici pe pământ trăim prin credință, nu prin vedere. Dincolo, în cealaltă lume, vom trăi prin vedere. Sfântul Apostol Pavel zice în Epistola către Evrei: „Prin credință Avraam a adus pe Isaac jertfă, atunci când a fost încercat.” (Evrei 11, 17) Cele mai mari minuni din Legea Veche s-au făcut prin credință. Prin credință Marea Roșie s-a despărțit, prin credință Enoh s-a suit cu trupul la ceruri, Ilie la fel. Numărăm anii care au trecut de atunci și vedem că ei sunt vii cu trupul. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ei sunt vii cu trupul, de mii de ani. Mare este Dumnezeu!

Ei vor veni și vor lupta împotriva lui antiHrist. Moise a stat 40 de zile în rugăciune în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Nu știu dacă ați fost pe acolo, căci mai demult am fost și eu, în anul 1979. Am fost de la așezământul românesc din Ierusalim, cu călugări și mireni. Am stat două zile și ne-am împărtășit acolo. Moise a stat 40 de zile pe munte și a primit tablele Legii, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Când a venit săracul, după 40 de zile de post și de rugăciune, n-avea nici un gând, și poporul îi spune: Nu ne putem uita la tine, strălucește mai mult ca soarele fața ta!

De unde aceasta? El nu știa că reflectă lumina dumnezeirii pe fața sa. Atât s-a înduhovnicit stând acolo pe Muntele Sinai, și atunci și-a pus un val pe față. Pune un văl pe față să nu ne orbești, i-au spus. Și așa și-a pus un văl pe față și a vorbit poporului. Iată rodul vorbirii cu Dumnezeu! Rugăciunea și conștiința că stai în fața lui Dumnezeu te face curat și luminos. Ești pătruns de lumina lui Dumnezeu.

Moise a stat în fața lui Dumnezeu, de aceea se și spune că Moise vorbea cu Dumnezeu cum vorbește prieten cu prietenul său. Și totuși, după un timp, Îi spune lui Dumnezeu și el, ca omul: Doamne, arată-Ți fața Ta. Dar Domnul Dumnezeu ce îi spune? Moise, Moise, de atâta timp vorbesc cu tine… El simțea, dar nu vedea nimic, simțea că Prietenul îi vorbea: Să scrii Legea, să faci așa, să faci așa… Și-i zice Dumnezeu: Iată de atâta timp îți vorbesc și nu știi, eu sunt Dumnezeu. Tu ești om și nu poți să trăiești și să vezi fața Mea. Aceasta i-a spus Dumnezeu în inima lui și nu L-a văzut pe Dumnezeu niciodată. Noi trăim prin credință. Aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată.” (Ioan 1, 8) Și-i spune Dumnezeu lui Moise: Tu ai vrut să vezi fața Mea, Eu îți voi arata spatele Meu.

Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, tâlcuiește întunericul dumnezeirii. Este întuneric pentru noi, lumina e prea mare, nu o putem privi. Și tâlcuiește el, spunând: Spatele Dumnezeirii este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Moise a fost ascultător de Dumnezeu, a stat înaintea Lui, a împlinit poruncile Lui. Și toate se leagă. Cele vechi cu cele noi. Moise și Legea ne aduc la ascultare față de Evanghelie și de Hristos.

Pr. Andrei: Da, este același Cuvânt al lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie de Eghina spune în Hristologia sa că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat vreodată, ci Dumnezeu Fiul S-a arătat ca și Cuvânt neîntrupat. În tot Vechiul Testament, El este Cel ce S-a arătat și a vorbit cu proorocii. Mai apoi S-a arătat în lume ca și Cuvânt întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Iulian: Da! Bineînțeles. El este Cel vechi de zile, cum spune la Daniil.

Pr. Andrei: Cuvântul, Dumnezeu Fiul!

Pr. Iulian: Unii pun în fotografii pe Dumnezeu ca un om bătrân. Nu e permis. Cel vechi de zile este Iisus Hristos.

„Tare mare păcat este mândria…”

Pr. Andrei: Cel nevăzut nu poate fi reprezentat. Până la Întrupare orice reprezentare era interzisă. Cuvântul cel veșnic întrupat este fața Tatălui („Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 9, 14.) După Întrupare poate fi reprezentat în icoane. Iar iconografia să fie canonică, după erminie.

Pr. Iulian: Bineînțeles. Hristos, Mântuitorul nostru, doar El este noul, singurul lucru nou sub soare. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește cum S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, cum a venit Iisus Hristos Mântuitorul nostru în această lume. În ce umilință și smerenie a venit, să ne aducă nouă mântuirea și îndumnezeirea. El n-a făcut nimic rău. A trăit viață fără păcat, făcând numai bine. Nici ca Dumnezeu veșnic n-a făcut nimic rău. Nu a făcut iadul, Doamne, ferește, n-a făcut păcatul. Cine a făcut iadul și primul păcat găsim la Isaia, în capitolul 14. Spune acolo: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața?” (Isaia 14, 12) A fost stea strălucitoare, căpetenia îngerilor. „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul.” (Isaia 14, 14) Și a căzut în întunericul adâncului. El însuși s-a făcut întuneric, el a făcut întunericul, bezna și atrage lumea la întuneric cu înșelăciunea. De asta a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să contracareze și să sfărâme mândria lui de fier. Că tare mare păcat este mândria… Și atâta umilință a avut Domnul, că S-a născut într-o iesle săracă. Era acel recensământ în Betleem, nu au găsit loc la casa de oaspeți. Și Maica Domnului era grea (însărcinată), iar Iosif a primit poruncă de la înger să o protejeze, că altfel era omorâtă cu pietre. Ce durere!

Maica Domnului cu cine îi făcut copilul, cu cine? Maica Domnului era fecioară, în naștere și după naștere. Când arhanghelul Gavriil îi spunea: Vei naște Fiu! Ea zice: Cum? Eu nu știu de bărbat! Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri și vei naște Fiu. S-a pregătit, bineînțeles, că n-a fost ascunsă lucrarea Duhul Sfânt de Maica Domnului, chiar dacă au fost ascunse unele lucruri. Dar cât a suferit Maica Domnului! Dumnezeu i-a ascuns unele lucruri, ce frumoase sunt acestea și ce adânci.

Veneau din Nazaret la Ierusalim, cu Sfântul Iosif, să se închine la Templu, în fiecare an. La întoarcere, Pruncul Iisus, Care avea 12 ani, S-a pierdut. Ei credeau că e printre rude sau cu alți copii… Ce durere pe Maica Domnului! L-au căutat fără odihnă… După trei zile l-au găsit în Templul cu bătrâni, cu cărturarii și arhierei și I-au reproșat. Dar atunci ei au înțeles un lucru adânc… Domnul i-a răspuns și i-a zis: Pentru ce Mă căutați, oare nu știați că în Casa Tatălui Meu trebuia să fiu? Și Maica Domnului n-a mai zis nimic, punând cuvântul în inima ei.

Pr. Andrei: Ce frumos! Le-a dus mintea și sufletul într-un alt plan existențial, în cel duhovnicesc. Și sfinția voastră ne duceți acum cu gândul și cu inima de pe Muntele Sinai la Domnul Iisus și la Maica Domnului!

Pr. Iulian: Da! Și până la vârsta de 30 de ani, cum a stat El în smerenie, în ascultare, în anonimat… Ce model de viață smerită și ce învățătură ne dă Domnul! În Muntele Carantaniei, am fost și acolo, satana a venit să-L ispitească: Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă, ai flămânzit. Mântuitorul tot din Scriptură îi răspunde: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. V-am spus, trebuie să știți că sunt oameni care trăiesc fără mâncare: Enoh și Ilie. Alții nu știu, nu vor să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. Andrei: Da! Și alți Sfinți… Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, Egipteanul, prăznuit pe 19 iunie, a trăit 70 de ani numai cu Sfânta Împărtășanie.

Pr. Iulian: Da. Da… Bineînțeles, la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 27) Și L-a ispitit din nou satana pe Mântuitorul, zicând: Aruncă-Te jos de pe aripa Templului – a îngăduit Dumnezeu, bineînțeles –, sari jos, căci este scris: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. (Matei 4, 6) Iar Mântuitorul i-a răspuns tot din Scriptură: „Scris este să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Matei 4, 7) L-a suit apoi pe un munte înalt și Îi spune: Vezi lumea asta, e a mea! Era prințul întunericului, Dumnezeu a îngăduit. Dar încă nu s-a smerit. Domnul a îngăduit să aibă zăvoarele iadului, unde el, prințul întunericului, îi închide pe toți pe care îi înșală cu acul păcatului… Cu toate ispitele ne atacă și pe noi diavolul, dar Domnul l-a biruit… Și când I-a zis închină-Te mie, Domnul i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satana, căci scris este Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!” (Matei 4, 10) Pentru noi a biruit Domnul ispitele lui satan, numai El le poate birui.

Și a plecat cel rău până la o vreme. Care a fost vremea? A fost vremea Răstignirii! L-a urmărit pe Mântuitorul, prin Anna și Caiafa și prin Iuda trădătorul, L-au prins și L-au dat la răstignire. Și-a ales Mântuitorul Iisus Hristos cea mai grea suferință și moarte, răstignirea pe cruce, cum ar fi fost cel mai mare criminal. Prin răstignirea pe cruce a vrut să sfințească crucea, suferința. Și ce dureros! I-au bătut cuie în mâini, că știe omul unde să bată… Și aici L-a urmărit satana. Când L-a văzut răstignit, își zicea: N-a fost Dumnezeu. Nu Și-a adus zece legiuni de îngeri... Și tocmai atunci Mântuitorul a rupt zăvoarele iadului, ca un Dumnezeu ce era. Vedeți cât a suferit Dumnezeu, Fiul întrupat Hristos, din cauza lui Adam.

„Să avem prezența lui Dumnezeu!”

Pr. Andrei: Domnul e dragostea lui Dumnezeu, jertfită de dragul nostru, al oamenilor.

Pr. Iulian: Omenii, de la început, mereu păcătuiesc. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Din toți pomii poți să mănânci, toți din rai, numai dintr-unul să nu mănânci, al cunoștinței binelui și răului. Dar n-a ascultat!

Pr. Andrei: Iată ce păcat mare este neascultarea! Tot planul divin l-a dat peste cap!

Pr. Iulian: Da! Și s-a ascuns Adam. Căci zice că s-au golit de lumina dumnezeirii. Cum zice părintele Cleopa, s-au văzut goi, când au pierdut harul și lumina dumnezeirii. Și de-atunci blestemul neascultării asupra șarpelui, asupra pământului și asupra oamenilor…

Pr. Andrei: Și acest blestem s-a înmulțit prin păcatele oamenilor… S-a lungit și s-a lățit pe tot pământul și-n toată istoria…

Pr. Iulian: Da. De asta a fost nevoie de răstignire, și după răstignire Hristos să coboare în iad, că toți oamenii mergeau în iad.

Pr. Andrei: Da! Părinte, ați făcut un excurs prin Scriptură în istoria mântuirii, ne-ați dus cu gândul la Domnul Hristos, la Legea Lui, la suferințele și moartea Lui pe Cruce. Ce trebuie să facem? Mai concret, cum să aplicăm acestea în viața noastră?

Pr. Iulian: Să ne gândim mai mult la ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Cum ne-a înzestrat cu minte, cu suflet viu. Să căutăm să-L cunoaștem și să avem prezența lui Dumnezeu. Să avem frica Lui! Prin cunoașterea Lui să ne cunoaștem pe noi înșine. Să-L iubim pe Dumnezeu și să ascultăm de El, să ne închinăm Lui. Să zicem tot timpul: Doamne, sunt în fața Ta! Ajută-mă! Nu mă lăsa! Tu vezi tot! Tu știi tot! Să ne rugăm cu această conștiință! Cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu simțire. Căci se spune blestemat este acel om care face lucrurile lui Dumnezeu cu nesimțire, cu lenevie sau cu nebăgare de seamă. Să ne încredem în Dumnezeu mai mult decât în noi… Căci iarăși zice: „Blestemat este omul acela care se crede în om mai mult decât în Dumnezeu.” (Ieremia 17, 5)

Să ne întoarcem mereu la El, să-I zicem: Doamne, sunt în fața Ta, nu mă lăsa! Ajută-mă pe mine și pe familia mea! Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă… Dacă le vom spune că sunt fii ai lui Dumnezeu, că împărăția lui Dumnezeu este întru ei, acestea le vor fi în minte mereu.

Pr. Andrei: Mai ales dacă îi văd pe părinți făcând așa, învață de la ei!

Pr. Iulian: Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte. Să-i învățăm că suntem trecători pe pământ și tot timpul să fim pregătiți pentru lumea cealaltă. Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului…

Pr. Andrei: Adică să aibă ierarhia valorilor, sufletul mai important ca trupul, duhul mai important decât materia, duhovnicia mai de preț ca realizările lumești.

Pr. Iulian: Da! Acum este timpul să lucrăm cele ale lui Dumnezeu. Nu putem să slujim la doi domni. Să-L urmăm pe Hristos cu blândețe și bunătate, ca să nu plângem veșnic. Să lucrăm mântuirea, să înmulțim talanții, să sfințim sufletul și trupul, ca să așteptăm moartea cu bucurie.

Pr. Andrei: Mulțumim, părinte Iulian, pentru aceste învățături și sfaturi atât de bogate și de adânci duhovnicește. Ne-ați adus în suflet esența învățături evanghelice, biblice și patristice. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă păstreze în harul Său.

Dumnezeu l-a întărit pe părintele Iulian, la cei 90 de ani ai săi, să ne vorbească mai bine de o oră, dându-ne și alte sfaturi personale. Un ostaș al nevoinței duhovnicești și al dragostei lui Hristos este și va fi mereu tânăr și râvnitor… Tinerețea veșnică a lui Hristos părintele Iulian o poartă în suflet și în ființa sa întreagă. Cuvintele sale duhovnicești, rugăciunile sale fierbinți sunt cu putere multă. Ele ne pot folosi pe noi, pe cei mulți, astăzi și peste veacuri.

Întru el trăiește și lucrează Hristos, Duhul Său cel Sfânt, cu pacea, cu iubirea, răbdarea și sfințenia Sa. Duhovnicia părintelui Iulian bucură, pacifică și întărește sufletele. El se numără deja în ceata cuvioșilor părinți sfinți ai Muntelui Athos din ultimii 40 de ani.

Cu drag i-am închinat aceste rânduri, rugându-ne lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca Domnul Hristos să ne facă parte, atât cât putem cuprinde, de harul, de virtuțile și binecuvântarea sa.

Sursa : Lumea monahilor 144 / 20 iunie 2019.
Mulțumim lui George Crasnean pentru îngăduința de a prelua acest material pe blogul Sfântul Munte Athos.

Viaţa în chinovia aghiorită

Firea noastră omenească cere comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul nostru. “Nimic nu este mai propriu firii noastre decât să comunicăm unii cu alţii, să avem nevoie unii de alţii şi să-l iubim pe cel de acelaşi neam [omenesc] cu noi”, scrie Sfântul Vasilie cel Mare[1]. Această însuşire a vieţii omeneşti este păstrată în viaţa de chinovie – după cuvântul aceluiaşi Sfânt –, aşa încât nici “ceea ce este prezent” să nu devină nefolositor, nici “ceea ce lipseşte, să nu fie de neînlocuit”[2]. Se păstrează “relaţia mădularelor unele cu altele, precum şi slujirea şi supunerea faţă de Capul nostru, Care este Hristos”[3] şi “lucrarea întru Unul Duhul Sfânt Care Se revarsă asupra tuturor deopotrivă”[4]. Astfel, chinovia este icoana Bisericii, “stadionul de nevoinţă şi călătoria cea bună a urcuşului duhovnicesc şi exersare neîntreruptă şi cercetare a poruncilor Domnului […], având ca ţel slăvirea Domnului […], însuşire adeverită de faptele istorisite în vieţile Sfinţilor”[5].

Un om se face monah, deoarece el îşi găseşte sensul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu. Îşi simte insuficienţa personală şi cere mila Lui. Iar Biserica, în iubirea ei de oameni, a rânduit multe moduri de viaţă monahală. În chip diferit apreciază fiecare om aceste moduri de viaţă. Nu vom comenta nimic despre acestea, ci ne vom limita la cuvintele [generale] ale Sfântului Simeon Noul Theolog, care zice: „În tot şi în toate lucrările şi faptele, viaţa pentru Dumnezeu este atotfericită”[6].

Chinovia urmează o cale de mijloc, fără extreme. Este un mod de a se iconomisi diferite caractere şi vocaţii în acelaşi spaţiu şi în acelaşi mod de viaţă. Şi dă roade bune, pentru că nu este o lucrare omenească. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o şi o ţine. Acest lucru i l-a spus Sfântului Pahomie, primul chinoviarh: „Să ai bună îndrăzneală, căci rădăcina seminţei tale în veac nu va înceta; şi până la sfârşitul veacului va fi păstrată sămânţa ta pe pământ”[7].

În chinovie există un cadru văzut care îl ajută pe monah să se înrădăcineze în „măslinul cel bun” (Romani 11, 24) al Bisericii, prin slujbe, prin canonul său personal, prin slujiri şi ascultare… Există o rânduială, „modelele” îngereşti şi patristice, care trasează calea către libertate. Odată, când Sfântul Pahomie socotea insuficient canonul de rugăciune, Îngerul i-a răspuns: „Este destul. Acestea le-am alcătuit, ca să ajungă şi cei mai mici să împlinească canonul şi să nu se mâhnească ca unii ce sunt neputincioşi; cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au nevoie de rânduială, căci în chiliile lor toată vieţuirea şi-au predat-o rânduielii lui Dumnezeu”[8].

În Biserică sunt împlinite vocaţiile firii omeneşti. Iar în rânduiala vieţii de chinovie omul îşi pune corect în valoare capacităţile şi îşi cultivă caracterul. Ascultarea, străduinţa în a urma voia lui Dumnezeu, îl curăţă şi îi reunifică puterile pe care i le-a pervertit şi destrămat egoismul. Astfel, îşi face mica sa lucrare, fără să o absolutizeze în chip egoist, ci integrând-o în trupul comun al mănăstirii, în Trupul comun al Bisericii, ca să primească harul lui Hristos, al Capului Trupului. Astfel, prin întreaga rânduiala a comunităţii chinoviale este cu putinţă să se ţină toate poruncile, să se transmită harismele, să iasă la iveală şi să se vindece neajunsurile şi să se plinească lipsurile, după cum învaţă Sfântul Vasilie cel Mare[9].

Fiecare lucru îşi găseşte locul care i se potriveşte. În cadrele chinoviei, fiecare monah lucrează în chip diferit. Însă, şi cel mai mic lucru pe care îl face poate să dobândească o însemnătate mântuitoare. Sunt semnificative în acest sens neîncetatele laude din catehezele unui mare chinoviarh, ale Sfântului Theodor Studitul, aduse fiecărei slujiri – însemnată şi neînsemnată –, şi epigramele pe care le dedică fiecărui slujitor în parte. În acestea vedem păstorirea plină de dragoste a Bisericii. Se sfinţeşte fiecare ocupaţie materială şi viaţa duhovnicească se materializează.

Prin viaţa lui smerită şi lipsită de slavă, Sfântul Eufrosin, neînsemnatul bucătar al unei mănăstiri, s-a învrednicit să guste din merele Raiului. Sfânta Isidora din chinovia Tavennisiotelor primeşte închinarea şi vădirea sfinţeniei ei din partea marelui Avva al pustiei, Cuviosul Pitirún. Astfel, dincolo de ierarhia văzută, există în chinovie şi o ierarhie nevăzută, duhovnicească, care, atunci când se descoperă vestiţilor avva, îi face să sărute picioarele monahilor neînsemnaţi şi dispreţuiţi de toţi.

La mănăstire viaţa de fiecare zi este pusă în valoare. Lucrările simple, precum participarea la sfintele slujbe sau o oarecare ocupaţie neînsemnată, nu duc la plictiseală, ci – atunci când toate acestea se fac după Dumnezeu – duc la agonisirea în suflet, în chip nevăzut, a dumnezeiescului har, precum se agonisesc picăturile de apă într-un rezervor. E de ajuns o arătare a Harului, ca să se întărească în monah „înştiinţarea credinţei” (vezi Evrei 10, 22). Astfel, omul simte valoarea celor puţine şi mărunte şi se încredinţează că păşeşte pe drumul cel bun.

Şi slăbiciunile celorlalţi ajută. Prin neînţelegerile pe care le provoacă acestea, omul îşi descoperă sinele, propriile-i slăbiciuni. Se şlefuiesc fraţii precum pietrele pe care râul le trage după sine şi le şlefuieşte, frecându-le între ele. Dar şi lipsurile se plinesc în chinovie. „Prisosirea” rugăciunii, a hărniciei sau a înţelepciunii unuia plineşte insuficienţa celuilalt. O slăbiciune trecătoare a unuia în lupta comună nu aduce deznădejde sau dezastru în viaţa personală sau de obşte. Ca un singur trup, obştea urmează acelaşi drum, se confruntă cu acelaşi vrăjmaş şi are putinţa să susţină un membru, când acela slăbeşte, până când se va întări şi va putea participa iarăşi la luptă, ajutându-i eventual şi pe alţii, la rândul lui.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dominantă este prezenţa Stareţului, care este „Bătrânul” [Ghéronda], este Părintele fraţilor, căruia Hristos i-a încredinţat sufletele lor. Prin harul lui Dumnezeu, el tâlcuieşte voia Lui pentru fiecare monah. Din turnul lui de veghere [duhovnicească] aflat la înălţime deosebeşte uneltirile vicleanului şi păzeşte în siguranţă turma lui cuvântătoare. Precum de-Dumnezeu-văzătorul Moise şi Apostolul Pavel, Stareţul mijloceşte între Dumnezeu şi fiii lui duhovniceşti, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte spre mântuire. Şi fraţii, ascultându-l, pe Dumnezeu Îl ascultă, Care l-a aşezat drept cap al lor şi îi luminează.

Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu şi prin acest har cei orbi duhovniceşte îşi recapătă vederea fără osteneală, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul[10].

Liberi de greutatea voinţei egoiste, ei păşesc nestingheriţi [pe drumul desăvârşirii]. În acest fel înaintează corabia obştii, avându-l chivernisitor pe egumen, care se îngrijeşte şi de feluritele nevoi administrative şi economice ale chinoviei; ca şefi de echipaj îi are pe fraţii duhovniceşti mai vechi, care, prin experienţa lor, îi sprijină pe membrii mai noi ai chinoviei şi îl ajută pe stareţ să traseze drumul; şi marinari, pe fraţi, care fiecare contribuie la viaţa mănăstirii dinspre partea lui şi după puterile lui.

Expresie a acestui demers sunt şi sinaxele – de obicei săptămânale. În acestea, Gheronda dă îndrumări în privinţa unor teme mai generale ale vieţii fraţilor şi ale funcţionării mănăstirii şi tâlcuieşte semnificaţia diferitelor perioade praznicale şi liturgice. Şi fraţii vorbesc despre problemele de fiecare zi, îşi împărtăşesc experienţa şi dezbat aceste lucruri.

Parte integrantă a vieţii monahale este şi primirea pelerinilor. În ultimii ani vin mulţi la Sfântul Munte, greci şi străini, ortodocşi şi neortodocşi, de diferite vârste şi profesii. Pelerinii se integrează în programul mănăstirii. Unul dintre fraţi preia primirea lor, alţii instalarea lor în „arhondaric” şi alţii comunicarea cu ei. Pelerinii participă la slujbe şi mănâncă la trapeza comună. Se liniştesc puţin de grijile lumeşti şi vorbesc despre problemele care îi preocupă.

Astfel, chinovia, deşi este în afara lumii, participă la viaţa acesteia în modul ei propriu. Nu se integrează în structurile sociale existente, este însă o comunitate cu o alcătuire proprie, avându-L în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos şi duhul Lui de jertfă. De aceea, şi este o societate deschisă şi poate să primească pe fiecare şi să îl ajute să îşi regăsească integritatea personală sau comunitară.

Caracterul chinoviei este sugerat şi de arhitectura acesteia. În mijloc este „katholikonul” (biserica centrală) şi de jur împrejur chiliile fraţilor, trapeza, arhondaricul, spaţiile de lucru şi magaziile. Inima mănăstirii pulsează în katholikon. Toate celelalte slujiri (ascultările, mâncarea, sinaxele, odihna) au în centru Dumnezeiasca Liturghie. Toate aceste slujiri sunt precum o proscomidie – o punere înainte a jertfei: ofrandă a creaţiei, a lucrărilor omeneşti, a existenţei noastre… către Dumnezeu, „ale Tale dintru ale Tale”, premiză necesară pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Sfintele slujbe se întind asupra întregii vieţi de chinovie. Fiecare faptă se face din perspectiva acesteia. Fiecare lucru este sfinţit, pentru că se aduce ca dar lui Dumnezeu. Munca se face pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, monah sau pelerin. Prin mâncare şi somn, se dau firii cele necesare trupului; şi când necesităţile trupeşti sunt săvârşite după cum se cuvine, se aduce slavă lui Dumnezeu care le-a iconomisit în chip minunat. Şi o plimbare pe jos ajută, căci şi trupul trebuie să se refacă puţin, după este de trebuinţă să se slăbească când şi când coarda arcului, după pilda Sfântului Antonie cel Mare, iconomisind bine slăbiciunea firii omeneşti şi, cu harul lui Dumnezeu, contribuind astfel la maturizarea fratelui. Toate pot deveni ofrandă către Dumnezeu şi toate sunt împletite cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este potrivit a se face în orice clipă.

Programul chinoviei este cadrul în care, atunci când este bine pus în valoare, aduce mari foloase în viaţa monahului, după ritmul vieţii liturgice. Deşi există diferenţe de la mănăstire la mănăstire, în linii mari, programul este acelaşi. Viaţa de fiecare zi începe după miezul nopţii. Prima grijă şi „primul gând” al monahului este canonul său: câteva metaniere cu rugăciunea lui Iisus şi cu închinăciuni – metanii mici – şi o sută sau două sute de metanii mari, după cum a rânduit „Bătrânul” pentru fiecare. Astfel, lucrarea minţii, atunci când mintea este curată, devine şi ea prinos lui Dumnezeu.

Cu aceste dumnezeieşti înţelesuri fratele merge apoi în katholikon, unde, odată cu Miezonoptica, începe slujba de dimineaţă. După rostirea senină a Miezonopticii, a celor şase psalmi ai Judecăţii şi a psalmilor utreniei, urmează lauda adusă Sfinţilor şi a Maicii Domnului, precum şi invocarea ajutorului lor la canoanele utreniei şi la „Ceea ce eşti mai cinstită”. Încununarea utreniei este slăvirea adusă lui Dumnezeu în Laude şi Doxologie. După citirea Ceasurilor, se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, care este vorbire cu Domnul, ofrandă a sinelui nostru şi a lucrărilor noastre şi răspuns la ofranda noastră din partea Domnului, în chip văzut şi nevăzut, prin harul Lui necreat în tipurile create ale pâinii şi vinului care se preschimbă în Trupul şi Sângele Lui. (La marile sărbători toate slujbele se săvârşesc mai strălucit, cu privegherea care începe cu puţin înainte de apusul soarelui şi durează între şapte şi zece ore). În continuare, în cele mai multe mănăstiri fraţii se retrag la chilii, ca să poată păstra harul Dumnezeieştii Liturghii şi să se odihnească, dacă sunt obosiţi de la slujbă.

După câteva ore urmează masa comună. (În zilele de sărbătoare, îndată după dumnezeiasca Liturghie, cu alai şi imnuri, fraţii se îndreaptă către trapeză.) După ce stareţul binecuvântează mâncarea, fraţii mănâncă, în timp ce unul dintre ei citeşte vieţi de Sfinţi, cuvinte la praznice sau texte patristice referitoare la viaţa monahală. Astfel, este binecuvântat Dătătorul mâncării noastre materiale, Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, şi mintea se hrăneşte cu înţelesuri dumnezeieşti. Actul hrănirii trupeşti se sfinţeşte şi devine un act duhovnicesc.

În continuare, fraţii merg la „ascultările” lor, adică la diferitele munci necesare pentru funcţionarea şi întreţinerea mănăstirii şi pentru primirea închinătorilor. Fiecare, după chemarea şi după nevoile mănăstirii, împlineşte vreme de un an sau mai mulţi o anume ascultare. Dăruieşte după puterile lui. Cei mai puternici lucrează mai mult, alţii mai puţin, valorificându-şi diferit timpul şi ajutând corespunzător chinovia şi prin studiu duhovnicesc, rugăciune, „isihie”… Ascultările, mai grele sau mai uşoare, manuale sau nu, când se săvârşesc în Hristos, au aceeaşi valoare şi aduc ofrandă egală în chinovie.

După încheierea muncilor, la trei ore înainte de apusul soarelui, începe Vecernia, o slăvire adusă lui Dumnezeu pentru „Lumina lină” pe care ne-o dăruieşte la sfârşitul zilei. Marţea, Joia, Sâmbăta şi Duminica (în afară de perioada Postului Mare şi a Postului Adormirii Maicii Domnului, când cina are loc doar Sâmbăta şi Duminica) după Vecernie avem cina. Cu puţin înainte de apusul soarelui, se săvârşeşte Pavecerniţa, ultima slujbă a zilei, care este unită cu diferite paraclise.

Apoi încetează orice mişcare în mănăstire, poarta exterioară se închide şi fraţii se retrag la chiliile lor, ca să cântărească înaintea lui Dumnezeu ziua care a trecut, să facă studiu duhovnicesc, să se roage şi să se odihnească. Ziua, aşa cum a început, la fel se şi încheie: cu pomenirea lui Dumnezeu. Şi viaţa monahului alcătuieşte un ciclu avându-L în centru pe Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul zilei, dar şi începutul, calea şi sfârşitul vieţii omeneşti.

Sursa: Antíphono, prima oară s-a publicat în periodicul “Orthódoxi Martyría” [„Mărturie Ortodoxă”], fasciculul 15 (Septembrie – Decembrie 1985), pp. 45-47. Este postat aici cu schimbări neînsemnate.

---

[1] Όροι κατά πλάτος, III.

[2] Idem, VII, 1.

[3] Idem, VII, 2.

[4] Idem.

[5] Idem, III, 4.

[6] Κεφαλαίων γ΄ εκατοντάς, 65.

[7] Βίος α΄, ΒΕΠΕΣ vol. 40, p. 206.

[8] Idem, p. 124.

[9] Όροι κατά πλάτος, III, 2.

[10] Cuvântul al IV-lea, 131.

Monahul Theológos Ivirítis

Sursa: Pemptousia

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză

Nou documentar despre Muntele Athos (2019), cu subtitrare în engleză / Marca Syndicado

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Continuăm în acest număr istorisirea întâmplărilor care au marcat a doua parte a vieţii Cuvioasei Macrina Vassopoulos, punând în lumină o parte din învăţăturile duhovniceşti cu care îşi hrănea maicile din obşte, dar şi pe numeroşii ucenici şi ucenice nevoitori în lume. Cuvinte care îşi trag seva dintr-o experienţă duhovnicească rar întâlnită şi care au puterea să tămăduiască şi astăzi sufletele. În încheiere, veţi găsi fragmente dintr-un cuvânt pătrunzător ţinut la înmormântarea Fericitei Macrina de stareţul Efrem Filotheitul – cel ce i-a fost călăuză duhovnicească după mutarea la cele veşnice a Cuviosului Iosif Isihastul. Un panegiric elocvent, care îi înfăţişează cititorului virtuţile în care a strălucit de-a lungul vieţii Cuvioasa Macrina.

prima parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Intrarea în monahism. Alegerea ca stareță

Gheron Iosif Isihastul a profețit că Maria va urma calea monahală. Pe când Maria încă se afla în lume, bătrânul îi trimitea regulat scrisori prin care o călăuzea duhovnicește. Odată, Maria și o prietenă de-a ei întru Hristos, Fotini, l-au rugat pe starețul Iosif să le trimită ca binecuvântare o cruciuliță meșterită de el. Acesta le-a îndeplinit dorința: când trei pelerini din Volos l-au cercetat în Sfântul Munte, le-a dat cruciulițele pentru Maria și prietena ei, dezvăluindu-le că Maria va îmbrăca schima îngerească, iar Fotini se va căsători.

La vârsta de 36 de ani, Maria părăsește lumea și alege să viețuiască alături de surorile sale întru Hristos, monahiile Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania. Toate făceau ascultare totală de starețul Iosif Isihastul. Urmau întru totul programul său duhovnicesc centrat pe îndeletnicirea continuă cu Rugăciunea lui Iisus, ascultare și priveghere. Maria devine, prin dumnezeiasca pronie, Macrina. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu, starețul Iosif cunoștea de la mare distanță starea duhovnicească a fiecăreia dintre ucenicele sale și le oferea prin scrisori sfaturile potrivite.

În biografia pe care i-a dedicat-o starețului Iosif Isihastul, părintele Efrem Filotheitul relevă foloasele duhovnicești pe care le dobândește creștinul care se nevoiește să rostească des Rugăciunea lui Iisus. Astfel, Rugăciunea lui Iisus are „puterea de a domoli patimile”, fiindcă: 1. Prin Rugăciunea lui Iisus „mintea nu se răspândește în multe cuvinte, precum se întâmplă la slujbe, ci se adună în puține cuvinte”, „absoarbe rugăciunea cu mai multă ușurință și intră împreună cu ea în adâncul inimii”; 2. Rugăciunea lui Iisus „este la îndemâna oricui (…) indiferent de erudiția sau sporirea duhovnicească pe care o are”; 3. „Poți să rostești Rugăciunea toată ziua și oriunde”, iar „ea pe toate le sfințește și pe demoni îi înfricoșează.” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, 2010)

Între anii 1962 și 1963, maicile au cumpărat terenul din satul Portaria-Volos și au zidit așezămintele Mânăstirii Maicii Domnului Hodighitria. În 1963, a fost tunsă în monahism Victoria, mama starețului Efrem Filotheitul. Îmbrăcând haina monahală, Victoria a primit numele de Teofana. La rândul ei, maica Teofana i-a fost nașă de călugărie Mariei. Iar Maria a devenit maica Macrina, primind numele Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Intrarea Mariei în cinstitul cin monahal s-a săvârșit în timpul Pavecerniței. Tunderea ei în monahism a fost săvârșită de starețul Efrem. Cu acest prilej, maica Macrina s-a învrednicit de următoarea vedenie: se făcea că soarele răsărea din Sfântul Altar, scăldând întreaga biserică în nezidita lumină. Vreme de 40 de zile sufletul maicii Macrina a rămas în această stare binecuvântată: petrecea într-un duh de pocăință atât de adâncă încât lacrimile i se prelingeau continuu pe obraz. Această stare de străpungere a inimii se manifesta și în alt chip. În primele zile după îmbrăcarea în schima mare, de fiecare dată când își îndrepta privirea spre icoana Judecății de Apoi, care era zugrăvită în afara chiliei sale, sufletul îi intra în stare de contemplație și simțea acut flăcările iadului. (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 41)

Monahiile care viețuiau în mânăstirea din Volos aveau mare nevoie de o stareță care să le îndrume. Pe Maria, deși o recomandau virtuțile duhovnicești pe care le dobândise deja, nu o recomandau anii: unele monahii erau mai în vârstă ca ea. L-au rugat pe starețul Iosif să facă rugăciune pentru ca Dumnezeu să le descopere voia Sa. La scurtă vreme, în timp ce se ruga, starețul Iosif a văzut o livadă cu multă verdeață, iar pe Maria stând în mijlocul ei, înconjurată de oi. Dintr-odată, s-a ivit o maimuță care voia să se apropie de oi, însă Maria a gonit-o cu un baston din trestie. Gheron Iosif le-a scris maicilor: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună.” Dar fiindcă Maria, din smerenie, refuza să accepte funcția de stareță, starețul Iosif s-a rugat ca Domnul să îi adeverească voia Lui. Răspunsul a venit sub forma unei vedenii pe care Maria a avut-o: se făcea că Sfântul Ioan Botezătorul se urca la cer, ținând un baston în mână, iar Maria pășea în urma Înaintemergătorului Domnului, fiind urmată de restul monahiilor. (idem, pp. 35-37) După ce a primit această încredințare, maica Macrina a acceptat să își asume rolul de conducătoare a mânăstirii din Volos și de povățuitoare duhovnicească a surorilor sale întru Hristos.

În cuvintele pe care le adresa ucenicelor sale, stareța Macrina punea un accent deosebit pe virtutea ascultării, pe pomenirea continuă a Numelui Domnului și pe manifestarea dragostei jertfelnice față de aproapele. Spunea, spre exemplu: „Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.” „Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul. Sau: nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă, și surorii noastre.” „Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său.” „Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile.” (idem, pp. 67, 84, 86)

Harismele maicii Macrina

Maica Macrina învățase de la tatăl ei și de la pustnicul pe care l-a întâlnit în satul Sfântului Lavrentie valoarea enormă pe care o are milostenia pentru mântuirea sufletului. Monahiilor aflate sub ascultarea sa le spunea adesea: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută.” Deseori le împărțea străinilor care poposeau la mânăstirea din Volos pâine proaspătă, frământată și coaptă cu multă dragoste de maici.

Rugăciunea a fost o altă virtute duhovnicească pe care maica Macrina a cultivat-o încă din copilărie. Odată a implorat- o pe Maica Domnului să o învețe rugăciunea curată, care ajunge nestingherită la Dumnezeu. Noaptea i s-a înfățișat un înger înveșmântat în alb, care i-a arătat cum trebuie să se roage, pornind de la starea duhovnicească pe care o are în acel moment. Astfel, când inima credinciosului e cuprinsă de dragostea desăvârșită pentru Dumnezeu, el trebuie să își înalțe mâinile. Când duhul omului petrece în smerenie, cugetând la patimile Domnului, trebuie să își plece spre pământ capul și să își împreuneze mâinile; iar când este războit aprig de patimi, să își așeze mâinile dinapoia sa, ca un condamnat la moarte. Apoi maica Macrina a văzut îngerul îngenuncheat, plângând cu amar și întinzându-și mâinile ca și cum ar fi vrut să cuprindă picioarele Mântuitorului. Și a înțeles că în acest fel trebuie să se roage cel care se simte mai prejos de toate făpturile zămislite de Dumnezeu.

Maica Macrina primise și darul de a se ruga pentru sufletele celor adormiți și de a descoperi starea duhovnicească în care se găsesc acestea. Îi pomenea asiduu la rugăciune, cu multă frângere de inimă, mai ales pe cei care se săvârșiseră din viața pământească nespovediți sau pe aceia care plecaseră din această lume ducând cu ei păcate de moarte.

Avea multă evlavie pentru Sfântul Efrem Sirul și își hrănea continuu sufletul cu scrierile sale. Odată, pe când se afla în chilie, Sfântul Efrem i s-a înfățișat sub chipul unui pustnic îmbrăcat în schimă, purtând pe umăr o traistă. I-a dezvăluit cine este, a chemat-o la sine, a binecuvântat-o și a sărutat-o părintește pe cap. Apoi s-a făcut nevăzut. Zile în șir, maica Macrina și-a simțit sufletul învăluit de căldură și bucurie. (idem, pp. 41-48)

„Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

Printre personalitățile duhovnicești pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții maica Macrina s-au numărat starețul Efrem Katunakiotul (1912-1998), ucenicul lui Gheron Iosif, părintele Sofronie Saharov (1896-1993) și sfinții Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) și Paisie Aghioritul (1924-1994). Rugându-se odată părintele Efrem Katunakiotul pentru maica Macrina, a primit înștiințare de la Duhul Sfânt că este foarte sporită în viața duhovnicească, ea ajungând la măsurile starețului ei, Gheron Iosif. Altădată, la vremea rugăciunii, părintelui Efrem i s-au arătat în vedenie doi stâlpi de lumină care se înălțau deasupra Mânăstirii Portaria din Volos. Ei simbolizau rugăciunea de foc a stareței Macrina și a maicii Teofana, mama părintelui Efrem Filotheitul. Starețul Efrem se mira: „Ia te uită! Noi aici [în Sfântul Munte Athos], pe stâncile astea, atât de mult ne ostenim ca să aflăm câteva fărâmituri, iar acestea, în lume fiind, primesc atât de mult har! Ce fac ele acolo?” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, op. cit., p. 377).

Primind odată câteva semințe uscate de la maica Macrina, Gheron Efrem Katunakiotul i-a mărturisit celui care i le adusese: „Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

În 1990, vizitându-l pe Sfântul Iacov Țalikis (1920-1991) la Mânăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia, maica Macrina era însoțită de mai multe surori din obște. La un moment dat, Cuviosul Iacov le-a spus acestora: „Stareța Macrina nu este numai maica voastră, ci este și maica noastră și maica întregii Biserici. Dacă aș fi fost în Volos, aș fi mers în fiecare dimineață și i-aș fi sărutat mâna. Atât de mare evlavie am față de stareța Macrina.”

În 1992, maica Macrina a plecat în America, în statul Pennsylvania, pentru a le întări duhovnicește pe maicile care întemeiaseră în 1989 Mânăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe stareța lor, Taxiarhia (1938-1994).

„Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh”

În anul 1987, maica Macrina a descoperit că suferă de cancer la intestinul gros. A călătorit până în localitatea Roustika, situată lângă Rethimnos, pentru a-l întâlni pe părintele Stavros Țagarakis. Acesta moștenise din familie o cruce care avea înăuntru o părticică din Cinstitul Lemn pe care a fost răstignit Mântuitorul. Și astăzi este cercetat de numeroși bolnavi, care vin cu credința că atingându-se de Lemnul pe care a pătimit Domnul vor dobândi tămăduire trupească și sufletească. Părintele Stavros a binecuvântat-o pe maica Macrina, iar stareța „a trăit atunci cu intensitate lucrarea tămăduitoare a Cinstitei Cruci, simțind micșorarea cancerului.” (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 57)

Nu după multă vreme, maica Macrina a plecat la Londra, pentru o intervenție chirurgicală. Au însoțit-o părintele Efrem Filotheitul – care, după adormirea întru Domnul a starețului Iosif, i-a fost călăuză duhovnicească – și două monahii, Efrema și Macrina. A luat cu sine și o icoană a Sfinților Doctori fără de arginți, pe care o primise ca binecuvântare de la Gheron Iosif. În timpul convalescenței, stareța a fost îngrijită în chip minunat de Sfinții Doctori fără de arginți, iar la căpătâiul patului a văzut cum o vegheau, privind-o duios, doi vestitori cerești: îngerul păzitor și îngerul schimei mari. Îngerul păzitor i-a făcut cunoscut că nu o va lua atunci de pe pământ, ci peste șapte ani.

Când s-au scurs cei șapte ani, simțind că în curând va părăsi viața pământească, le-a încunoștințat pe maici despre aceasta. Stareța și-a amintit cuvintele îngerului păzitor și a avut un vis în care se făcea că stareța Taxiarhia, care trecuse deja la Domnul, s-a apropiat cu pași repezi de ea și a vrut să o ia cu sine.

De multă vreme, maica Macrina dorea să se închine înaintea Brâului Maicii Domnului. Dumnezeu i-a îndeplinit și această dorință din urmă: Cinstitul Brâu a ajuns în mânăstirea maicilor din Volos, iar stareța l-a așezat cu adâncă evlavie în biserica mare, al cărei hram era Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a închinat, a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca.” Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, maica Macrina și-a chemat ucenicii răspândiți prin lume, le-a dăruit ultimele povețe duhovnicești și le-a împărțit ca binecuvântare obiecte din chilia ei. S-a mutat la cele veșnice pe 4 iunie 1995, într-o zi de duminică, de praznicul Sfinților Părinți.

În pătrunzătorul cuvânt pe care l-a rostit la înmormântare, starețul Efrem Filotheitul a spus la un moment dat, evidențiind nenumăratele virtuți și harisme cu care Domnul a împodobit-o pe ucenica sa: „Ai adormit somnul sfinților, o, sfințit cap și preacinstită Macrina. Sufletul tău cel curat și fără patimă a zburat spre înălțime, spre Cel pe Care L-ai dorit din fragedă copilărie și cu căldură L-ai urmat, pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai adorat și de mii de ori mai dorit decât orice. Iar acum, curat și mai adevărat – oglinzile dezlegându-se – vezi față către față pe cerescul Mire al sufletului tău, pe Împăratul slavei, Iisus Hristos.

O, binecuvântată adunare, cuvioșilor părinți stareți și cuvioase maici starețe, sfințită obște a acestei sfinte mânăstiri, ceată feciorească de monahi și monahii, binecuvântați creștini și frați ai mei în Duhul Sfânt, cu adevărat sfinte moaște înmormântăm astăzi! Trup fecioresc predăm astăzi pământului, maicii noastre de obște. Și într-adevăr înmormântăm astăzi o adevărată monahie – după omul cel dinlăuntru –, care a cinstit cum se cuvine marea și îngereasca schimă a tagmei noastre monahale cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh. (…)

Dormi de acum, o, fericită și de trei ori fericită Sfântă Stareță Macrina, până la slăvita A Doua Venire a lui Hristos. Noi, smeriții tăi fii și frați, am scris în inimile noastre cu litere de neșters sfaturile tale pline de duh și neînșelate. Și vom călători cealaltă vreme a vieții noastre potrivit învățăturilor tale cele insuflate de Dumnezeu. Ai unit într-un chip desăvârșit și discret trăirea sfântă a vieții monahale cu dragostea maternă curată și dezinteresată față de toți. Pentru aceasta ai și fost atât de mult iubită de miile de ortodocși, clerici, monahi și mireni, pe care i-ai hrănit duhovnicește, povățuindu-i la calea cea următoare a lui Hristos, la urmarea smereniei Lui și la tămăduirea patimilor trupului și sufletului lor. Călătorește acum către Ierusalimul cel de Sus, către Iisus Hristos, pe Care atât de mult L-ai iubit, și stând înaintea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toți, o, sfântă și pururea Fericită Maică Macrina!”

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 132 / iunie 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . 

 

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul
Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

George Crasnean: Întâmplări cu părintele Grigorios Zumis, charismaticul stareţ al Dochiariului (1942–2018)

„Atunci când umblăm prin lume auzim chemarea către păcat. Tot aşa, când umblăm prin Grădina Maicii Domnului, auzim chemarea către mântuire”. (arhimandritul Grigorie, „Ucenic la oameni nevoitori”)

Când a trecut la Domnul egumenul Grigorios Zumis, m’am grăbit a doua zi către Dochiariu, cu gând ca să ajung la înmormântarea lui. Era pe la ceasurile două ale amiezii, când am intrat la arhondaric şi l’am întrebat pe părintele Hristodul unde îl pot găsi pe gheronda, iar el mi’a arătat „ekklesia”. „Bine-bine, dar biserica e închisă!”, am zis eu mirat. „Nu. E lângă biserică deja”. Lăsase cuvânt ca să fie îngropat repede, ca să nu vină nimeni la înmormântarea sa. Să fie o îngropăciune „în familie”.

„Când a venit de la Sochos, acum o săptămână, a cerut să i se facă Sfântul Maslu, iar pe urmă a ales şase fraţi şi i’a făcut monahi. Peste încă o zi, pe alţi trei i’a hirotonit ierodiaconi. După încă un Maslu părea că se simte mai bine, dar el s’a spovedit şi împărtăşit, iar noaptea, pe la unsprezece jumătate (23.30) a trecut la cele veşnice. Şi’a plinit toată datoria faţă de toţi monahii, mai ’nainte de’a muri”, mi’a povestit părintele Hristodul, arhondarul.

-Ce monah adevărat! – am grăit eu către părintele Manase, cu care venisem la Dochiariu.

-Da. Era dintre stareţii cu mare har, a răspuns părintele. Acum îmi pare bine că m’am învrednicit a mă întâlni de mai multe ori cu el…

-Povesteşte’mi şi mie despre el, părinte.

-Bine. Ca să’ţi fie de folos, o să’ţi spun câteva întâmplări trăite cu el.

Odată, mai demult, venisem, tot aşa ca acum, cu cineva la închinare la Dochiariu şi, aşteptându’i pe mireni, mă aşezasem pe o scândură, sub arcada de la intrare, lângă un călugăr destul de bătrân şi îmbrăcat cam ponosit. Nu m’am mirat de hainele lui pentru că auzisem că stareţul Dochiariului dădea monahilor ascultări grele, aşa că şi straiele lor erau pe măsură. După o vreme am intrat în vorbă cu el:

-Cine’i stareţ aici, părinte?

-Un nebun! Vrea să ne omoare cu munca! Dar ne’am sfătuit să’l omorâm noi mai întâi! Ce zici? Eşti cu noi şi tu?

-Eu? Cum să fiu, de vreme ce nici măcar nu’l cunosc, părinte! – i’am răspuns, şocat de cele auzite.

Nu mult după aceea a trebuit să fac cale întoarsă, aşa că am plecat fără să ştiu că stătusem de vorbă cu… egumenul Dochiariului!

M’am întâlnit apoi de mai multe ori cu el, pentru că veneam cu pelerini să se închine la icoana Maicii Domnului Gorgo Epikoos („Grabnic Ascultătoarea”) şi, de obicei, îi aşteptam la intrare…

-Şi lui îi plăcea să stea pe banca de lângă chioşc…

-Da. Am venit odată cu un creştin din neamul nostru împreună cu doi olandezi – prieteni cu românul ce lucra în Rotterdam – care n’aveau nicio treabă cu Ortodoxia. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu credeau în ceva! Atunci a fost momentul când mi’am dat seama cine era stareţul mănăstirii, pentru că am văzut câţiva pelerini greci care tocmai luau binecuvântare de la părintele Grigorie. Am luat şi eu blagoslovenie, dar olandezii erau încurcaţi; nu ştiau ce să facă. Atunci părintele Grigorie le’a dat două palme peste cap încât i’a clătinat de pe picioare. Nu le’a spus nimic, i’a pălmuit şi a plecat mai departe prin curte. Şi s’a întâmplat un lucru de mare mirare: începând cu acel moment, Thomas şi prietenul său s’au închinat la icoanele din biserică, însemnându’se cu semnul crucii, fără să’i fi îndemnat cineva! Mai mult: peste vreo jumătate de an, s’a întâmplat să fac ascultare ca arhondar şi am vorbit odată cu românul din Olanda la telefon. L’am întrebat atunci şi ce’i mai fac prietenii cu care fusese în Sfântul Munte şi mi’a răspuns că Thomas merge frecvent la o biserică ortodoxă din Rotterdam!

Altădată, tot aşa stăteam, unul lângă altul, pe banca de la intrare şi s’a apropiat de noi un călugăr dochiarit de vârstă mijlocie, înalt la stat şi îmbrăcat ca vai de el. Şi’mi zice gheronda (destul de tare, ca să audă şi monahul celălalt): „Îl vezi pe sârbul ăsta? Nu’i bun la nimic! Nu’i de nicio nădejde!”. Şi luând binecuvântare, a plecat smerit aghioritul sârb. Atunci s’a întors părintele Grigore către mine şi, cu lacrimi în ochi, mi’a zis: „Ştii cum slujeşte? Dumnezeieşte! Dumnezeieşte!”.

-Vezi dar că el lucra la mântuirea fiecăruia şi’l durea inima de fiecare suflet ce’i fusese încredinţat!

Odată a trecut pe lângă noi un pelerin şi gheronda Grigore i’a zis: „Degeaba crezi că eşti mai elin decât noi, că te’a schimbat America prea tare!”. Şi era adevărat: pelerinul era american de origine greacă şi convins că e mai grec decât grecii!

-Ştiu că pusese două steaguri negre cu cruci roşii pe care a scris „Ţineţi’l pe antihrist în afara Muntelui Sfânt!” – referindu’se la prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, care voia să viziteze Athosul împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu.

-Ei! Chiar mai mult de’atât. Se spune că, atunci când se discuta despre primirea lor în Athos, s’ar fi ridicat în sinaxă şi ar fi zis: „Până când o să mai toleraţi lucrurile astea? Dacă voi îl lăsaţi pe Tsipras în Sfântul Munte, eu o să dau mănăstirea… românilor! Şi’aşa Lăpuşneanu este ctitor la noi (la Dochiariu)”.

-Extraordinar! Mulţumesc părinte!

Arhimandritul Grigorios Zumis era absolvent al Universității din Atena şi fusese călugărit la mănăstirea Lombardos. O vreme s’a nevoit în Paros, locul lui de obârşie, apoi a vieţuit în Patmos, ca ucenic al părinţilor Filotei Zervakos şi Amfilohie Makris. Mai înainte de a fi stareţ al Dohiariului, a fost egumen al mănăstirii din Myrtia și al chinoviului Prousou din Karpenissi. A trecut la Domnul la 76 de ani, după ce a refăcut mănăstirea aghiorită a Dochiarului şi a împodobit’o cu numeroase paraclise.

agionoros.ru îl citează pe părintele Grigorie:

Conducătorii noștri nu pot tolera tot ce miroase a tămâie și lumânări și luptă în mod conștient cu aceasta. Ei luptă cu Biserica și încearcă să înlăture din calea lor această „problemă“. Cu disperare luptă să nu fie nicăieri cruci, să nu mai audă clopote, să nu se aprindă lumânări. Pentru ca plajele să nu fie înfrumuseţate cu biserici, ci cu baruri și cafenele.

Ei adoptă legi hulitoare, care sunt contrare firescului și legitimează nefirescul. Au anulat ajutoarele financiare pentru mamele cu mulți copii. Biserica nu era pregătită de secera și ciocanul partidului de guvernământ SYRIZA. Am văzut și onestitatea lor politică. Promițând să nu semneze memorandumul cu creditorii europeni, ei nu numai că l’au semnat, dar au profanat Grecia. Parcă intenţionat vor să genereze sărăcie și deznădejde. Doar iau și nu dau nimic înapoi.

Acum, ei doresc să restricționeze circulația banilor în numerar: cu card bancar voi cumpăra lumânări în biserică? Cu cardul de plastic voi face milostenii? Sunteţi tăcuţi, pentru că vă este frică să vorbiţi? Dar conducătorii în fiecare zi se distrează la înmormântările noastre și dansează pe mormintele noastre cântând: „Noi i’am zdrobit, distrus, muls“.

Peste tot am instalat aparate de muls electronice. Ei ne tratează ca pe nişte vite! Străzile sunt pline de oameni care încearcă să’şi găsească hrană în containerele de gunoi. Oribil, de nesuportat și de necrezut!

Grecilor, din orice motiv, li se pot lua casele dar, pe banii blestematei Uniuni Europene, se cazează refugiați. Mai întâi dezrădăcinează oamenii din locurile lor de baştină, iar apoi încep să „aibă grijă“ de ei.

Jos cu orice valori morale, jos cu simboluri religioase și patriotice, jos cu adevărurile Evangheliei! Jos cu eroii și de sărbătorile naționale – toate informația e prezentată copiilor într’un mod distorsionat! Trăiască minciunile și teroarea!

Înainte nu ne încuiam casele cu cheia. Acum am baricadat şi bisericile şi casele.

Înainte era suficient să strigi: „Creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum… nimeni. Toţi îşi înclină capul cu frică, ca să nu cumva să se ştie că sunt creștini. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea monahilor nr. 137 / 20 noiembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Despre primejdiile acestui veac. Interviu cu Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel

Gheronda Parthenios,
despre primejdiile acestui veac

George Crasnean & părintele Gherasim Prodromitul

Are 87 de ani, din care 71 i’a petrecut în mănăstire, iar 44 ca stareţ! S’a închinoviat de prunc – la 16 ani! – într’o mănăstire din Kefalonia, apoi, în 1956, la 25 de ani, a venit în Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, de unde n’a mai plecat vreodată. În tinereţe, vreme de şapte ani, a fost pădurar în preajma schitului Lacu, iar din 1974 a schimbat ascultarea cu cea de egumen al mănăstirii Agiou Pavlou.

Dintre toţi stareţii Sfântului Munte, părintelui Partenie i se potriveşte cel mai bine cuvântul „avva”. Gheronda Parthenios este unul dintre monahii aghioriţi înduhovniciţi, cu foarte dreaptă socotinţă şi cu mare dragoste pentru aproapele său. Care „aproape” poate fi şi român, pentru că el a ajutat mult neamul nostru în Sfântul Munte. Iar dovada cea mai vie se află în schitul Lacu, care are acum optsprezece chilii (cincisprezece cu vieţuitori) în care se nevoiesc mai mult de cincizeci de călugări români. Spre ştiinţă, în 1974, când gheronda Parthenios ajungea egumen la Agiou Pavlou (mănăstirea de care face ascultare schitul), în Lacu se mai osteneau pentru mântuire doar vreo cinci bătrâni din neamul nostru…

Despre măsura lui duhovnicească se spun multe – unele care pot fi istorisite acum, altele poate mai târziu (ori poate trebuiesc ţinute în cămara sufletelor noastre). Pentru că mi’e drag sufletului meu, l’am căutat vreme de mai mulţi ani – acum cinci ani am stat două zile la „Sfântul Pavel” ca să capăt zicere de folos de la gheronda, însă n’a fost de la Dumnezeu, căci tocmai atunci s’a întâmplat să fie sinaxa mare a mănăstirii. Anul acesta însă, grăit’am iarăşi cu părintele Iosif (monahul român din preajma stareţului Partenie) să ia binecuvântare de la gheronda pentru câteva cuvinte de trebuinţă şi cu părintele Gherasim Prodromitul – care mi’a fost iscusit tălmaci şi fără de care nu s’ar fi întâmplat acest sfat de taină în faptul unei seri de iarnă. La toţi le mulţumesc pentru dragoste…

Evlogite gheronda!

O Kirios!

Gheronda, domnul George Crasnean ar voi să’i spuneţi câteva cuvinte de folos pentru o revistă a monahilor din România…

Există aşa ceva?

Da gheronda. De fapt nu e numai pentru monahi. E la fel de binevenită şi mirenilor, dar aşa se numeşte: „Lumea monahilor”.

Bine. Deci nu sunteţi dintr’aceia iscoditori…

Nu gheronda. Eu lucrez la o revistă care caută să fie folositoare sufletelor: să „zidească”, nu să „dărâme”. Încercăm să scriem „cu duh”, ca omul să nu se lipsească de ea după ce o citeşte – am adăugat eu.

Bine atunci.

Cum aţi ajuns în Athos, gheronda?

A existat un om un om de Pateric în tinereţile mele care, deşi era mirean (inginer, de profesie), predica în Duhul lui Dumnezeu. Cuvintele acestui omilet – scrise şi nescrise –, viaţa şi însăşi persoana lui, m’au ajutat mult în râvna tinereţilor mele. Vorbele sale se concentrau pe cele ale Mântuitorului: „Pocăiți’vă căci s’a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei IV, 17). Cu omul acesta am venit întâia oară în Athos.

Aţi putea să ne spuneți ceva despre noua generație de monahi? Știți și sfinția voastră că monahii din zilele noastre nu mai sunt ca cei de odinioară. Drept este că s’au înmulţit parcă şi ispitele, de când cu smartphone-urile şi internetul…

Uite cum stau lucrurile, după părerea mea: Noi cunoaștem că a fost un rai – o grădină a raiului – în care au fost așezați protopărinții noștri Adam și Eva și lumea lor era bună foarte și toate erau minunate. Apoi și noi, aici, în Athos, trăim tot într’un „rai”; într’o grădină a Maicii Domnului, plină de minuni. Dar acum, lumii de astăzi – și monahilor deci – li se oferă și o altă grădină, un alt paradis: cel al internetului. Internetul este locul în care se pun toate cuvintele acestea (textul de faţă), dar și… celelalte. Este ca o nouă grădină în care cresc toate cuvintele, în care găsești toate florile, dar și toate… buruienile.

Dumnezeu și în primul rai pe toate le’a făcut „bune foarte” şi, atunci când l’a creat pe Adam, i le’a dat pe toate în stăpânire. Ca unui basileu i le’a dat: tu să stăpânești, toate sunt ale tale, căci pentru tine le’am făcut. Și într’adevăr, toate le avea raiul, paradisul cel adevărat.

Acuma, acest nou paradis numit internet, pare că și acesta are de toate: logia și para-logia, poli logia (cuvinte și ne-cuvinte, poliloghie nesfârșită). Dar mai mult decât cuvinte, acest nou paradis are o înfricoșătoare imagine fotografică.

Aşa este și în lume gheronda: părinții îşi cadorisesc pruncii de mici cu telefoane performante. Eu sunt dascăl și văd copii chiar de clasa I cu asemenea smartphone-uri și observ dependența lor de aceste gadget-uri datorată utilizării lor fără maturitate – ca și Adam înainte de cădere.

Ca să continui ideea – când am venit eu în Sfântul Munte nu existau nici telefoane clasice pe la mănăstiri. Ne scriam scrisori unii altora la toate nevoile. Apoi, prin anii ’55, a venit un inginer care ne’a instalat unul dintr’acela cu disc și în felul acesta a apărut primul telefon la mănăstire. Ehei, de atunci și până acum au apărut pe lume atâtea că nici nu mai știi… Uite și dumneavoastră mă înregistați acuma tot pe un telefon…

Da, așa e, dar acesta e unul clasic, cu taste. (Nokia E50).

Iar acuma vin ingineri, ca cel despre care v’am povestit mai ’nainte, și se minunează cum tehnica a pătruns peste tot, chiar şi în Sfântul Munte. Dar vedeți… omul duhovnicesc le judecă pe toate, ele însă nu pot fi judecate de cineva.

Dacă Adam – care era atât de înțelept încât a pus nume tuturor plantelor și animalelor – şi uite ce a devenit după cădere: trăieşte în sudoare… spini și pălămidă; ce credeți că îi așteaptă pe toți care se înfruptă din roadele necoapte ale acestui nou paradis numit internet? Aceiași spini, ba chiar mai mulţi decât cei pentru Adam, fiindcă răul este și mai pervers astăzi. Dacă au ajuns să facă chiar și magie pe internet! Vai de această tânără generație!

Şi dacă Adam, care era ca un înger de frumos și de înțelept și creat chiar de mâna lui Dumnezeu, și tot a căzut; apoi cine ne credem noi, care vrem să gustăm din roadele acestui nou paradis fără să cădem? De aceea trebuie multă trezvie și realism duhovnicesc!

Șarpele de demult ispitește cu aceeaşi cunoaștere, ca și atunci: să vezi și aia, să asculți și ailaltă, că vei ști toate şi veți fi ca … Dumnezeu. Câtă viclenie! Și omul se încântă și, ca de obicei, se înșală și… cade! Și diavolul își râde de noi, ca și atunci de Adam și de Eva.

Și cum ne trezim? Goi. Gol-goluț ca Adam. Și cu ce rușine… Și Dumnezeu ne întreabă: Cine ți’a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul acela? Nu cumva ai păcătuit? Greșeala…

Vedeți, Adam era atât de atât de nevinovat încât nici nu știa că era gol. Și aceasta pentru că atât timp cât ești sub acoperământul harului, nu te ascunzi de nimeni. Dar când cazi în păcat, fugi și de fața ta! Apoi, cu fiecare, iarăşi vine darea pe față – spovedania – în care, din păcate, fiecare ne îndreptățim: „Nu eu, ci Eva!”.

De aceea zic: acest nou paradis – internetul – este ispita cu prilej de cădere a generației de monahi de astăzi. Ca și pentru cei din lume de altfel.

Căci spuneți’mi voi: cine are atâta minte și luare-aminte încât să facă față acestui nou paradis numit internet? Dacă Adam o singură poruncă mică a avut de ținut în Eden și a căzut, cum ar putea oamenii de azi, în așa-zisul nou paradis pe internet, să se păzească de atâtea și atâtea ispite la tot pasul?

Să nu ne amăgim! Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Cum ați rezistat sfinția voastră de’a lungul anilor?

Păi în primul rând mie nu mi’au plăcut niciodată gâlcevile și nici smintelile. Niciodată nu m’am băgat în vreo sfadă. Nu mi’au plăcut și n’am urmat calea învrăjbirilor. Bine, acum vorbesc după încercările de’o viață, dar nu m’am trezit nici eu egumen. Douăzeci de ani am făcut ascultare sub trei stareți: am văzut lucrarea fiecăruia și am luat aminte.

Pe deasupra și de acasă, din familie, am primit o bună educație şi morală creştină. Mi’aduc aminte cât mă frământam (copil fiind) cum să fac să lucrez ceva, ca să’mi pot ajutora surorile mai mici.

Deci ceea și cu ceea ce am plecat din familie, iar mai apoi ce am dobândit în mănăstire de la înaintașii mei – acestea m’au ajutat în viaţă, pentru că am păstrat totul cu luare aminte. În afară de acestea – după cum v’am spus deja – m’am ferit ca de foc de toate smintelile şi vrăjmăşiile. De aceea încerc să păstrez și acum, ca egumen, ceea ce am învăţat de la cei trei stareți de dinainte, şi sub care am trăit în ascultare cinstită.

Eu aş vrea să’i previn pe toţi călugării – nu numai pe cei care fac ascultare de mine – că telefoanele acestea pot face o stricăciune atât de mare, încât pot aduce o întreagă catastrofă sufletului unui monah. Şi nu numai monahilor ci şi celor din lume. Poate mai cu seamă lor. Şi asta pentru că au atât de multe și mari și periculoase posibilități încât, fără o aşezare duhovnicească, nimeni nu poate face faţă înşelărilor diabolice ale noului paradis.

Ce ne trebuie atunci? De ce este nevoie?

Ce trebuie? Frică de Dumnezeu. Cei care au frică de Dumnezeu se mântuiesc, pentru că aceia nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Toţi ştim că există telefoane prin mănăstiri și la călugări. Cei care le folosesc simplu, doar pentru comunicare, aceia sunt înțelepți. Dar în general, ele sunt o nouă catastrofă pentru un monah, fiindcă sunt foarte alunecoase. De la ușurătatea comunicării se trece printr’o subtilă oarecare nevoie și apoi urmează numai înșelări și înșelări.

Aşadar, ferice de mine că folosesc un telefon simplu…

Da, vedeți? Cuvântul „telefon” vine de la noi, din limba greacă: „tile-phono” (τηλε – φωνο) şi înseamnă „a’l auzi pe cel de departe”; iar aparatul, în sine, este folositor omului pentru ușurătatea comunicării. Restul (aplicaţiilor) însă, sunt pentru oamenii care au înţelepciune și frică de Dumnezeu…

Iar înţelept este cel ce’şi stăpâneşte voile – spune Sfântul Marcu Ascetul.

Da. Doar aceia se vor mântui. Altminteri își bagă singuri cancerul în buzunar. În amândouă înţelesurile (la propriu şi la figurat). Mai demult oamenilor le era teamă de boala aceasta, acuma însă, odată cu telefoanele, singuri şi’o pricinuiesc.

Dar cum să facem părinte, să convingem lumea să rabde? Să nu se mai îndreptăţească atâta, ci să’I lase lui Dumnezeu dreptatea. Eu ţin minte un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul de care mult m’am folosit în viaţă: „Cel ce poate să rabde o nedreptate şi’i stă în putinţă s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

Asta vine de la nejudecare şi deci, de la dragoste. Să nu uităm niciodată porunca Domnului: „iubește pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar pentru noi cuvântul este: Să nu slăbim pe cale! Și mai ales „să nu judecăm pe nimeni”, fiindcă atunci cădem și mai repede, cădem ca frunzele. Şi nu trebuie să uităm că la plinirea vremii, după cuvintele noastre vom fi judecaţi. După „judecăţile” noastre.

Cuvintele Domnului sunt pururea adevărate pentru noi: „Cereți și vi se va da!”. Însă noi nu ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru ceea ce avem trebuinţă cu adevărat, ca să și primim. Și uităm adesea şi celălalt cuvânt veșnic: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”.

Dar pentru monahi: îi poate mântui ascultarea?

Că să îl câștige pe Hristos, da. El este Primul care a făcut ascultare Tatălui. Deci înaintea ascultării tale pune pe Însuși Începătorul ascultării, pe Hristos Domnul, pe Împăratul cel de sus și’ți va fi mai ușor și te vei mântui. Gândiţi’vă întotdeauna de la ce slavă la ce smerenie a coborât, ca să ne mântuiască pe noi. Dacă ții minte asta niciodată nu’ți va fi greu și te vei mântui ușor.

Însă nu este bine să uităm de tristețea Lui față de Israel: „poporul acesta mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”. Acuma noi suntem Israelul cel nou, care de multe ori îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima suntem departe de El. Şi Dumnezeu ne face atenţi: „Țineți poruncile Mele, că în ele găsiți Viaţa”. Deci, dacă suntem doar cu numele creștini și ieşim din porunci… suntem pe potriva cuvântului: „mulți chemați, puțini aleși”. Și putem vedea asta încă dintru începuturi: Biserica a ales şapte diaconi pentru slujire, dar unul dintre ei, Nicolae, a ajuns să întemeieze o erezie: pe cea a nicolaiților. Deci iată: toți şapte au fost chemați, dar nu toți s’au dovedit a fi vrednici de chemarea lor.

În altă ordine de idei, vrem să vă întrebăm despre Schitul Lacu (Lakkou – „Groapă”) – știm că renovarea acestuia vi se datorează în mare parte.

Nu! Greșiți! Panaghia a vrut aceasta! Da. Preasfânta. A fost lucrarea Maicii Domnului. Eu așa cred. Bine, am făcut şi eu ascultare acolo vreme de şapte ani. Ca pădurar al mănăstirii. Și nu puteam să nu văd părăsirea aceea mare. Cum se pustiau chiliile pentru că nu mai erau părinți în Lacu. În afară de kiriakon (biserica centrală), nu mai rămăsese aproape nimic. Mă duceam acolo mai ales duminica, la Sfânta Liturghie și îi cercetam pe bătrâni. Mai apoi, unii dintre ei au trecut la Domnul la noi, în bolnița mănăstirii. Dar lucrarea cea mare, tot Dumnezeu a făcut’o. Şi „Preasfânta”. Și „Aghios Dimitrios”. Nu noi. Noi doar L’am ajutat pe Dumnezeu.

Și dacă i’ați cunoscut pe acei bătrâni, v’ați folosit cu ceva de la ei?

Adevărat, eu i’am cunoscut cam pe toţi bătrânii monahi români care s’au nevoit în Schitul Lacu. Mai erau cinci, şase români acolo. Care s’au dus rând pe rând și ei, în cei şapte ani cât am stat acolo. Și mă gândeam cu durere la molima pe care a adus’o comunismul peste voi, peste întreaga voastră țară și peste monahism. De altfel, în majoritatea țărilor ortodoxe a fost la fel, iar una din urmări a fost că și monahismul aghiorit a avut de suferit.

Dar pentru că i’am cunoscut bine şi pe cei vechi şi pe cei de acum, v’aş spune un cuvânt: cei mai mulți români au venit aici din evlavie și s’au nevoit cu cinste în „Grădina Maicii Domnului”. Unii însă, din cauza neputinței omenești, după ce s’au obișnuit cu locul (care este „meli kai gala – miere și lapte”), au uitat pentru ce s’au înstrăinat și au început să se certe, şi chiar din pricini mărunte. Şi acum vă grăiesc vouă, aghioriţilor români, eu, care sunt om bătrân, ca să mă ascultați: aici este „topos metanias – loc de pocăință”! Iar voi ați venit de departe, din România, în Sfântul Munte, şi sunteţi străni în ţară străină (cum e cel mai bine pentru un călugăr!). Fiți dară înțelepți şi nu vă mai sfădiţi atâta între voi, doar ați venit aici pentru viață duhovnicească şi nu pentru gâlcevi mărunte! Păstraţi’vă menirea cea dintâi pentru care ați venit aici!

Ce ne spuneți despre viața Sfinției voastre? Cum v’ați format? Ce v’a atras spre monahism?

Eu m’am dus la şaisprezece ani la mănăstire, dar m’am pregătit sufletește pentru aceasta încă de prin clasa a IV-a, de când a început războiul. M’am născut în 1931 și aveam nouă ani în clasa a IV-a, în 1940, când a început al doilea război mondial, care a adus atâtea greutăți peste noi.

Dar deși aveam doar nouă ani, am trăit foarte adânc toate ororile războiului din anii aceia pentru că m’au marcat destul de profund. Pe la şaisprezece ani, când începusem să văd cum merg lucrurile cu țara, cu comuniștii stabiliți la noi, și cu problemele pe care le întâmpinam ca familie, și fiind oarecum de acum bărbat, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc ceva de muncă ca să îmi ajut surorile și mama. Și m’am gândit atunci să mă fac jandarm, că regimul ăsta nou căuta tineri pentru aceasta. Însă tata, om înţelept – care făcuse opt ani de război (din 1914 până în 1922) și îndurase multă suferinţă –, înțelegând mult mai deplin lucrurile decât mine, nu m’a lăsat. El știa ce înseamnă războiul, deportarea. Văzuse murind şi pribegind aproape trei milioane de greci în Asia Mică, atunci.

Și deci ați plecat la mănăstire direct în Sfântul Munte atunci, la 16 ani?

Nu, am plecat inițial la o mănăstire de la noi, din Kefalonia, unde obişnuiam să mă spovedesc la vremea aceea. Era o mănăstire, „Kipureon”, adică așa numită a „grădinarilor”. De ce am plecat acolo? Pentru că am urmat sfaturile părinților şi ale duhovnicului. Așa am hotărât încotro s’o apuc. Dar, mai presus de toate acestea, a lucrat Dumnezeu.

Ţin minte că tata îmi spusese: „Dacă vrei să mori ca un câinele legat în vie, du’te la jandarmi”. L’am ascultat și nu m’am mai dus. Mama însă, care vedea cum mă chinuiam sufletește și căutam să izbândesc cumva în viață, mi’a dat o icoană a Maicii Domnului și m’a sfătuit cu drag: „Roagă’te fiule Maicii Domnului, ca să’ți arate ea calea pe care trebuie să mergi!”. Iar eu mi’am agăţat icoana în cameră, pe un perete şi de atunci am început să mă rog în fiecare noapte, cum vedeam că face mama: mă deşteptam în fiecare miez de noapte și mă rugam o jumătate de ceas. Simplu, cu rugăciunile știute, cu închinăciuni, iar cu rugăciuni; și așa noapte de noapte, ca să găsesc o cale pentru viața mea.

Pentru că acasă eram cinci frați, îl rugam mereu pe Dumnezeu să m’ajute să’mi găsesc ceva de lucru, ca să pot fi şi eu de folos familiei mele. Pentru asta mă rugam.

Şi tot rugându’mă așa, simplu, în fiecare noapte, într’una din ele am căzut așa într’o stare în care mi’am pierdut mintea cumva: nu mai știam cuvintele, ce fac, nu mai înțelegeam ce trebuie să fac. Stăteam doar în fața icoanei Maicii Domnului ca răpit, mintea mi se oprise, nu mai știam ce trebuie să gândesc, ci doar mă uitam așa la Panaghia cu Pruncul în braţe. Mă oprisem la un singur gând: „Preasfânta mea, eu nu știu ce vreau, nu înţeleg ce e cu mine… voiam ceva, dar acum nu mai știu ce trebuia să voiesc! Rogu’te, ajută’mă tu, cu ceea ce știi că trebuie să vreau eu!”. Și în starea aceea încă fiind, am mai făcut trei metanii, mi’am însemnat patul cu o cruce și apoi m’am culcat. Și cum stăteam așa, întins pe pat, cu privirea către icoană, am aţipit. Și din icoană a venit de trei ori către mine un glas, foarte clar şi desluşit: „Tu, fiule, o să devii călugăr!”.

De aceea am și hotărât să devin călugăr. Mai întâi în obştea de la Kipureon și mai apoi, aici, la mănăstirea Sfântul Pavel, unde aveau obiceiul să vină kefaloniții noștri. Trebuie însă multă atenție, după o astfel de chemare. Fiindcă după aceea au urmat multe încercări de’a lungul vremii, unele de spus, altele de nedescoperit. Însă întotdeauna am simțit ocrotirea Maicii Domnului. Dar, vă repet: trebuie multă luare aminte de sine în tot ceea ce facem. Pentru că și dacă avem ceva, dobândim „ceva”, acel „ceva” nu este al nostru, este al lui Dumnezeu, căci de la El a venit.

„Ce ai tu şi să nu fie primit?” (I Corinteni IV, 7)…

Așa mi’am încredințat eu viața lui Dumnezeu și Maicii Sale și cred că toți care au venit aici cu dorul acesta au venit.

Când aţi venit în Sfântul Munte, gheronda?

Din anul 1954 sunt aici. Iar egumen am devenit după douăzeci de ani, în 1974. Primii patru ani – din ’54 până în ’58 – au fost tare rodnici, fiindcă am fost pe deplin sănătos. Apoi însă m’am îmbolnăvit. Și a durat tare mult, vreme de douăzeci şi doi de ani, până în 1980. Încontinuu şi boală grea, boală de moarte. Şi chiar mărturisesc aceasta: faptul că acum mai trăiesc și sunt încă pe picioare, după atâția ani de boală grea, este o minune a lui Dumnezeu și mila Lui față de mine. De aceea am făgăduit și eu Domnului să împlinesc tot ceea ce mai pot să fac cu acest trup muritor izbăvit de boală după atâta vreme. În toţi anii aceştia de boală am mai învățat un lucru: cum să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nu mă las biruit de suferinţă și amărăciune. Și am simțit în inimă cum am primit ajutor neîncetat de la Dumnezeu și de la Maica Domnului și nu m’am lăsat îngenuncheat de năpastele acestei vieți – căci vă dați seama că am avut parte de destule încercări de’a lungul timpului. Asta m’a învățat pe mine boala: să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, după experiența sfinției voastre de atâția ani, și ca monah dar și ca gheronda, ce e mai ușor, să faci ascultare sau să dai ascultări?

Eu nu am devenit egumen dintr’o dată. Am stat mai întâi douăzeci de ani în ascultare la trei stareți…

Dar v’ați dorit vreodată asta? V’ați gândit că o să ajungeți totuși egumen?

Nu! Niciodată! Niciodată nu m’am gândit. Fiindcă n’am căutat niciodată asta. Dar așa a lucrat Dumnezeu încât a trebuit să primesc. Eu dragilor, m’am „înrolat”! Asta am făcut. Mi’am luat și crucea aceasta. Fiindcă, ca egumen, m’am pus pe mine însumi la mai multe osteneli. Dar și în ascultarea asta am învățat aceeași lecție: să dau „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

08 Februarie 2018, Agiou Pavlou

Textul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 134 / 20 august 2018

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul și fotografiile sale cu Gheronda Parthenios pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact.

Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem (foto – centru, n.edit.) va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26)

Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

a doua parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . 

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”

V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.

Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.

Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc.  Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.

Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)

Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.

Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12).  Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire.  (…)

Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!

Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.

Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite…

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

„Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .