Mărturii ale teologului ortodox francez Jean-Claude Larchet despre Cuvioșii români athoniți Dionisie Ignat și Petroniu Tănase

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU

„Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi‐a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuiește în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator și Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându‐l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s‐au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au și rămas. Părintele Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 și rânduit duhovnic în 1945. A dobândit de atunci încet‐încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) și înţelepciunea sfaturilor sale duhovnicești, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. Însuși bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obștea sa, mergea la el ca să se spovedească și să primească sfat, și la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped. Firește, pentru monahii români din Athos și pentru numeroșii preoţi și pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăși de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) – pe care îl întâlnisem în 1978 –, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obște. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că așa a putut fi cu o mai mare luare‐aminte la viaţa sa lăuntrică și s‐a putut adânci și mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i‐a sporit străvederea duhovnicească.

În timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbește despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, și nou‐veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie și un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra așezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme și câștigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânși să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să‐și cumpere două pâini pe zi… Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aștepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrișare și de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuși să împlinească așa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic… Amintindu‐și acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l‐a prăpădit munca, și a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor și tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce‐i privește și asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creștini ortodocși. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreștinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica și pe cel mai bun copil. Numai rugându‐se pentru copiii lor pot părinţii să‐i ţină pe calea cea bună. Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbește apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia și izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin și toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, și este foarte ușor. Nu trebuie decât să fii pururea conștient de propria ta nimicnicie, spunându‐ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit și în pământ am să mă întorc.”

Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul și culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbește despre viaţa duhovnicească. Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit‐o toată viaţa sa și nevoinţa aspră la care s‐a supus nu l‐au slăbit, ci, dimpotrivă, l‐au întărit. Orbirea i‐a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie și o lumina care vin din harul sălășluit în el. Smerenia pe care o propovăduiește necontenit, la el nu este o simplă vorbă deșartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârșită simplitate (aplôsis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s‐a făcut pe sine duhovnicește ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor și convingător.”

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL PETRONIU TĂNASE DE LA PRODROMU

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea […] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3] La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din lucrarea :Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. pp. 148-153 (pentru evocarea Pr. Petroniu) și pp.173-175 (pentru evocarea Pr. Dionisie)

Mai multe informații despre carte și cum poate fi comandă găsiți aici: Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Părinții aghioriți români Dionisie Ignat de la Colciu și Petroniu Tănase de la Prodromu au fost propuși pentru canonizare

Se pregătește Canonizarea a doi cuvioși părinți români contemporani care au viețuit in Sf Munte Athos.

Vestea a venit prin Ziarul Lumina din ziua de 28 Septembrie 2022 / un articol de Emilian Apostolescu

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a expus Membrilor Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei textele liturgice care vor însoți propunerea de canonizare a Cuvioșilor Dionisie Ignat și Petroniu Tănase.

Preafericitul Daniel a afirmat: „Aceste texte liturgice au fost compuse în limba greacă de către ucenici a doi părinți români aghioriți de la Muntele Athos, care sunt propuși spre canonizare Patriarhiei Ecumenice de către Patriarhia Română. Dreptul de a canoniza pe cineva aparține Bisericii locale unde acea persoană și-a trăit ultima parte a vieții și unde a trecut la Domnul. Acești doi părinți, români de origine, au viețuit mai multă vreme la Athos: părintele Dionisie Ignat la Schitul Colciu și părintele Petroniu Tănase la Schitul Prodromu. Ei au avut ucenici români, dar și greci. Doi dintre aceștia, greci, care s-au evidențiat prin compunerea de slujbe liturgice pentru sfinți, au acceptat să pregătească textele liturgice în limba greacă. (…) Acești doi părinți sunt apreciați nu doar de români, ci și de viețuitorii greci. Noi dorim să solicităm Patriarhiei Ecumenice să facă trecerea în rândul sfinților a celor doi aghioriți. Este important să facem un gest de scoatere în evidență a acestor cuvioși care sunt foarte populari în Muntele Athos”.

Nouă apariție editorială: „Avva Ioan de la Colciu. Viața, minunile, acatistul” (Editura Aeropag, 2020)

Preacuviosul Părinte Ioan Guțu este unul dintre marii rugători care s-au nevoit la Sfântul Munte Athos în secolul XX.

Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi spunea că viața lui duhovnicească trebuie vestită cu glas tare, de pe acoperișurile caselor, cu nădejdea că lumina chipului său ne va mișca inima împietrită de atâta părere de sine, aducându-ne lacrimile bucuriei întâlnirii cu un om sfânt.

Cartea aceasta prezintă viața, nevoințele și o parte dintre mărturiile despre minunile sale. Pornind de la munca documentară făcută de monahul Nicodim de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, autorul a încercat să prezinte icoana vie a unui rob ales al lui Hristos.

Practic, Avva Ioan ar putea fi model pentru toți monahii vremurilor noastre precum și ocrotitor al celor care, trăind în viforul ispitelor lumii, îl aleg ca ocrotitor ceresc…

Editorul

144 pag / 10,5 cm x 16,5 cm

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/34W0aRl ]

„Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie Ignat”. Mărturia Părintelui Prof. Ioan Valentin Istrati

Astăzi, 22 septembrie 2019, când se împlinesc 110 ani de la nașterea Starețului Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos, vă punem înainte trei mărturii patericale legate de Bătrânul Dionisie postate în această lună de Părintele Prof. Ioan Istrati pe contul său de facebook. Mulțumim Părintelui pentru îngăduința de a posta pe blogul Sfântul Munte Athos mărturia sa despre cel pe care-l numește fără teamă – Părintele Sfânt Dionisie. – LD

Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie

Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.

O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatopedi, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.

Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.

Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „e un bătrân român”, îl strigă pe unu’ Ion. Moșulețul iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „cu mine vorbiți?” Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?” Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: „nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.

Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.

În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.

Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan student”. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.

Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.

Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.

Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.

Eram la Schitul Colciu, poiana scoborâtă din rai de pe marginea prăpastiei. De acolo, de pe buza hăului, dacă arunci un bolovan, ajunge în mare după vreo 20 și ceva de secunde. Era liniște de după amiază, iar Părintele Dionisie i-a șoptit la ureche unui părinte tânăr, pictor teribil de icoane: „du-l și pe el la peșteră”.

Așa că părințelul tânăr m-a luat împreună cu alți doi studenți teologi și ne-a dus la arsanaua (portul) schitului. Aici a deschis o șandrama veche și a scos o barcă pneumatică, cu un motoraș. Ne-am suit în barcă și am mers preț de vreo 500 de metri pe apă. La un moment dat, munții uriași de piatră se prăbușesc unul în altul, făcând o intrare într-o peșteră. Am intrat cu barca acolo și am încremenit. Toată măreția albastrului mării se reflecta în bolțile gigantice ale peșterii. Eram într-o catedrală a apei, de o maiestate unică, pictată mereu diferit de mâinile lui Dumnezeu. Am vâslit vreo câteva zeci de metri, în adâncul colosului de piatră. Se întuneca încet.

Într-un colț, piatra se ridica molcom, într-o peșteră mică, de vreo trei, patru metri adâncime.

Acolo, ne-a spus pictorul ca i-a zis bătrânul Dionisie, la începutul veacului au pustnicit doi monahi, tată și fiu. Se rugau acolo în tăcere, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie, căci bătrânul era preot. La câteva săptămâni, se suiau într-o plută și veneau să ia apă dulce de la schit și mâncare.

Într-o iarnă grea, valurile enorme au spart pluta mică a nevoitorilor. Nu s-au mai arătat la schit. Călugării au crezut că vor fi plecat la vreo mănăstire sau ceva, așa că nu i-au mai căutat. De-abia peste patru ani, câțiva monahi la pescuit au găsit peștera. Călugării ședeau cu fața în sus, cu mâinile în cruce la piept. Parcă dormeau. Muriseră de sete în acea iarnă. Pe o coajă mare de copac, au găsit scris: Părintele meu a trăit 20 de zile fără apă, iar eu 39 de zile, și acum mă sting.

Au sărutat sfintele moaște din inima mării și au plecat la Vatopedi să vestească starețului. Au pornit cu procesiune, cu veșminte, pe mare, să ia trupurile sfinte ale cuvioșilor. Când au ajuns, trupurile nu mai erau nicăieri. Însuși Dumnezeu știe unde sunt.

Astăzi călugării mi-au confirmat că în peștera aceea și-au făcut sălașul niște foci.

De-abia aștept să mai ajung acolo și să sărut pământul pe care s-au nevoit îngerii aceia în trup.

Să vă zic una să muriți de râs. Când m-am întors din Sfântul Munte Athos, am povestit tuturor de Părintele Dionisie cel minunat, văzător cu duhul și înțelept în Duhul Sfânt. Un părinte călugăr foarte stilat și uns cu alifii mi-a zis: „Părinte, au fost niște frați la Părintele Dionisie, și au zis că nu-i văzător cu duhul. Dimpotrivă, e foarte simplu”.

Da eu, cum sunt slobod la gură, zic: „părinte, dacă or fi fost niște imbecili, niște tâmpiți, tocmai pentru că-i văzător cu duhul, o văzut prostia lor și nu s-o mai ostenit în zadar să le spună ceva”.
Da’ părintele: „păi eram și eu printre ei”.

Am căzut jos. Terminat, am încercat să dreg busuiocul. Poate era bolnav, ori obosit…
Tardiv.

Pr. Ioan Valentin Istrati

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuvinte de folos de la Părintele Dionisie Ignat de la Colciu (audio)

p. Dionisie Ignat – Rugăciunea inimii

p. Dionisie Ignat – Spovedania deasă

p. Dionisie Ignat – Sfințenia vieții

p. Dionisie Ignat – Să nu fim nepăsători

p. Dionisie Ignat – Paza minții

sursa Har și Bucurie! YouTube channel / Pr. George Cetănaș

Părintele Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Tatăl său, Ioan, a fost un om foarte credincios, dar a murit când Dumitru avea doar un an şi ceva. Din cauza condiţiilor vitrege din timpul Primului Război Mondial şi de mai apoi, tânărul Dumitru a absolvit doar patru clase primare, de fiecare dată fiind premiant, şi doi ani de şcoală profesională. Fiind foarte apropiat de fratele său Gheorghie, mai mare decât el cu zece ani, Dumitru l-a urmat în viaţa monahală, mai întâi în România, începând din 1923, şi apoi la Muntele Athos, trei ani mai târziu.

În timp ce Gheorghie a primit numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde a fost hirotonit ierodiacon, Dumitru avea să devină monah în Muntele Athos. Cei doi fraţi au intrat în Sfântul Munte în ziua de 6 septembrie 1926, împreună cu încă doi tovarăşi, veniţi şi ei de la Schitul Măgura. Dumitru avea pe atunci doar 17 ani. După un scurt pelerinaj prin Athos, fraţii Ignat au încearcat să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit. Împreună cu un alt călugăr român, schimonahul Sebastian, Părintele Ghimnazie şi cu Dumitru împrumută o sumă apreciabilă de bani şi cumpără Chilia „Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantokrator. Pentru a-şi putea plăti datoria, cei doi fraţi muncesc din greu, timp de trei ani, ca argaţi la Mănăstirea Iviron.

Deşi viaţa le era foarte aspră, la Chilia „Bunavestire” Dumitru şi părintele Ghimnazie au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să treacă cu bine peste multele ispite ale demonilor. În 1927 Dumitru este tuns călugăr cu numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După moartea părintelui Sebastian, stareţul lor, fraţii Ignat merg în 1933 la Chilia „Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala , condusă de Stareţul Ghedeon Chelaru. Împreună cu acesta, vor prelua din 1937 Chilia Sfântul M. Mc. Gheorghe – Colciu, pe care au refăcut-o din temelii şi de care Părintele Dionisie nu se va mai despărţi niciodată. Este făcut ieromonah în 1937 la Chilia „Sfântul Tihon”, de către Episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar duhovnic devine în 1945. Decenii la rând Bătrânul Dionisie s-a nevoit în tăcere, urmând exemplul de viaţă al fratelui său, Părintele Ghimnazie, care ajunsese la o mare sfinţenie înainte de sfârşitul său pământesc, în 1965.

După moartea Părintelui Ghedeon Chelaru, în 1979, Părintele Dionisie a devenit conducătorul chiliei, avându-l alături pe schimonahul Ioan Şova, iar celor doi li s-au adăugat în următoarele decenii şi alţi vieţuitori. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile duhovniceşti ale unor părinţi sporiţi, ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guțu şi Dometie Trihenea, Stareţul Dionisie a devenit unul dintre cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, deopotrivă pentru monahii români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume ca să găsească la Colciu linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. Bătrânul Dionisie a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/ 11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Ahtos, Editura Prodromos, 2009.

Părintele Ghedeon de la Colciu, fost „reeducat” la Piteşti, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 94 de ani

Bătrânul Ghedeon de la Colciu
(1925 – 2019)

articol de George Crasnean

Părintele Ghedeon a venit în Sfântul Munte direct din Minneapolis. Şi a ajuns mai întâi la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. După oarecare timp, l’a sfătuit părintele Gavriil de la Russikon, că mai bine este pentru el a merge la chilia părintelui Spiridon, deasupra Xiropotamului. A făcut ascultare şi s’a dus. Iar părintele Spiridon cercetându’l, l’a trimis la părintele Ioan de la Colciu. De fapt îl îndrumase către avva Ioan Guţu, la chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu dar, neştiind el drumul, a călătorit cu întrebarea şi a nimerit întâi la cealaltă vestită chilie, a Sfântului Gheorghe. Adică a şi rămas la alt Ioan – Şova – şi la avva Dionisie Ignat – Dumnezeu să’i numere cu sfinţii Săi!

Iar nu după multă vreme a zis avva Dionisie către părintele Ioan: Iată cu noi este fratele Ghedeon. Ce zici dară să facă: să rămână, ori să caute alt drum? Şi de multe ori de’atunci, i’a mulţumit bătrânul Ghedeon în gând pentru răspunsul frumos al bătrânului Ioan: Apoi dacă a venit, să’l lăsăm să steie, ca să aibă şi el de unde pleca…

Şi a rămas bătrânul, strâns lipit cu inima de avva Dionisie şi de ceilalţi foarte vrednici osârduitori de la Colciu. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (textul inițial, fără update-ul de final, a fost scris și publicat în rev. Lumea credinței, în 2010 n. edit.), dar râvna şi dragostea pentru cele sfinte a părintelui n’a slăbit deloc în timp. De voiai să’l întâlneşti, nu trebuia să’l cauţi la chilie: era deajuns să vii cu jumătate de oră înainte de orice slujire în micuţul paraclis şi’l găseai aşezat cuminte în strană! Şi pe cât de devreme venea la biserică, pe atât de degrabă pleca după slujbă, la chilie!

Pe mine mă fericea cu pronunţia lui clară şi intonaţia cu care citea la Psaltire la fiecare slujire athonită nocturnă!

În tinereţe, părintele Ghedeon, a fost „reeducat” la Piteşti chiar de celebrul Ţurcanu. Pentru presupusa sa apartenenţă la mişcarea legionară. Hotărât lucru: Dumnezeu odihneşte în inimile celor blânzi! Nici bătăile pe care le’a îndurat n’au reuşit să’l înrăiască. Ba dimpotrivă. Spune că nu l’au durut atâta loviturile primite, cât blasfemiile puse în practică de satanicul torţionar…

A reuşit, după închisoare, să facă doi ani de Teologie la Bucureşti, până s’a aflat că este „duşman al statului”. Peste ani de zile, soţia lui va reuşi să ajungă în Israel şi mai apoi în Grecia, unde, după grele peripeţii, a izbutit să ceară azil politic la Ambasada americană. Doi ani mai târziu, mulţumită lui Ronald Reagan – care l’a inclus pe o listă cu şaptesprezece nume (altfel România nu primea clauza naţiunii celei mai favorizate!) – reuşea să ajungă, împreună cu fiul său, în America. Se întâmpla asta în 1982. După alţi opt ani petrecuţi dincolo de ocean, va pleca, cu gând să vadă Ierusalimul, Sinaiul, Egiptul, Londra, Parisul şi… Grădina Maicii Domnului. Însă venind prima dată în Sfântul Munte şi simţind ocrotirea Fecioarei… cine ar mai voi să plece în lume? Şi ce creştin ar fi plecat de lângă aşa părinţi, ca cei de la Colciu?…

A fost bătrânul Ghedeon un om curat la inimă şi fără de vicleşug, încât, atunci când îl întâlneai, negreşit îţi veneau în minte cuvintele Mântuitorului: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!”. Şi cât de bine este pentru suflet, a grăi cu oameni cu cuget curat!…

Ieri însă, în cea dintâi zi a lunii mai, anul Domnului 2019, puţin peste ceasurile şapte ale serii, după 94 de ani petrecuţi în această lume trecătoare, a plecat bătrânul Ghedeon să se întâlnească cu Domnul. Să’l numere Dumnezeu cu drepţii Săi…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mulţumim fratelui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Foto credit George Crasnean / 2008, 2009.

Aveți mai jos și o imagine care anunță plecarea bătrânului Ghedeon de la Colciu – lucrată de inimoșii frați de la pagina LegendeVii

Nouă apariție editorială: Starețul Dionisie de la Colciu – „Cuvinte din Sfântul Munte Athos”

Starețul Dionisie de la Colciu – Cuvinte din Sfântul Munte Athos
Editura Predania, 2018
288 pagini / 14×20 cm

Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos.

Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.

Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într’un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sânt trăite, sânt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.

Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi
Sfântul Munte

Ca o completare la Cuvântul înainte: Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, așa cum l-a văzut Starețul Efrem Vatopedinul

Cartea este disponibilă în librării.
Online, cărțile editurii Predania pot fi achizionate accesând linkul: goo.gl/gghxsA

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeieşti

Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

O viață închinată smereniei 

Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.

Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.

În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.

Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia ortodoxă, 2014, p. 300) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.

În grădina Maicii Domnului 

Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).

Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”

Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)

În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)

Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)

Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)

Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)

Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)

În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”

Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.

În ultimul număr al Revistei Lumea Monahilor (nr. 127, ianuarie 2018), am descris momentele principale care au punctat semnificativ biografia avvei Dionisie Ignat de la Chilia Colciu din Sfântul Munte. Continuăm în acest număr cu o sinteză a sfaturilor sale edificatoare, pe care stareţul le oferea cu dărnicie pelerinilor însetaţi de povăţuire duhovnicească. Personalitatea sa spirituală se oglindeşte, fără rest, în învăţătura pe care le-a lăsat-o moştenire ucenicilor şi se reflectă, deopotrivă, în mărturiile lor pline de evlavie. Dacă ar fi să luăm aminte doar la această coerenţă de sine între trăirea sa lăuntrică, învăţătură şi faptă şi tot am fi foarte câştigaţi. Mai ales acum, într-o epocă în care spiritul vremii exaltă capacitatea de adaptare continuă la noi şi noi împrejurări, încurajând dedublarea personalităţii umane. A devenit un adevărat tipar comportamental să declari în public ceea ce e pe placul auditoriului, chiar dacă în intimitatea ta gândeşti şi vieţuieşti conform unei ierarhii de valori radical diferite. Stareţul, de pildă, nu doar îi îndemna pe ceilalţi să se smerească. El însuşi se prihănea continuu pe sine. Mărturisea uneori: „Îi tot trimite la mine Mânăstirea Vatopedu zicând că sunt duhovnicesc, dar nu e aşa. Nici măcar nu-i văd şi ce să le spun? Eu nu am darul cuvântului! Ce să le spun eu, un biet orb?” Altă dată, unui pelerin care dorea cu ardoare să facă o fotografie împreună cu bătrânul, părintele i-a spus: „Vrei să facem poză? Da. Dar când te-ai uita la poza asta să te rogi pentru moşneagul ăsta nenorocit.”

În convorbirile sale duhovniceşti, părintele Dionisie stăruia adesea asupra importanţei pe care trebuie să o acordăm noi, creştinii, smereniei, răbdării şi mai ales dragostei – cununa tuturor virtuţilor. Stareţul aşeza smerita cugetare la temelia vieţuirii monahale: „Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: «Smeritu-m-am şi m-am mântuit.» Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 285)

Cuiva care l-a întrebat în ce constă, practic, smerita cugetare, părintele i-a răspuns cu simplitate: „Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. «Eu sunt mai păcătos ca orişicare!» Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. «Eu sunt mai păcătos ca dânsul!», asta înseamnă smerita cugetare. Şi dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: «Ei, nu sunt ca acela!» te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: «Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.»” (idem, p. 7)

Ne amintim aici întâmplarea consemnată în Patericul egiptean, în care un frate îi destăinuie avvei Sisoe că a ajuns la măsura la care mintea sa stă alipită continuu de prezenţa lui Dumnezeu. Bătrânul îndumnezeit îi replică: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.” (Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, 2014, p. 249)

Dintr-o altă întâmplare memorabilă, pe care o găsim în capitolul despre vieţuirea şi zicerile avvei Moise, înţelegem cât de mult preţuiau părinţii pustiei prihănirea de sine, ca antidot împotriva patimii mândriei şi a slavei deşarte (kenodoxia, în limba greacă veche). În ziua în care a fost făcut cleric, Arhiepiscopul care l-a înălţat pe avva Moise la treapta preoţiei a vrut să cerceteze dacă inima monahului nu a fost prinsă cumva în mrejele slavei deşarte. Aşa că i-a rugat pe ceilalţi preoţi ca în momentul în care avva Moise va pătrunde în altar să îl izgonească, iar apoi să meargă în urma lui ca să audă ce va spune. Clericii au făcut aşa cum le-a cerut Arhiepiscopul. L-au alungat pe avva Moise, defăimându-l: „Du-te afară, etiopianule!” Şi au auzit cum, după ce a fost gonit din altar, avva a început să se prihănească pe sine, grăindu-şi: „Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu, nefiind om, ce vii cu oamenii?” (idem, p. 168)

În ultimă instanţă, înălţarea de sine ne primejduieşte mântuirea sufletului. Stareţul de la Colciu avertiza în privinţa înrâuririi demonice aduse de trufie: „Cine are înălţarea minţii este în mâna diavolului. Când ştie că îl stăpâneşte pe om astfel, nici nu-l mai munceşte în alt chip, pentru că ştie că nu se mântuieşte.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 288)

Părintele Dionisie acorda o importanţă egală virtuţii răbdării. Trebuie să recunoaştem că ne este greu să ne exersăm în a fi răbdători, într-un context social în care de la comportamentul alimentar până la rolurile şi angajamentele noastre de zi cu zi, toate se supun imperativului vitezei: fast food – fast talk – fast think.

Stareţul Dionisie privea virtutea răbdării în cadrul mai larg al vieţii duhovniceşti – ale cărei trăsături definitorii se regăsesc în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii – şi în raport cu ţinta noastră finală, îndumnezeirea. Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată şi o raportare personală la celălalt: „Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii şi învăţăturile Bisericii, ar fi foarte uşor.” (idem, p. 289)

Cultivarea smeritei cugetări şi a răbdării ne ajută să dobândim un dar nepreţuit: pacea sufletului. Putem spune că Predania ortodoxă – reliefând importanţa războiului duhovnicesc împotriva patimilor – oferă o cale ascetică de atingere a stării de pace, ca rod al despătimirii (apatheia), în opoziţie cu alte metode provenite din spiritualitatea orientală, aflate la modă astăzi (mindfulness, meditaţie transcendentală, tehnici yoga de relaxare, metoda Schultz etc.). Odată câştigată, pacea interioară se păstrează făcând efortul de a rămâne continuu într-o atitudine smerită. Pe un pelerin care i-a trecut pragul chiliei, părintele Dionisie l-a povăţuit: „Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.” (ibidem)

Stareţul Dionisie vorbea adesea despre importanţa dragostei – coroana tuturor virtuţilor: „Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.” (ibidem) „Vedeţi ce lucru înfricoşat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune – şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune –, dar dacă nu e dragoste nu e nici un folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu.” (idem, p. 21)

Pe monahii care îl vizitau, cerându-i cuvânt de folos, îi sfătuia să lupte pentru a dobândi cele trei virtuţi esenţiale vieţuirii închinate Domnului: „Dacă monahul nu are acestea trei – ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare –, este în veşnic pericol.” (idem, p. 293) De asemenea, punea un accent deosebit pe citirea pravilei: „Călugărul care nu-şi citeşte pravila şi canonul este un mort. Altfel ce sens are să părăsim lumea şi să venim la monahism?” (idem, p. 291)

Pe creştinii români care poposeau la Chilia Colciu îi încuraja să îşi afirme cu mândrie şi demnitate românitatea, părintele afirmând cu putere că, în fapt, nu poţi separa neamul românesc de identitatea sa creştină. Totodată atrăgea atenţia asupra derapajelor de la direcţia moral-creştină, din ce în ce mai alarmante în sânul societăţii noastre, în anii din urmă: „Cum am mai zis, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat poporul român de s-a născut deodată creştin, creştin-ortodox, suntem datori să nu fim nepăsători. Să fim mândri că noi n-am cunoscut alte credinţe, alte eresuri, alte urgii şi neadevăruri de pe faţa pământului. Suntem un popor tânăr, dar creştin-ortodox. Însă uite cât e de meşteşugăreţ Satana: cu toate că noi, românii, ar trebui să fim mai apropiaţi de Dumnezeu, facem atâta amar de avorturi.” (idem, p. 241) Părintele Dionisie îi căina pe români fiindcă nu au dragoste unul faţă de celălalt: „Românul are, aşa, o lipsă: nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat.” (idem, p. 245)

Ataşamentul faţă de mult-pătimitorul său neam românesc nu l-a împiedicat, însă, pe stareţul Dionisie să îşi lărgească inima, după sfatul Apostolului (II Corinteni 6, 13), să ajungă să compătimească toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, confesiune religioasă, statut social sau alte condiţionări specifice condiţiei umane. Adesea sfătuia: „Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, Ed. Prodromos, 2010, p. 9)

Nu putem să nu remarcăm similitudinea acestei învăţături cu aceea a Sfântului Siluan Athonitul. Într-o bună zi, un pustnic i-a spus acestuia: „Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul cel veşnic.” Cuviosul Siluan i-a răspuns: „Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” „Ce să-i faci? E păcatul lor”, i-a replicat cu răceală acel pustnic. Sfântul Siluan a încheiat: „Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, Ed. Deisis, p. 33) Propovăduitorul smereniei lui Hristos mărturisea cu ardoare că în inima călugărului trebuie să încapă întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume.” (idem, p. 27)

Mărturii vii despre harismele avvei Dionisie

În perioada 12-14 noiembrie 2015, la Iaşi s-a desfăşurat Simpozionul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”, eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan al Moldovei. La el au luat parte monahi, ieromonahi, egumeni sau simpli mireni, care au avut şansa binecuvântată să îl cunoască pe părintele Dionisie şi au simţit nevoia să le împărtăşească şi altora din învăţăturile primite în dar şi din trăirile pe care le-au avut în vecinătatea sa. Din mulţimea cuvântărilor ţinute atunci, am selectat trei mărturii care întregesc portretul duhovnicesc al stareţului de la Colciu, punând în lumină aspecte diferite ale personalităţii sale duhovniceşti.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ciprian Voicilă

Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea textului său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Textul reproduce un text în serial, publicat în două numere consecutive ale revistei Lumea monahilor. Foto arhiva blogului
Sursa: Revistei Lumea Monahilor nr. 127 (ianuarie 2018) și nr. 128 (februarie 2018).

Părintele Gherasim de la Colciu, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 95 de ani

Aseară, 20 februarie 2018, cel mai bătrân monah român din Sfântul Munte, Părintele Gherasim de la Chilia Sfinţii Arhangheli – Colciu (95 de ani), a plecat la Domnul după mai mult de 3 decenii de nevoință aghiorită.
Slujba de înmormântare are loc astăzi, 21 februarie 2018, la ora 16.00, la Colciu.
Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții și să-l numere în ceata cuvioșilor monahi!

*Reluam mai jos un text scris de George Crasnean în urmă cu 10 ani, în 2008, pe când Părintele Gherasim avea 85 de ani de ani şi peste 20 de ani de nevoinţă în Sfântul Munte (n. ed.)

„Ce mai faci, părinte?”.
„Am pierdut frica de Dumnezeu şi o caut pe aicea…” –
mi-a răspuns bătrânul monah…

Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte*, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu. „Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”. În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului.

De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini. Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti. L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui! „Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…

Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.

(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)

Text: George Crasnean, Revista Lumea credinţei , anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica”

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos /
Fragmentul a apărut în Familia Ortodoxă nr. 64 / mai 2014

Cuviosul Dionisie (Ignat) de la Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari și mai iubiți duhovnici athoniți, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Ieroschimonahul Ilie Vulpe, mare duhovnic al părinţilor athoniţi (1851-1928)

Acest cuvios părinte era de loc din judeţul Orhei. Părinţii săi, Ilie şi Melania, i-au dat o creştere cu totul aleasă. În anul 1879 s-a dus la Sfântul Munte şi s-a călugărit la Schitul românesc Lacu. Văzând părinţii râvna şi înţelepciunea lui, în anul 1881 l-au învrednicit de darul preoţiei şi săvârşea cele sfinte cu mare credinţă şi frică de Dumnezeu. În anul 1894, a cumpărat chilia Sfântul Ioan Botezătorul, la locul numit Colciu, pe moşia Mănăstirii Vatopedu.

Deci, reînnoind chilia, a adunat în jurul său cinci ucenici aleşi, anume: Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan Guţu ieromonahul, formând împreună o vestită familie duhovnicească. Iar nevoinţa părintelui Ilie ieroschimonahul era tăcerea şi neîncetata rugăciune, fiind un vestit lucrător al rugăciunii inimii. Apoi săvârşea cu multă evlavie pravila bisericii şi Sfânta Liturghie, iar când slujea, se mulţumea numai cu Sfânta împărtăşanie şi cu prescura, neprimind mâncare decât sâmbăta şi Duminica. Când nu săvârşea cele sfinte, primea hrană o dată pe zi, afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. Apoi dormea foarte puţin şi citea zilnic Sfânta Scriptură şi cuvintele Sfinţilor Părinţi.

Pentru smerenia şi nevoinţa lui, s-au odihnit din belşug în inima acestui părinte darul Duhului Sfânt şi dumnezeiasca dragoste. Cu adevărat, ieroschimonahul Ilie Vulpe era părintele dragostei şi al blândeţii, vestit în tot Muntele Athos. Căci era foarte primitor, milostiv, fără răutate, ca un copil, şi înţelept la cuvânt.

Timp de peste 30 de ani, părintele Ilie a fost unul din cei mai iscusiţi duhovnici ai Muntelui Athos, formând şi povăţuind pe calea mântuirii sute de fii duhovniceşti, români, greci, ruşi, bulgari şi sârbi. Toţi îl căutau şi se foloseau de cuvintele lui. Iar dacă vedea pe vreunul ruşinându-se, îndată îl îmbărbăta, zicând:
– Îndrăzneşte, fiule, că şi eu sunt păcătos! Astfel câştiga multe suflete pe calea mântuirii.

Adeseori sfătuia pe ucenici, zicând:
– Fiilor, să nu uităm că suntem în Sfântul Munte, unde ne-a chemat Maica Domnului să lucrăm fapta bună. Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi a întregului neam creştinesc.

Alteori iarăşi le zicea:
– Părinţilor, să nu uităm cuvântul din Pateric pe care l-a zis Ava Iosif către Ava Lot: „Nu te poţi face călugăr, de nu te vei face ca focul!” Deci să ardă inima noastră pentru dragostea lui Hristos.

Odată a venit la el un călugăr pentru spovedanie şi i-a zis:
– Părinte, dă-mi binecuvântare să mă fac nebun pentru Hristos! Iar bătrânul i-a răspuns, zâmbind:
– Nu-ţi ajunge cât eşti de nebun? Vrei să te mai faci?
Deci, ruşinându-se călugărul, i-a pus metanie până la pământ şi i-a zis:
– Iartă-mă, cinstite părinte, că am greşit! Iar el, sărutându-l, l-a liberat cu pace.

Aşa s-a nevoit Cuviosul ieroschimonah Ilie Vulpe 50 de ani în Sfântul Munte, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi crescând mulţi fii duhov- niceşti. Apoi, văzându-şi sfârşitul apropiat, i-a binecuvântat pe toţi şi a adormit cu pace la 8 decembrie, 1928, fiind plâns şi petrecut la mormânt de numeroşi călugări atoniţi.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 527-528, Galați, 1990 via sfant.ro 

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Arhimandrit Athanasie Floroiu, stareţul Sfântului Schit Românesc Athonit Prodromu

A aşterne în cuvinte şi a încredinţa scrisului, darurile cu care era înzestrat Cuviosul Părintele nostru Dionisie Ignat, este cu adevărat o lucrare care se face cu multă greutate.

Încă şi a arăta petrecerea sfinţiei sale printre noi – ca exemplu viu şi lucrător autentic a faptelor celor bune – cu adevărat mărturisim că ne este cu neputinţă a le cuprinde pe toate, deoarece, ca toţi cuvioşii părinţi pe urmele cărora a păşit şi sfinţia sa, pe toate ale sale le făcea într’ascuns de la faţa şi lauda lumii. Însă ceea ce am văzut şi am trăit alături de dânsul, iată mărturisim în ceasul de faţă: clipe de sfinţenie, momente înălţătoare, greutăţi şi ispite, smerenie şi câştig duhovnicesc.

Primul lucru care te uimea la părintele Dionisie, încă de la primele sale cuvinte, era nesfârşita sa dragoste de Dumnezeu. Cei care l’au cunoscut pot să adeverească neostoitul său dor de iubire către Stăpânul Hristos, de care era nedezlipit zi şi noapte, prin rugăciune, dar şi prin apropierea făptuitoare a plinirii poruncilor Lui. Acestea din urmă i’au luminat pururea calea (chiar dacă la bătrâneţe a ajuns să fie lipsit de lumina ochilor celor trupeşti). Şi tot aşa ne povăţuia şi pe noi: ca faptele noastre cele bune să le săvârşim în tainiţa inimii noastre, pentru ca Dumnezeu să ne descopere tainele lucrării celei duhovniceşti.

Încă avea părintele Dionisie şi o mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, despre care spunea că l’a povăţuit şi purtat de mână ca pe un prunc în toate ispitele şi supărările pe care le’a avut ca orice om: de la trup, de la lume şi de la diavol. Această evlavie şi’a descoperit’o de pe când avea doar şaptesprezece ani, atunci când a lăsat toate ale lumii acesteia (ţara şi neamul) şi a alergat la Sfântul Munte cu încă doi prieteni. Cu aceştia împreună, avea să petreacă în Grădina Maicii Domnului, dezlipit de grijile acestei lumi, mai bine de 70 de ani.

Venind în Sfântul Munte – după cum însuşi Cuvioşia Sa ne spunea – dorit’au cu toţii să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu. Dar cum pe’atunci tustrei erau tineri şi fără bărbi, părinţii nu i’au primit, fiindcă încă se păzeau vechile rânduieli, ca cei feciorelnici să nu fie închinoviaţi, ci să petreacă o vreme prin alte locuri, până le va creşte barba. Aşa că şi ei au fost nevoiţi să petreacă pe la alte mănăstiri, ca simpli argaţi.

Fiind însă râvnitori, au folosit vremea aceasta ca să se întărească duhovniceşte – adunând învăţături şi agonisindu’şi hrană sufletească de la duhovnici iscusiţi şi cu harisme, de la care au putut să crească, la rându’le, şi ei duhovniceşte. Şi aşa, mergând „din putere în putere”, au suit urcuşul cel duhovnicesc încă din tinereţile lor. Căci nu era uşor lucru a petrece printre străini – ca nişte tineri fără experienţă în cele dinafară – având de ţinut şi lucrul mâinilor celor trupeşti, dar şi lucrarea cea duhovnicească.

Aşijderea şi necunoaşterea limbii eline le’a pricinuit mari probleme întru începuturi. Dar, având isteţimea minţii, cu darul lui Dumnezeu, prin stăruinţă, au înlăturat acest neajuns. Apoi, deşi nu ştiau prea multe despre cele dinafară, dar având credinţă tare şi, mai cu seamă, acea dragoste de Dumnezeu de care am pomenit, (care i’a şi pus la adăpost faţă de ispite), curând s’au făcut îndrăgiţi de către toţi. Iar lucrul acesta s’a întâmplat mai ales pentru smerenia, simplitatea şi nerăutatea lor – lucrare de care nu s’au despărţit până la sfârşitul vieţii.

Ne povestea bătrânul de această perioadă a tinereţilor sale, pline de multa oboseală a zilei şi urmate întotdeauna de trudnicele nopţi în care ieşeau pe’afară ca să nu adoarmă la rugăciune şi metanii. În vremea aceea l’a avut de mare ajutor pe înţeleptul său frate după trup, părintele Ghimnazie.

Părintele Dionisie – după cum el însuşi mărturisea – chiar dacă a ucenicit prin multe locuri ca argat, nu a uitat însă niciodată scopul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului.

A muncit din greu pe la multe mănăstiri şi a pus bani deoparte, pe care i’a păstrat în nădejdea cumpărării unei chilii care să fie numai a lor şi unde urma să pună început bun nevoinţelor sale. De aceea – spunea avva de multe ori – Dumnezeu nu priveşte decât la scopul omului. „Το Σκοπό!” Nu osteneala, nu nevoinţa excesivă, nu alte virtuţi – fie ele chiar şi lucrătoare – ci la scopul pentru care se fac. Şi chiar dacă un lucru, o virtute, sau orice altceva nu s’a putut înfăptui din orişicare pricină – la Dumnezeu toate acestea sunt socotite ca şi făptuite, dacă scopul s’a arătat bun.

M’a surprins întâi dar, pe urmă, mi’a rămas în minte accentul pe care’l punea pe aceasta: adică pe scopul pentru care se lucrează virtuţile omului. Voia astfel, să dea o mai mare importanţă gândului ascuns (doar de Dumnezeu ştiut) şi ţelului nevoinţelor călugăreşti.

Între oamenii duhovniceşti lângă care s’a format, amintea adesea pe duhovnicul Antipa Dinescu, fostul stareț al Schitului Românesc Prodromu – care pe’atunci se liniştea într’o chilie ce aparţinea mănăstirii Stavronichita. De la acest mare stareţ şi duhovnicesc părinte, a învăţat petrecerea cea după Dumnezeu dar, mai ales, frica de Domnul (adică „începutul înţelepciunii”) – către care, în repetate rânduri, i’a povăţuit şi pe ucenicii săi.

Lucrând virtuţile şi câştigând rod duhovnicesc, cu timpul, alături de el s’au aşezat şi alţi ucenici şi, prin harul lui Dumnezeu care lucra cu el, a început a fi cercetat de către foarte mulţi părinţi aghioriţi. S’a întâmplat aceasta deoarece monahii aghioriţi simţeau că ajutorul cuvântului lui era viu şi lucrător, fiindcă el nu’l rostea din auzite ci doar din cele trăite. Nu grăia sfinţia sa cuvânt, pe care mai ’nainte el să nu’l fi plinit! Iar omul simţea că bătrânul îi spunea cuvânt de folos din experienţa sa personală şi asta îl ridica întotdeauna oricât de căzut ar fi fost.

Pentru acestea toate a şi fost iubit de către mulţi şi încă de şi mai mulţi a fost cercetat – nu doar călugări ci şi pelerini. Pentru că avea pace, răspândea pace şi într’arma întotdeauna sufletele dornice de mântuire, pentru care se şi ruga Domnului.

La vremea venirii noastre în Sfântul Munte (împreună cu vrednicul de pomenire părinte Petroniu Tănasă), schitul Prodromu trecea, de mai bine de patruzeci de ani, printr’o mare părăsire. De aceea, pentru a reda viaţă duhovnicească acestuia, am căutat şi eu să aflu experiență athonită care să’mi fie de folos şederii mele în Sfântul Munte. Şi, singurul loc cu monahi români care strălucea duhovniceşte în acele timpuri era Colciu, unde se nevoia părintele Dionisie Ignat, la chilia „Sfântului George”. De aceea, în mai multe rânduri am petrecut şi eu în obştea sfinţiilor lor (uneori chiar mai bine de’o lună), prăznuind şi hramul chiliei „Sfântul George”, ascultându’i şi urmărindu’le petrecerea cea după Dumnezeu.

După cum spun Sfinţii Părinţi, cei ce au rugăciunea se aprind ca focul. Întocmai aşa era şi părintele Dionisie: obişnuit fiind încă din tinereţile sale cu pravila, ţinea tare mult ca toate cele şapte Laude pe care trebuie să le înalţe călugărul (şi nu numai el) – să se săvârşească fiecare la timpul lor – indiferent de ascultările care îi reţineau în cea mai mare parte a timpului. Aşa se face că sfinţia sa, mai ’nainte de toate, gătea micul paraclis pentru slujbă: aprindea candelele, trăgea clopotele, îşi lua epitrahilul şi dădea binecuvântarea, citind mai apoi slujba cu înţeles şi fără de nicio grabă. Totul în biserică se făcea cu mare respect şi deferenţă, urmărit fiind doar folosul duhovnicesc al omului.

Toate acestea mi’au rămas bine întipărite în minte – că doar pentru aceasta mă şi duceam la chilia lor: ca să deprind modul de viaţă athonit, care se stinsese în schitul Prodromu în acele timpuri grele.

Mi’aduc şi astăzi aminte de hramurile chiliei – cum era cel de toamnă (când se făcea pomenirea minunii „cu plăcinta” a Sfântului George) – dar mai ales, de toate pregătirile care se făceau în cinstea acelui praznic. Una din particularităţile vechilor sărbătoriri athonite era aceea că, la marile praznice, toate pregătirile se făceau din timp. (Chiar şi venirea la hram se făcea cu o zi mai devreme, ca să fii odihnit şi pregătit de Priveghere). Poate că, din cauza smereniei lor şi a sărăciei, fastul bizantin nu era întotdeauna prezent dar, mie mi’era tare drag să’i văd cât de mult se sileau să’şi facă chilia şi împrejurimile întru totul curate: începând cu bisericuţa, chiliile, mica trapeză, bucătăria, trecând apoi la grădină: pomi, măslini, vie şi tot ceea ce împrejmuia Colciu. Şi Doamne, cu câtă râvnă se făceau toate pe’atunci! Aceasta, pe de’o parte, fiindcă era cinstea Sfântului Chiliei, iar pe de alta, pentru că cei de odinioară, când mergeau la praznice, rămâneau întotdeauna încă cel puţin o zi şi după sărbătoare: seara la ctitori – cum se spune în limbaj athonit. Veneau cu cel puţin o zi mai înainte de praznic ca să se poată odihni de osteneala drumului – căci pe atunci acesta era făcut, cel mai adesea, pe jos – şi ca să poată priveghea mai bine împreună. Iar după praznic, mai rămâneau să povestească la „κτιτορικά” cele ce s’au mai întâmplat de când nu s’au mai văzut – pentru că aceasta nu se petrecea prea des pe’atunci.

O zi obişnuită la chilia lor se rânduia cam după următorul tipic: după terminarea slujbei de noapte fiecare mergea la trapeză, unde era pregătit ceaiul sau cafeaua – un „κολατσιό” cum spuneau ei. Se servea totul în tăcere, de parcă nici nu existau oameni prin preajmă. (De fapt aceasta era un fel de prelungire a stării din biserică!). Tot aşa se împlineau şi ascultările, cu multă linişte şi liniştire, fie că erai rânduit la grădină, la lemne, sau la orice alt lucru la care erai pus. Doar bucătarul rămânea la chilie să pregătească masa de prânz; singura gustare mai consistentă de peste zi, de altfel. Toate se făceau însă într’o tăcere de mare rugăciune…
Odată, pe când se apropia această sărbătoare de toamnă a Sfântului George, ne’am pogorât la mare, la arsanaua chiliei, ca să prindem ceva peşte pentru hram. Când se mergea la pescuit, alături de monahii de la chilia părintelui Dionisie, participau şi cei de la chilia vecină a „Sfântului Ioan Botezătorul” – chilia părintelui Ioan Guţu, monah sporit în cele duhovniceşti până la sfinţenie dar, priceput întrucâtva şi în trebile cele gospodăreşti. Mai întâi se făcea o rugăciune, după care se scotea barca – care avea deja pregătite mrejele şi paragotul (un coş cu mai multe cârlige) şi dolmele pentru pescuit. După ce totul era lansat la apă, monahii se întorceam cu barca la liman. Se făceau rugăciunea de seară şi celelalte, apoi fiecare se retrăgea într’un colţişor şi se odihnea puţin. După patru, cinci ore de lăsat mrejele în apă, ne duceam şi le trăgeam la mal, dimpreună cu peştele prins prin binecuvântare şi, mai ales, cu rugăciune. Pe urmă, după ce totul era lăsat în ordine la arsana, începea urcuşul către chilie împreună: monahii şi peştii prinşi. La chilie, avva Ioan era rânduit de gheronda Dionisie să pregătească peştele, dându’i sare potrivită – ca să nu se strice până a treia zi, când se gătea ospăţul pentru privegherea sărbătorii Sfântului Mare Mucenic George.

Pentru mine totul se constituia într’o experiență unică, tipic athonită, unde ascultarea se împletea întotdeauna cu rugăciunea, (dar fără ca vreuna să fie istovitoare!). De aceea şi pescuitul alături de asemenea cuvioşi părinţi, întotdeauna îmi amintea de pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, a ucenicilor Domnului. Iar dacă Domnul a zis atunci apostolilor „aruncaţi mrejele la dreapta corabiei” – deci nu la stânga, nici în spate, ci „la dreapta”, arătând astfel siguranţa atotcunoscătoare a lui Dumnezeu – tot astfel şi eu aveam aceeaşi încredinţare, că lângă acei oameni, tare mult mă voi folosi. Şi, precum apostolii au zis „Doamne, toată noaptea ne’am ostenit şi nimica n’am prins, dar pentru cuvântul tău vom arunca mrejele”, tot aşa şi eu pot mărturisi că, de fiecare dată plecam cu rod bogat de la chiliile Colciului şi întărit sufleteşte de cei doi cuvioşi părinţi: avva Dionisie Ignat şi avva Ioan Guţu.

Odată cu apropierea propriu zisă a praznicului chiliei soseau şi oaspeţii – adunaţi nu în număr prea mare, în acele vremuri. Când se pleca seara spre noapte, pe la ceasurile nouă, se dădea binecuvântarea pentru Privegherea de toată noaptea care continua cu rugăciuni şi cântări liniştitoare. Celor care n’ar fi rezistat treji la toată slujba le era îngăduită o cafea mică. Privegherea se încheia spre dimineaţă, cu Sfânta Liturghie – care era trăită de către toţi ca un adevărat ospăţ duhovnicesc al Tainelor lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

Se punea masa apoi: bucate din belşug, dezlegate la „toate ale praznicului” şi, neapărat, peşte gătit cu pricepere şi binecuvântare. Se cântau la vremea mesei tropare de bucurie duhovnicească în cinstea Sfântului Mare Mucenic George şi a sfinţilor (al căror nume îl purtau oaspeţii mai de seamă), pentru ca totul să se petreacă într’o atmosferă de sărbătoare. Cu toate acestea, deşi era zi de praznic, simplitatea – virtutea proprie monahului – era la ea acasă.

Am amintit în treacăt toate acestea ca să arăt râvna acestor părinţi de demult pentru petrecerea cea după Dumnezeu, dar şi evlavia şi buna-cuviinţă pe care’o răspândeau, cu toate că erau la momente de sărbătoare. Creau, în felul acesta, o atmosferă de bucurie smerită, tipic athonită, mult deosebită de ceea ce trăiserăm în ţară, sau de ceea ce ne închipuiam noi, fraţi începători, despre rânduielile aghioritice. Ceva din toate acestea se mai păstrează şi astăzi în Sfântul Munte dar, praznicele nu mai au acelaşi „parfum de altădată”, pentru că peste toate şi’a pus amprenta duhul vremurilor noi.

Deschiderea Athosului pentru închinători a schimbat mult trăirea cea din vechime a sfinţilor părinţi. Evlavia şi delicateţea lor de altădată cu greu mai poate fi întâlnită în zilele noastre – lucru pe care l’a remarcat de multe ori şi cuviosul părinte Dionisie.

„E bine, zicea avva, că pot veni la Sfântul Munte tot mai mulţi pelerini dornici de a culege nectarul cel duhovnicesc, dar va slăbi mult starea şi lucrarea cea după Dumnezeu a părinţilor”. Însă „vremurile într’acolo merg”. Iar atunci când îi ceream povaţă de vieţuire pentru acele timpuri care vor veni, ne sfătuia: „să nu pierdem părinţilor, scopul pentru care am lăsat lumea şi am venit aici în Grădina Maicii Domnului adică: rugăciunea, canonaşul, biserica şi mai ales tăcerea, căci acestea ne vor ţine cât-de-cât la adăpost. Se va lua în acea vreme cuvântul din gura bătrânilor pentru că nu va fi cine să’l lucreze şi se va pierde mult din evlavia şi trăirea cea după Dumnezeu”.

Cuvântul părinţilor de demult spunea că „monahul care iasă în lume, ca peştele pe uscat este”, iar avva Dionisie era într’acelaşi duh când ne zicea că „ieşind în lume, lumea doreşte cele ale sale şi, vrând-nevrând, te prinde în mrejele ei. Pe câtă vreme, omul rugăciunii este acoperit de harul lui Dumnezeu, necăutând cele ale lumii, ci pe Dumnezeu şi plinirea voii Lui. Acesta nu se înalţă, nu se trufeşte, nu se semeţeşte, ci caută dragostea lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui, iar Dumnezeu îl duce, ca de mână, descoperindu’i Calea, Adevărul şi Viaţa”. De altfel, bătrânul de la Colciu era de părere că „mai mult ajută călugării pe credincioşi – şi, în general, lumea toată – prin rugăciunea ce’o înalţă către Dumnezeu, decât cu ieşirea la amvon sau cu apostolatul. Acestea din urmă li s’au încredinţat preoţilor de mir şi arhiereilor care anume s’au pregătit”.
Mult am dorit să pot rămâne lângă acest mare cuvios al neamului nostru – şi chiar l’am rugat aceasta – dar părintele, care lucra toate cu înţelepciune, m’a învăţat să mă „las în voia lui Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate spre folosul fiecăruia”. I’am mulţumit pentru toate câte le’am putut pricepe la acea vreme şi l’am rugat să se roage ca să se’mplinească voia lui Domnului şi cu mine. Iar drept merinde de drum mi’a dat „dragostea de Dumnezeu şi smerita cugetare” care „pre mulţi i’au băgat în rai. Pentru aceasta şi noi trebuie să ne luptăm ca pe acestea să le păzim”.

Vremea petrecută la chilia părintelui Dionisie mi’a fost (şi’mi este) de mare folos şi eu, drept mulţămită, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu (aşa cum mi’a şi cerut avva, de altfel) să’i facă parte de un colţ de rai întru împărăţia Sa.

Timpul depănat de la mutarea sa la Domnul, ne’a arătat tuturor că Dumnezeu şi Maica Sa au rânduit astfel ca bătrânul stareţ de la Colciu să aibă parte de ucenici destoinici, care să ducă mai departe şi trăiască după învăţăturilor şi poveţele sale.

Dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele era fără mărginire şi aceasta a fost şi pildă de viaţă pe care ne’a lăsat’o drept moştenire.

Acest simpozion organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, aduce un binemeritat omagiu memoriei cuviosului părinte Dionisie Ignat dar, în acelaşi timp, împlineşte şi porunca biblică: „Cinstiţi pe părinţii voştri, urmându’le credinţa!”.

Am toată părerea de rău că nu pot fi părtaş (cu trupul, căci în duh, acolo voi fi şi eu) la acest eveniment, însă vă rog a primi, ca pe mine însămi, această epistolă a mea, ce se aduce prin părintele Gherasim Prodromitul – delegat pentru aceasta din partea chinoviului nostru.

Stareţ şi rugător în Domnul,
Arhimandrit Athanasie Prodromitul

Notă: Cuvântul Starețului Atanasie de la Prodromu (citit de Părintele Gherasim Prodromitul la Simpozionul Internațional de la Iasi, dedicat Părintelui Dionisie Ignat) a fost publicat în Lumea monahilor nr. 102 (cu o introducere facută de George Crasnean – vezi mai jos). Cele doua fotografii sepia cu avva Dionisie (una împreună cu avva Dometie Trihenea și cealaltă cu monahii de la Chilia Sf. Ipatie) sunt scoase la iveală pentru prima dată!

Simpozionul internaţional „Părintele Dionisie de la Colciu”

George Crasnean

Cine’i cunoaşte pe greci (şi se teme de darurile lor!) ştie că ei anevoie laudă pe cineva. Dar să mai aibă şi evlavie la un om de alt neam este chiar lucru de mare mirare. În toată viaţa mea doar de două ori mi’a fost dat să mă uimesc de evlavia lor, la tot atâţia monahi din neamul nostru: când toţi călugări de la Simonos Petras (şi cu Placide Deseille) au venit după cuvânt de învăţătură la avva Petroniu Tănasă Prodromitul şi acum, când am văzut atâţia aghioriţi de neam elin veniţi să’l cinstească pe avva Dionisie Ignat: protoepistatul Maxim Iviritul, ieromonahul Nifon Vatopedinul, ieromonahul Antipa Chiliotul din Kareia, ieromonahul Damaschin de la Grigoriu, monahul Nicodim de la mănăstirea „Sfântul Pavel“. Ba încă şi mitropolitul Nikolaos de Mesogaia (Mesoghea) Lavreotikis, dimpreună cu Bousias Haralambos au bătut drumul de la Athena la Iaşi pentru bătrânul colciot.

Fost’au împreună cu aceştia şi ieromonahul Dionisie (actualul stareţ al chiliei „Sfântul George“–Colciu), ieromonahul Ignatie (stareţul chiliei vatopedine „Sfântul Ipatie“) şi monahul Gherasim Prodromitul – din Sfânt Munte al Athonului – dar şi arhimandritul Melchisedec de la mănăstirea Lupşa, pr. prof. dr. Ioan Teşu, biofizicianul Virgil Vlăescu şi dl. Ion Minoiu.

Cinste Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei că s’a îngrijit de neuitarea acestui cuvios părinte al neamului nostru şi a organizat un simpozion la Iaşi şi mănăstirea Neamţ („Întâlnirea cu Duhovnicul – părintele Dionisie de la Colciu”), între 12 şi 14 noiembrie 2015!

Pentru cei care ar fi voit a şti mai multe despre smerenia acestui monah aghiorit botoşănean – care a trăit în Athos 78 de ani din cei 95 pe care i’a petrecut în astă lume! – şi n’au putut ajunge în capitala Moldovei, ne’am gândit să consemnăm în scris cele grăite acolo de atâţia oameni ai lui Dumnezeu…

Arad, 18 noiembrie 2015: Părintele Damaschin Grigoriatul va vorbi despre vrednicul de pomenire Starețul Dionisie (Ignat) de la Colciu, Muntele Athos

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Părintele Damaschin de la sfânta mănăstire Grigoriu, Muntele Athos, va conferenţia la Arad, miercuri 18 noiembrie 2015, la Sala Casa Armatei, ora 18. Manifestarea are loc în cadrul proiectului pastoral și social „Hristos în cetate”. Părintele Damaschin este un adevărat mărturisitor al lui Hristos în Africa, semănând cuvântul viu al Evangheliei lui Hristos în Congo, Burundi, Brazzaville şi Rowanda. A tradus lucrări de spiritualitate şi viaţă liturgică din limba greacă în dialectul swahili pentru popoarele din Africa. Este un părinte aghiorit iubitor de România, iubire împărtăşită prin cunoaşterea Părintelui Dumitru Stăniloae, a Avvilor de la Sihăstria, Cleopa Ilie şi Paisie Olaru etc. Această iubire faţă de ortodoxia românească la determinat să înveţe şi graiul românesc, nu numai pentru a comunica, ci, mai ales, pentru a traduce din română în neogreacă pe Părinţii Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, dar şi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ.

Vezi și Duhovnicii români din Muntele Athos evocați la Arad de către Părintele Damaschin Grigoriatul

Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică (video, 81 min)

Scurt fragment cu Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică. Părintele Dionisie cîntînd în paraclisul Sfîntului Gheorghe al chiliei sale de la Colciu (Athos). Filmare din anul 2002, primită de Mănăstirea Petru Vodă de la ucenicii Părintelui Dionisie.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Întâlnirea Prinţului Charles al Marii Britanii cu Bătrânul Dionisie (Ignat) de la Colciu, Sfântul Munte Athos (2000)

Pagini de jurnal (III)

20 aprilie, 2000, Miercurea Luminată
Vizita Principelui Marii Britanii, Charles, cu suita lui la Chilia românească „Sfântul Mare Mucenic Gheorghie” din Colciu, Sfântul Munte Athos.

După cum știm cu toții, turismul în Sfântul Munte s-a înmulțit, iar în timpul sfintelor sărbători mai importante sporește și mai mult.

Anul acesta s-a întâmplat de a trecut și Prin­cipele Charles al Marii Britanii ca musafir la mănăstirea Vatopedului, unde a venit pe 19 aprilie, dimineața. Iar a doua zi, miercuri, în Săptămâna Luminată, s-a hotărât să treacă și pe la chilia noas­tră, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, luând cu el și trei părinți vatopediniți: părintele Isidor și părintele Matei, ca traducători, și părintele Nicolae, șofer, cu mașina.

Și prezentându-se la chilie, părintele Isidor l-a anunțat pe starețul Dionisie, bătrânul și orbul, că a venit Principele Britaniei să ne viziteze. Atunci Bătrânul s-a pogorât de la chilia lui la biserică unde s-a întâlnit cu musafirii respectivi și le-a spus: „Hristos a înviat!” și „Bine ați venit în sfântul nostru locaș!” Și a continuat: „Mai întâi de toate, să-mi fie cu iertare că nu pot găsi cuvinte de ajuns pentru a vă exprima cu sinceritate titanica bucurie și marea admirație primind în mijlocul nostru niște persoane atât de înalte. Căci în această sfântă comunitate ortodoxă românească, de care se bucură românii de două sute de ani și unde au trecut mulți vizitatori, nu ni s-a întâmplat să primim astfel de persoane înalte în mijlocul nostru. Pentru aceasta vă mulțu­mim respectuos și încă o dată vă zic, bine ați venit!“.

Prințul Charles a spus: „Gheronda, bine v-am găsit sănatoși și, după cum ați amintit de Ortodo­xie, eu nu sunt ortodox, dar sunt creștin și respect cu sfințenie pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dum­nezeul tuturor. Plus de aceasta, de când am vizitat Biserica Ortodoxă, în sufletul și în inima mea s-a instalat o adevărată bucurie sufletească, mai mult ca înainte de a cunoaste această Biserică. Și, fiindcă sunteți înaintat cu vârsta, nu vreau să vă obosesc mult decât să vă pun câteva întrebări”.

Prințul Charles a întrebat: „De când vă nevoiți în Athos și dacă aveți scrisă viața voastră în Sfântul Munte de către ucenici? Și ce ați păzit mai impor­tant și ce v-au învățat înaintașii, bătrânii care v-au crescut și îndrumat pe această cale?”

Părintele Dionisie a răspuns: „În Sfântul Mun­te Athos, numit Grădina Maicii Domnului, sunt ve­nit din 1926 și nu s-a întâmplat să mă închinoviez în vreo manastire, ci de la început am fost la viața liniștită de la chilii, unde părinții cei vechi m-au în­drumat cu sfaturile lor cele duhovnicești, pentru a mă putea încadra și a respecta viața monahală. Cea mai de căpetenie faptă a monahului, după Sfinții Părinți, este ca monahul să nu-și facă cu nici un chip voile sale și orice ar dori să facă să fie cu întrebare la superiorul lui. Respectând cu sfințenie această poruncă poate să-și agonisească în sufletul și în inima lui smerita cugetare, căci viața monahală și chiar cea creștinească este o luptă continuă cu patimile omului, după cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel, că «nu ne este nouă lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății întru cele cerești». Iar ca să putem fi biruitori, după toate scrierile Sfinților Părinți, trebuie să avem în suflet și în inimă smerita cugetare. Aceasta este arma princi­pală a noastră în lupta cu duhurile răutății”.

Aici prințul a zâmbit și a zis: „Apoi eu pot să am smerita cugetare?”

Părintele Dionisie i-a răspuns: „Fie omul cât de simplu, fie cât de înaintat în înțelepciunea lumii acesteia, această patimă, mândria, este la fieca­re. Dar dacă știm că suntem oameni și ne aducem aminte ce ne învață proorocul David, că «omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului», atunci vrând-nevrând se smerește”.

Și în continuare Prințul Charles a spus că a fost în România acum doi ani: „Am trecut pe la dum­neavoastră și vreau să vă amintesc că am fost și am vizitat România și am rămas foarte mulțumit de frumusețile făpturii. De fel, am vizitat multe țări, dar de România am rămas mai mulțumit ca în alte părți. Am văzut frumoșii munți Carpați cu natura lor, mi­nunatele râuri ce brăzdează toată țara și bogățiile pământului, dar, cu toate aceste mari frumuseți și bogății, pătura populației de jos nu este mulțumită, ci în suferință. Constatând acestea, sunt hotărat ca, în timp, să ajutăm ca toată suflarea de pe fața întregii Românii să fie mulțumită de viața sa. Trebuie ajutați oamenii și sunt hotărât ca în timpul cel mai apropiat posibil să le venim în ajutor“.

Părintele Dionisie a spus: „Ne-am bucurat foar­te mult de frumoasele vești ce le-ați adus și, dacă Bunul Părinte ceresc vă va ajuta să vă țineți promisiunea, vă veți socoti ca samarineanul cel milostiv din Sfânta Evanghelie, căci am văzut că nici preo­tul, nici levitul nu l-au ajutat pe cel rănit de tâlhari, ci samarineanul, un străin, care l-a luat, l-a îngrijit, l-a dus la han, a plătit pentru el și apoi i-a spus hangiului să-i poarte de grijă că-i va plăti. Și dumneavoastră vă veți asemăna cu acest samarinean. Ca și pe acela, vă va răsplati Dumnezeu în eternita­te, dacă aveți scopurile pe care le-ați spus”.

După aceea el singur a spus că vrea să-mi spu­nă ceva tainic în biserică. La urmă, Prințul Charles a zis să-i citesc o rugăciune, a plecat capul și Părin­tele Dionisie a pus mâna pe capul lui și a spus ur­mătoarea rugăciune: „Doamne Dumnezeule a toată făptura, binecuvântează persoana aceasta, Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate și înțelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că așa vom cânta și noi ca îngerii care au cântat la nașterea Ta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire.“

Dar zicând pe românește, nu a înțeles nici părintele Isidor care traducea, iar Prințul Charles a întrebat: „Ce rugăciune ați zis?”.

Cu aceasta, terminând, a întrebat dacă este vreo cărare de-a dreptul spre mănăstirea Pantocra­tor, pe jos. Și așa i-a condus părintele Ghimnazie până la Faraklou, la drum.

De notat este că în timpul discuțiilor părintele stareț, stând la masă cu oaspeții, le-a oferit o cinste după tipicul Sfântului Munte, adică o apă rece de la Agheasma Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, cu o dulceață și cu un uzo, iar la sfârșit o cafea. La urmă, fiind zilele Paștilor, li s-a oferit ouă roșii și a zis „Hristos a înviat!” la fiecare. Iar la ora plecării părintele Ghimnazie a sunat clopotele în cinstea plecării.

Și cu aceasta s-a terminat vizita superiorului Britaniei la comunitatea română ortodoxă Colciu din Sfântul Munte Athos, unde stareț este bătrânul ieroschimonah Dionisie Ignat, bătrân și orb, dar cu o sinodie de opt persoane plus părintele ieroschimonah Gheorghe Boboc, care se găsește acuma în România, cu sănătatea nu tocmai bine.

Slăvit să fie Domnul și Hristos a inviat!, că suntem imediat după Sfintele Paști din anul 2000, adică în Săptămâna Luminată, cel mai vesel timp după Sfintele Paști. Amin și slăvit să fie Domnul, că iată, „ce este mai bine sau ce este mai frumos fără numai a locui frații împreună, că acolo au hotărât Domnul viața de veci“. Amin.

Sursa: Starețul Dionisie, duhovnicul de la Muntele Athos. Despre monahism și Sfântul Munte Athos, vol. III, Editura Prodromos, 2010, pp. 196-200.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Prințul Charles a fost prezent la slujba de înmormântare a Bătrânului Dionisie (+2004)

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele veșnice marți 11 mai 2004, după ce episcopul Siluan Marsilianul – care venise din Franța ca închinător la Sfântul Munte – i-a citit rugăciunile de dezlegare. A fost înmormântat, după obiceiul athonit, ziua următoare, 12 mai 2004, în prezența episcopului Siluan, a starețului Efrem Vatopedinul, a altor câteva zeci de călugări, dar și a moștenitorul coroanei britanice, Prințul Charles, care a avut mai multe întrevederi cu Părintele Dionisie în ultimii săi ani.

Foto (sus): credit Laurenţiu Stan – 2004
Celelalte două fotografii (credit Pemptousia): Prințul Charles pe 12 mai 2004 la înmormântarea Starețului Dionisie.