Arhive blog

Nou Comunicat al Sfintei Sinaxe Duble a Sfântului Munte despre Sinodul din Creta (17 / 30 iunie 2017)

Kareia, 17/30 iunie 2017
Nr. F.2/32/1400

Mesajul Sfântului Munte despre
Sfântul și Marele Sinod din Creta

Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte, întrunită astăzi 17 / 30 iunie 2017 la Kareia, în a 206-a ei ședință, fiind prezenți cei 20 de reprezentanți obișnuiți și 20 de reprezentanți extraordinari ai Sfintei Kinotite, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja făcute cunoscute în ultima vreme – atât a poziției acestuia înainte de întrunirea Sfântului și Marelui Sinod, precum și a evaluării textelor finale ale Sinodului – cu simțământul răspunderii și cu respect față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei face cunoscute următoarele:

În mod continuu se observă o tulburare mocnită, provocată de împotrivirile față de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Se preferă îngrădirile și întreruperea pomenirii episcopilor eparhioți. Pentru că avem și noi parte de aceste tulburări și ne aflăm în interiorul Bisericii adresăm tuturor saltului lui Hristos Cel înviat: Pace vouă.

Nu există vreun motiv de tulburare, devreme ce Domnul Cel înviat este cu noi.
Sinodul din Creta a avut loc după o pregătire de mulți ani. Înaintea Sinodului textele pregătite au fost aduse la cunoștința credincioșilor, existând posibilitatea exprimării oricărei opinii.

Ani în șir Sfântul Munte și-a formulat cu claritate părerile sale despre dialogurile care au loc cu creștinii eterodocși. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta arhiereii și-au exprimat părerile lor personale. Unii dintre ei și-au exprimat obiecțiile lor într-un mod cuviincios, fără să întrerupă legăturile lor cu Biserica. Tot ce s-a întâmplat acolo este scris.

Biserica întotdeauna rămâne ”stâlpul și temelia adevărului.” Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este cuprinsă de valuri, însă nu se scufundă, este lovită de valuri, dar nu se rupe, primește lovituri, dar nu este rănită; ea este Însuși Dumnezeu-Omul. Toți sfinții, vii în Hristos, ne trimit în Biserică și ne liniștesc.

Duhul Sfânt ține unit tot timpul instituția Bisericii. El vindecă pe cele bolnave și le plinește pe cele lipsă. Rămânând în Biserică și simțindu-ne deficitari și neputincioși primim vindecarea și sănătatea.

Dacă ne clătinăm ca oameni, harul Duhului ne readuce pe drumul cel bun. De aceea orice teamă este de prisos, ca dovadă a lipsei de credință, devreme ce ne aflăm în Biserica lui Hristos.

De altfel, cei patru patriarhi ai Răsăritului, prin Enciclica lor istorică (1848) ne liniștesc că la noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au reușit vreodată să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și identică cu cea a Părinților lui.

Așadar, nu sunt îndreptățite tulburările și dezamăgirile, care conduc la schisme.

Noi aparținem Bisericii, Trupul lui Hristos. Acest trup întotdeauna își asumă și asimilează elementele pe care el le primește, însă le respinge pe cele pe care le consideră străine. Avem nădejde în iubirea lui Hristos, nu în concepții personale și nefundamentate, care scot în afara Bisericii și creează infernul ereziilor.

Cu toate acestea, nu vrem să propunem o liniștire a indiferenței, ci să subliniem importanța trezviei și a credinței. Considerăm că ar fi o dovadă de recunoștință față de Dumnezeu și o lipsă de credință față de toți frații noștri – cei de aproape și cei de departe – dacă nu am sublinia cu tot curajul și claritatea bogăția harului de care ne bucurăm fiind vii în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Și aceasta nu este realizarea noastră, ci darul unicului nostru Domn și Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, care în mod unic și absolut spune despre Sine Însuși:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Fără Mine nu puteți face nimic.
Eu sunt Păstorul cel bun, Care Își pune sufletul pentru oile Sale.
Toți cei care au venit înaintea Mea sunt hoți și tâlhari, însă oile nu i-au ascultat pe ei. Nu îi vor urma, pentru că nu cunosc glasul străinilor.

Au fost uimiți cei care Îl auzeau vorbind și mărturiseau: niciodată nu a vorbit un om în felul acesta (Ioan 7, 46).

El nu este doar un om, ci este Dumnezeu-Omul. El este Singurul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos. Întru nimeni altul nu este mântuirea. (Fapte 4, 12).

El nu a venit să judece, ci să mântuiască lumea. S-a răstignit pentru mântuirea răstignitorilor Lui. El a purtat păcatele noastre și pentru noi a fost chinuit. Toate le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe toate le-a suferit ca să îi mântuiască pe toți.

A venit, L-am văzut, L-am auzit și mâinile noastre L-au atins. A suferit, a înviat și S-a înălțat la cer. L-a trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii și toți au început să vorbească în limbi străine, cuvântând în graiuri străine învățăturile minunate ale Sfintei Treimi.

Biserica este alcătuită cu toată buna-cuviință cea minunată și dumnezeiască. Este anulată închisoarea timpului și intrăm în libertatea vremurilor din urmă. La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie luminează harul Cincizecimii și Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos este Cel ce aduce și Cel ce se aduce și Cel ce primește și Cel ce se împarte spre mântuirea lumii întregi.

Biserica Ortodoxă este arătarea iubirii nespuse a lui Dumnezeu față de om. Acest lucru ne mântuiește și ne îndatorează inevitabil să dăm mărturia acestei iubiri. Dimpotrivă, cei care doresc să conducă popoarele (ca și lideri religioși sau lumești) îi subjugă și îi stăpânesc pe oameni. Ca falși păstori, ei nu își pun sufletul pentru oi, ci jertfesc oile în folosul lor. Îi condamnă și îi elimină pe ceilalți, drept cauze ale răului, spre a curăța lumea de rău.

Alții îi ard pe rug pe cei considerați eretici și necredincioși.
Alții îi ucid pe oamenii de proveniență și de rasă inferioară.
Alții îi omoară pe dușmanii poporului…

Toți domnesc, însă nu trăiesc veșnic. Îi chinuie pe oameni, însă boala lor însăși recidivează. Pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și pentru venirea Sfântului duh este creată Biserica. Și este inaugurată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsă 21, 3), turma cea mică cu misiunea ei dumnezeiască.

Nu există Dumnezeirea Treimică în alt fel și nu există altfel de unitatea bisericească. Așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie unul întru Noi (Ioan 17, 21).

Duhul Sfânt lucrează întotdeauna. Sfinții Părinți, uniți întru Duhul Sfânt au trasat în chip dumnezeiesc dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, precum și calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Pururea Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.

Tot edificiul viu al Bisericii este bazat pe temelia credinței. Orice denaturare a adevărului dogmei provoacă ruperi și denaturări în spațiul vieții.

Prin îndepărtarea Romei de Biserica una și sfântă urmează cunoscutele denaturări din lumea apuseană: Biserica este înțeleasă și este organizată acolo ca stat. Teologia este cultivată ca o filosofie scolastică și viața duhovnicească precum un exercițiu moral în cadrul unei lumi efemere prin harul creat. Este provocată separarea dintre teologie și viață, dintre preoție și căsătorie. Urmează tot șirul căderilor cunoscute…

Biserica Ortodoxă rămâne întotdeauna în cadrul deplinătății harului lucrător. Aici nu este considerată teologia ca o preocupare filosofică, nici nu te poți apropia rațional de taina vieții, ci te botezi (te cufunzi) cu totul în apele harului.

Când stărui în rugăciune, precum Sfântul Grigorie Palama: luminează-mi întunericul, primești luminarea dumnezeiască ca o renaștere duhovnicească și înțelegi comentariul aceluiași Sfânt Ierarh Grigorie: altceva este lumina pentru simțuri și altceva pentru mintea omului. Însă când are loc unirea duhovnicească cu harul, când oamenii devin părtași ai harului dumnezeiesc, atunci prin simțuri și prin minte ei văd taine mai presus de orice simț și de minte, așa cum Dumnezeu îi cunoaște pe toți cei care trăiesc acestea.

Trăind în Sfântul Munte, noi ne comportăm după cum ne învață teologia și cugetul evlavios al Sfinților inspirați de Dumnezeu și al Bisericii, nu după teologia academică a intelectualilor și după concepțiile fiecărei epoci. Comuniunea Sfinților îi îmbrățișează pe credincioși și călăuzește cugetul cel credincios al Bisericii.

Suntem miluiți ca fii ai ai Marii Biserici a lui Hristos, cea răstignită și prin aceasta slăvită (se referă la Patriarhia de Constantinopol – n.trad.) De la aceasta noi am primit toate bunurile. O vedem continuu că este însângerată prin mulțimea Martirilor și Cuvioșilor ei.

Suntem recunoscători și păstrători vigilenți ai tradițiilor. Ne bucurăm de harul libertății Duhului și de frățietatea în Hristos în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Dacă Imperiul creștin nu mai există ca o realitate istorică, rămâne întotdeauna imperiul iubirii, care nu cade niciodată. Ne aflăm în acest Paradis. Mărturisim harul, propovăduim mila, nu tăinuim facerea de bine.

Așa cum Domnul este Unic, la fel și ucenicii Lui au misiunea unică de a vesti mesajul plin de bucurie că moartea a fost omorâtă. Toate celelalte sunt relative și lipsite de importanță pentru oameni.

Cei care înlăuntrul Bisericii cântă, pentru că o trăiesc: sărbătorim omorârea morții, nimicirea iadului, începutul unei vieți noi, a celei veșnice și săltând Îl slăvim pe Cel care a făcut aceasta nu reprezintă o părere religioasă, nici nu este posibil să propună evitarea prozelitismului, pentru că își jertfesc viața pentru a anunța lumii că moartea a fost călcată prin moarte (lui Hristos).

Cel mai valoros lucru pe care îl are Biserica Ortodoxă – și o hrănește – este adevărul credinței. Și ea nu are alt mod de a-și oferi iubirea ei în afară de invitația pascală: Veniți toți să vă bucurați de ospățul credinței. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ar trebui atunci să ieșim pe drumuri și la răspântii și să colaborăm cu ceilalți condamnați în țara umbrei morții, căutând ameliorarea mărimii dezastrului.

Însă departe de noi această blasfemie! Acum toate s-au umplut de lumină. Și toți așteaptă ajutor din puterea Învierii. Nu suntem singuri. Domnul Cel înviat este cu noi în chip nemincinos, așa cum a promis, până la sfârșitul veacului.

Această bucurie a prezenței alături de noi a Celui care a nimicit moartea este oferită de Biserică prin ultimul șir de sfinți, de martiri și de cuvioși ai ei. Și Sfântul Munte, prin viața lui liturgică și prin prezența lui va rămâne întotdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a nădejdii pentru întreaga lume.

Lui Hristos Dumnezeu, Cel Care a înviat din morți, slavă și stăpânire în vecii vecilor. Amin.

Semnează:

Toți reprezentanții celor 20 de Mănăstiri și Reprezentanții acestora din Sfântul Munte Athos, adunați în Sfântă Sinaxă Dublă Extraordinară

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu după originalul grecesc postat de romfea >> în format pdf <<.

”Veniți la Mine…”. Scurt eseu video despre Academia Bisericească Athoniada (în limba română)

Δεῦτε πρός με… from Atho Paidies on Vimeo.

 ”Veniți la Mine…”. Scurt eseu video despre Academia Bisericească Athoniada (în limba română). Cuprinde imagini grăitoare cu Academia Athoniada și diverse cărări athonite.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, în Karyes (2017)


Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, 17 aprilie 2017, în Karyes – capitala Sfântului Munte / Foto credit George Crasnean

Mai multe despre Icoana Maicii Domnului Axion Estin la linkul :

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin” de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos [up-date]

Mai jos aveți o fotografie mai veche de 100 de ani, din 1913, de la o procesiune similară cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin.

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin”, 1913

Comunicat al Sfintei Chinotite: „În privinţa subiectelor de interes public, Sfântul Munte se exprimă prin organismele sale oficiale”

Karyes, 28 iulie / *10 august 2016 (pe calendarul nou)
(*n. edit. blog)

Nr. F.2/32/1760

În legătură cu cele publicate recent în presă, din partea unor auto-intitulați reprezentanți ai Sfântului nostru Loc, este imperios să reamintim că Sfântul nostru Loc, în ceea ce privește subiectele de interes public, se exprimă prin intermediul organismelor sale oficiale și instituționalizate, respectiv Sfânta Chinotită și Sfânta Sinaxă Dublă Extraordinară. Orice alt document reflectă părerile personale ale autorilor și nu ale Sfântului Munte sau ale părinților aghioriți.

Toți reprezentanții și întâistătătorii celor douăzeci de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, adunați în Sinaxă comună.

Sursa: basilica via amen.gr

01-5

Semne minunate cu Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

Semne minunate

Nu mai săpa și pleacă!

Bătrânul monah, Părintele Clement de la Coliba Nașterii Maicii Domnului, care se află chiar mai jos de Coliba Părintelui Antim, povestește: „În afara gardului de lemn al curții mele se află o stâncă uriașă. Într-o după amiază săpam lângă stâncă ca să găsesc pământ și să sădesc o tufă de trandafiri. Bătrânul Antim, care s-a întâmplat să treacă pe acolo, mi-a dat binețe și mi-a spus: «Nu mai aduna pământ și pleacă!» Am făcut ascultare și am plecat fără să știu de ce. A doua zi dimineață am văzut că se rupsese o bucată mare din stâncă și căzuse chiar în locul în care săpam ca să adun pământ. Atunci am înțeles de ce Bătrânul străvăzător mi-a spus să plec cât mai grabnic cu putință. El mai‑nainte-văzuse căderea acelei stânci și voia să mă păzească.”

Pune hârtiuța în buzunar!

Părintele Lazăr din Kavala, Orfanio, din Mitropolia de Elefteroupolis, și-a scris păcatele și gândurile pătimașe pe o bucată de hârtie și s-a dus să le mărturisească Bătrânului Antim. Acesta, când l-a văzut pe penitent că scoate hârtiuța, i-a zis: „Pune hârtiuța în buzunar, că nu e nevoie de ea!” Apoi el însuși a început să înșire păcatele care-l împovărau pe Părintele Lazăr, cercetându-i și tămăduindu-i fiecare dintre gândurile pătimașe pe care smeritul și evlaviosul levit le scrisese pe hârtie. N-a uitat nimic. Păcatele și gândurile păti­mașe ale Părintelui Lazăr, care fuseseră scrise pe hârtiuță, erau în același timp subliniate și în zapisul ceresc, pe care marele Părinte Antim putea să-l citească în chip tainic.

Bătrânul era bine-mirositor, precum moaștele Sfintei Ana

Părintele Maxim, nevoitorul de la Katunakia Sfântului Munte, și care studiase fizica, ne-a spus următoarele: „Pentru o vreme, înainte să devin monah, am avut multe ispite. Bătrânul Antim, care era duhovnicul meu și cunoștea măiestriile diavolului, m-a îndemnat să am răbdare, zicându‑mi: «Ai răbdare și Dumnezeu te va răsplăti și îți va da multe bunătăți!»

Ispita însă nu se împuțina, și Bătrânul repeta aceleași cuvinte de fiecare dată. Însă pentru că aceasta s-a petrecut de multe ori, m-am clătinat în credință și mi-a venit în minte gândul: dacă Bătrânul este omul lui Dumnezeu, îmi va descoperi ceva. De astă dată, cu adâncă durere m-am apropiat de Bătrân, care pentru întâia oară m-a primit cu o bucurie prisositoare și când am mers să-i sărut mâna, aceasta era bine-mirositoare precum moaștele Sfintei Ana care se păstrează în biserica Schitului. Am lăsat-o și am luat-o din nou, iar atunci mireasma s-a făcut și mai puternică. Bătrânul mi-a spus cu multă bucurie: «Copilul meu, ai încredere în Dumnezeu și ceea ce voiești se va petrece curând.» Într-adevăr, din acea clipă ispita s-a curmat.

Anii însă s-au scurs și Bătrânul, ca orice muritor, a plecat către patria cerească. Ucenicul lui, Părintele Heruvim, m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre viața Bătrânului, ca să le citească la parastasul cel de patruzeci de zile. Însă aveam la dispoziție mai puțin de două zile și sufeream din pricină că eram constrâns de timp. Erau deja șase ceasuri ale după amiezii, dar mi-am adus aminte de Bătrân, m-am liniștit și am făcut ascultare. Am plecat spre Katunakia alergând. Voiam cu multă recunoștință să dau o mărturie frumoasă despre viața lui, dar vremea era scurtă. La opt seara m-am trezit să scriu. Până la nouă mâna mea nu s-a mișcat. Atunci l-am chemat pe Bătrân și i-am cerut ajutorul. În zece minute mintea mi s-a limpezit și am început să scriu. Într-o jumătate de ceas am umplut trei pagini, le-am citit din nou și mi-a plăcut. Apoi iarăși am zis: «Părinte, e bine ce am scris?» Atunci mi-a venit o bună-mireasmă asemenea celei pe care o simțisem mai-nainte când i-am sărutat mâna, mireasma moaștelor Sfintei Ana. «Bătrânul a încuviințat, mi‑am zis în sinea mea.»”

Tămăduiește un bolnav cu o portocală

Părintele Eftimie a fost starețul Colibei Sfântului Serafim, dar mai târziu a plecat la mănăstirea Esfigmenu. Părintele Serafim, care a fost stareț mai înainte de el, s-a îmbolnăvit odată foarte grav. Avea dureri insuportabile și se împuținase cu duhul. Părintele Antim l-a cercetat, i-a dat o portocală din portocalul Colibei sale și i-a spus s-o mănânce, că se va face bine. A făcut și rugăciune fierbinte pentru călugărul bolnav, care îndată s-a simțit mai bine. Din recunoștință față de Bătrân, Părintele Serafim i-a dat ceea ce avea mai de preț în Colibă: o bucată din Brâul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu. Rugăciunea Părintelui Antim s-a auzit de Domnul nostru Care își pleacă urechea Sa (Psalmul 85, 1). Bătrânul era curat și Dumnezeu, Care nu-Și întoarce fața de către necurăția trupului, ci de către necurăția sufletului, a auzit rugăciunea sa izvorâtă din suflet curat, iar nu întinat de lăcomie și răpire.

Clopotele au bătut singure

Sfântul Sava din Kalimnos s-a nevoit la Schitul Sfânta Ana. În Coliba Părintelui Antim Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sfântul Sava a deprins de la Bătrânii săi meșteșugul zugrăvirii de icoane. Atunci când Sfântul s-a arătat după adormirea sa episcopului Isidor din Kalimnos și i-a poruncit să-i dezgroape sfintele moaște, Bătrânul Antim a ajuns pe insulă împreună cu încă patru Părinți. Nu știa însă unde se află Mănăstirea Tuturor Sfinților unde se nevoise Sfântul Sava. A fost purtat către ea de o mireasmă negrăită, care l-a atras ca un magnet către Sfântul cel plin de har. Când a ajuns la mănăstire după o călătorie obositoare și anevoioasă, clopotele au început să bată singure ca să-l întâmpine. Sfântul Sava se bucura că-l vede în mănăstirea sa pe Bătrânul Antim Aghioritul, urmașul său în istovitoarele nevoințe duhovnicești. Uimit de această întâm­plare minunată și plin de veselie și bucurie mare, Părintele Antim a făgăduit să zugrăvească o icoană a Sfântului în mărime naturală, făgăduință pe care a împlinit-o numaidecât.

Îndepărtați-o pe femeie din casă!

Un medic evlavios din Kavala i-a propus prietenului său, domnul E. M., reprezentantul unei mari companii farmaceutice din Tesalonic, să-l viziteze pe Bătrânul Antim și să se spovedească. Într-adevăr, acesta i-a urmat sfatul și l-a cercetat pe Bătrân la Schitul Sfânta Ana. Și-a pus în rânduială problemele duhovnicești și, înainte să plece, l-a auzit pe Bătrân spunându-i că tatăl său trebuie s-o îndepărteze pe femeia străină care-l slujea, ca să-și păstreze cinstea. E important de consemnat faptul că la spovedanie nu-i pomenise Bătrânului nimic despre tatăl său. Domnul E. M. a ascultat cuvintele prorocești ale Părintelui, și la întoarcerea sa în Tesalonic a îndepărat-o pe femeie din casă. Și-a dat seama că dacă aceasta ar mai fi rămas puțină vreme, ar fi vătămat cinstea și sufletul tatălui său.

Să aștepte până la 25 de ani!

Domnul Dimitrios Pațias, fiu duhovnicesc al Bătrânului din Kuvara Agriniei, ne-a povestit următoarea întâmplare: „Împreună cu doi prieteni l-am cercetat pe Părintele Antim din motive duhovnicești. Unul dintre ei ținea o scrisoare pe care i-o înmânase o tânără care cerea sfatul Bătrânului pentru viitorul ei. S-a apropiat cu scrisoarea, dar înainte să apuce să-i pomenească despre aceasta, l-a auzit pe Bătrân zicându-i cu dreaptă-socotință: «Să-i spui fetei să aștepte până la douăzeci și cinci de ani!» Prietenul meu a fost uluit și mișcat de darul străvederii și al discernământului Bătrânului. După o vreme ne-a înștiințat că acea fată s-a căsătorit la douăzeci și cinci de ani, așa cum prorocise Părintele Antim. Și mai mult, s-a învrednicit să devină și preoteasă.”

Minunatul Părinte Paisie Aghioritul i-a sărutat picioarele

Cândva, Bătrânul Antim se afla la Karyes și, făcând ascultare de ucenicul său, a hotărât să întrerupă liniștea cerescului nevoitor, Părintele Paisie. A coborât foarte încet către Chilia Panaguda și cu dor a sunat clopoțelul din curtea Părintelui Paisie. De îndată ce acesta s-a aflat față în față cu Bătrânul, nu numai că i-a făcut metanie, dar a și îngenunchiat și i-a sărutat picioarele, așa cum făcea fiecărui preot care se apropia. Un sfânt îmbrățișa picioarele sfințite ale celuilalt sfânt. În fața smeritei Chilii Panaguda s-au petrecut momente unice ale biruinței smereniei care ne înalță. Mai târziu, amândoi bărbații purtători de Dumnezeu, așezați pe băncuțele sărăcăcioase din Colibă, s-au sfătuit în diferite probleme duhovnicești. Înainte să plece, Părintele Antim l-a binecuvântat ca preot pe Părintele Paisie îngenuncheat şi și-au urat unul altuia: „Să ne vedem în Rai!”

Vei deveni călugăr!

Monahul Arsenie Grigoriatis ne-a povestit următoarea întâmplare: „Înainte să iau hotărârea de a deveni călugăr, m-am dus la Părintele Antim să mă spovedesc. Când mi-a citit rugăciunea de iertare, mi-a spus că mă voi călugări, în ce mănăstire voi merge și cine îmi va fi duhovnic. Atunci m-am uimit, pentru că în acea vreme n-aveam niciun gând de afierosire. Ceea ce m-a mișcat, odată cu prorocia lui, a fost că în răstimpul spovedaniei Bătrânul era bine-mirositor ca o grădină de primăvară. Harul lui Dumnezeu l-a umbrit și mi l-a înfățișat așa cum era, adică bună-mireasmă a lui Hristos (II Corinteni 2, 15).”

Bătrânul Antim ne citește pe toți

Privegherile în biserica Schitului Sfintei Ana au fost și sunt totdeauna pline de pocăință. Odată, la una din ele, dulcii cântăreți uneau pământul cu cerul. Părintele Antim, stând în picioare în strana sa, se bucura de atmosfera umilincioasă și era mutat cu mintea către dumnezeieștile sălașuri, unde glasul curat al celor ce prăznuiesc Îl proslăvesc neîncetat pe Domnul slavei. Față în față cu el stătea ieromonahul Filip din obștea tomeilor, care psalmodia cu glasul lui ce picura miere. După ce a încheiat o psalmodie în ritm lin, stihiraric, a strigat în auzul tuturor: „Bătrânul Antim ne citește pe toți!”. Se referea, firește, la darul străvederii Bătrânului care, în ciuda vârstei, stătea nemișcat ca o statuie în strană, pregătindu-se să-L primească pe Cel ce ridică păcatul lumii, pe Unul fără de păcat.

Din chilia Bătrânului se auzeau psalmodii cerești

Monahul Gavriil, care fusese mai-nainte uce­nicul Bătrânului și devenise călugăr la Mănăstirea Esfigmenu, auzea de multe ori o psalmodie cerească venind dinspre chilia Bătrânului. Aceasta l-a mișcat în chip deosebit, pentru că știa bine că Părintele Antim n-a avut niciodată radio. Însă sfinții și îngerii pe care îi iubea mai cu seamă dădeau acest tainic „concert”, la care participa și smeritul nevoitor cu rugăciunea neîncetată a inimii.

Ieromonahul a luat pături ca să stingă focul

Părintele Varlaam, ieromonahul de la Coliba Sfântului Gheorghe din Noul Schit, vedea semne minunate când liturghisea Părintele Antim. Odată, în vremea prefacerii Cinstitelor Daruri, l-a văzut pe Bătrân învelit în flăcări și, fără să-și dea seama, a alergat și a luat prosoape și pături, ca să-l înfășoare să nu ardă. Dar când i s-au deschis ochii (Luca 24, 31) a dat înapoi și s-a însemnat cu semnul crucii.

O întâmplare asemănătoare povestește și doamna Gheorgheopoulos din Argos. L-a văzut pe Părintele Antim liturghisind și scăldat într-o lumină dumnezeiască din lumina cea nefăcută, de care se pot bucura doar cei curați cu inima.

Bătrânul nu stătea pe pământ

Îngerii cei netrupești, slobozi de povara trupului nostru pământesc, au putința de a sta în văzduh. Oamenii sunt lipsiți de această putință. Părintele Antim însă, ca unul deopotrivă cu îngerii, părea multora că stă în văzduh, iar nu pe pământ. Astfel l-a văzut și domnul Emmanuil Kokkinos, proprietarul unei taverne și al unui hotel din Uranopolis, în fața porții Colibei sale. O priveliște asemănătoare a văzut și domnul Eraclie Gheorghiadis din Tesalonic în biserica Sfintei Ana. Mai mult, nu doar că l-a văzut stând în văzduh, ci și strălucind de lumină, scânteind și luminând ca aurul în soare. Bătrânul era aurul prețios al vârtuții și strălucea pe oricine se afla în negura apostaziei de la voia lui Dumnezeu.

Vindecarea cu verbină

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaFochistul Toulikas Vasilios din Tesalonic l-a vizitat pe Părintele Antim împreună cu un prieten de-ai săi. În convorbirea pe care au avut-o sub verzișul din curtea Colibei, Bătrânul le-a descoperit multe dintre problemele care-i nelinișteau. Aceștia s-au pierdut cu firea la auzul înșiruirii problemelor lor, dar prinzând curaj, i-au mărturisit că unul suferă de inimă, iar celălalt de stomac. Bătrânul cunoștea un leac pentru toate bolile, și anume rugăciunea. Deci s-a rugat pentru ei și rugăciunea i-a fost ascultată. După aceea a tăiat dintr-un ghiveci pe care-l avea în fața lui o rămurică de verbină de lămâie și le-a dat-o. „Luați-o”, le-a zis, „și vă veți face bine.” Cei doi prieteni s-au uimit. „O rămurică de plantă pentru toate bolile?” se gândeau. N-au luat atunci seama la îndrăzneala Bătrânului rugător. Când, după o scurtă vreme, au văzut influența tămăduitoare a verbinei asupra bolilor lor, au înțeles puterea rugăciunii Bătrânului către Doftorul sufletelor și al trupurilor, Izbăvitorul și Dumnezeul nostru.

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Poziția oficială a Sfântului Munte Athos în privința Sfântului și Marelui Sinod Panorodox

Karyes. Sf. Kinotita (5)

Intervenția Sfântului Munte Athos în privința Sfântului și Marelui Sinod

În urma îndelungatelor întâlniri din săptămâna Mironosițelor, Adunarea Extraordinară a Reprezentanților și Egumenilor a 20 de Mănăstiri din Sfântul Munte Athos a trimis Patriarhiei Ecumenice o amplă scrisoare referitoare la neliniștile și împotrivirile Părinților Aghioriți față de obiectivele Sinodului Panortodox.

S-a hotărât ca scrisoarea să se facă cunoscută în toate Bisericile Ortodoxe Autocefale.
În scrisoare este întărit faptul că termenul „Biserică” nu poate fi folosit pentru eterodocși. De asemenea, este exprimată împotrivirea Sfântului Munte față de oficierea actelor liturgice și rugăciunilor alături de eterodocși.

„Judecătorul ultim” în teme de credință este conștiința pleromei Bisericii, pe care o pot exprima și persoane individuale, menționează Părinții Aghioriți, iar nu numai Sinoadele, cum prevede textul Sinodului Panortodox. (Sfântul Marcu al Efesului a răsturnat el însuși hotărârile Sinodului de la Ferrara – Florența).

În scrisoare se mai menționează faptul că este necesară recunoașterea Sinoadelor Ecumenice în care Sfântul Fotie Cel Mare și Sfântul Grigorie Palama au răspuns tuturor neadevărurilor papalității (Filioque, primatul papal).

Părinții Aghioriți scriu că numai efectuarea unor schimbări serioase în textele Sinodului Panortodox ar putea să îi odihnească pe creștinii ortodocși. În caz contrar, Sinodul ar putea deveni pricina unei noi schisme.

În continuare sunt menționate câteva fragmente reprezentative ale scrisorii:

1. „(…) Sfântul și Marele Sinod (…) să evite termenul „Biserică” în cazul eterodocșilor, folosind în locul acestuia termenii „dogme și confesiuni creștine.”

2. „(…) Noțiunea de Unitate a Bisericii necesită, de asemenea, clarificare: (…) acestei unități aparțin numai membrii Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos (…). Numai despre aceștia se spune: „să fie una precum și noi una suntem ”, după tâlcuirea de Dumnezeu purtătorilor Părinți.”

3. „(…) Modul desfășurării și evoluția dialogurilor teologice nu odihnește pleroma Bisericii și Sfânta Chinotită, lucru exprimat uneori în diferite texte oficiale împotriva acordurilor teologice cu eterodocșii și proteste la adresa rugăciunilor comune și a altor acte liturgice (îmbrățișări liturgice etc.), fapt ce creează imaginea unei false uniri cu aceștia (…) Este necesar să se clarifice faptul că Biserica Ortodoxă în nici un chip nu va primi unitatea Bisericii ca o înțelegere (reglare) interconfesională sau ca participare la rugăciuni comune și alte practici liturgice.”

4. „(…) Este cu neputință să nu ne exprimăm profunda neliniște și bine întemeiatele noastre obiecții privitoare la participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor.”

5. „(…) Tradiția bisericească recunoaște ca ultim judecător în teme de credință, conștiința pleromei Bisericii, conștiință exprimată de persoane individuale, din ierarhia bisericii sau de poporul credincios și împlinită prin hotărâri sinodale.”

6. „(…) este necesar să se includă referința și la cele 7 Sinoade Ecumenice (…) precum și la celelalte sinoade care au avut ca temă diferențele dogmatice și bisericești cu eterodocșii (despre Filioque, harul creat, primatul papal etc.), referințe făcute cu o extremă claritate.

Traducere și adaptare de după Romfea.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vladimir Putin și Patriarhul Kirill în Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului monahismului rus athonit (24 fotografii, 28 mai 2016)

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto credit © Sputnik/ Alexei Druzhinin

Vezi și Vizita Președintelui rus Vladimir Putin la Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului prezenței rusești în Sfântul Munte (video, 28 mai 2016)

Vizita Președintelui rus Vladimir Putin la Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului prezenței rusești în Sfântul Munte (video, 28 mai 2016)

Sâmbătă, 28 mai 2016, cu ocazia celebrării a o mie de ani de prezență rusească în Sfântul Munte, Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a vizitat Muntele Athos pentru 3 ore.

Primul așezământ monahal rusesc din Muntele Athos, Schitul Xilurgu, a fost înființat în vremea Sfântul Prinț Vladimir și a fost ridicat în cinstea Adormirii Preasfintei Fecioare. Mult mai apoi rușii au înființat Vechiul Russikon (ce urmează și el a fi renovat) și Russikonul (Mănăstirea Sf. Pantelimon).

vladimir-putin-mount-athos-2016În urmă cu trei ani au început restaurările la Schitul Xilurgu, Patriarhul Kirill spunând la vremea aceea: „Reconstrucţia acestei mănăstiri va mărturisi despre recunoştinţa noastră tuturor monahilor pe parcursul a o mie de ani, care menţin aici flacăra nestinsă a candelei monahismului rus”.

Vladimir Putin a fost întâmpinat de protosul Sfântului Munte, Pavel Lavriotul, și alți reprezentați ai Sfintei Chinotite. După închinarea în Biserica Protaton din Karyes, acesta a participat la întâlnirea solemnă organizată la Centrul Administrativ al Sfântului Munte, întâlnindu-se aici și cu Președintele grec, Prokopis Pavlopoulos.

Conform publicațiilor grecești, care au transmis știri legate de eveniment, Președintele rus a vizitat Schitul Xilurgu și Mănăstirea Sf. Pantelimon (Russikon), unde s-a întâlnit cu Sanctitatea Sa, Kirill, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, cu Bătrânul Stareț Ieremia care a împlinit anul trecut 100 de ani și monahii viețuitori ai mănăstirii. – LD

Vezi și știrile din presa laică:

Libertatea – Vladimir Putin, în vizită la muntele Athos

Washington Post – Putin visits Russian Orthodox monastic community in Greece

BBC – Vladimir Putin visits Mount Athos, all-male Orthodox enclave

Russikon (21)

Umberto Eco la Muntele Athos (1988)

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988

Umberto Eco s-a născut în Alessandria, Piemont, în ianuarie 1932 și a murit în februarie 2016. Începând cu anul 1975 a fost profesor de semiotică la Universitatea din Bologna iar din 1988, fondator al Departamentului de Comunicare la Universitatea din San Marino. A început să își scrie romanele în anii ’70. Numele Trandafirului a primit premiul „Strega” în 1981 și „Medicis Etranger” în 1982, cartea fiind vândută în milioane de exemplare în întreaga lume. Alte opere de succes ale sale sunt: Pendulul lui Foulcault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Cum ne construim dușmanul, Numărul zero, ș.a. Umberto Eco cunoștea cinci limbi printre care greaca veche și latina. (…)

În 1995, vizitând Grecia, la propunerea profesorului de filosofie de la acea vreme – Teodosie Pelegrini, Umberto Eco a fost numit doctor onorific al Departamentului de Filosofie – Pedagogie – Psihologie al Universității din Atena. (…). Înainte de a scrie cartea Numele trandafirului, Umberto Eco a vizitat Sfânta Mare Mănăstire Vatoped și biblioteca acesteia, unde se păstrează codicele Geografia lui Claudiu Ptolemeu, unul dintre cele mai rare manuscrise din lume care datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea și conține unitățile: Introducere în Geografie de Claudiu Ptolemeu, Crestomația Geografiilor lui Strabon și Geografia lui Strabon.

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988 (1)Despre vizita lui Umberto Eco la Mănăstirea Simonos-Petras scrie Teodor Ioannidis în revista „To Tetarto” (Nr. 33, decembrie 1988):

„În portul Dafni, ne aflăm încă în lumea de afară. În lumea noastră. Dar când, după ultima cotitură a urcușului vedem Mănăstirea Simonos-Petras, înțelegem că în curând va trebui să acceptăm că aici sunt valabile alte măsuri, diferite. La balcoanele mănăstirii, poți rămâne tăcut ore întregi sau te poți avânta în discuții interminabile. Iar Umberto, poliglot și vorbăreț de fel, discută cu monahii încercând ca în cel mai scurt timp să cunoască cât mai multe cu putință. Și cum e și firesc, într-o discuție fără un program prestabilit, ale cărei subiecte pornesc de la infailibilitatea papei și ajung la evenimentul din mai 1968, se va ivi la un moment dat și subiectul care l-a fascinat întotdeauna: ereziile. Și, cu totul firesc, îi va „scăpa” faptul că în noua sa carte (Pendulul) există destule pagini dedicate acestui subiect. La Karyes, după o scurtă vizită la Mănăstirea Iviron, la conacul Mănăstirii Simonos-Petras, monahul Elisei nu este numai o gazdă ireproșabilă (foto jos). Foarte tânăr, serios și îngăduitor, cunoscător al scriitorilor bisericești latini, vorbește încet și liniștit, nu se lasă impresionat și nici nu dorește să impresioneze. Comentează cu aceeași modestie ideile Fericitului Augustin și ale lui Toma d’Aquino cât și micile noastre nedumeriri cotidiene. Monahii încearcă rachiul (ouzo) – care i-a plăcut atât de mult lui Umberto Eco – când îl pregătesc. Nu beau, însă, pentru că alcoolul le alterează gândirea. Cât despre grijile celebrului profesor pentru păstrarea și întreținerea valoroaselor manuscrise, acesta le consideră aproape nejustificate. Tradiția nu se păstrează prin conservarea codicelor sau a icoanelor și expunând tezaurele pentru a atrage turiști. O astfel de tradiție nu prezintă importanță. Tradiția vie, singura care merită păstrată, se află în fiecare monah, fiecare având înlăuntrul său, viu, pe Nazarinean”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ecaterina Huzuri

Traducere şi adaptare după agioritikesmnimes pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Seria de autor Umberto Eco (comandă online): http://goo.gl/iXGa0t

ΚΑΡΥΕΣ 1988

Școala Athoniada astăzi

Elevii Athoniadei primind vizita Patriarhului Ecumenic Bartholomeu

În 1953 se reînființează Școala Athoniada, adăpostită de data aceasta într-o aripă externă din colțul sud-estic al grădinii Schitului Vatopedin Sfântul Andrei, cel supranumit ”Serai”, adică ”Palat”. Athoniada, persoană juridică cu denumirea de ”Academia Bisericească Athoniada”, este o școală cu durata de șase ani care urmează programul de învățământ al Ministerului Educației, având în plus cursuri de muzică bizantină și de iconografie.

În momentul de față, aici predau 14 profesori, dintre care trei sunt ieromonahi. Numărul elevilor oscilează între 40 și 50 și fiecare dintre aceștia se află sub tutela uneia dintre cele 20 de mănăstiri ale Sfântului Munte. Resursele financiare pentru funcționarea Athoniadei provin din sponsorizări ale Ministerului Educației și ale Sfintei Chinotite.

Școala Athoniada azi

Din 1930 până azi, cu o întrerupere datorată războaielor din 1940-1953, Athoniada, reorganizată, se află în a treia ei perioadă de viață, adăpostită, cum am arătat, într-o aripă exterioară cu mai multe etaje, aparținând Schitului Vatopedin al Sfântului Andrei, în lizierele nordice de la Karyés. Instruirea care se acordă celor aproximativ 50 de elevi urmează programul educațional pentru învățământul mediu al Ministerului Educației, suplimentat cu ore de teologie, printre care se numără iconografia și muzica psaltică.

Atelierul de iconografie al Athoniadei

Mostre ale artei iconografice a elevilor Athoniadei, a celor mai vechi sau a celor din zilele noastre, pot fi întâlnite în diferite biserici din Sfântul Munte sau din afara acestuia. În perioada de față sunt expuse lucrări ale lor și la expoziția Căminului Aghiorit, intitulată ”Cărturari și cărturărie în Sfântul Munte”. Lucrările elevilor de la Athoniada dovedesc atât continuitatea tradiției iconografice bizantine care este asigurată de activitatea didactică inspirată a unor buni iconari aghioriți, cât și calitatea artistică a lucrărilor realizate. Mulți dintre elevii mai vechi care au realizat aceste icoane slujesc astăzi cu trezvie duhovnicească, cu adecvare artistică și conștiință profesională, în Sfântul Munte și în lume, artei iconografice care le-a fost predată în perioada cât au ucenicit la Athoniada.

Sursa text / foto: pemptousia.ro

Foto: (1). Elevii Athoniadei primind vizita Patriarhului Ecumenic Bartholomeu / (2). Școala Athoniada azi / (3). Atelierul de iconografie al Athoniadei

Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].

chrismon

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

chrismon

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

chrismon

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

chrismon

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

chrismon

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

chrismon

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

chrismon

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

chrismon

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

chrismon

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

chrismon

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

chrismon

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

chrismon

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

chrismon

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

chrismon

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

chrismon

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

chrismon

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

chrismon

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

chrismon

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

chrismon

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

chrismon

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

chrismon

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

chrismon

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

chrismon

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

chrismon

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

chrismon

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

chrismon

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

chrismon

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

chrismon

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

chrismon

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

chrismon

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].

chrismon

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

chrismon

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

chrismon

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XLV: Despre iubirea de argint şi despre purtarea neiubitoare de arginţi a părinţilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Dreptul Acachie din Kafsokalivia era lipsit de orice dragoste a lucrurilor materiale. Nu a putut să păstreze nici măcar trei monezi de aur pe care i le dăduse cineva. Le-a ţinut în mâinile sale pentru un moment, s-a supărat şi imediat le-a dat înapoi, spunând:
– Ia-ţi banii, omule, pentru că risc să-mi pierd sufletul din cauza acestor monezi.

chrismon

Sfântul Sava din Kalimnos era aghiorit. Casa lui duhovnicească era Sfânta Ana. Nu iubea deloc banii. Nu dorea nici măcar să-i ţină în mâinile sale.

chrismon

Un pelerin pe Muntele Athos l-a întâlnit odată pe călugărul Dionisie Kafsokalivitul, cel «nebun pentru Hristos», care era nevoiaş şi îmbrăcat în zdrenţe. El nu iubea deloc banii. Pelerinului i-a fost milă de bietul bătrân şi i-a dat o monedă turcească. Aceasta l-a mâhnit mult pe Dionisie. A privit în jur până l-a văzut pe bunul pelerin şi i-a spus:
– De ce mi-ai dat aceştia? Eu port haine. Pâine am. Pentru ce am nevoie de bani?
Ceilalţi părinţi au încercat să-l convingă să păstreze banii, ca să-şi cumpere ulei pentru biserica sa. Pentru un moment, a consimţit să-i păstreze. Apoi a ezitat, s-a gândit adânc, şi în cele din urmă a decis să scape de povară. A aruncat moneda pe pământ şi a fugit cât de repede a putut.

chrismon

Cu mult timp în urmă, bătrânul ascet A. a spus:
– Odată au venit nişte oameni la Dionisiu ca să dea bani. Toţi părinţii au fost chemaţi să vină, dar nimeni nu a luat nici unul. «Pentru ce ne trebuie bani?», au întrebat ei. Aşa a fost comportamentul exemplar al acelor părinţi care erau călugări săraci.

chrismon

În Karyes era un muncitor în vârstă, un mirean, un bărbat ce cânta cu râvnă şi multă umilinţă. Foarte sărac, el stătea într-un loc mic sub clădirea unde stătea conducerea Sfântului Munte. Bunicul Mina, aşa era numit, ajuns la vârsta de 102 ani. El fusese tâmplar şi niciodată nu cerea bani pentru munca sa. Venea la clienţii săi smerit şi şovăielnic.
– Vrei să-ţi dăm nişte bani? îl întrebau ei.
– Staţi liniştiţi. Eu am venit doar să vă văd şi să vă salut! îi răspundea el.
De câte ori lucra, întotdeauna cu răbdare, un motan şedea pe umărul lui.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

chrismon

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

chrismon

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

chrismon

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

chrismon

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

chrismon

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

chrismon

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

chrismon

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

chrismon

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

chrismon

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

chrismon

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

chrismon

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

chrismon

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

chrismon

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

chrismon

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

chrismon

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

chrismon

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

chrismon

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

chrismon

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

chrismon

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

chrismon

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

chrismon

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

chrismon

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

chrismon

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

chrismon

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

chrismon

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

chrismon

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

chrismon

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

chrismon

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

chrismon

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

chrismon

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

chrismon

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

chrismon

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

chrismon

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

chrismon

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

chrismon

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

chrismon

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

chrismon

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

chrismon

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

chrismon

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

chrismon

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

chrismon

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

chrismon

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

chrismon

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

chrismon

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

chrismon

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

chrismon

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

chrismon

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

chrismon

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

chrismon

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

chrismon

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

chrismon

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

chrismon

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

chrismon

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

chrismon

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

chrismon

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

chrismon

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

chrismon

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

chrismon

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

chrismon

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

chrismon

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

chrismon

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

chrismon

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

chrismon

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

chrismon

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

chrismon

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

chrismon

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

chrismon

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

chrismon

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

chrismon

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

chrismon

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

chrismon

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

chrismon

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

chrismon

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

chrismon

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

chrismon

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

chrismon

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

chrismon

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

chrismon

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

chrismon

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

chrismon

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

chrismon

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

chrismon

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

chrismon

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

chrismon

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

chrismon

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

chrismon

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

chrismon

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

chrismon

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

chrismon

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

chrismon

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

chrismon

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

chrismon

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

chrismon

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

chrismon

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

chrismon

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

chrismon

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

chrismon

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

chrismon

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

chrismon

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

chrismon

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

chrismon

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

chrismon

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

chrismon

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

chrismon

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

chrismon

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu